Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Lucian Rotariu: Ultima raţiune a libertăţii: închisoarea. Alegeri, obişnuinţe şi evadări cotidiene în spaţiul carceral

Lucian Rotariu: Ultima raţiune a libertăţii: închisoarea. Alegeri, obişnuinţe şi evadări cotidiene în spaţiul carceral

Închisoarea este ultima destinație posibilă a unei societăți prin care comunitatea își exercită granița socială, morală și normativă. O instituție totală ce oferă o mobilitate scăzută și un grad de libertate similar poate avea efecte contrare așteptărilor societății. Neutralizarea individului pentru perioade limitate de timp nu poate fi suficientă într‑o societate a comunicării și a deschiderii față de alții. Această societateLibertate-poza utopică poate fi considerată o oglindă socială ce reflectă eșecul comunității de a reglementa și a opera adaptabilitatea indivizilor. În cadrul materialului conceptele de închisoare totală, principiul ultimo ratio, liber arbitru sunt transpuse unei analize calitative realizate în urma intervievării a 37 de persoane private de libertate din penitenciarul București‑Jilava. Noțiunea de libertate și de a alege transformă modelul ipotetic în cadrul articolului într‑o întrebare sociologică pragmatică prin relieferea și descrierea unei zile obișnuite din viața unei persoane private de libertate. Sistemul penitenciar, privit din exterior, devine organism dinamic ce oferă multiple posibilităţi de a înzestra capacitatea societăţii de a umaniza spaţiul punitiv atât din perspectiva victimei, a deţinutului, cât şi a lucrătorului din penitenciar (1).

Închisoarea ‑ O instituţie totală
„O instituţie totală poate fi definită drept un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţie” (Goffman, 2004, 11). Închisoarea poate fi considerată o instituţie totală prin prisma următoarelor criterii:

•    Instituţia îşi desfăşoară activitatea într‑un spaţiu bine delimitat;
•    În cadrul ei se regăseşte un număr mare de indivizi cu un statut similar dobândit prin încălcarea unei/unor norme juridice;
•    Închisoarea reglementează prin normele de aplicare a regulamentului de funcţionare atât timpul şi comportamentul persoanelor private de libertate, cât şi cel al cadrelor;
•    Prin prisma unei delimitări stricte între o viaţă socială în interiorul spaţiului utilizat şi în exteriorul ei (societatea) viaţa indivizilor este clar definită.

„Închisoarea este, după expresia lui Sykes (1958) o societate în societate. Un alt tip de societate: un spaţiu în care cele mai banale aspecte ale vieţii cotidiene capătă semnificaţii halucinante […] plimbare, o oră pe zi, într‑o curte mărginită […] duş o dată pe săptămână, în prezenţa altora; satisfacerea nevoilor fiziologice aproape sau în văzul altora, masturbare şi relaţii homosexuale ca substitut al vieţii sexuale etc” (Sykes apud Dobrică, 2010, 25).

Pornind de la imaginea şi ideea subliniată de către profesorul Petronel Dobrică se conturează ideea unui spaţiu public care suplineşte unul intim într‑o manieră impusă şi condusă de cadrul legislativ în vigoare. Cele mai sensibile şi private activităţi capătă o extensie publică într‑un spaţiu bine delimitat atât din punct de vedere al structurii corpului locuibil, cât şi al densităţii de persoane din cadrul acestuia. Indivizii îşi explorează intimitatea într‑un mod neconvenţional şi invers proporţional cu distanţa fizică dintre ei şi alte persoane private de libertate. Interacţiunea este blocată de un spaţiu care nu oferă posibilitatea de comunicare, ceea ce poate favoriza o reacţie de aşteptare, o călătorie fizică, spirituală şi socială în interiorul aceluiaşi comportament.

Ierarhia în camerele de detenţie se poate stabili în funcţie de criterii precum forţa fizică, statutul economic (bani, ţigări, obiecte de valoare, alte servicii) statutul intelectual (abilitatea unei persoane de a manipula o informaţie, precum una legată de drepturi şi libertăţi, abilităţi de comunicare etc.). Este interesant faptul că persoanele care deţin monopolul autorităţii nu prezintă într‑un mod expres o dorinţă de intimitate mai mare. Acest aspect poate surveni din dorinţa lor de a controla şi de a nu scăpa vreo informaţie preţioasă care ar putea schimba ierarhia, consumul de resurse (ţigări, alimente, obiecte de valoare etc.) sau din efectul produs de instituţie în sine prin punerea în aplicare a cadrului legislativ în vigoare. Deţinutul între individualitate nonconformistă şi individ uniformizat conformist, alege aparent statutul de „obiect aflat la dispoziţia administraţiei” (Dobrică, 2010, 26) păstrând poate activităţile nonconformiste în raporturi unii faţă de alţii dacă beneficiază şi de un statut cu o autoritate recunoscută de către aceştia.

„Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi‑l face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi şi, ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. […] În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice” (Florian, 2001). Gheorghe Florian consideră că obişnuirea cu experienţa şi lumea carcerală produce o depersonalizare, plasând persoana într‑un spaţiu cultural nedefinit. Pe de o parte, individul îşi păstrează o parte din identitatea pe care şi‑a construit‑o în spaţiul exterior, dar pe de altă parte este supus unor identităţi formate în timpul detenţiei. Aspect care, în funcţie de perioada petrecută în spaţiul carceral, poate crea efecte ireversibile pentru viaţa şi comportamentul individului expus presiunii.

„Nou-sositul intră în instituţie având o concepţie despre sine formată graţie anumitor convenţii sociale stabilite din lumea sa de origine. La intrarea în instituţie, este imediat privat de sprijinul pe care i‑l conferă aceste convenţii. În limbajul precis al unora dintre cele mai vechi instituţii totale, individul trece printr‑o primă serie de înjosiri, degradări, umiliri şi pângăriri ale eului. Eul său este degradat sistematic, chiar dacă, de multe ori, fără intenţie. Încep să se petreacă o serie de schimbări radicale în cariera sa morală, carieră alcătuită din modificările treptate care survin în convingerile individului cu privire la propria persoană şi la alte persoane importante pentru el” (Dobrică, 2010, 24). Convenţiile care ne stabilesc raportul şi identitatea cu lumea socială în care activăm oferă un rol şi o identitate socială în măsura în care aceste convenţii pot fi utilizate. Incapacitatea de a utiliza aceste convenţii, fără a permite utilizarea altor convenţii produc un spaţiu vid de rezistenţă. Pentru o perioadă determinată de timp, individul se află în imposibilitatea de a alege. Probabil dacă ar exista posibilitatea de a crea o trecere graduală între cele două stări, depersonalizarea s‑ar produce fără a crea un efect de umilire a eului.
Echilibru şi liber‑arbitru

„Am selectat temele fundamentale integrate în obiectul criminologiei, pornind de la conceptele de responsabilitate şi sancţiune. Am situat originile acestor coordonate ale comportamentelor umane prohibite în textele biblice ale Facerii. Sunt izvoarele sacre care fac din păcatul originar (încălcarea unei prohibiţii fundamentale), din izgonirea din Eden (pedeapsa), din liberul‑arbitru (ca posibilitate a opţiunii comportamentale) şi din comportamentul teleonomic (2) divin al supravieţuirii speciei unele dintre dimensiunile definitorii pentru devenirea fiinţei umane” (Basiliade, 2006, 12).

Intenţia criminologului nu este de a prezenta criminalitatea dintr‑o perspectivă filosofică‑religioasă, ci dimpotrivă, dintr‑una funcţionalistă, simbolică şi raţionalizatoare a unei realităţi sociale. Dacă laicizăm termenii ce construiesc selecţia oferită, criminalitatea devine un fapt social obiectiv, construit atemporal din cauza caracterului ei neliniar. Conceptul de sacralitate oferă criminalităţii o stare istorică pură în care nu se produc schimbări decât până în momentul în care un liber‑arbitru (în sensul de o activitate conştientizată şi raţionalizată) produce un dezechilibru printr‑o acţiune ce modifică sau îngrădeşte un alt liber‑arbitru (practic se limitează alegerile care se pot conştientiza şi raţionaliza).

Raportarea continuă faţă de un moment sacru (în care nu există un dezechilibru), pentru toate acţiunile umane, intră sub incidenţa unui conflict cu nevoia de evoluţie a umanităţii, care, prin natura sa revoluţionară şi inovativă, produce implicit schimbări şi situaţii de discordanţă între comportamente, acţiuni şi adaptare. Acest fapt oferă „dreptul” criminalităţii de a avea o parte integrantă de normalitate. Totodată, conform aceluiaşi raţionament, se permite constituirea unui aparat punitiv ce are ca scop medierea dintre infracţiune şi acţiunea de la care s‑a abătut. Pedeapsa devine o anticameră între cele două obiecte de conduită umană: sacru (păstrarea unui liber‑arbitru echidistant faţă de un alt liber‑arbitru) şi profan (unde un liber‑arbitru este supus cenzurii din partea unui alt liber‑arbitru). Sancţiunea nu se traduce printr‑o faptă egală în raport cu infracţiunea; ea are un caracter de absolvire, ceea ce o va determina să îmbrace întotdeauna o formă mai blândă decât actul comis.

Principiul „Ultimo Ratio”

„Principiul că detenţia şi privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluţie („ultimo ratio”) este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancţionare a delincvenţilor, astfel încât‚ înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în consideraţie toate celelalte sancţiuni Bucuresti-Inchisposibile mai puţin radicale, decizia privării de libertate fiind adoptată numai când cazul în discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot fi acceptate” (Rentzman apud Banciu, 1996, 231).

