Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Securitatea agroalimentară, bătălia pentru apă şi schimbările climatice » MA Silvia Țilică, Diplomația preventivă într‑o lume a conflictelor și importanța sa în sectorul agroeconomic

MA Silvia Țilică, Diplomația preventivă într‑o lume a conflictelor și importanța sa în sectorul agroeconomic

Abstract: Diplomația poate fi considerată a fi tehnica ce guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale. Idealul unei organizări statale perfecte devine din ce în ce mai mult o realitate demnă de a fi urmărită în finalitatea ei practică. Utilizarea democrației în momente dificile poate duce la înfrânarea unor conflicte ce ar putea degenera în relații iremediabil distruse. Și mai importantă este înțelegerea utilizării acestei metode nu doar la nivel macro, ci și micro.

Ca și în cazul altor concepte care au stat la baza dezvoltării societății umane, diplomația a apărut într‑un anumit moment al istoriei omenirii definind o activitate specializată și a evoluat până la formele complexe de elaborare contemporane.Termenul de diplomație provine etimologic din grecescul „diploo” care înseamnă dublare, adică acțiunea de redactare a diplomelor sau a actelor oficiale în două exemplare dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație. În perioada Imperiului Roman, diplomația viza documentele oficiale de călătorie. Începând cu secolul XVIII, diplomația definește relațiile internaționale, iar diplomatul este acea persoană autorizată să negocieze în numele unui stat.

Cu cât ne apropiem de secolul XX, observăm că diplomația capătă conotații din ce în ce mai complexe, definirea diplomației având în vedere o instituție specializată și identificarea ei ca metodă de soluționare a conflictelor.

O dată cu declanşarea procesului de globalizare – în perioada ce a urmat terminării Războiului Rece – apar și criteriile pe baza cărora sunt structurate teoriile privind globalizarea, criteriile istorice, economice, sociologice, tehnologice, dar și culturale și de securitate. Comunitatea internațională se confruntă în acest moment cu o diversitate de riscuri de securitate, riscuri ce includ, pe lângă violența civilă, crima organizată, conflicte militare calde și înghețate, terorismul sau armele de distrugere în masă, și sărăcia, bolile, degradarea mediului înconjurător, inclusiv amenințările privind securitatea alimentară definită ca totalitatea factorilor care contribuie la asigurarea, cel puțin minimal, dacă nu optimal, a hranei pentru toți locuitorii planetei. Într‑o estimare a organismelor de specialitate europene în anul 2030, populația globului va atinge 8 mld. de oameni, iar producția agricolă de necesitate va trebui să crească cu 40%, ceea ce reprezintă provocări foarte importante pentru acest orizont de timp.

 

Ce este diplomaţia

Istoria politică a lumii se află în strânsă corelare cu diplomația. Iar diplomația a căpătat numeroase definiții ce au evoluat de‑a lungul timpului. Astfel, pornind de la tăblițele de lut pe care faraonii Amenhotep III și Amenhotep IV își expuneau corespondența diplomatică cu principii străini supușilor, în secolul XV‑XIV î.H.[1] și până în zilele noastre, când diplomația este privită ca o activitate permanentă și calificată, termenul a căpătat diferite definiții care, însă, trebuie să reţină faptul că diplomația este știința aporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele[2].

Deci, diplomația este știința, dar și arta negocierii, așa cum o definește Guillaume de Garden.

Conform dicționarului Oxford, diplo­mația reprezintă conducerea relațiilor internaționale prin negocieri, metode prin care aceste relații se reglementează, la aceasta participând ambasadorii și trimișii. Deci, diplomația este principala activitate care servește și asigură buna funcționare a relațiilor internaționale.

Iar dacă studiem Dicționarul Explicativ al Limbii Române, găsim că diplomația este o activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate; comportare șireată, abilă, subtilă[3].

