Punctul Critic » Fondul şi forma » Luminiţa Iordache: Instituții, mișcări sociale, revendicări civice

Luminiţa Iordache: Instituții, mișcări sociale, revendicări civice

Dintotdeauna au existat inegalități în lume, însă, de‑a lungul timpului, acestea au produs diferențe mari în standardele de viață ale oamenilor, separând țările bogate ale lumii de cele sărace. Cauzele acestor probleme sunt în mare parte politice și economice. Potrivit literaturii de specialitate, problema politicului nu este aceea de necunoaștere a nevoilor oamenilor sau a implementării unor politici sau strategii greșite, ci a cercului de reprezentanți ai elitei care organizează şi gestionează avuţia societăţii în scop discreţionar şi egoist. În funcție de implicarea instituțiilor în comportamentul și în stimulentele din viața reală, acestea modelează succesul sau eșecul națiunilor. Anumite state s‑au dezvoltat și din motivul că cetățenii acestora au reușit să creeze o societate unde drepturile politice să fie larg distribuite și, astfel, majoritatea populației să se bucure de oportunitățile economice. Factori ai schimbării sociale au fost contestațiile antisistem și inovațiile care au transformat politica și, de asemenea, economia acestor națiuni.

Instituţiile politice și economice – factori-cheie în progresul sau regresul societăţii

Schimbarea socială se datorează unei puteri, poziției sale în ierarhia societății. Statul ca agent al schimbării poate genera procesul, poate iniţia, controla și implementa politici economice şi sociale datorită faptului că poziția sa îi asigură puterea necesară pentru a face acest lucru. Succesul schimbării depinde atât de calitatea instrumentelor utilizate, cât și de eficacitatea implementării acestora, care trebuie să fie potrivite contextului. Schimbarea este un proces continuu care aduce modificări în cultură, în structura socială și în comportamentul indivizilor. Fiecare societate se schimbă într‑un alt ritm și în direcții diferite deoarece unele schimbări sociale sunt planificate, atunci când guvernele reglementează sau dereglementează, în vreme ce altele sunt spontane.

Profesorul Paul Dobrescu, în lucrarea „Crizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon”, afirmă că reglementările servesc interese, iar cine inițiază respectivele reglementări înseamnă că deține levierele de comandă ale lumii. Atât calitatea programelor, cât și determinarea de a le aplica au dus la înfăptuirea unor mari realizări. Legislația este instrumentul prin care se descrie schimbarea ce va avea loc, această abordare evidenţiind sens, de sus în jos.

Așa cum reiese din definiția societății, „aceasta funcționează după un set de reguli politice și economice create și impuse de stat și de cetățeni”. Prin intermediul acestor reguli, instituțiile politice decid capacitatea de control al cetățenilor asupra politicienilor. De asemenea, acestea permit politicienilor să reprezinte interesele cetățenilor sau să abuzeze de puterea încredințată lor pentru urmărirea obiectivelor proprii.

În Ordinea politică a societăţilor în schimbare (1999), S.P. Huntington susține că „din punct de vedere istoric, instituţiile politice s‑au ivit din interacţiunea şi dezacordul din sânul forțelor sociale şi dezvoltarea treptată a procedurilor şi mecanismelor organizaţionale necesare rezolvării acestor deza­corduri. Prăbuşirea unei mici clase conducătoare omogene, diversificarea forţelor sociale şi creşterea interacţiunii între asemenea forţe constituie premisele apariţiei organizaţiilor şi procedurilor politice şi unei eventuale creări a instituţiilor politice”.[1]

Puterea politică este fenomenul pivot al structurii politice a societăţii și are rolul de a ordona şi orienta evoluţia socială în raport cu direcțiile mișcării sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revoluții, stări de tranziție, reforme)[2]. Max Weber considera conducerea politică ca o îmbinare a două elemente: legitimitatea, care îi asigura stabilitatea, și autoritatea, care îi conferă o formă. Fiecare societate își creează propria formă de conducere plecând de la norme, valori și credințe sociale.

