Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Maria Pilchin: Ion Vatamanu şi (al)chimia traducerilor în laboratorul dictaturii

Maria Pilchin: Ion Vatamanu şi (al)chimia traducerilor în laboratorul dictaturii

Ion Vatamanu este scriitorul care interesează prin personalitatea şi biografia sa în primul rând. CV‑ul auctorial nu poate să nu reţină atenţia. Poetul‑chimist, un fel de oximoron, te face să te apropii de el într‑un fel aparte, cu o preocupare deosebită pentru această interdisciplinaritate mai rar întâlnită în acea perioadă, remarcată şi de alţii, chiar de prefaţatorul volumului de debut, de Nicolae Costenco (altă biografie strivită de ideologie), care zicea că „Ion Vatamanu vine în poezie din lumea laboratoarelor chimice”. Ne vom referi însă mai jos la o altă dimensiune a creaţiei acestui scriitor şi anume la cea de traducător.

În „Notele” Departamentului culturii din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 25 ianuarie 1958, „Cu referire la editarea literaturii universale în URSS în anul 1957” se spune că „activitatea editorială şi cea a revistelor literare este influenţată de către traducători şi recenzenţi, care reies din viziunile lor subiective, din preferinţele lor estetice, iar uneori chiar din interese proprii” [4]. Tot acolo citim: „Reeditarea cărţilor de literatură universală capătă forme monstruoase în unele edituri republicane şi regionale, unde pentru publicarea literaturii universale sunt utilizate fonduri considerabile de hârtie, astfel fiind scoase din proiectele editoriale cărţi care au fost planificate pentru tipar conform profilului acestor edituri […] Mai ales aceasta se referă la Editura Literatura Străină (Izdatelistvo Inostrannaya Literatura), care are misiunea de bază să traducă şi să publice cărţi apărute recent peste hotare. În editarea literaturii din unele ţări capitaliste, în anul 1957, această editură a dat prioritate autorilor burghezi” [4].

Din aceste note putem conchide că, în pofida unui control riguros asupra culturii, aceasta oricum îşi făcea funcţia vitală – cea de cultivare şi de discernere a valorilor. Traducătorii, recenzenţii şi editorii (unii!) ştiau adevărata valoare a cărţilor şi autorilor, chiar şi într‑o ţară sovietică în care frica era axul existenţei umane.

Leo Butnaru în prefaţa‑studiu la antologia „Traduceri din poezia universală” (Ştiinţa – Arc, 2004, Chişinău) menţiona faptul că „…în Basarabia cele mai bune traduceri nu au avut doar efecte artistice, estetice, de rafinament spiritual. Pentru că, dacă sub comunism şi imperialism slavo‑sovietic, a existat ceea ce s‑a numit rezistenţa prin cultură, o componentă deloc neglijabilă a fenomenului respectiv a constituit‑o anume traducerile, care fiind mai puţin suspectate de cenzură, puteau să spună ceva mai mult decât literatura originală, implicit – dezvăluind adevărul, arătând calea spre ele şi slujind, încurajator, sentimentul posibilei libertăţi, necesităţii imanente a acesteia” [1, p. 8].

Or, traducerile făcute din literatura universală în spaţiul sovietic funcţionau ca un alibi în sens ideologic, un alibi al zicerii cu altă gură. Aşa cum exista necesitatea creării unor aparenţe a unei democraţii şi prietenii între popoare, traducerile nu erau refuzate făţiş sau unele erau admise cu unele condiţii impuse de cenzură, spre exemplu, traducerea unui autor „burghez” să fie însoţită de o prefaţă critică la adresa cărţii şi a sistemului capitalist din care vine, ceea ce se întâmpla mai rar, de aceea, consideră acelaşi Leo Butnaru: „traducerile erau […] ca şi cum o oază pe care cenzura nu îndrăznea totdeauna s‑o spurce, ieşind făţiş la vânătoare şi suprimare de mari nume de poeţi ai lumii” [2, p. 8]. Astfel, afirmă Ana Bantoş, în cazul scriitorilor‑traducători, care nu au fost puţini în epocă, interesul „pentru literatura universală conţine o anumită dorinţă de detaşare, de îndepărtare care trebuie înţeleasă ca o posibilitate de accedere la o literatură mai apropiată de viaţa reală [1, p. 169]. În acest sens, putem afirma că traducerile în URSS au fost o formă de refulare literară, o posibilitate de a spune în limba ta ceea ce nu poţi zice tu, prins în chingile cenzurii şi ale unei estetici socio‑realiste, dar a zis‑o altcineva, care nu poate fi refuzat sau contestat şi poate fi transpus glotic în spaţiul pe care îl populezi şi în care creezi.