Tipuri ale diplomaţiei

În esența sa, diplomația are caracter general politic, desemnând prin aceasta aplicabilitatea ei la întreaga sferă de problematici ce intră în sfera de interes a unei/unor entități statale.

Ca urmare a politicii de globalizare, lumea se află într‑o continuă și dramatică schimbare. În acest context, statul rămâne actorul principal individual sau prin alianțe, cu interese ce asigură instituționalizat comunicarea permanentă și specializată.

Termenul de diplomație poate fi abordat, cum spuneam anterior, în două sensuri – ca instituție și ca metodă.

Ca instituție este organizată structural și funcționează pe principiile științei diplomației ca artă a negocierii permanente și continue ca atribut guvernamental/statal sau alianță politică.

Într‑o analiză care are drept criteriu de clasificare domeniile de manifestare putem, fără a limita, să identificăm următoarele tipuri de diplomație:

a) Diplomația politică – ce are ca scop promovarea intereselor politice ale unui stat, urmărind garantarea securității și suveranității sale, a apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Se realizează prin instituții reprezentative ca Ministerul Afacerilor Externe, Consiliul Uniunii Europene sau Departamentul de Stat al SUA.

b) Diplomația economică – ce cuprinde ansamblul instituțiilor și organizațiilor, parte a sistemului economic, statal ori internațional cu interese specifice în promovarea și extinderea domeniului de profit, foarte prezentă în apariția și dezvoltarea conceptului de globalizare. Și aici trebuie să facem diferența între instituții – care desemnează o structură statală, guvernamentală – și organizații – care reprezintă construcții aparținătoare societății civile, non‑guvernamentale, în cazul nostru marii actori internaționali (corporații multinaționale).

c) Diplomația socială – urmărește stabilirea de relații, dialog, negociere între societăți, state, diferitele entități internaționale, în domenii specifice (muncă, sănătate, mediu etc.)

d) Diplomația militară – desemnează ansamblul relațiilor instituționale și de comunicare/colaborare care au ca obiect cooperarea de tip militar, prevenirea și gestionarea conflictelor calde ori înghețate de tip militar: Departamentul de Stat al Apărării al SUA, structuri ale Ministerelor Apărării cu reprezentanțe în state membre sau ne‑membre ale organizațiilor de tip militar – și aici vorbim despre atașați militari și de interne, reprezentanți în țări/organizații având ca obiect colaborarea privind securitatea comună.

e) Diplomația culturală are ca obiectiv principal întărirea cooperării bi și multilaterale în domeniul protejării și promovării valorilor culturale proprii și comune, a valorilor istorice ale popoarelor și ale omenirii.

Această posibilă clasificare se circumscrie, așa cum am spus anterior, caracterului general politic pe care diplomația îl are.

Deși nu este denumită ca atare, diplomația este o artă a compromisului și este folosită în mod consecvent în toate domeniile de relaționare interumană și organizațională. Însă în accepțiunea prezentei expuneri se are în vedere forma sa conceptualizată, calificată, uzual definită și folosită.

Astfel, diplomația este mijlocul care ridică la cote superioare comunicarea, înțelegerea și compromisul dezirabil în prevenirea conflictelor.

 

Funcţiile diplomaţiei

Pornind de la tipurile de diplomație, putem defini câteva dintre funcțiile acesteia ca fiind:

a) De reprezentare și de promovare a intereselor specifice – statale, economice, politice, militare.

b) De relaționare calificată și continuă.

c) De cunoaștere – a adversarilor, prietenilor, relațiilor – și de informare.

d) De prevenire.

e) De mediere.

f) De identificare a soluțiilor de rezolvare a diferitelor probleme.

Bineînțeles că acestea nu sunt limitative, însă le putem considera ca fiind printre cele mai importante funcții ale diplomației. De reţinut este funcția de prevenire, de unde derivă sintagma și domeniul de diplomație preventivă.