Privarea de libertate a unui individ poate produce efecte în rândul unui număr considerabil de alte persoane. Fie că ne referim la familia, grupul secundar, persoanele alături de care acesta desfăşura activităţi economice, această rezoluţie limitează şi obstrucţionează o varietate de legături şi relaţii sociale pe care individul şi le‑a format. Dificultatea cuantificării gradului de pedeapsă „eficientă” şi „suficientă” astfel încât să nu depăşească limita de acceptare se poate exprima din perspectiva unei lipse de echivalenţe între acţiunile pedepsei şi cele ale delictului. Pedeapsa nu va putea fi niciodată egală cu delictul. Ambele acţiuni utilizează termeni de referinţă diferiţi. Delictul se centrează pe o componentă relativ redusă din punct de vedere al actorilor sociali implicaţi, în timp ce pedeapsa respectă reglementarea întregii societăţi prin actul juridic. Pedepsei îi rămân două variante: să încerce să surclaseze delictul din punctul de vedere al exprimării sociale sau să încerce să‑i diminueze implicaţiile. Indiferent de alegere, neutralitatea pare aproape imposibilă de obţinut. Unul dintre cei doi, pedeapsa şi cel pedepsit, va face un compromis. Ţinând cont că acest compromis este stabilit de pedeapsă prin aparatul juridic şi aşteptările sociale, probabilitatea ca acesta să‑şi atribuie un handicap pare destul de redusă.

Metoda, tehnica şi specificarea unităților studiate

În acord cu obiectivele formulate, cercetarea este de tip calitativ. Cercetarea calitativă presupune o „abordare interpretativă şi naturalistă” (Denzin et al. apud Chelcea 2004, 72) care „construieşte o imagine holistă şi complexă” prin analiza cuvintelor şi punctelor de vedere ale subiecţilor (Creswell apud Chelcea, 2004, 74) privind anumite aspecte mai comune sau mai neobişnuite din viaţa acestora. Acest tip de cercetare implică studierea „lucrurilor în mediul lor natural, încercând să interpreteze fenomenele în termenii semnificaţiilor pe care oamenii le investesc” (Chelcea, 2004, 72). Aceste note descriu caracterul exploratoriu, deschis către semnificaţiile oferite de respondenţi (Chelcea, 2004, 72).

Cercetarea va utiliza ancheta sociologică pe bază de interviu. Ancheta sociologică este caracterizată ca având „un caracter neexperimental, cu un grad relativ scăzut de control al cercetătorului asupra variabilelor analizate” (Mărginean apud Chelcea, 2004, 175). Interviul presupune obţinerea „prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane” (Chelcea, 2004, 297). Totodată, în realizarea acestui studiu s-a utilizat metoda observaţiei. Această metodă a permis redarea unor informaţii utile privind relaţiile instituţionale privite ca atitudini şi comportamente ale cadrelor faţă de persoanele private de libertate.

Populaţia investigată este reprezentată de persoanele aflate în detenţie în cadrul Penitenciarului Bucureşti‑Jilava.

Lotul investigat a fost format din 38 de persoane private de libertate. Profilul respondenţilor a variat în funcţie de: vârstă (22 ani – 59 ani), regim de detenţie (semi‑deschis şi deschis), pedepse (omor, tâlhărie, furt, delapidare, înşelăciune), recidivă (recidivişti şi non‑recidivişti), status marital (căsătoriţi, necăsătoriţi, concubinaj, divorţaţi), vizite (vizitaţi, nevizitaţi), beneficierea vizitelor conjugale (beneficiari şi non‑beneficiari), implicarea în cadrul activităţilor desfăşurate în penitenciar (implicaţi, neimplicaţi) şi educaţie (fără şcoală, gimnaziu, profesională, liceu şi universitate).

Interviurile au fost realizate în perioada 19 iunie 2014 ‑ 4 iulie 2014. Durata medie de realizare a fost de o oră.

Limite şi riscuri
Cercetarea de tip calitativ are un grad scăzut de generalizare, exceptând situaţia în care lotul investigat se transpune într‑o proporţie majoritară sau integrală cu referinţa socială analizată.

Utilizarea unor spaţii variate (săli de curs, curtea interioară, cabinetul psihologului şi al asistentului social, biblioteca etc.) pentru a conduce interviurile poate implica lipsa omogenităţii asupra stimulilor externi implicaţi. Această diversitate nu oferă posibilitatea de a delimita impactul mediului de atitudinile, comportamentele şi ideile menţionate de participanţi.

Recrutarea respondenţilor a fost în mare parte asigurată de către angajaţii instituţiei. Profilul acestora este reprezentat predominant de indivizi care au beneficiat în mod frecvent de recompense, care erau vizitaţi şi păstrau un contact uzual cu mediul exterior. Acest aspect nu permite utilizarea într‑un sens extins al rezultatelor asupra întregului aparat şi sistem instituţional din mediul penitenciar investigat.

În decursul studiului au existat situaţii în care participanţii erau reticenţi în a oferi detalii considerate ca fiind sensibile în contextul executării pedepsei. Astfel de atitudini s‑au regăsit cu precădere asupra temelor: condiţii, drepturi, comportamentul personalului angajat şi a altor persoane private de libertate. Totuşi, au existat situaţii în care participanţii au utilizat participarea la interviu ca un mijloc de a comunica cu mediul extern prin descrierea în detaliu a subiectelor abordate.

