Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Maria Pilchin: Avatarurile poeziei româneşti din Basarabia în perioada sovietică şi post‑sovietică

Maria Pilchin: Avatarurile poeziei româneşti din Basarabia în perioada sovietică şi post‑sovietică

E deja un truism faptul că unul dintre motivele centrale ale poeziei române este „frunza verde”, „foaia verde” şi întreg câmpul lexical şi semantic al conceptului. Explicaţia vine şi din contextul agrar al culturii române, context care, într‑o cultură tânără, periferică, produce metafore vegetale care să suplinească lipsa marilor simboluri ale marilor polisuri şi epopei. Astfel, „foaia”, ca element al unui imaginar preluat din floră, ne trimite la „creanga de aur” a acestui popor, care îşi are propriul ADN. Este simbolul arhetipal care ne trimite la vechi straturi de proiecţie artistică a lumii, la mitologia populară în care poporul o avea pe Muma Pădurii, Paparuda şi Drăgaica.

Arta populară de pe ambele maluri ale Prutului (artele plastice, folclorul popular, arta ţesutului, broderiile etc.) „e împresurată” de motive florale şi vegetale. Este vorba despre un simbol al supravieţuirii. Când nu a fost posibilă creşterea verticală, am crescut ca lăstarii tineri din rădăcinile arborilor tăiaţi, aşa cum am tot fost „tăiaţi” de istorie. În sensul artei militare, lăstarul tânăr şi mlădios reprezintă principiul flexibilităţii care permite supravieţuirea în artele marţiale orientale (aikido).

„Mioriţa”, acest mit al transhumanţei, cum l‑a numit G. Călinescu, ne trimite la o mişcare a turmelor într‑un cadru natural, de la păşunile montane la câmpie. Doinele noastre toate au în recuzita lor vegetalul. În „Pastelurile” sale, Alecsandri face liantul dintre poezia populară şi cea cultă, utilizând „verdele” naturii ca pe o liană, un liant, un punct de trecere dintre cele două dimensiuni literare. Viaţa câmpenească şi priveliştile naturii, omul în sânul ei – iată contextul. Alecsandri e boierul care a făcut legătura dintre „Mioriţa” şi marea poeziei a lumii, care a ştiut să raporteze doinele noastre la o altă lume, cea occidentală, pe care a cunoscut‑o el la Paris. Este poetul aristocrat care seara, la foc, visează la enigmele naturii. Raportarea lui la folclor şi natură este de maniera poetului romantic (de factură franceză), care se retrage în cadrul natural, pentru a reveni cu noi forţe în viaţa tumultuoasă a socio‑politicului actualităţii. Pe lângă faptul că este considerat fondatorul instituţiei naţionale a teatrului, Alecsandri, ca poet, a înţeles că această literatură tânără şi „vârsta” sa nu îi permit cititorului poezia care nu şi‑a asimilat folclorul. Iată de ce „Pastelurile” sunt o poezie a naturii, în stilul lui Leconte de Lisle, dar cu un limbaj şi cu teme din folclor. „Cercelul” cules din iarba cosită („Cositul”) este un simbol al esteticului uman care intervine în cel natural.

Eminescu, un romantic de croială germană, păstrează direcţia aleasă de Alecsandri, doar că pentru el natura va fi un spaţiu al contemplării filosofice şi mai puţin al plăcerii estetice, cum o vedem la Alecsandri. „Tinerele ramuri” şi „frunzişul veşted” din „Mai am un singur dor” conturează acest tip de raportare. Alexei Mateevici, un poet posteminescian, în poemul „Limba noastră” ne anunţă că graiul matern este „frunză verde”, un verde valorificat din plin mai târziu de către şaizeciştii basarabeni.

În poezia proletcultistă din RSSM verdele poeziei ţine mai mult de tema colhozurilor (Constantin Şişcan), în rest energiile poetice se îndreaptă spre partizani, victorie, partid şi cucerirea cosmosului (Bogdan Istru, Petrea Cruceniuc, Emilian Bucov, Leonid Corneanu, Andrei Lupan ş.a.).

După moartea lui Stalin, putem constata în poezia basarabeană de limbă română o revenire la Eminescu. Nicolae Costenco, după ce se întoarce din Siberia, devine un poet‑simbol al poeziei moderne frânte şi supuse de noua ideologie. Spre sfârşitul anilor ’50, apare o tensiune între filonul poeziei rurale, mitologice, meditativă şi poezia noii ideologii. Este încurajată poezia care cântă puterea. Chiar dacă era mimat dezgheţul, birocraţia devine noua pârghie a dictaturii, braţul neînarmat al terorii camuflate.