 

Diplomaţia preventivă

Diplomația preventivă este forma dezirabilă care identifică eliminarea sau diminuarea stărilor periculoase și a consecințelor acestora, într‑o abordare pro‑activă și timpurie, urmărind găsirea celor mai bune soluții și mijloace pentru detensionarea situațiilor conflictuale ce pot apărea în diferite regiuni.

De remarcat că nu ne aflăm în fața unui altfel de model de diplomație, ci a unui nou mod de a aborda exigențele diplomației. Este scoasă în evidență și valorificată funcția sa de prevenire timpurie, intervenție și soluționare a unor posibile conflicte sau stări de pericol înainte ca acestea să producă deteriorări grave relațiilor internaționale sau consecințe materiale și umane deosebite.

De aceea un efort deosebit a fost depus încă din anii ’90 ai secolului trecut, odată cu sfârșitul Războiului Rece, când s‑a menționat necesitatea introducerii conceptualizării și folosirii intensive a diplomației preventive. În acest sens, instituțiile de politică externă încep să includă pe ordinea de zi diplomația preventivă, aceasta devenind chiar o politică prioritară a Organizației Națiunilor Unite. Secretarul General al ONU, Boutros‑Ghali, a rezervat pentru diplomația preventivă un capitol aparte în raportul său „O agendă pentru pace”, aceasta fiind abordată în mod egal cu menținerea păcii – peacekeeping –, întărirea păcii – peace enforcement ­– sau consolidarea păcii – peacemaking. Acest domeniu a fost concretizat prin Rezoluțiile 47/120 A și B adoptate de Adunarea Generală a ONU la 18.12.1992, res­pectiv 20.12.1993. Și Administrația de Stat a SUA a recunoscut actualitatea tematicii diplomației preventive prin adoptarea programei „Prevenirea crizelor” ca temă majoră a politicii sale externe pe lângă altele, stimulând astfel efortul de a crea în SUA un sistem de prevenire timpurie a războiului.

Și conceptul NATO din 1991 începe să difere față de precedentele documente strategice, introducând în strategia lor securitatea prin parteneriat și cooperare cu foștii adversari, iar politica de securitate a Alianței începe a se baza pe dialog, cooperare și apărare colectivă eficientă.

O altă organizație regională interesată de diplomația preventivă este Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care prin Carta de la Paris îndemna la găsirea unor noi căi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice.

Ce este demn de constatat este faptul că, deși la început, diplomația preventivă se limita la eforturile de a opri izbucnirea unui conflict sau reaprinderea acestuia, de a media conflictul sau de a înceta focul, cu timpul, aceasta a fost pusă la baza prevenirii cauzelor unei crize și, implicit, a escaladării acesteia către conflict.

Apare necesitatea includerii unor programe cu caracter social‑economic, cultural, educativ, juridic, care pe plan internațional și național ar putea reduce riscul apariției unor condiții care creează crize, cum ar fi sărăcia, suprapopulația, ignoranța…

Totul se circumscrie voinței politice care, prin mijloacele ce le are la dispoziție, inclusiv diplomația ca instituție și metodă, poate asigura soluții pe termen scurt, mediu și lung în prevenirea și soluționarea crizelor. Nu putem vorbi despre diplomația preventivă în afara termenilor de prevenire a crizelor, de prevenire a conflictelor și managementul crizelor, așa cum reiese din Documentul de la Helsinki din 1992[4].

Prin diplomație preventivă înțele­gem acele activități diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberat într‑o etapă timpurie de natură să rețină statele sau grupurile sociale de la amenințarea cu forța, aplicarea forței sau constrângerea ca mijloace de rezolvare a diferendelor politice care apar la nivel național sau internațional.[5]

Există factori de intervenție care să prevină sau să stingă conflictele apărute la nivel inter‑statal, într‑un mod coordonat, prin inițiative diplomatice sau acțiuni militare, printre aceștia numărându‑se ONU, NATO, OSCE, alături de statele democratice, începând cu marile puteri ale lumii și terminând cu diferitele alianțe din care fac parte; aceste foruri internaționale au capacitatea de a utiliza instrumentele necesare diplomației preventive în diferite faze de evoluție.

