Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Geopolitica vecinătăţii » Liviu Mădălin Neacșu: Situația de risc major a „Noii Ucraine” în contextul geopolitic internațional

Liviu Mădălin Neacșu: Situația de risc major a „Noii Ucraine” în contextul geopolitic internațional

Motto:
„Dintre toate manifestările de forţă,

abţinerea este cea care
impresionează cel mai mult.”

(Tucidide, Războiul pelopolisiac,
sec. V î.e.n.)

De peste 2000 de ani, granițele Europei se schimbă fără încetare. Ca peste tot în lume, alianţele militare şi asocierile economice de la începutul mileniului III necesită cooperarea între membrii săi în primul rând pe baza afinităților comune: cultura sau valorile comun împărtăşite; iar Europa nu face excepție de la Situatia-de-risc-major-a-Noii-Ucraine-in-contextul-geopolitic-international-fotoaceste reguli nescrise, dar universal înțelese. În cazul spaţiului ex‑sovietic, unde harta geopolitică este versatilă, se regăseşte apetitul pentru despotism sau modernizare şi mai puţin pentru democratizare. Civilizaţia rusă s‑a dezvoltat ca o moştenire a culturii bizantine, periferice Occidentului, şi doar Ţările Baltice au dovedit înclinaţie occidentală autentică – ca o condiţie istorică, culturală şi religioasă distinctă de arealul slav.1 Asistând simbolic la o renaștere regională a culturii ruse după 2000, popoarele republicilor ex‑sovietice, datorită proximităţii ruse şi a condiţiilor istorice, îşi asigură sprijinul economic şi protecţia statală privind în continuare către Kremlin:

  • datorită situației economice fragile din Belarus, Ucraina și Republica Moldova;
  • datorită evantaiului de conflicte locale și regionale din Transnistria (Republica Moldova), pentru Nagorno‑Karabah (de la graniţa armeano‑azeră), enclava Kaliningrad (în ţările baltice), diferendele din Abhazia şi Osetia (ruso‑georgiene) sau diviziunea etnică aproape la paritate din Ucraina (Crimeea și provinciile estice).

Vladimir Putin şi‑a bazat seva puterii sale pe naţionalismul şi religiozitatea ortodoxă ale poporului rus, iar ele au un puternic impact printre minorităţile de pe teritoriile fostelor republici unionale. Astfel, din considerente strategice, o parte a fostelor republici sovietice oscilează între a gravita în sfera de influenţă a Kremlinului reprezentată de proiectul eurasiatic (Belarus, Armenia, etc.), o altă parte sunt neimplicate (Azerbaidjan), iar restul se zbat între influenţa Moscovei şi aderarea euroatlantică (Ucraina, Republica Moldova ori Georgia). În oricare dintre situaţii, Federaţia Rusă nu pierde nici o ocazie de a taxa manifestările independiste ale fostelor sale republici unionale, în interesul constant de a prezerva un cordon de securitate așezat între instituțiile transatlantice și sfera sa de influență directă.

Totuşi, din poziţia de singura superputere mondială şi datorită proximităţii frontului afgan de fostele republici sovietice, SUA a reuşit să convingă în plan bilateral statele din Asia Centrală (Uzbekistan, Tadjikistan şi Kazahstan) să permită folosirea teritoriului lor ca baze militare2 şi culoare de tranzit logistic necesare operaţiunilor sale din Afganistan. De asemenea, a reușit să coopteze Ucraina și Georgia la războiul antiterorist global, speculând parcursul european al acestor două foste republici sovietice.3

Cu toate acestea, în fostele republici sovietice orientarea pro‑rusă se păstrează populară datorită barierei Shengen a UE sau vizelor greu de obţinut pentru SUA. Ca alternativă viabilă, economia rusă utilizează o medie anuală de 15 mil. lucrători străini, provenind din fostele sale republici unionale. De aceea, tendinţa vizibilă este aceea de integrare firească în spaţiul estic (în care se foloseşte limba rusă) şi acomodarea cu liderii de la Kremlin. Ben Judah (expert în spaţiul rus la European Council on Foreign Relations) atrage atenţia că oameni de afaceri, tineri muncitori, studenţi ori chiar turişti iau calea Moscovei, mai ales că Federaţia Rusă a devenit în ultimii ani o putere regională emergentă – pentru care nu au nevoie de vize.4