Societatea își dezvoltă și modifică instituțiile astfel încât acestea din urmă să fie cât mai potrivite scopurilor: creșterea economică, pentru bunăstarea cetățenilor săi, evident dacă există dorință politică în acest sens, iar relația dintre instituțiile economice şi cele politice sunt reglementate corespunzător. Instituțiile politice sunt cele care decid cum funcționează procesul politic, care determină sub ce reglementări economice trăiesc oamenii. Instituțiile politice decid cine are putere în societate și în ce scopuri poate fi folosită acea putere, oferă statului pârghiile și capacitatea de a reglementa și guverna societatea, pot garanta stabilitatea și continuitatea sau opusul. Deciziile politice se iau în legătură cu valorile politice ale unei anume societăţi, iar efectele acestora se reflectă în toate domeniile vieții sociale: economic, social, politic, ideologic, cultural‑spiritual, determinând evoluția și viitorul unei națiuni.

Pe de altă parte, instituțiile economice au rolul de a modela stimulentele economice pentru educație, investiții, inovații, tehnologii etc. Acestea sunt importante pentru a oferi libertatea de alegere a carierei, accesul la o anumită educație, dobândirea anumitor competențe, încurajarea investitorilor și utilizarea noilor tehnologii. Stimulentele și restricțiile din partea instituțiilor politice și economice reprezintă un obstacol în calea adoptării unor politici benefice societății.[3] Astfel, motivul principal al diferențelor în ceea ce privește prosperitatea economică este determinat de existența instituțiilor diferite care modelează națiunile și creează stimulente cu totul diferite pentru cetățenii lor.

Înțelegerea istoriei este esențială în anticiparea instituțiilor care se vor configura în viitor, ce tip de societate se va dezvolta în continuare, deoarece „schimbarea este dependentă de calea aleasă, în sensul că forțele contingente dintr‑o perioadă critică, în interacțiunea cu anumite condiții existente deja, dau naștere unei anumite traiectorii de dezvoltare instituțională care devine, în timp, foarte greu de modificat. Astfel, deciziile și acțiunile individuale ajung să fie extrem de influențate de ea și de structura instituțională generală”[4].

Dezvoltarea anumitor state a fost rezultatul unui proces de transformare economică declanșat de reformele implementate, de abordarea treptată a politicilor și instituțiilor economice. Majoritatea instituțiilor actuale reprezintă diferite modele adânc înrădăcinate în trecut. Deși instituțiile sunt durabile, ele suferă transformări rapide în anumite circumstanțe.

Accesul la instituții politice deosebite permite participarea la procesul democratic, alegerea unor reprezentanți și înlocuirea acestora dacă nu își îndeplinesc atribuțiile în calitatea pe care o au. Dobândirea în mod real a puterii politice de către cetățenii de rând și schimbarea modului în care funcționează societatea sunt un deziderat, deoarece presupune luarea în considerare a mai multor factori și reclamă o schimbare fundamentală a politicului.

Apariția fenomenului de modernizare politică a presupus schimbări în structura sistemului de guvernare şi a distribuţiei puterii în instituţii. „Modernizarea politică implică raţionalizarea autorităţii, diferenţierea structurală şi extinderea participării politice. În Occident, modernizarea politică s‑a întins pe mai multe secole. Succesiunea şi extinderea celor trei componente ale sale s‑au modificat semnificativ în diverse zone ale Europei şi Americii de Nord. Cea mai evidentă extindere a participării politice a avut loc mai devreme şi la o scară mai mare în America și apoi în Europa.”

 

Mișcările sociale

Din punctul de vedere al perspectivei marxiste, societatea are o structură bazată pe existenţa claselor, având temeiuri şi interese de ordin economic, iar relațiile concurenţiale şi antagonice între acestea conduc la schimbare socială din cauza anumitor inegalități, deosebiri între grupuri, clase sociale și segmente ale populației. Max Weber considera că societatea modernă capitalistă este emanaţia sau rezultatul spiritului protestant şi al valorilor asociate acestuia.