 

Fazele politicii de prevenire și soluţionare a conflictelor

Fiecare țară are propriile concepte de securitate, propriile reguli de soluționare a problemelor de securitate și prevenire a crizelor și conflictelor. Există însă un interes comun în identificarea unor soluții unice în vederea diminuării și eliminării factorilor de insecuritate, întăririi cooperării pe plan regional, dar și internațional. Fazele politicii de prevenire și soluționare a conflictelor:

a) Detectarea timpurie – este faza determinantă care presupune specializare și expertiză, scanning și cercetare/evaluare, analiză. În această fază se folosesc metode de lucru diverse, de la observare la identificarea riscului, amenințărilor, punctelor slabe, punctelor tari, oportunități și soluții de intervenție și modelare (exemplu: analiza SWOT). Foarte importante sunt tehnicile de intelligence – analiza informațiilor.

b) Aceasta este faza în care, pe baza analizelor confirmate, rezultate din faza de detectare, se creează instrumentele care conțin obiectivele de atins, parcursul și mijloacele folosite. Deci, se creează strategii (identificarea și stabilirea obiectivelor) și planuri și programe de acțiune (planul tactic și metodic).

c) Diplomația – este faza care corespunde cu startarea efectivă a elementelor de planificare și urmărește, prin instituții și metode specifice, punerea lor în aplicare. Medierea este nu mai importantă, ci esențială, și este opusă impunerii prin forță a voinței unei părți.

d) Feedback – este faza care, pe baza observației datelor și informațiilor culese și trecute prin prisma analizei specializate, ne oferă imaginea rezultatelor acțiunilor noastre și permite efectuarea de corecturi și remodelări necesare atingerii obiectivelor propuse.

 

Particularităţi ale sectorului agroeconomic

Vorbim despre sistemul agroalimentar. Ce reprezintă acesta? Într‑o posibilă definiție, acei agenți economici aflați ȋntr‑o interacțiune dinamică și care participă direct sau indirect la crearea de fluxuri de bunuri și servicii necesare pentru asigurarea alimentației unei populații.

Deci, putem spune că sistemul agroalimentar se ocupă de asigurarea cantității, calității, securității și siguranței alimentare a populației unei țări.

Sectorul agroalimentar este al doilea sector economic ca mărime din UE, cu un număr de 48 de milioane de angajați și cu o contribuție anuală de 750 miliarde de Euro la economia UE.

Politica UE este de a proteja sănătatea de‑a lungul ȋntregului lanț alimentar – adică ȋn fiecare etapă a procesului de producție, de la fermă la consumator. Iar acest lucru nu poate fi realizat decât prin garantarea că alimentele și furajele pentru animale sunt sigure și hrănitoare, nivelul de sănătate al animalelor și protecția plantelor sunt la cote ridicate, iar informarea asupra originii, conținutului, etichetarea și utilizarea alimentelor este adecvată și transparentă.

Încă din 2002, UE a pus bazele unei cercetări mai amănunțite cu privire la siguranța alimentară și sănătatea animalelor și a plantelor, cu accent pe bolile asociate alergiilor alimentare, pe efectul furajelor asupra sănătății oamenilor și impactul anumitor metode de producție asupra mediului.

 

Actorii specifici sectorului agroeconomic

Agenții economici, actorii, cum ȋi mai numim noi, au o țintă comună, și anume – clientul consumator –, căruia să‑i furnizeze produsele agroalimentare ȋn schimbul unui profit cât mai mare, realizat ȋn timp cât mai scurt, cu costuri cât mai mici posibil.

România este una dintre țările cu un mare potențial agricol, ocupând locul 38 ȋn lume. Securitatea alimentară a României este, ȋnsă, afectată. Și asta nu din cauza lipsei potențialului, ci din cauza vulnerabilităților din sistemul social/politic, realități ce au dus la creșterea importurilor și, inevitabil, la scăderea nivelului producției și consumului din producția autohtonă.