În acest context exista totuşi o poezie urbană. Este vorba de George Meniuc. Urbanitatea lui este „exportată” în timp din anii săi bucureşteni de studenţie. Meniuc acolo a învăţat să facă poeziei modernă. Dar decenii la rând va tăcea, propunând texte cu o tematică mitologică, retrăgându‑se în activitatea de traducător, acolo unde putea fi modern prin textul modern de tradus. O poezie modernă face şi Victor Teleucă, chiar dacă mai degrabă într‑un „Peisaj rustic”.

Şaizeciştii vor insista anume pe această poeziei rurală, în opoziţie cu urbanitatea şi progresul tehnologic adus de sovietici. Poezia anilor ’60 este un model de autoghetoizare, o retragere pentru a te salvgarda. Poezia lui Grigore Vieru opune Patriei mari (întinsă de la Prut până la Vladivostok) pe mama, fiinţa firavă a ei. Perioada dezgheţului de după moartea lui Stalin nu va dura mult. În 1972 Petru Cărare este exclus din Uniunea Scriitorilor al RSSM şi volumul lui „Săgeţi” este retras din librării şi topit, din cauza „aţâţării unor dispoziţii şi stări de spirit naţionaliste”. Flora şi fauna sunt aproape antonimice lumii în care tutunul şi nu busuiocul este floarea de căutat. Modernitatea are deja conotaţii sovietice, iar ruralul, idilicul, tradiţionalul reflectă o poeziei a rezistenţei anilor ’60 şi, prin extensie, a anilor ’70. Piatra din aceste poeme nu e cea de temelie a marii construcţii sovietice, ci este piatra de pe dealurile Moldovei, poate chiar piatra de hotar a istoriei şi geografiei noastre deloc uşoare. Piatra ca un tip de rezistenţă apare uneori chiar în poemele vegetalului, în sâmburii cireşelor, în scoarţele tari ale stejarilor, în salcâmii care evită betonul ideologic, pentru a împlânta rădăcini metalice în pământ. Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Anatol Codru, Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija sunt poeţii care au rezistat astfel. Şaptezeciştii vor mişca metafora verdelui mai departe, e o altă fereastră spre lumea care vine, se anunţă deja o deconstrucţiei a metaforei florale, aşa cum „firul de iarbă plăpând/ închipuie gestul de gâde” („Autosugestie colectivă”, Andrei Ţurcanu). Şaptezeciştii deja scriau despre natură în bibliotecă. În „Biblioteca noaptea”, Vasile Romanciuc mai degrabă ne trimite la firele de iarbă ale lui Whitman decât la iarba de câmpie.

Optzeciştii, în spiritul firesc al delimitării, i‑au numit pe predecesori „păşunişti”. Noii poeţi vor fi preocupaţi mai mult de foia de hârtie a scrisului decât de cea a câmpurilor. Ei vor face o poezie din poezie şi de după poezie. Tema marii biblioteci va expulza natura din poezie, aceasta va reveni mai mult în citate şi în raportările ironice la trecut şi la predecesori. Eugen Cioclea, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Grigore Chiper, Emilian Galaicu‑Păun, Leo Butnaru, Nicolae Popa, Vasile Gârneţ, Irina Nechit, Maria Şleahtiţchi ş.a. vor dezasambla infrastructura câm-
penească a poeziei basarabene şi vor alege alte direcţii de scriitură. Ei vor face o poezie postcolonială (postcomunistă) într‑o lume a Logosului care moare, într‑o lume a Apocalipsei şi în sens literar. Temele poeziei „păşuniste” au devenit intertext, câmpia este deja textură, un artefact. Este deja „desenul din covor”, ca la Henry James. Este „verdele uscat al păretarului”, ca la Maria Şleahtiţchi în „Pastorală (II)”. Poetul citeşte şi scrie în bibliotecă. El e în primul rând un cititor.