Însă, administraţiile americane au tendința de a uita adesea că Uniunea Sovietică a făcut implozie mai mult datorită contradicţiilor interne – aşa cum le‑au numit postcomuniştii de la nivel local – şi mai puțin în urma politicilor care au urmărit îngrădirea (îndiguirea) URSS;5 exemplificativ în această direcţie este argumentul că SUA a putut integra în mecanismele euroatlantice fostele naţiuni ale Europei Răsăritene, însă acelaşi lucru nu a fost aplicabil în cazul fostelor republici sovietice (cu excepţia notabilă a ţărilor baltice, de tradiţie germanică). La rândul său, Federaţia Rusă se opune integrării fostelor republici unionale în mecanismele euroatlantice – mai ales în cazul celor aflate foarte aproape de acest deziderat, ca Ucraina, Republica Moldova sau Georgia – prin presiuni comerciale și militare (așa cum a fost măsura interzicerii importurilor de produse caracteristice în piața rusă, creșterea periodică a prețului la gaze ori conflictele armate de frontieră). Ca alternativă le‑a fost conferită varianta rusă de integrare internațională (Comunitatea Euro‑Asiatică),6 odată cu revenirea în fruntea Kremlinului din 2012 a lui Vladimir Putin pentru un al treilea mandat.

În ordine cronologică, criza din Ucraina a reprezentat ultimul „duș rece” aplicat Vestului de către Federația Rusă, după războiul ruso‑cecen și cel cu Georgia. Curând după implozia URSS din 1991, Ucraina, la fel ca și Belarus, a devenit în plan imagologic un fel de apendice al Federației Ruse în Europa Centrală și de Sud‑Est, o zonă „tampon” între interesele de la Kremlin și NATO/UE. Astfel, după izbucnirea revoluțiilor politice de emancipare din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (Revoluțiile „Yasomniei”), s‑ar părea că a venit rândul la revoltă pe arena internațională al republicilor Comunității Statelor Independente (CSI) – patronate de Moscova. Deja, imediat disoluției Uniunii Sovietice, Ucraina a refuzat ratificarea tratatului CSI (mulțumindu‑se doar cu statutul de parteneriat) și a refuzat includerea în Organizația Tratatului Colectiv de Securitate (OTCS) – la fel ca și în NATO (2008) –, pretextând că își dorește la nivel internațional o politică de neutralitate.

Dar criza internă s‑a adâncit în noiembrie 2013, când, după ascuțirea antagonismelor social‑interne, a urmat și ascuțirea antagonismelor pe plan internațional, Ucraina devenind între timp punctul de intersectare dintre extinderea NATO/UE cu CSI, OTSC și recent planificata Comunitate Euro‑Asiatică. Pe fondul noilor evoluții regionale din Europa, președintele (pro‑rus) ales democratic Viktor Ianukovici, a refuzat semnarea Tratatului de Asociere și Liber Schimb cu UE și astfel abandonarea parcursului euroatltantic, în favoarea semnării unui acord similar cu Federația Rusă (pentru asocierea la proiectul euroasiatic). Pretextul, real sau nu, singular sau într‑un cumul de factori, l‑a constituit oferta de ajutor financiar mai generoasă venită din partea lui V. Putin: 15 mld. €, constând în lichidități și concesii economice (achiziționarea de gaze naturale la un preț preferențial). Anterior, mai avuseseră loc polemici violente în Rada Supremă de la Kiev ori spațiul public ucrainean pe tema menținerii sau anulării limbii ruse utilizată ca limbă oficială de stat. Și nu doar atât…

Trebuie amintit că anul 2013 nu constituie o premieră a manifestațiilor de independență naționale post‑sovietice. În 2004 se manifesta și în Ucraina valul revoluțiilor „portocalii” (pro‑occidentale) izbucnite în întreaga Europa de Est și vecinătatea acesteia (din România până‑n Georgia). Ulterior, tandemul Putin – Medvedev au sancționat în diverse moduri noile orientări politice ale foștilor conaționali: de la sancțiuni economice (măsuri soft‑power în Ucraina) până la implicări militare directe (măsuri hard‑power în Georgia) – diplomația rusă făcând dovada capacității sale de a învăța din mers de la americanii mereu inovativi și omnipotenți.