Ca şi peste Prut, putem constata, în anii ’60, ’78, un interes sporit pentru literatura americană în rândurile unor scriitori basarabeni. Retrospectiv, observăm că nu era deloc întâmplătoare această preocupare poetică – de peste Ocean veneau noile paradigme, aşa încât momentan nu mai putem vorbi despre literatura de astăzi fără a ignora impactul acestora.

În cazul lui Vatamanu, prezenţa unui nume american (prin traducere) în literatura sovietică moldovenească, în plin „război rece”, după „criza rachetelor cubaneze” era şi o formă latentă de opoziţie, de recunoaştere a faptului că literatura este în afara marii alienări ideologice şi politice, indiferent din care tabără ar veni aceasta. Spre exemplu, „Ostaşii necunoscuţi” este un poem‑vaccin pe care îl traduce Vatamanu, vaccin în sensul în care poemul se referă la ostaşii americani căzuţi şi la mesajul lor de dincolo că jertfa e absurdă şi ordinul de a lupta este şi el absurd, dar această referinţă poate fi extinsă la orice armată, cu siguranţă şi la cea sovietică. Astfel, prin Edgar Lee Masters, tradus în română de Vatamanu, este tradus şi acel spirit de contestare, de revizuire a ordinelor care se execută orbeşte, o contestare a întregului sistem militar (de orice culoare naţională şi politică) până la urmă.

Ana Bantoş, în articolul „Îndepărtarea şi întoarcerea lui Ion Vatamanu” apărut în revista „Limba română”, nr. 4‑6, 2007, observa că Ion Vatamanu, „căutând amploarea respiraţiei lirice în cântecul transoceanic, «îndepărtat şi aspru», cel al lui Walt Whitman, căuta, de fapt, aerul în care să se simtă liber şi care să‑i favorizeze descoperirea înrudirii sufletului său cu sine însuşi. Anume acesta va fi aspectul de maximă atracţie al poeţilor americani, remarcat şi de Vatamanu într‑o caracteristică făcută lui Whitman. Am putea spune, în glumă, fireşte, că Ion Vatamanu descoperea literatura descoperind America, o Americă literară, desigur, despre care la noi se ştia prea puţin. Îndrăgostit la început de Walt Whitman, iar mai apoi de Robert Frost, poetul nostru deprindea o lecţie de viaţă şi de artă fondată pe următorul adevăr exprimat de către Robert Frost: Există un Ceva, ce nu suportă împrejmuirea” [1, p. 168].

Astfel, Vatamanu va traduce în 1967 fragmente din poemul whitmanian „Cântec despre mine însumi”, care în acelaşi an vor apărea în „Cultura”, în „Moldova” şi în 1968 în revista „Meridiane”. În 1969, în nr. 5 al revistei „Nistru” va fi publicat „Cântecul bucuriilor”. În acelaşi an, în „Cultura” vor apărea în traducere versurile lui Whitman „Cronicari ai secolelor viitoare”, „Moar­tea prezidentului Lincoln” şi „Necunoscutului”. Tot în 1969, la Editura Cartea Moldovenească, iese de sub tipar cartea lui Walt Whitman „Cântec despre mine însumi”. La aceeaşi editură, în următorul an, apare „Între creste de munţi” de Robert Frost, tot în traducerea poetului basarabean.