Se observă necesitatea unei analize strategice în care să se evidenţieze interesele economice ale investitorilor și corporațiilor multinaționale, și aici ne gândim la actorii implicați și la necesitatea schimbului informațional ca suport ȋn dezvoltarea sistemului agroalimentar.

Vorbim despre investitori și cor­porații multinaționale. Dar cine sunt aceştia/acestea și ce urmăresc?

În acest sens, putem spune că există câteva mari categorii de actori, și anume:

– Marii producători interni/externi de materii prime agroalimentare;

– Marii prelucrători ai materiei prime;

– Marile companii de retail;

– Marile rețele de produse chimice folosite ȋn sistem;

– Marile companii interesate ȋn producția OMG‑urilor.

Deși politica UE cu privire la siguranța alimentară vizează ȋntregul lanț alimentar, așa cum am spus, și are drept scop garantarea siguranței și valorii nutritive a alimentelor și furajelor, standarde ridicate de sănătate și bunăstare a animalelor și de protecție a plantelor, se pare că interesul decidenților politici este creșterea consumului, dependent de ȋngrășăminte și de pesticide, aceasta devenind o tristă realitate.

Astfel, apare sistemul alimentar industrial, bazat pe producția masivă, procesare și consum alimentar, ȋn defavoarea producției individuale, tradiționale, a micilor producători.

Deci, obiectivul este clar definit: Profitul.

 

Factorii care determină sau/și favorizează conflictul în sectorul agroeconomic – mediul social, economic, politic, de mediu

În perspectiva unui analist, importantă este analiza de risc cu privire la securitatea alimentară.

Și aș vrea să vă provoc la o dezbatere ȋn acest sens. Haideţi să urmărim ȋmpreună care ar fi pașii ȋntr‑o astfel de analiză strategică.

În primul rând, să vedem dacă am reușit să definim problema:

„Cu toate că România este una dintre țările puternice ale lumii din punct de vedere al potențialului agricol, prezintă totuși o serie de vulnerabilități care, ȋn cazul unei crize alimentare globale, ar putea genera amenințări serioase la adresa securității alimentare a populației”.

Pornind de la această problemă, ȋn cazul României, haideți să vedem care ar fi aceste vulnerabilități? Ce ȋnțelegem prin vulnerabilități? Putem să ne imaginăm, prin analogie, organismul social asemenea celui uman. Pentru protecția sănătății sale la amenințări specifice, organismul uman produce anticorpi. Inexistența sau slaba lor eficiență ȋn reacție creează vulnerabilități care favorizează apariția și dezvoltarea riscului de imbolnăvire. Similar se produc lucrurile cu organismul social care, cu funcțiile și prin intermediul instituțiilor publice și formele de organizare ale societății civile, trebuie să producă anticorpii care să‑l protejeze pentru a nu deveni vulnerabil. În esență, vulnerabilitatea este acea stare de fapt care favorizează materializarea unei amenințări și apariția rezultatului socialmente periculos. În cazul aplicat, ȋn baza unei analize de sistem, putem identifica, fără a limita, câteva tipuri de vulnerabilități, astfel: politică, legală, economică, morală sau de sistem.

■ Vorbim de vulnerabilitate politică atunci când se relevă lipsa sau insuficiența interesului politic pentru realizarea conceptuală a unor proiecte și programe pentru susținerea domeniului agro‑zootehnic intern.

■ Vulnerabilitatea legală se evi­dențiază prin lipsa sau insufi­ciența cadrului normativ menit să reglementeze și să protejeze eficient drepturile și obligațiile corelative ce derivă din raporturile juridice și interesele legitime existente ȋntr‑un domeniu atât de important: protejarea și susținerea legală atât sub aspectul privind mediul, cât și cel ce privește sănătatea publică, ȋn sensul prevenirii și combaterii acțiunilor prin care este pusă ȋn pericol sănătatea populației sau sunt degradate condițiile optime de mediu natural.