Nouăzeciştii par să perpetueze estetica optzecistă, ei nu vor mai căuta să rupă „foaia verde a câmpului”. Doar că atenţia lor se îndreaptă mai mult spre foaia de scris şi nu spre cea a lecturii. Apare o stare beligerantă pronunţată, care nu se limitează doar la ironiile şi cinismul optzecist. Nicolae Spătaru, un poet care e unul de hotar între cele două generaţii (în sens editorial, dar şi estetic), anunţă această stare războinică în poemul „to be or not to be”, unde se împuşcă printre rafturile bibliotecii. Dumitru Crudu, în „Falsul Dimitrie”, anunţă această preocupare de foaia pe care urmează să scrii sau să nu scrii. Foaia verde a poeziei de ieri, dacă aceasta încă nu s‑a îngălbenit, veştejit şi încă nu a căzut, atunci aceasta creşte în cimitirul poeziei de ieri („Singurătatea de sâmbătă”, Liliana Armaşu).

În acest context vine generaţia mea, care se raportează la intertext ca la ceva aproape depăşit. O facem în maniera optzeciştilor, aşa se raportau ei la metaforele florale. Dacă şi „comitem” intertexte, e pentru a demonstra că avem lecturi, o facem gălăgios, metaforele noastre sunt de gag, de ludic care răstoarnă tot ce a fost până la noi. Este generaţia care a cam obosit de bibliotecă sau de poezia de bibliotecă percepută ca manifest. Ea rămâne printre cărţi, dar este conştientă că trebuie să vină cu o nouă paradigmă. „Foaia verde” a căzut, foile cărţilor au fost „foite” şi răsfoite. Poetul iese în strada vieţii, în cotidian, pentru a‑şi împărţi fragmentele de poezie, „foiletoanele” realităţii sau „foile volante” ale poeziei mizerabiliste pe care o face. O face depărtat de iluziile metafizicului, de numen, Erosul e înlocuit de sexualitate, Dumnezeu, de yoga – care nu este o religie, ci aproape o gimnastică a corpului. E o literatură a biografismului, a neoexpresionismului şi a mizeriei de cartier.

Alexandru Vakulovski în „nu nu mai” vine cu aproape un manifest: „nu/ nu mai vreau să citesc/ litere răstignite pe hârtie”. Ion Buzu invocă furia simţită în faţa cărţilor: „Duminica asta, iau cărţile una câte una/ le deschid şi după puţin timp/ le arunc cu furie” („Vine un tractor, un T 82.5”). Este oboseala de paradigma părinţilor, de predecesori, este fervoarea dorinţei şi a căutării noului.

Răsfoind poezia basarabeană, nu ne rămâne decât să sperăm că după radiaţia emanată de deconstructivismul literar al postmodernităţii literare şi după bomba atomică a consumerismului de azi, vor ieşi noi lăstari poetici. Având în spate rădăcinile naţionale ale poeziei, de la „Mioriţa”, la „Luceafărul” şi la poeme ca „Levantul” lui Cărtărescu, mişcarea tinerilor poeţi din Basarabia şi de peste Prut îşi va găsi noile orizonturi de scriitură. Credem că firile lor diferite, formările individuale le vor permite să găsească acele valori care le vor consacra ca generaţie. Astăzi se scrie pe bloguri, pe Facebook. Pagina cărţii va fi înlocuită mâine de pagina virtuală. Vom răsfoi site‑uri. Poeţii au tot zis, nietzschian, în ultimul timp că Dumnezeu a murit. Mă întreb dacă Dumnezeu nu ne va anunţa că a murit un anumit tip de poezie şi poeţii ei cu ea.

*
Două studii de caz
*

Versul verde al liricii sau rezistenţa prin agri‑cultură: Liviu Damian

Într‑un eseu despre estetica literară susţineam că dacă unii pretind că au rezistat în tăcere, prin cultură şi literatură, atunci au făcut‑o şi ţăranii, care tac şi rabdă, au făcut‑o prin agricultură, o cultură şi ea până la urmă. Şi un poet poate să reziste prin cultura naturii, mai bine zis prin cultul elementului natural, care marginalizează ideologicul, angajarea şi cântarea unei lumi citadine construite de partid, şi aici mă gândesc la Liviu Damian. E acea „rezistenţă la situaţii” („Focul din verb”) pe care o citim la Liviu Damian.