Răspunsurile au fost notate în timpul discuţiei cu participanţii. Lipsa posibilităţii de a înregistra audio interviurile afectează calitatea transcrierilor, în special calitatea informaţiilor pentru care a fost necesară o descriere amănunţită.

Pentru o parte din interviuri anonimatul nu a fost asigurat de către angajaţii Penitenciarului Jilava. În anumite situaţii aceştia păstrau o distanţă redusă de locul în care mi‑am desfăşurat activitatea şi au avut posibilitatea de a asculta discuţia. Acest aspect a condus la o reţinere din partea subiecţilor de a detalia şi dezbate anumite trăsături şi comportamente care ar fi putut fi asociate cu acte ilegitime, favorizând adoptarea unui discurs dezirabil social.

Participanţii au primit credite recompensă pentru a participa la studiu. O proporţie redusă din persoanele private de libertate au fost informate de cadrele implicate înainte de purtarea discuţiei privind bonificaţia. Acest element poate favoriza adoptarea unui discurs reţinut în raport cu cadrele şi instituţia penitenciară.

A fi liber

A fi liber înseamnă a alege. Dimensiunea carcerală nu implică privarea inechivocă, ireversibilă şi totală a alegerii. Expresii ale conceptului de libertate se regăsesc cu precădere în elementele de interacţiune cu exteriorul mediului penitenciar. Vizita, activităţile lucrative, activităţile socio‑educative, discuţii şi activităţi colocviale între colegii de cameră redau persoanei, într‑o formă prudentă, o formă de libertate în cele mai restrictive condiţii. Libertatea se pierde în momentul constrângerii. Constrângerea se regăseşte în cadrul unui penitenciar atât prin exercitarea unei forme de autoritate formală, prin aplicarea regulamentelor de ordine interioară, cât şi printr‑o ierarhizare informală formată printr‑o necesitate de proximitate. Proximitatea este validată prin intermediul interacţiunii. O interacţiune predominantă cu angajaţii instituţiei poate conduce la reacţii indezirabile din partea colegilor de cameră, de secţie sau penitenciar. Cele două centre de putere, comunitatea extinsă, instituţia şi comunitatea restrânsă formată din persoanele private de libertate, aflate în centre de interes opozabile nu şi‑au creat un mediu neutru de interacţiune. Acest aspect poate explica lipsa reciprocă de încredere şi lipsa unui comportament dezirabil în anumite conjuncturi din partea ambelor părţi.

A fi liber înseamnă a adera la o comunitate. Comunitatea redă individului spaţiul fizic şi virtual pentru a se manifesta. În lipsa unor legături sau în prezenţa unor legături slabe sociale individul îşi pierde involuntar capacitatea de a alege. Comunitatea fizică poate desemna rolurile şi identităţile sociale expuse individului în timp ce comunitatea virtuală, în sensul de totalitatea simbolurilor de rol acceptate sau la care se expune, redă spaţiul şi posibilităţile ideologice de exprimare.

Expresia libertăţii se poate manifesta doar prin interacţiune. Interacţiunea poate fi directă, în momentul realizării legăturilor sociale fizice prin utilizarea unui comportament propriu‑zis, indirectă prin utilizarea unor comportamente fizice ca răspuns asupra unor cerinţe şi aşteptări micro şi macro sociale şi virtuală atunci când individul îşi formează atitudini şi convingeri ca răspuns al raportării la grupul de aderenţă.

Conceptul de alegere în momentul interacţiunii devine utilizabil dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
1.    Autoritatea grupului şi/sau a persoanelor cu care interacţionează un individ nu este exprimată într‑o formă centralizată în care unul sau mai mulţi indivizi trasează aşteptările şi comportamentele celorlalţi.
2.    Diferenţele de status economic şi social nu produc în mod direct sau indirect forme de constrângere asupra membrilor grupului.
3.    Comunicarea şi medierea informaţiilor între persoane se realizează bidirecţional.
4.    Comportamentul, atitudinile şi convingerile rezultate în urma interacţiunii au un grad redus de predictibilitate.
5.    Rezultatele interacţiunii se constituie într‑un cadru atemporal, în momentul acţiunii sau într‑o perioadă ulterioară. Cadrul atemporal este reprezentat de lipsa unui spaţiu delimitat de timp, spre exemplu aderarea la un principiu, la o ideologie, la sensuri de interpretare etc. Timpul prezent şi viitor sunt reliefate de utilizarea rezultatelor interacţiunii pentru formarea unor atitudini şi comportamente de moment sau ulterioare.

A fi liber înseamnă a te expune la roluri şi aşteptări variate. Diversitatea asigură posibilitatea de a alege. În lipsa ei comportamentul devine predictibil şi fără intenţionalitate. Diversitatea nu implică opozabilitate, ci alternative de conduite, reacţii şi atitudini. În momentul în care se regăsesc stări şi roluri contradictorii, alegerea ar implica o formă de constrângere asupra membrilor sau comunităţii.