Schimbarea a implicat și continuă să solicite eforturi pentru a conduce la progrese vizibile, este nevoie de disponibilitate umană și socială pentru desfășurarea acestui proces, care să fie împărtăşită la nivel social, transformată într‑o atitudine publică, și mai este necesară o elită dedicată, performantă, care să prefigureze şi să dezvolte o societate durabilă, inteligentă.

Ideile şi valorile sunt fundamentale, deoarece acestea pot crea schimbarea sau pot să‑i pună bariere, ele pot legitima o schimbare dorită și pot furniza o bază pentru solidaritatea socială necesară succesului schimbării.

Mişcările sociale au determinat schimbarea și dezvoltarea socială. Pornind de la definiția dată de François Chazel, mişcarea socială reprezintă „…o acţiune colectivă de protest şi contestare ce urmăreşte să impună schimbări – variabile ca importanţă – în structura socială şi/sau politică, apelând frecvent – dar nu în mod exclusiv – la mijloace neinstituţionalizate”[5].

Aceste mișcări sociale presupun operaţiuni de durată şi foarte sofisticate ca organizare care vizează schimbarea socială. Mișcările sociale au apărut din cauza nerespectării anumitor drepturi sociale, materiale, politice sau simbolice, creându‑se un conflict deschis cu puterea politică. De asemenea, acestea sunt deopotrivă distructive şi constructive, deoarece înlătură vechile relaţii sociale, fostul aparat de stat, anumite valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de valori şi conduite, alte forme de organizare socială și tipuri de relaţii sociale, înfiinţează instituţii sociale şi promovează o nouă cultură.

Charles Tilly consideră că mișcările sociale au apărut spre sfârşitul secolului al XVIII‑lea, în Anglia şi în America de Nord, ca urmare a unor evoluţii economice şi politice importante[6]. Revoluţia industrială a început la sfârşitul secolului al XVIII‑lea în Marea Britanie, schimbând structura socială şi nivelul de trai al cetățenilor. Revoluţia s‑a extins şi în alte părți ale lumii civilizate, producând efecte similare. Conform publicaţiei History, Revoluţia industrială din secolele XVIII şi XIX a transformat societăţile din vestul Europei şi America de Nord, acestea, predominant rurale, înscriindu‑se într‑un proces de urbanizare progresivă, devenind societăți în care progresul tehnologic și inovațiile sunt primordiale.

Din punctul de vedere al profunzimii schimbărilor urmărite, vom vorbi despre două categorii de mișcări: mişcări revoluţionare şi mişcări reformatoare. Mișcările revoluționare au vizat răsturnarea ordinii sociale, politice sau economice: mişcarea bolşevică din Rusia ţaristă, mișcarea fascistă din Italia interbelică, mișcarea sindicatului „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80 sau islamismul fundamentalist contemporan. În unele state, revoluțiile nu au adus schimbare, întrucât cei care le‑au condus au preluat puterea de la cei pe care i‑au dat jos și au recreat un sistem similar. Mişcările reformatoare au vizat doar modificarea unor norme.

Dintr‑o altă perspectivă, mișcările sociale sunt considerate „politică cu alte mijloace”, mijloace la care au apelat cei marginalizaţi, pentru a contesta regulile şi autoritatea elitei puterii. Apariţia mișcărilor sociale a fost influențată de receptivitatea sau vulnerabilitatea sistemului politic la proteste organizate, de accesul protestatarilor la structurile politice şi la organismele decizionale.