Observăm un consecvent corpus de texte, care este deloc întâmplător. Or, traducând din poezia americană, atras de Walt Whitman, în mod deosebit, el descoperă, după cum consideră Ana Bantoş, în versurile acestuia „prospeţimea obişnuitului şi neobişnuitului vieţii, largheţea şi măreţia, gloriile omului, gustul democraţiei şi libertăţii”, comunicarea directă cu mulţimea [1, p. 169]. Astfel, autorii americani vor servi pentru poetul‑traducător drept un laborator de formare interioară, care îi va permite să facă abstracţie de landul sovietic care îl conţinea, îl determina şi îl producea ca un obsedant laborator de forma mentis. Poetul va prelua modelul tradus în ceea ce va face şi el în poezie: „În ceea ce‑l priveşte pe Ion Vatamanu, va căuta în poezia americană îmbinarea literaturii cu progresul, incursiunea directă a literaturii în viaţă, îmbinarea elementului autobiografic cu cel mitic […]. Toate acestea le vom întâlni, într‑o formă mai mult sau mai puţin transfigurată, şi în poezia lui Ion Vatamanu [1, p. 170].

Pe lângă bătălia cu ideologicul, aceste experienţe de transpunere glotică a poeziei dintr‑o limbă sursă într‑o limbă ţintă constituiau şi un laborator de racordare la noile estetici, la noile modele de scriitură contemporană. Este ceea ce Leo Butnaru numeşte „valorizare a anumitor experienţe istorico‑estetice noi, care, prin activitatea celor mai buni poeţi‑traducători, accelera împrospătarea şi asumarea acestor practici în propria lor operă […]. Prin urmare, ele înlesneau calea tentativelor de înnoire a poeziei româneşti din Iterriverania, a desprinderii ei de racile proletcultismului, păşunismului, localismului, provincialismului ş.a. […] E aici ceva din cronologia, factologia, tipologia şi starea subtextuală a aşa‑numitului «dezgheţ hrusciovist»” [2, p. 12].

Acelaşi cercetător constată că, „în genere, actul traducerii stimula modernizarea concepţiei literare între Nistru şi Prut” [2, p. 13]. Or, o confirmă şi Ana Bantoş, „cu alte cuvinte, are loc îndepărtarea voită a poetului de propriul peisaj literar. În plan literar general, acesta e un proces firesc care, reluat din timp în timp de către poeţi, demonstrează, în primul rând, o voinţă de schimbare de atmosferă şi, în al doilea rând, o dorinţă de primenire a uneltelor” [1, p. 169]. Înnoirea instrumentarului poetic nu ţinea însă doar de estetică, de forme, ci şi de conţinutul literaturii, de cel al volumului ideatic şi conceptual, care în spaţiul nostru era mai mult decât depăşit, era retrograd şi deformator pentru orice spirit creativ.

De aici şi căutarea unei alterităţi artistice, a unui alt model de literatură. Este acel „altoiesc pe mine/ O ramură cu flori străine” („Cu tine”, 1964, volumul antologic „Nimic nu‑i zero”). Putem afirma cu siguranţă că motivul călătoriei, al odiseei şi al lui Odiseu nu este deloc întâmplător în poezia lui Vatamanu – este dorinţa şi căutarea poetică a noilor spaţii şi orizonturi. Frunza şi iarba lui Vatamanu nu se limitează la filonul folcloric, la vegetalul literaturii locale, ele amintesc cumva şi de firele de iarbă whitmaniene: „Ce‑i în firul de iarbă că‑i aşa de verde?” („Cântec”, 1977, volumul antologic „Nimic nu‑i zero”). Nu întâmplător în 1977 îi apare un ciclu întreg de poeme dedicat frunzei, iar în prefaţa acestuia, Grigore Vieru remarca faptul că „două motive – frunza şi pasărea – par să domine scrisul lui Vatamanu”. Este poezia lăstarilor, una deloc de ignorat între cele două râuri care ne conturează: cultura basarabeană se ţine pe principiul lăstarilor, am mai spus‑o într‑un text despre Liviu Damian – de două sute de ani ni s‑au tot tăiat stejarii, iar lăstarii au crescut, au produs altoiul şi au astupat breşa din pădurea secerată. Aceasta suntem: frunza autodidactă, care încearcă să tot ardă etapele, să transforme în lemn vegetalul verde şi fragil al începuturilor, al eternei reluări basarabene.