Pe scurt, Moscova a făcut posibil ca lupta pentru libertate să fie întârziată în spațiul ex‑sovietic (din Belarus până‑n Uzbekistan) pe o perioadă de la 10 până la 25 de ani, între 1989 și 2014. În cazul Ucrainei, o țară de tranzit a conductelor ce alimentează restul Europei cu energia vitală a hidrocarburilor din Caucaz și Siberia,7 Federația Rusă s‑a folosit repetat de șantajul economic, pentru a ridica obstacole în calea parcursului pro‑european al Kievului. Dar chiar și așa, tot s‑a manifestat intermitent o evoluție spre principiile democratice, în plus față de situația regimurilor autoritariste/totalitare regăsite încă în Asia Centrală, China Populară, Vietnam, Coreea de Nord sau Cuba. În schimb, țara ce numără cca 45 mil. locuitori, prezintă vulnerabilitatea de a se lupta cu elucidarea unei identități naționale imediat după disoluția URSS‑ului.

Societatea ucraineană s‑a dovedit a fi una volatilă, lipsită de eterogenitate, aspect ce a devenit vizibil cu ocazia revoluției „portocalii” din 2004. Ucraina, un stat închegat artificial din împrumuturi teritoriale de la vecini sau politici de epurare etnică sub patronajul romanovilor ori al bolșevicilor, a fost caracterizată de‑a lungul istoriei sale de scindarea internă care acoperă o ruptură est‑vest multidimensională: etnică, lingvistică, religioasă, economică şi culturală.8 În istoria recentă, scindarea mozaicală s‑a coagulat pe delimitarea unei falii între filoruși și proeuropeni, fiecare parte deţinând aproape 50% în Parlament, contribuția la bugetul de stat, ca număr al populației și suprafață teritorială. Partea de Vest a națiunii este catolică, preponderent agricolă, antreprenorială și cu predispoziție de deschidere către piața UE; cea de Sud‑Est e ortodoxă, puternic industrializată, dependentă de finanțarea acordată de la centru și de resursele energetice ale Federației Ruse. Diferența dintre vestul țării preocupat de problemele economice și estul animat de sentimentele patriotic‑naționaliste, a fost estompată oarecum sub conducerea autoritară marca Victor Ianucovici, după tiparul KGB‑ist al lui Vladimir Putin. Guvernul lui Ianukovici, având la bază Partidul Regiunilor (despre care se spune că e dominat de provinciile din jumătatea estică) a evitat anterior federalizarea constituțională a țării de teama apariției tendințelor centrifuge. Totodată, a fost acuzat în demonstraţiile publice ale opoziției de corupţie exacerbată şi conducere autoritară. Fără îndoială acuzaţiile sunt justificate, dar acesta constituia un guvern ales prin mijloace democratice, întrucât precedenta conducere pro‑occidentală (Viktor Iușcenko – Iulia Timoșenko) eșuase în împlinirea unei guvernări prospere și mai puțin corupte, datorită izbucnirii crizei economice mondiale din 2008 și implicărilor ruse. Dacă proiectul euro‑atlantic împărtășit de V. Iușcenko a eșuat în cele din urmă, parcursul eurasiatic preconizat de V. Ianukovici (venit la putere în 2010) pare a fi fost respins din start pe plan intern. Primul a eșuat datorită respingerii lui de către provinciile din Sud‑Est, cel de‑al doilea datorită opoziției acelora din vestul țării. Rezultă că sciziunea politică depășește limitele antagonismului structural și politic, căpătând clivaje centrifuge pentru însăși unitatea statală. În cele peste două decade de frământări interne, națiunea a eșuat în democratizarea politică și restructurarea economică, căzând pradă controlului oligarhilor, dublat de influența serviciilor de securitate.