La început au existat mişcările tradiţionale, de timpul mişcării muncitoreşti, al mişcărilor ţărăneşti sau al diverselor mişcări de eliberare socială, mişcarea de abolire a sclaviei din SUA secolului al XIX‑lea sau mişcarea antiapartheid din Africa de Sud din a doua jumătate a secolului XX‑lea. În timp ce mișcările agrare au avut o lungă traiectorie istorică, mișcările ecologice au câștigat atenția la nivel mondial începând cu a doua jumătate a secolului al XX‑lea.

Datorită schimbării structurii sociale şi a constelaţiilor de interese, au apărut „noi mişcări sociale”[7]. Adepţii şi militanţii acestor mişcări fac parte din „clasa de mijloc”, formată din salariaţi educaţi care pledează pentru recunoaşterea unor stiluri de viaţă alternativă, pentru acceptarea unor identităţi, pentru cauze generoase, precum protecţia mediului, diversităţii culturale sau de solidaritate cu Lumea a Treia. Acestei noi mişcări sociale urmăresc protejarea societăţii împotriva dominaţiei sistemului politico‑administrativ şi a pieţei asupra vieţii de zi cu zi.[8]

De asemenea, acestea reflectă o viziune extinsă a economiei și a politicii, îmbunătățirea calității vieții prin recunoașterea drepturilor oamenilor de a trăi cu demnitate și de a participa la luarea deciziilor. Acestea sunt diferite de mișcările sociale anterioare și trebuie înțelese din punctul de vedere al naturii și al strategiilor lor.

În ţările occidentale, mobilizarea intereselor categoriilor marginalizate s‑a manifestat adeseori prin mişcări sociale violente, atunci când ne referim la revoltele rasiale din oraşele americane sau la revoltele din suburbiile unor oraşe franceze. În zona Americii Latine subzistă diverse mişcări sociale cu obiective şi tactici revoluţionare, cum sunt mişcările de gherilă de extremă stângă din Peru sau Columbia, dar şi reformatoare, precum este Mişcarea Muncitorilor Rurali fără Pământ din Brazilia.

Nuit Debout din Franța, Indignados din Spania sau Occupy din SUA sunt mișcări sociale care s‑au format graţie unor proteste faţă de reformele de muncă propuse, sau în legătură cu anumite chestiuni politice, economice și civice. În 2011, în urma Marii Recesiuni și a măsurilor dure de austeritate luate de puterea politică, în multe țări dezvoltate au apărut mișcări similare care au manifestat împotriva politicii ce favorizează inegalitatea și lăcomia corporativă.[9]

În Spania, mișcarea Indignados a constat în demonstrații și ocuparea de piețe publice, mișcare care a dus în cele din urmă la apariția partidului politic antiausteritate Podemos. Activiști ai mișcării Indignados au reușit să dețină poziții proeminente în primării în marile orașe, precum Madrid și Barcelona, ​motivul fiind acela că politicul reprezintă noul instrument de schimbare socială.

În Franța, în ciuda lungii istorii a mișcărilor de protest ale mai multor generații de tineri din 1968 până la marile mitinguri împotriva schimbărilor de pensii, mișcarea Nuit Debout s‑a răspândit în multe orașe din cuprinsul țării și chiar peste graniță, fiind văzută ca un nou fenomen. Aceste acțiuni au fost inițiate ca urmare a modificărilor propuse de președintele țări privind mai multe aspecte ale legislaţiei muncii.

În anul 2011, Egiptul a fost teatrul unor proteste împotriva președintelui Hosni Mubarak, care a fost înlăturat de la putere după o domnie de aproape 30 de ani. Acestea au fost declanșate în parte de revoluția din Tunisia şi, la rândul lor, au inspirat demonstrații în tot Orientul Mijlociu, în Bahrain, Libia, Siria și Yemen. Acest val de mișcări de protest a excedat granițele naționale și s‑a răspândit prin adoptarea tehnologiei IT și a rețelelor sociale care au ajutat la organizarea și documentarea mișcării şi au contribuit direct la valul de proteste numit Primăvara Arabă.