Nu este vorba de o poezie tradiţională, ce îşi trage seva dintr‑un proiect liric semănătorist. Modernitatea lui Liviu Damian se datorează conştiinţei timpului, care nu este modern, mai degrabă arhetipal, ca o cădere din timp, de aici şi versul: „poeţii mei/ magi moderni cu feţele înţelepte” („Fila cu ritm”). Şaizecistul Liviu Damian e un poet „coborâtor din neam de vechi plugari/ îmblânzitor al vremilor moderne/ admirator al versurilor lungi/ pe care în câmpie le aşterne/ nici libere, nici albe – versuri verzi” („Coborâtor din neam de vechi plugari”). Arta poetică a acestui scriitor relevă o altă dimensiune: „versul verde”. E verdele dimensiunii câmpeneşti, dar şi „verdele” graiului matern. E verdele care cromatic se opune roşului ideologic.

Modernitatea aici este prezentă ca epocă şi ca înţelegere, „sărind din rime ca din cuie” („Fila cu ritm”), poeţii constată: „Versurile noastre/ sunt scrise pe hârtie […]/ Nu sunt scrise pe‑o frunză verde” („Hârtia”). Iar poezia de hârtie nu e decât finalitatea unui autodafeu: „Iar hârtia se aprinde uşor […]/ Şi rămâne un strop de cenuşă” („Hârtia”). „Arându‑se de‑a surda pe hârtie”, „lăsându‑se de plugărie” („Aratul pe hârtie”), omul trăieşte într‑o birocraţie de hârtie în care „nu creşte spic, nici ramul nu‑i în floare”, o birocraţie mai mult decât kafkiană. E birocraţia care a adus lichidarea analfabetismului (Likbez‑ul), dar şi ruperea de rădăcini, îndepărtarea înţelepciunii neaoşe pe care o are orice popor, prin instaurarea unei gândiri de hârtie (aici mă gândesc la felul, aproape habotnic, în care majoritatea populaţiei sovietice dădea crezare ziarelor).

În cazul acestui poet, descoperim o poezie ce vine din „ramura ce linişte nu are” („Deşi‑am pierdut”) – un vers ce m‑a făcut să mă gândesc la faptul că basarabenii, 200 de ani deja, tot pe lăstari se ţin, aşa cum istoria le tot taie stejarii viguroşi, le rămân rădăcinile şi neliniştea dialectică a lăstarilor.

Bogat în elemente ale floralului şi ale verdelui plantat, acest tip de poezie vine şi cu antimetafora floralului liric: „Ameţitor, tutunul gras/ frunze‑aripi ridică‑n soare./ E singurul care‑a rămas/ să‑ntindă fetelor o floare” („Câmpia asta cu femei”), e vorba de floarea colhozurilor de ieri din care „romanticii” au dispărut. „Bună seara, fetelor frumoase,/ palide ca floarea de tutun” („Întoarcerea fiului încărunţit”) – e imaginea bacoviană a fetelor cu tenul pal, doar că nuanţa vine de la nişte „flori ale răului”. Cultura naturii dispare în avântul agriculturii sovietice, ca şi flora şi fauna pe cale de dispariţie: „Cu erbicide strânse‑n guşă/ mai cântă, cucule, mai cântă” („Cu erbicide strânse‑n guşă”).

Or, nu este vorba de o poezie naivă a gliei, ci de o poezie conştientă de sine, un eu retras în cadrul natural. Salcâmul (un fel de arbore arhetipal, un copac universal) e un personaj poematic, căruia i se dedică un ciclu întreg de poeme. În plin realism socialist, citim versul „Eu cred în legătura/ ce poate să existe/ între un om cu vise/ şi‑un realist copac”, astfel, unicul realism posibil, anunţat de poet, este cel al organicului verde. E un realism anacronic, mai bine zis atemporal, unicul viabil şi natural, restul sunt nişte elaborări ideologice încorsetând scrieri şi autori.

„Viţa mea de vie/ cu toiagul de beton armat” („Întoarcerea fiului încărunţit”) e versul ce anunţă deformarea vechii estetici agricole. Fabrica şi uzina au ajuns şi în câmp, un progres al regresului. Totuşi, în aceste poeme nu găseşti un lirism total, care să te copleşească, e un lirism deloc lacrimogen, căci lacrima e „de mentă rece” („Părinţii”), a unui poet cerebral care scrie într‑o epocă în care cerebralul e aservit partidului şi, astfel, nu există nimic mai cerebral decât să scrii despre frunza verde, ca simbol al verdelui matern.

Terorismul cu sapa şi jocul cu un pseudosemănătorism: Ion Buzu

Dar toate le‑am trăi uşor

De‑ar fi pământ!