La aflarea veștilor de abandon a căii europene, protestatarii pro‑occidentali au început demonstrațiile zilnice în Piața Independenței din Kiev și transformarea ei în „Euromaidan”. Aceștia au anunțat că doresc demascarea corupției, a stagnării și evitarea alienării propriului viitor. În decembrie 2013, statuia lui Lenin, ce trona în mijlocul Kievului de aproape de 70 ani, a fost distrusă de protestatarii anti‑Ianukovici și pro‑UE. Sprijinindu‑se pe presiunea venită din stradă, opoziția a cerut revizuirea constituției, în sensul redistribuirii anumitor prerogative prezidențiale înspre parlament. După trei luni de negocieri fără vreun rezultat, opoziția politică, divizată și fragilă, a eșuat în a ajunge la un acord cu puterea.

În consecință, protestatarii pro‑UE au început asediul instituțiilor statului și confruntările violente cu forțele de ordine au devenit cotidiene. Ca repercusiune, în noaptea dinspre 18‑19 februarie, anul curent, forțele de securitate au luat cu asalt protestatarii cantonați în centrul capitalei pentru a elimina și ultimul punct de presiune. Însă, strada s‑a organizat energic și a ripostat pe măsură. În doar o săptămână de confruntări violente, în care s‑au utilizat inclusiv arme de foc cu muniție letală de ambele părți, se estimează producerea unui bilanț de aproximativ 100 de morți și alte câteva sute de răniți. Dacă argumentul lui V. Ianukovici a fost respectarea votului la urne obținut în 2010, cele ale opoziției ad hoc au fost rezultatul electoral strâns și controversa asupra nerespectării drepturilor democratice asumate post‑electoral. Conflictele s‑au extins în mai multe orașe mari din Vest, așa cum ar fi și Lvov, iar protestatarii au început a număra câteva sute de mii numai în capitală. În total se estimează că 1 milion de persoane au fost implicați în protestele anti‑Ianukovici, căutându‑se a fi stopate de acesta și anturajul său prin represiune ori tactici de intimidare/represiune politică. Escaladarea a fost atinsă în clipa în care ambele tabere, din disperarea de a nu pierde confruntarea, au început aplicarea tacticilor neconvenționale de protest/ripostă. Manifestanții au utilizat cocteiluri molotov și utilaje grele pentru spargerea cordoanelor de securitate din jurul sediilor instituțiilor de stat luate cu asalt, iar trupele de menținere a ordinii publice au fost dotate (la ordinul ministrului de interne, prin girul președintelui) cu arme de foc letale și muniție de război – „strict pentru autoapărarea” individuală, conform declarațiilor oficiale ale momentului.

Indiferent de alternativa ce va fi pusă în practică, Kievul, datorită finanțelor intrate în colaps și perspectiva unui stat aflat în pragul falimentului, prin refuzul acceptării ofertei financiare al Federației Ruse (însoțită inevitabil de o semi‑aservire statală) v‑a avea de rambursat în 2014 cca 7 mld.€ FMI‑ului. Și până acum, în lipsa unor bugete excedentare consistente, tuturor guvernelor de la Kiev le‑a fost greu satisfacerea integrală a pretențiilor emise de provinciile regionale. Dar dincolo de argumentele financiar‑economice, majoritatea populației de rând pare a înțelege alternativele pe termen lung ale celor două viziuni antagonic ideologice: în timp ce parteneriatul euroatlantic presupune alinierea țării la principiile economiei de piață liberă, regionalizare, respectarea drepturilor omului și domnia legii, proiectul eurasiatic standardizează domnia regulilor arbitrare, guvernarea oligarhică și conducerea autoritară, centralizată.