■ Din punct de vedere economic, avem ȋn vedere inconsistența capitalului investițional și de sus­ținere a producției autohtone, precum și nivelul scăzut al puterii de cumpărare a majori­tății populației.

■ Privind moralitatea, vorbim, ȋn principal, despre corupția sistemului public, aderarea la grupuri de interese nelegitime ori ignorarea consecințelor negative ce ar putea produce consecințe nega­tive pe termen scurt, mediu sau lung ȋn numele profitului cu orice preț.

Aceste vulnerabilități pot potența amenințări serioase la adresa securi­tății alimentare. Amenințări specifice identificate:

Folosirea de semințe sau material biologic, modificate genetic.

Folosirea ȋn procesul de creș­tere al plantelor și al animalelor a unor compuși chimici de sinteză care să favorizeze scurtarea procesului de creștere și obținerea unor performanțe ridicate de ordin cantitativ al producției.

Utilizarea, ȋn marile unități de pre­lucrare a materiilor prime agro­alimentare (cum ar fi fabricile de mezeluri, de conserve, de produse de panificație etc.) a unor aditivi care să ȋmbunătățească factorul olfactiv și de prelungire a perioadei de garanție/apariția alterării produsului.

Introducerea ȋn procesul de producere a băuturilor alcoolice și non‑alcoolice a unor substanțe de natură chimică de sinteză pentru ȋmbunătățirea aspectului, gustului și perioadei de garanție a produselor; sistem care ȋncepe ȋn categoria contrafacerilor și continuă până la categoria celor originale, dar al căror produs de fabricație include astfel de substanțe dăunătoare organismului.

Tendința de monopolizare a pieţei, dar și înțelegerile de tip cartel ce pot apărea ȋntre marii retaileri care au acaparat piața de desfacere a produselor agroalimentare, atât ȋn ceea ce privește „selectarea” producătorilor și produselor, cât și prin managementul comercial, ȋn special prin prețuri.

 

Globalizarea, paradoxal, poate deveni o amenințare, prin agresivitatea folosită de marile companii de profil, legitimă până la un anumit punct, ȋn ocuparea piețelor de desfacere care, suprapusă peste vulnerabilitățile existente pe plan intern, favorizează apariția pe piață a unor produse de calitate dubitabilă.

Toate aceste amenințări, susținute și de vulnerabilități interne, ne conduc ȋn analiza noastră la apariția clară a riscului de mediu, dacă ne gândim la organismele modificate genetic (OMG‑urile), la riscul sănătății populației – prin consumarea produselor modificate și realizate ȋn mod industrial – având ca efecte obezitatea, ce duce la boli precum diabetul, cancerul care se manifestă tot mai agresiv și ȋn forme noi, dar și riscul deja manifestat de degradare a materialului genetic uman (tot mai mulți oameni tineri cu riscuri grave de sănătate, nespecifice vârstei ori nou-născuți cu malformații congenitale).

Identificăm astfel interesul afectat, ca urmare a dezvoltării lanțului agroalimentar industrial, ca fiind ȋntreg sistemul agroalimentar, sănătatea populației, dar și economia țării.

Relevanța diplomației preventive în sectorul agroalimentar se materializează în:

a) Prevenirea apariției sau/și dez­voltării necontrolate a conflictelor sau stărilor de pericol ori amenințărilor la adresa securității alimentare.

b) Crearea unui sistem relațional, instituțional și organizațional orientat spre identificarea timpurie și gestionarea problematicii conflictuale.

c) Folosirea tehnicilor și metodelor de analiză incluzând analiza de intelligence.

d) Diminuarea tensiunilor dintre state sau entități asimilate și concură la deschiderea și menținerea căilor de dialog.

e) Contribuirea, în mod esențial, la diminuarea consecințelor, conflictelor sau manifestării stărilor de pericol sub aspectul vieții și sănătății oamenilor, mediului și resurselor naturale.

f) Contribuirea la dezvoltarea unei culturi pro‑active și de conș­tientizare a comunităților și persoanelor.

g) Aportul semnificativ la dezvol­tarea coeziunii umane și îmbu­nă­tățirea condițiilor de viață a populației.