Libertatea se exprimă într‑o formă finită fără continuitate. Ea este reprezentată de un segment închis, de un proces de trecere între atitudinile, comportamentele şi convingerile unui individ în decursul relaţiilor, rolurilor şi a grupurilor la care aderă.

Structura conceptului de libertate cuprinde următoarele elemente:
1.    O alegere efectuată
2.    În cadrul unui grup restrâns sau a unei comunităţi extinse
3.    În urma utilizării unei forme de interacţiune (directă, indirectă)
4.    Ce oferă o predictibilitate redusă
5.    Realizată în lipsa unei constrângeri
6.    Cu privire la o acţiune prezentă, ulterioară sau atemporală
7.    Prin expunerea la o diversitate neopozabilă principiilor adoptate de comunitate
8.    Finalizată prin adoptarea unei atitudini, convingeri sau a unui comportament.

O zi obişnuită

Contextul cotidianului: spaţiul este configurat la minim 6 metri pătraţi şi este dispus în forme variate de mărime; de la 5‑6 până la 20‑25 de persoane în aceeaşi incintă prevăzută cu o uşă metalică, gratii exterioare şi interioare la geamuri, paturi din fier supraetajate în calupuri de câte 3, cu un spaţiu sanitar, mobilier redus, cu posibilitatea de a beneficia de dispozitive radio‑tv (maxim 2 în cameră în prezent) şi de un abonament de cablu, 1‑5 frigidere pentru buna depozitare şi menţinere a hranei primite din partea familiei sau a altor beneficiari, în timpul iernii un program de căldură, iar în timpul verii aerisire naturală prin deschiderea ferestrelor.

Centrul de referinţă pentru o persoană privată de libertate este desemnat de spaţiul său intim ce se limitează la patul şi locul de depozitare al obiectelor personale. După delimitarea spaţiului privat acesta îşi poate adapta în cameră un spaţiu semi‑privat unde se poate asocia cu alţi colegi pentru a împărţi activităţi în comun, cum ar fi servirea mesei, derularea unor activităţi recreative şi de relaţionare. Camera asigură o delimitare precisă între colegi şi alte persoane din exteriorul ei. Segregarea este asigurată printr‑o structură ierarhizată formal prin desemnarea unui reprezentant al camerei responsabil cu buna convieţuire şi păstrare a unui mediu sanitar în anumite criterii (salubritate, ordine interioară) şi informal prin capacitatea unor indivizi de a fi identificaţi ca lideri sau ca persoane care pot exercita o formă de autoritate. Autoritatea informală poate varia în funcţie de interesele de grup sau particulare ale persoanelor care doresc şi exercită o formă de autoritate. Elementele comune ale ierarhizării informale sunt redate cu precădere de identitatea virtuală formată în penitenciar (prestigiu, apartenenţa în cadrul unor grupuri infracţionale), capacitatea de a dispune şi de a gestiona resurse economice şi nu în ultimul rând caracteristici fizice (înălţime, greutate, constituţie fizică şi în anumite condiţii vârsta). Pentru a exercita o formă de autoritate nu este necesară îndeplinirea simultană a celor 3 factori menţionaţi. Extrapolarea unuia fiind suficient pentru a capacita şi a dispune de o formă de autoritate sau într‑un mod pragmatic identificarea unei caracteristici apreciate pozitiv îţi poate asigura în anumite limite dispunerea celorlalte. O persoană care a fost condamnată anterior sau care şi‑a format un prestigiu prin implicarea în cadrul unor acţiuni cu caracter violent şi‑ar putea asigura un confort economic şi să dispună de resurse peste media disponibilă. Totuşi, în situaţii particulare, aceste caracteristici pot fi înlocuite cu succes de abilităţi de comunicare, inteligenţă, mediere sau în cazuri excepţionale de o autoritate morală (reprezentanţi ai unor culte religioase, politice, educaţionale considerate modele culturale în spaţiul exterior).

Camerele sunt interconectate printr‑un hol îngust ce permite deplasarea simultană a două persoane. Un hol desemnează şi delimitează o secţie care poate fi compusă dintr‑un număr de 3‑12 camere (număr aproximat) şi este amenajat cu telefoane. Secţia poate cuprinde un club ce reprezintă un spaţiu destinat activităţilor socio‑educative unde cadrele specializate sau anumiţi profesionişti pot desfăşura cursuri, calificări, concursuri sau unde persoanele private de libertate pot desfăşura activităţi recreative, culturale, de manufacturare sau de creativitate (scrierea la revista cu circuit închis al penitenciarului, redactată de mână). În fiecare secţie se regăsesc birouri ale cadrelor. Psihologi, asistenţi sociali, educatori împart de cele mai multe ori în număr de 2 sau 3 câte un spaţiu alocat. O parte din aceştia au o conformaţie profesională militară şi au parcurs ulterior cursuri de specialitate. În capătul holului aproape de intrarea în secţie se regăseşte o parte din personalul de la pază şi protecţie. 3‑4 cadre supraveghează secţia. De două ori pe zi efectuează apelul. Apelul reprezintă verificarea fiecărei camere în funcţie de anumiţi indicatori. De la igiena păstrată în cameră până la observarea anumitor probleme existente.