Spre deosebire de valul revoluțiilor arabe și persană împotriva propriilor regimuri autocrate, armata ucraineană a refuzat notabil implicarea în criza internă, argumentând că îi este interzis constituțional acest lucru. Șeful Marelui Stat Major al Armatei a demisionat la presiunile de abandonare a neutralității venite din partea lui Ianukovici, dar violențele au fost întreținute de trupele Ministerului de Interne. În cele din urmă, Ianukovici a reușit doar transferarea pe cale ministerială a câtorva unități ale armatei la cel de interne. Acestea, prin excesul de zel manifestat cu intermitențe, au demonstrat că rămân loiale fostului președinte, fugar – dar nu și demisionar.

Sub amenințarea trecerii de la nivelul de revoltă al protestelor la cel de revoluție și mai apoi materializarea lor într‑un ingrat război civil, în doar 24 de ore Parlamentul a decis să se autodizolve, urmat de reorganizare și emiterea unui nou pachet legislativ: suspendarea președintelui Ianukovici, punerea sa sub acuzare pentru omor în masă, decretarea ca șef interimar al Statului pe președinte Parlamentului și formarea unui guvern provizoriu (de uniune națională), anunțarea de alegeri anticipate, amnistierea tuturor arestaților politici (protestatari ori a ex‑prim ministrului I. Timoşenko), acordarea de compensații materiale victimelor demonstrațiilor sau redistribuirea raportului de puteri între Parlament și președintele statului. Toate acestea au fost menite a calma populația, altfel creându‑se premizele spargerii Ucrainei ca stat unitar și indivizibil. Ulterior, reprezentanții forțelor speciale și ai serviciului de informații al armatei și‑au prezentat în Rada Supremă adeziunea pentru popor și democrație.

Totuși, criza politică este departe de a se fi terminat. Noul guvern provizoriu nu a trecut încă testul electoral, iar ex‑președintele Ianukovici a fugit în Rostov pe Don (Federația Rusă), de unde a anunțat public că nu recunoaște guvernarea provizorie de la Kiev. Beneficiind de protecția lui Putin și Medvedev, a declarat că este un președinte ales legitim care nu și‑a încheiat mandatul la termen, ci a fost îndepărtat de la putere de către violența naționaliștilor radicali, anarhici ori „pro‑fasciști”. Curând după fuga sa, evenimentele s‑au precipitat: au apărut primele altercații între susținătorii lui Ianukovici și contestatarii săi, 9 guvernatori de regiuni au demisionat, iar orașul Odessa a anunțat că nu va mai contribui la bugetul de stat central. Peste tot în Ucraina de Sud‑Est, autoritățile provinciale (sprijinite puternic de majoritățile etnice filo‑ruse) au cenzurat grosolan manifestațiile locale pro‑occidentale, membrii săi cei mai vocali devenind adesea victime agresate cotidian. În provinciile sud‑estice, observatorii OSCE ori emisarii ONU au fost intimidați, iar jurnaliștii străini bătuți și împreună izgoniți la unison. La fel ca și în cazul evenimentelor de la Chișinău din 7 aprilie 2009, cei care au protestat în Kiev nu au fost doar extremiști sau marginalii sociali. Ei reprezintă mozaical clasa de mijloc, tineri diverși, intelectuali, studenți, ori patrioți, pentru care sloganul unificator a fost unul simplu, nicidecum conspiraționist: „– Noi nu mai dorim ca lucrurile să continue ca până acum!”. Ei luptă împotriva ignoranței autorităților, a lipsei de perspectivă pentru cei tineri și dornici de afirmare, contra corupției endemice, a oligarhiei instituţionalizate (plutocrației), guvernării obscure, politicilor retrograde și lipsei de respect față de lege.

Întrucât, Ucraina reprezintă punctul de întretăiere dintre Est și Vest, marile cancelarii europene, împreună cu Washingtonul și Moscova, au trimis inițial la Kiev emisari pentru restartarea negocierilor dintre guvern și opoziție, dar dialogul surzilor nu dus nicăieri. Până acum, criza din Ucraina a evoluat constant dinspre rău înspre și mai rău, de la revolte stradale rusofobe stârnite de spiritul civic‑cetățenesc, la revoluție și contrarevoluție, sancționate printr‑o invazie militară străină și anexiuni teritoriale. Iar toată această succesiune halucinantă de evenimente nu pare a se opri din transformarea unei crize (temporare și locală) într‑un conflict (prelungit și regional).