 

Concluzii

Este imperios necesar să se înțeleagă că diplomația preventivă nu este o altă formă a diplomației, ci doar un alt mod de a face diplomație. Este o conceptualizare și o aplicație a funcției diplomației de prevenire.

Diplomația preventivă este subsecventă diplomației politice, nu ca o formă separată, ci ca un mod de a aborda diplomația politică din perspectiva unor rezultate dezirabile.

Deși este o artă a negocierii și compromisului, diplomația, în general, și diplomația preventivă, în principal, nu au produs schimbările la care ne‑am așteptat, în sensul că multitudinea conflictelor, stărilor de pericol și dinamica lor demonstrează o eficiență limitată a demersului diplomatic.

Apariția și dezvoltarea de noi stări de pericol și de insecuritate la nivel global și zonal demonstrează insuficiența sau inexistența uneori a pârghiilor și mijloacelor de detecție timpurie și intervenție preventivă.

Voința politică a marilor puteri este puternic influențată de interesele economice și financiare ale statelor pe care le reprezintă și condiționează și sub‑dimensionează reacția acestora în planul intervenției pentru prevenirea și reducerea consecințelor stărilor de pericol.

Principalii actori din sectoarele economice, în cazul nostru agroeconomic, și interesele lor economice (profitul) reprezintă un factor esențial în managementul amenințărilor la securitatea alimentară și influențează reacția politică a guvernelor.

Reaprinderea disputelor pentru zonele de influență – Europa de Sud‑Est, Europa‑Orientul Mijlociu, Asia, cu actori statali determinanți (SUA, Rusia, UE, Turcia) – se constituie în factorul geopolitic și militar care influențează diplomația preventivă și securitatea alimentară în mod fundamental.

Migrația necontrolată în contextul conflictelor de interese regionale este consecința de maximă gravitate a războiului din Orientul Mijlociu (Siria), cu implicarea marilor puteri economice și militare, toate cu interese proprii geostrategice. Aceasta demonstrează în cel mai înalt grad limitele intelligence‑ului și diplomației preventive în primul rând la nivelul UE. La această situație critică au contribuit și disensiunile dintre unele state membre ale UE manifestate în politicile sociale și economice, dar și în reacțiile diferite la fenomenul migrator pornit ca o consecință a reuniunii mai multor factori ce scot în evidență limitele sistemelor de cunoaștere și prevenire.

MA Silvia Țilică

 

Bibliografie

Roxana‑Maria Toma, Misiunile diplomatice şi problematica lor, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2014, p. 9.

Guillaume de Garden, Traité complet de diplomatie: Ou, Theorie generale Des Relations Exterieurs Des Puissances de L’ Europa, D’apres Les Celebres Autorites, Vol. 3, Editor Biblio Bazaar, 2010, p. 67

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București

The Challenges of Change, Helsinki Document, Conference for Security and Cooperation in Europe, 1992 Summit, Helsinki

Michael S. Lund, Preventing Violent Conflicts – A Strategy for Preventive Diplomacy, 1996

[1] Roxana-Maria Toma, Misiunile diplomatice şi problematica lor, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2014, p. 9.

[2] Guillaume de Garden, Traité complet de diplomatie: Ou, Theorie generale Des Relations Exterieurs  Des Pussances de L’ Europa, D’apres Les Celebres Autoriter, Vol. 3, Editor Biblio Bazaar, 2010, p. 67.

[3] Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București.

[4] The Challenges of Change, Helsinki Document, Conference for Security and Cooperation in Europe, 1992 Summit, Helsinki.

[5] Michael S. Lund, Preventing Violent Conflicts – A Strategy for Preventive Diplomacy, 1996.

Total 5 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*