Fiecare secţie dispune de o curte de aer, un spaţiu delimitat printr‑un gard aflat în proximitate unde persoanele private de libertate au posibilitatea de a desfăşura activităţi în aer liber (alergat, exerciţii fizice, discuţii) într‑un timp limitat în funcţie de regimul desemnat. În exteriorul corpului de imobile destinat secţiilor se regăsesc spaţiile administrative, popota (pentru cadre), incinta amenajată pentru vizită, camera destinată vizitei conjugale (amenajată în perimetrul de pază în proximitatea unor secţii), un parc amenajat pentru copii destinat programelor de vizită între taţi şi copii, o bibliotecă şi o secţie de calculatoare, un spaţiu de cult religios şi diferite centre de pază (foişor, centru de verificare intrare‑ieşire, control terorist, intervenţii rapide).

Aceasta este o descriere succintă a principalelor caracteristici regăsite în spaţiul carceral studiat care limitează, dezvoltă şi favorizează adoptarea unor comportamente uzuale şi particulare.

Vă rog să descrieţi o zi obişnuită din viaţa dvs. în penitenciar:
6‑6:30 trezirea, paturile, cafea/ceai, se face curăţenia în cameră, la 7 apelul, după se deschid uşile – unii la aer, alţii table‑şah, la 11 suntem băgaţi în camere ‑> masa de prânz, 14 se deschid uşile, alţii merg la cursuri, intrăm în cameră;

19:00 apelul, activitate interioară ‑> TV, stingerea (S3, 44 ani, facultate, căsătorit, semi‑deschis). Te trezeşti la 7, pregăteşti camera de apel, intră majorul, te ceartă puţin, după te mai odihneşti, se deschid uşile, începe gălăgia, pe la 11 se închid uşile pentru masă, eu mă duc la muncă 8‑10‑12 ore depinde de nevoile lor (S5, 29 ani, facultate nefinalizată, necăsătorit, semi‑deschis).

Foarte plictisitoare. Ne facem patul, igiena, „Tron” după apel (pentru a nu crea o situaţie indezirabilă aceştia utilizează closetele după apel), mai dormim, se deschid uşile, ne spălăm, ne îmbrăcăm, ne ducem la alţii în cameră, table, şah, remi, discutăm, când discutăm despre afară ne simţim liberi, (discutăm) despre întâmplări din penitenciar (S19, 36 ani, 10 clase, concubinaj, condamnări anterioare, semi‑deschis).

O zi obişnuită din viaţa unei persoane private de libertate în spaţiul carceral ar putea fi descrisă ca fiind o rutină. O rutină stabilită instituţional prin regulamentul de ordine interioară (trasarea unor activităţi specifice pentru a asigura un minin de igienă şi a asigura un control relativ asupra activităţilor desfăşurate în cameră), prin autoritatea exercitată de personalul angajat în penitenciar (acesta poate stabili sarcini şi cerinţe specifice în special în cazul în care persoana privată de libertate este înscrisă într‑un program socio‑educativ sau în cadrul unei activităţi lucrative), prin spaţiul locativ limitat şi totodată prin intermediul trăsăturilor sociale disponibile. Trăsăturile sunt interacţiuni mediate de: ierarhizare formală şi informală între colegi de cameră, secţie, unitate; de o capacitate de a sintetiza şi conceptualiza informaţii; de starea de recidivă a celor implicaţi; de expunerea la mediul exterior (prin vizite şi păstrarea unei legături cu membrii familiei sau cunoscuţii); şi de obiective privind continuitatea sau stoparea activităţilor pentru care au fost condamnaţi anterior.

În timp, rutina capătă aspecte ritualice. Condiţiile şi reglementările redau un proces ceremonial prin crearea unor forme tradiţionale şi prin formarea unei culturi specifice. Spaţiul carceral îşi formează norme, valori, elemente lingvistice, conduite şi interpretări proprii. Uneori acestea sunt situate în afara contextului legitim oferite de comunitatea extinsă (societatea, cadrul legislativ), dar fără respectarea acestor tradiţii, rolurile şi aşteptările reciproce (cadre şi deţinuţi) ar conduce probabil la o destabilizare de fond a întreg sistemului pentru că nu ar exista o continuitate. Tradiţiile, chiar dacă s‑au adaptat în zeci de ani, au fost promovate cu precădere de persoanele private de libertate prin intermediul unei slabe supravegheri şi a unei neimplicări din partea factorilor externi (atât societatea în ansamblul ei, cât şi a instituţiilor responsabile), fapt ce a condus la o segregare nu doar fizică şi limitată temporal, dar totodată a realizat o graniţă socială şi un rol social negativ, cel de puşcăriaş care nu se şterge în momentul finalizării pedepsei.