                   George Coşbuc

Volumul de poeme „3 ml de Konfidor” (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013) al tânărului poet basarabean Ion Buzu propune o poezie a unei mâini care scrie şi, totodată, „are în proprietate 22 de ari de pământ arabil”. Dimensiunea gliei e o capcană în această poezie milenaristă, un paratrăsnet textual prin care poetul te implică într‑un joc lectural. Totuşi, textele trădează faptul că tânărul autor a avut cernoziom sub unghii, un fel de practică agricolă a unor mâini manipulate de o minte populată şi de „fraze zen”.

E o agricultură făcută sub „norul venit din Fukushima infectat cu radiaţie”, aşa încât „apar aluniţe de la razele ultraviolete”. Dimensiunea intoxicaţiei e anunţată deja de titlul cărţii. „Otrava Konfidor” continuă spaţiul unei poetici funciare, doar că te plasează în peisajul deloc pastelat al florilor de cartofi stropite, un floral al otrăvurilor. Câmpul în care se lucrează e un loc în care eul scriptural nu se simte la el acasă: „îi turnam în saci şi odată cu cartofii/ îmi turnam şi nebunia”.

Există o dimensiune a marilor frustrări umane prin prezenţa lui „tyler durden” din romanul şi filmul „Fight Club”. Lumea unui New Age e una ce frustrează şi marginalizează umanul, deşi se arată a fi o epocă ce va ferici omul. E o lume obiectuală, nu şi obiectivă. E ceva din „Les choses” de Georges Perec şi din „Sistemul obiectelor” de Jean Baudrillard: „Am scris despre jaluzelele de care se folosesc filosofii,/ din bambus de stare zen,/ din lemn pentru stare de sălbăticie,/ din fier pentru stare de închisoare”. Citim aici şi „lecţia finală a inutilităţii”, a materialismului debordant a zilei pe care o trăim, în care „capitalismul urma să supravieţuiască”.

Găseşti în aceste poeme şi o decanonizare a predecesorilor: „Dostoievski obişnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 până/ îi tremura mâna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală,/ pe verticală, cădea, se ridica şi începea să scrie ceva de genul/ Fraţii Karamazov/ eu mă scobesc în nas o oră, 2, 3 până/ începe a sângera, scurgându‑se pe mâna dreaptă”. Dar e şi raportarea dialogală la unele modele: Bukowski, Kafka, Artaud, Hemingway, Celine şi „dumitru crudu ne spune să construim tensiune în texte”. Or, putem vorbi de o estetică a facerii unei existenţe (con)textuale, doar că nu se mai produce cu intertextul la îndemână, lucrurile se întâmplă jucăuş, „apăsând pe butoanele joystick‑ului până/ îţi învineţeşti degetul cel mare”. În poemul „3 ml de Konfidor” citeşti ideea unui păpuşar care e păpuşa altui păpuşar – de la Cărtărescu „cetire”. Păpuşarul lui Ion Buzu e deja altul, e cel cu joystick‑ul în mână.

În „Să te caut pe google” cunoaştem o alteritate tentantă căutată nu în metafizic, nu în oniricul clasic poetic, ci în păienjenişul global al reţelei globale. Există o dimensiune a mizerabilismului literar în rândurile acestei cărţi (a se vedea mizerabilistul „haiku”). I se trage şi de la colegii de poezie, unii din ei afirmaţi în anii ’90 în literatura din Basarabia şi din România. Miresmele scatologice (a se vedea poemul „Putoarea”) înlocuiesc patetismul poeziei florale de ieri, dar e, de fapt, reversul ei, ieri flori, azi deloc floralul: „mirosul de urină din viaţa mea se întinde pe o rază de 20 m” şi pe acest fundal o constatare estetic‑amoroasă: „grozav de frumos îţi mai stătea în verde”. Sistemul referinţelor estetice e schimbat de un „alt sistem,/ acolo unde se grămădeşte hârtia igienică după ce tragi apa”. Verdele frumos, practic unicul, unul care perpetuează cumva dimensiunea vegetalului şi florarului de ieri reapare în alt poem: „Atunci, când te căutam în toate încăperile,/ apoi te‑am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit”. Verdele e şi cheie de lectură: fie e haina pe care o poartă fiinţa căutată pe Google, fie e agricultura de unde vine neo‑, mai degrabă, pseudosemănătoristul Ion Buzu.