Desigur, nu dorim să idealizăm cumva pe traducător şi epoca acestuia. Vatamanu a tradus şi poeme comsomoliste, semnate de Maiakovski, chiar şi poezia negrilor din America apărea în contextul în care se tot discuta despre exploatarea şi marginalizarea acestora într‑o ţară capitalistă, doar că toate acestea erau „preţul” plătit pentru celelalte libertăţi. Maia­kovski însă e un mare poet, în pofida esteticii lui proletare, aşa cum poezia lui e una de avangardă futuristă sincronizată cu timpurile pseudofuturiste ale pseudorevoluţiei proletariatului, dacă e să privim retrospectiv. Mihai Cimpoi, într‑un articol din „Glasul Bucovinei”, menţiona că „Poetul se modela după descătuşarea confesivă a lui Maiakovski şi Whitman («Sunt crescut din mămăligă,/ Şi îmbrăcat/ în pantaloni şi pantofi./ Ca pe o jumară,/ înting în tigaia vremii/ câte o poezie./ Îi port în buzunar pe Whitman, pe Maiakovski»)”. În acest sens, Adrian Dinu Rachieru îl va declara şi el „whitmanian” la start pe Ion Vatamanu. Desigur, sincronizarea cu Whitman poate sugera acuzaţia de anacronism. Dar în acel context, marca poetică whitmaniană funcţiona metonimic, fiind purtătoarea unui spaţiu aproape interzis şi denigrat din plin de către sovietici.

Traducând din Emily Dickinson, Robert Frost, Margery Kempe, Konstantinos P. Kavafis, Kostis Palamas, Sylvia Plath, Carl Sandburg, Wallace Stevens, Julian Tuwim, mai mulţi poeţi din ţările baltice, poeţi greci, din poezia negrilor americani ş.a., Ion Vatamanu a transpus în limba română un corpus de texte universale, deschizând astfel orizonturile cititorului basarabean, „importând” aici între râuri nume noi din alte literaturi, „aducând” idei novatoare sub ochii cititorului, ultimele fiind de un impact major în timp. Astăzi, unele traduceri ar putea fi revizuite, redactate, ajustate, dar nu aceasta punem în discuţie aici. În condiţiile în care literatura universală lipsea în limba română, iar ediţiile de peste Prut nu ajungeau la cititorul român din Basarabia, aceste traduceri aveau un rol mai mult decât cel de utilitate culturală şi didactică, ele funcţionau ca nişte anticorpi culturali, ca nişte vaccinuri împotriva ideologiei de carantină culturală şi nu numai.

Aceste traduceri erau şi o formă de deschidere, de rupere a limitelor, căci îi vom da dreptate Anei Bantoş: „Ion Vatamanu, poetul, s‑a născut dintr‑o nevoie acută de comunicare, de dialog. Poate anume din această cauză a făcut şi traduceri” [1, p. 169]. Dialogul, trecerea peste frontierele politicului, abandonarea doctrinelor conform cărora Occidentul trăieşte o mare degradare, iar estul sovietic este landul paradisiac, un El Dorado în toate sensurile – iată ce au constituit aceste traduceri în acea epocă. Şi meritul lor este unul care se va înscrie şi în istoria emancipării din dictatură a spaţiului basarabean, chiar dacă s‑ar putea întâmpla ca istoriile literare să le ignore sau să le considere secundare (argumentul fiind filiera limbii ruse ca limbă de intermediere, limbajul regional al traducerilor, concurenţa traducerilor făcute în România etc.).

În poemul „Poduri”, Vatamanu zicea: „Zidesc poduri”. Traducerile lui sunt şi ele nişte punţi culturale pe care le‑a zidit poetul‑traducător între două limbi, între două literaturi şi culturi, între două lumi. La finele acestui text putem afirma că literatura, arta, cultura, în general, nu este doar un top axiologic, ci şi o istorie a creaţiei şi a căutării adevăratelor valori, o istorie a medierii şi a transpunerii lor dintr‑un spaţiu cultural în altul.

Bibliografie
Bantoş A., Îndepărtarea şi întoarcerea lui Ion Vatamanu, Limba română, nr. 4‑6, 2007, ISSN: 0235‑9111.
Butnaru L., Traduceri din poezia universală, Ştiinţa – Arc, 2004, Chişinău, 288 p., Ştiinţa – ISBN: 9975‑61‑324‑1, Arc – ISBN: 9975‑67‑412‑7.
Vatamanu I., Nimic nu‑i zero. Litera, 1998, Chişinău, ISBN: 9975‑74‑174‑6.
Николай Подоскорский, http://philologist.livejournal.com/7298290.html (22.01.16 data consultării).

Total 7 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*