Evadarea din cotidian
(O zi mai puţin obişnuită) Mă iau gândurile că nu are mâncare (cu referire la concubină) (S7, 29 ani, 10 clase, concubinaj, semi‑deschis).
(O zi mai puţin obişnuită) Să te trezeşti odată că te muţi, se poate întâmpla orice (S9, 39 ani, profesională, concubinaj, condamnări anterioare, semi‑deschis).
(O zi mai puţin obişnuită) Când ies la câte un curs, la o vizită (S14, 26 ani, 10 clase, necăsătorit, dosare cumulate, semi‑deschis).

O zi mai puţin obişnuită în spaţiul carceral implică în primul rând o detaşare de rolul de puşcăriaş, hoţ, deţinut.

Detaşarea poate fi realizată prin:
1.    Factori previzibili externi, comunicarea cu mediul social de provenienţă (familia, prieteni, cunoştinţe) sau a unor persoane din exterior (organizaţii caritabile, culte religioase, formatori profesionali etc.) prin intermediul unei interacţiuni directe (vizite, programe sociale) sau prin utilizarea unor mijloace de comunicare (telefon, corespondenţă poştală);
2.    Factori previzibili interni prin asigurarea participării la o activitate educativă, lucrativă (în exteriorul penitenciarului) sau prin participarea la activităţi cu un grad redus de repetabilitate organizate de către persoanele private de libertate;
3.    Factori imprevizibili externi şi interni prin intermediul cărora identitatea de hoţ este pentru o perioadă limitată de timp întreruptă.

Programele educative şi structura de organizare a relaţiilor stabilite pentru persoanele private de libertate ar fi recomandabil să ţină cont de capacitatea lor de a se distanţa de rolul şi identitatea oferită în spaţiul carceral. În măsura în care deţinuţii se vor identifica cu rolul atribuit se vor crea aşteptări antagonice.

Fără a scoate o persoană privată de libertate de sub auspiciile rolului desemnat de spaţiul carceral, probabilitatea de a maximiza comportamente prosociale, asociate cu mediul exterior, sunt scăzute. Păstrarea identităţii în cadrul unor comportamente programate prin intermediul activităţilor socio‑educative probabil va contura şi va întări rolul atribuit. Utilizarea aceluiaşi spaţiu, aceloraşi resurse, aceloraşi oameni, care au posibilitatea de a sancţiona, va conduce la un comportament disimulat prin care ei vor încerca să redea mecanic atitudini şi interpretări fără a le trece printr‑o formă de responsabilitate. Sunt deţinuţi şi se conformează, colete care sunt aşezate la locul lor şi nu persoane sau identităţi umane asociate cu mediul exterior. Totuşi această interpretare prezintă vicii de aplicare. Considerarea şi utilizarea unei identităţi diferite ar conduce la destrămarea culturală, de drept şi de fapt a instituţiei sociale formate. O variantă echilibrată, unde rolul şi identitatea de persoană privată de libertate poate coexista cu o identitate socială diferită prin utilizarea unei referinţe externe, într‑o proporţie mai mare, poate conduce la o optică diferită şi la o relativă îmbunătăţire a climatului punitiv atât pentru cei care exercită o formă de autoritate, cât şi pentru cei supravegheaţi.

O perspectivă din exteriorul mediului penitenciar

O relaţie de criminalitate este compusă prin concurenţa simultană a mai multor elemente, roluri şi instituţii sociale. În primul rând este necesară existenţa unui spaţiu delimitat social de aspecte legislative prin care să fie desemnate specific comportamentele dezirabile şi cele care sunt condamnabile. În acest spaţiu un individ sau un grup de invidizi aderă la un comportament cuprins de lege care produce un prejudiciu unei victime. Prejudiciul este produs atât în raport cu societatea prin destabilizarea unor roluri trasate, cât şi prin destabilizarea spaţiului de proximitate socială a victimei. În lipsa unuia dintre aceste elemente, natura criminologică a unei acţiuni nu poate fi stabilită. Fără existenţa unei delimitări specifice, un comportament nu poate fi trecut prin filtrul legislativ; crearea unui prejudiciu în lipsa precizării unei responsabilităţi asupra unui grup sau a unui individ nu permite o culpabilizare şi inexistenţa unui prejudiciu nu poate clarifica o relaţie dintre o victimă şi un agresor.

Instituţiile de exercitare a controlului pedepsei reprezintă în primul rând prejudicierea societăţii şi nu a victimei. În acest context spaţiul penitenciar constituie concentrarea maximă de putere pe care un stat o poate exercita asupra indivizilor ce‑l formează. Rolul principal al penitenciarului din perspectivă socială este reprezentat de neutralizarea pentru o perioadă nedeterminată de timp a elementelor ce pot afecta stabilitatea şi ordinea. Neutralizarea este posibilă prin slăbirea legăturilor sociale stabilite anterior, decăderea rolurilor sociale anterior formate prin trasarea unui rol generalizat a fi deţinut, prin incapacitarea individului pedepsit de a decide asupra propriului corp şi privarea spaţiului intim. Orice alt rol devine un element secundar disponibil şi limitat de resursele alocate şi de politicile adoptate la nivel global, de către stat şi la nivel comunitar de către instituţia în sine prin exprimarea factorilor decidenţi.