Fiinţa‑fantomă în verde (căci nu o putem deduce ca personaj) provoacă intensităţi spirituale, doar că poetul Ion Buzu duce pe îndrăgostitul lui Umberto Eco mai departe de citarea „cum s‑a mai spus «te iubesc»”. Eul înamorat nu e inocentul poeziei de ieri, dar nici poetul care şi‑a pierdut naivitatea virgină prin lecturi, sancta simplicitas a pierit, de data aceasta, prin lumea deloc pastelată în care trăim: „Îţi spun/ pentru/ tine/ aş deveni cel mai crunt terorist”, astfel încât „Oamenii mei vor pune fitile în oasele mele şi le vor folosi ca dinamită […]/ Oamenii mei vor folosi corpul pentru a arunca în aer clădirile/ în care cu toţii ne‑am văzut anii împuşcaţi în cap”. E şi dorinţa de killer de a scrie: „vreau să apară o maşină de scris pe masa mea/ să apăs pe taste cu putere/ producând zgomotul unei mitraliere”. Or, se iubeşte şi se scrie terorist, în spiritul epocii.

Deşi încă tânăr, aparent cu tupeu, mai ales prin limbaj, tânărul Ion Buzu se întreabă dacă „am putea ieşi după voie/ din situaţia istorică în care ne‑am născut […]/ ne‑am putea trezi altundeva, în altă istorie,/ ne‑am putea trezi altcineva” într‑o altă viaţă ca un „transformator pe care scrie foarte lizibil 10000 V”. E căutarea latentă de a ieşi, dar fără texte‑manifeste. Căci nu poţi ieşi aşa, pur şi simplu, din viaţă, o viaţă cu „buruianul crescut în crăpăturile din beton” într‑o viaţă ca un „Playstation 3”.

Personajul creat în aceste pagini e un băieţandru care, deja maturizat, vrea să întreţină senzaţia infantilităţii, de aici şi iresponsabilitatea elaborată: „mă voi uita toată ziua la televizor”. În pofida acestui alter‑ego auctorial, Ion Buzu este un nume care vine cu o nouă paradigmă de scriitură azi în spaţiul nostru interriveran. Debutul lui este unul simptomatic, căci revenirea la „glie”, chiar şi în forma cea mai terorist posibilă, este un semn de căutare pe care o parcurge mai noul nostru postmodernism/ post‑postmodernism etc.

* Un PS necesar: dacă doriţi să‑l cunoaşteţi vreodată pe Ion Buzu, nu vă aşteptaţi să vă iasă în cale un tânăr haiduc de prin Codrii Moldovei, cu musculatura performantă a unui trăgător de sapă sau trăgător‑ţintaş din vreun Kalaşnicov. Armele cele mai fireşti ale lui Ion Buzu sunt ochelarii şi lecturile pe care le face cu ajutorul acestora. Putem observa la Ion Buzu şi o pricepere de a „citi” oamenii şi lucrurile din jurul său, ultima fiind şi o ipostază homerică, întrucât Homer nu ştiu ce „lecturi” o fi făcut…

** Un PS deloc necesar sau totuşi despre titlul cărţii: prin anii 2000 la poarta Pieţei centrale din Chişinău era o doamnă care vindea otravă, mereu striga: „otravă!”. Astăzi nu mai e. Agricultura, insectele şi rozătoarele noastre au dispărut sau doamna şi‑a schimbat locul de vânzare cu amănuntul al antielixirului dat. Avem însă „3 ml de Konfidor” apărute la o editură bucureşteană (Konfidor – „insecticid”) şi le luăm drept recompensă.

În loc de concluzii

În 1977 lui Ion Vatamanu îi apare un ciclu întreg de poeme dedicat frunzei, iar în prefaţa acestuia, Grigore Vieru remarca faptul că „două motive – frunza şi pasărea – par să domine scrisul lui Vatamanu”. Este poezia lăstarilor, una deloc de ignorat între cele două râuri care ne conturează: cultura basarabeană se ţine pe principiul lăstarilor, am mai spus‑o – de două sute de ani ni s‑au tot tăiat stejarii, iar lăstarii au crescut, au produs altoiul şi au astupat breşa din pădurea secerată. Aceasta suntem: frunza autodidactă, care încearcă să tot ardă etapele, să transforme în lemn vegetalul verde şi fragil al începuturilor, al eternei reluări basarabene.

Forma şi structura frunzei, al imaginarului ei, se schimbă, principiul rămâne însă acelaşi – rezistenţa foii.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*