Anumite evenimente sau situații de amploare pot determina alt tip de mișcări sociale. Un exemplu îl constituie efectul deversării de petrol din 2010 în Golful Mexic care a adus schimbări semnificative în politicile de foraj petrolier offshore. S‑au realizat eforturile de reconstrucție a Golfului Golf, s‑au produs schimbări și a implicat un număr de organizații care au realizat companii de marketing la nivel local și curățarea federală.

Concluzii

Probleme sociale există în cadrul tuturor societăților, acestea nici nu trebuie să fie neapărat legate de schimbări de amploarea unei tranziţii de la un sistem social‑politic la altul, ci pot apărea alte probleme majore de soluţionat neprevăzute. Atunci când apar problemele sociale determinate de politic sau nu, aceste situaţii tulbură mulţi oameni, declanşează interesul acestora și dezvoltă presiunea socială necesară pentru căutarea unei soluţii.

Mișcările sociale au influențat schimbările sociale pe parcursul istoriei, iar organizațiile au fost într‑un permanent proces de dezvoltare și schimbare pentru a răspunde nevoilor în schimbare ale societății. Mișcările sociale apar atunci când există o disfuncție în relația dintre sisteme, sunt generate prin inegalitatea sistemică și ele sunt constante, rapide și inevitabile.

Statul reprezintă garantul primar al drepturilor, dar poate fi, de asemenea, cel care nu respectă drepturile oamenilor. Rezultatul schimbării sociale depinde de cum este utilizat instrumentul guvernării. Mașinăria guvernamentală reprezintă factorul de propulsie economică și socială, care a fost regândită și redefinită în funcție de dominantele epocii. Statul este o mașinărie administrativă care se reconstruiește permanent, în funcție de natura regimului politic, de prioritățile fiecărei etape. În funcție de instituțiile politice și economice ale fiecărui stat se conturează viitorul societății.

Bibliografie
Chazel, F. (1997), Mişcările sociale. In boudon, R. (Ed.) Tratat de sociologie. Bucureşti, Humanitas.
Della Porta, D. & Diani, M. (1999), Social movements: an introduction, Oxford, Blackwell.
Dobrescu, P. (2016), Crizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon, Editura Kronika.
Hatos, A., Enciclopedia Dezvoltării Sociale.
Huntington, Samuel P. (1999), Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi.
Lepădatu, D. (2000), Procese si fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti.
Melucci, A. (1980), The New Social Movements: A Theoretical Approach. Social Science Information.
Oberschall, A. (1973), Social conflict and social movements, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice‑Hall.
Tilly, C. (2004), Social movements, 1768‑2004, Boulder, Col, Paradigm Publishers.
Rusu, H. (2008), Schimbare socială și identitate socioculturală, Institutul European, București.
https://opentextbc.ca/introductiontosociology/chapter/chapter21‑social‑movements‑and‑social‑change/
http://www.scritub.com/stiinta/stiinte‑politice/ROLUL‑SI‑FUNCTIILE‑PUTERII‑POL74514.php

Note:[1] Samuel P. Huntington (1999), Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, Iaşi.
[2] Dumitru Lepădatu (2000), Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti.
[3] Daron Acemoglu, James Robinson (2015), De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, București, pag. 82.
[4] Ibidem, pag. 46.
[5] François Chazel (1997), Mişcările sociale. IN BOUDON, R. (Ed.) Tratat de sociologie. Bucureşti, Humanitas, p. 305.
[6] Charles Tilly (2004), Social movements, 1768‑2004, Boulder, Col, Paradigm Publishers.
[7] A. Melucci (1980), The New Social Movements: A Theoretical Approach. Social Science Information, 19, 199‑226.
[8] M. Della Porta, D. & Diani (1999), Social movements: an introduction, Oxford, Blackwell.
[9] Geoffrey Pleyers (2016), „«Nuit Debout»: citizens are back in the squares in Paris”. Open Democracy.

 

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*