Aici e iadul pe pământ. Invidie. Şmecherii pot să fie cuminţi doar prin raport. Nu se gândeşte că eşti om şi nu animal (Cu referire la unele persoane angajate în sistemul penitenciar) (S6, 44 ani, liceu, căsătorit, condamnări anterioare, regim semi‑deschis).

Penitenciarul este o reflecţie a comportamentelor sociale care nu se pot adapta în societate şi într‑o proporţie mult mai redusă a celor care implică încălcarea codului penal. În funcţie de evoluţia societăţii din perspectiva principiilor de conceptualizare a umanităţii şi de formarea unor noi tehnologii de supraveghere, monitorizare şi control, obiectivele actuale vor continua procesul de înlocuire a spaţiului carceral cu metode alternative. Atât timp cât majoritatea infracţiunilor implică un puternic caracter social, închisoarea, în forma actuală, îşi va pierde spaţiul, identitatea şi mijloacele de coerciţie în detrimentul unor măsuri alternative specifice într‑o perioadă extinsă de timp.

Direcții de recomandări instituţionale şi legislative

Orice sistem este perfectibil prin natura obiectivelor stabilite, a resurselor materiale, umane şi informaţionale de care dispune. În urma realizării studiului au putut fi identificate o serie de propuneri care să respecte în parte rolul, funcţiile, principiile de drept şi obiectivele instituţionale asumate:
1.    Favorizarea interacţiunii fizice şi a comunicării între persoana privată de libertate şi grupul de suport (soţ, soţie, mamă, tată, concubin(ă), copii, prieteni şi alţi vizitatori). Familia şi grupul de referinţă reprezintă principalul factor de reinserţie în comunitatea extinsă. Orice măsură care favorizează menţinerea şi aprofundarea relaţiilor cu mediul exterior poate conduce la diminuarea recidivei şi la o reintegrare într‑un timp mai scurt în comunitate. Îmbunătăţiri de ordin logistic:
2.    Externalizarea programelor socio‑educative;
3.    Reprezentarea şi informarea persoanelor private de libertate
4.    Reprezentarea victimei în procesul de eliberare condiţionată
5.    Securizarea şi stimularea unui comportament adecvat al persoanelor private de libertate faţă de lucrătorii din mediul penitenciar

Bibliografie
• Arsenescu, Ştefan. (1905). Sistemul penitenciar şi studiu asupra închisorilor din România. Teză pentru licenţă, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, Universitatea din Bucureşti. Bucureşti: Tipografia Aurora;
Banciu, Dan. (2007). Sociologie Juridică. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
• Banciu, Dan. (2005). Crima şi criminalitatea. Repere şi abordări juris‑sociologice. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
• Banciu, Dan. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Bucureşti: Editura Hyperion.
• Basiliade, George. (2006) Criminologie comprehensivă. Bucureşti: Editura Expert.
• Chelcea, Septimiu. (2004). Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare.ro.
• Coyle, Andrew. (2005). Understanding prisons. London: Open University Press. 104‑132;
• Comisia Europeana. (2011). Rapport au Gouvernement de la Roumanie relatif à la visite effectuée en Roumanie par le Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT). [Online] Disponibil pe http://www.cpt.coe.int/en/states/rom.htm [Accesat la data de 15 august 2014].
• Danileţ, Cristi. (2009). Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic. Bucureşti: Editura C.H. Beck.
• Dobrică, Petronel. (2010). Viaţa cotidiană în închisoare. Putere, ierarhii sociale, sexualitate. Sociologie Românească, 8 (3), 24‑38.
• Florian, Gheorghe. (2002). Psihologie Penitenciară. Bucureşti: Editura Oscar Print.
• Foucault, Michel.[1975](2005). A supraveghea şi a pedepsi: Naşterea închisorii. Trad. din lb. franceză, postf. şi note de Bogdan Ghiu. ‑ Ed. a 2‑a. ‑ Piteşti: Paralela 45.
• Goffman, Erving. [1957](2004). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, traducere de Anacaona Mîndrilă, Iaşi: Editura Polirom.
• Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009.
• Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
• Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013.
• Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Proiect lansat în dezbatere publică emis de Ministerul Justiției în data de 3 februarie 2014.
• Stănişor, Emilian. (2004). Universul carceral. Bucureşti: Editura Oscar Print.
• Stătescu, Ştefan. (1895). Câteva cuvinte asupra regimului nostru penitenciar. Bucureşti: Tipografia Gutenberg.

 

Note:

1. Articolul reprezintă un extras din teza de doctorat intitulată Penitenciar: Roluri, Mecanisme şi Secvenţe Instituţionale susţinută de autor în cadrul Şcolii Doctorale de Sociologie, Universitatea din Bucureşti

2. În sensul de nevoia de evoluţie a speciei umane (idee preluată din teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin)

 

Cuvinte cheie:  închisoare, libertate, politici penitenciare, persoane private de libertate

Total 32 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*