Trebuie reamintit că, din punct de vedere istoric, Rusia Moscovită își regăsește originile în mitul fondator al Rusiei Kievene, ca prima formă de organizare statală a slavilor – contra dominației mongole din Europa. În consecință, Rusia nu a mai stat pe gânduri și profitând de chestiunea spinoasă a etnicilor ruși rezidenți pe teritoriul ucrainean, sub pretextul inexistenței unei autorități legitime în Kiev, a copiat în oglindă tiparul experimental kosovar aplicat Serbiei (1999). Dacă inițial a încercat să prezinte situația explozivă din Ucraina drept o reglare de conturi între două facțiuni politice interne – Ianukovici versus Timoșenko –,9 ulterior a preluat fățiș inițiativa. Declarând că vede în înlăturarea lui Ianukovici o lovitură de stat nelegitimă și un asalt împotriva drepturilor minorității etnice ruse, și‑a retras ostentativ emisarul mediator din Kiev (ministrul de externe Serghei Lavrov) ca și oferta sprijinului financiar promis, anexând în schimb Crimeea, fulgerător și intimidant. Ca o dovadă a noii sale forțe emergente, anexiunea s‑a produs fără vărsare de sânge (cu excepția unor incidente izolate), speculându‑se o altă „portiță” inovată de americani în Irak: contingente militare fără însemne naționale care eludează convențiile internaționale aflate în vigoare, exact după modelul armatelor private utilizate în prezent de către SUA în Orientul Mijlociu. S‑ar părea că odată ce Cutia Pandorei a fost descoperită de precedentele din Kosovo și Irak, Putin intenționează a juca în mediul internațional cartea etnicilor ruși și a contingentelor militare „voluntare”. Adițional, strategia Kremlinului a inclus tacticile bolșevice de acaparare a puterii locale, precum infiltrarea agitatorilor propagandiști (agenți de influență), camuflați prin binecunoscutul tranzit (sporit vertiginos) al turiștilor ruși de ocazie (atotplimbăreți).

Ca urmare, dovedind încă o dată că Moscovei îi este teamă de vulnerabilitatea graniței sale vestice – asaltată continuu de extinderea NATO/UE – și demonstrând că mania plebiscitelor de la Tatar Bunar (1924) încă mai subzistă, Kremlinul a organizat o consultare populară cu rol de referendum, prin care anexiunea teritorială a devenit și de facto. Cu o populație de 59% ruși, 24% ucraineni, 12% tătari și 5% alte naționalități, rezultatul era previzibil10… Dar nu la fel de previzibil este și cum va reuși Kremlinul să lege peninsula de restul Rusiei fără o graniță terestră cu restul federației sale, în condițiile în care guvernul provizoriu de la Kiev a anunțat înverșunat că nu va recunoaște niciodată anexiunea Crimeii, pe care a și supus‑o unui embargo total.

Peninsula a redevenit de facto un „cvasiportavion” rusesc, Putin amenințând indirect cu invadarea întregii Ucraine – în cazul nerespectării actualei situații din teren. După trecerea la rusificarea peninsulei prin acordarea de acte de identitate rusești tuturor locuitorilor săi, a concentrat la granița ucraineano‑rusă o forță de atac redutabilă și auto‑sustenabilă: cca 40.000 soldați, zeci de elicoptere și nave de război, sute de blindate, piese de artilerie ori tancuri, ca și peste 100 de avioane de luptă.11 Totodată, trupele ruse din zona M. Baltice au început subit manevre militare de antrenament. Mișcarea următoare decisivă aparține tot Rusiei, întrucât este cel mai important actor regional și cel mai mare vecin al Ucrainei.

Crimeea, ai cărei locuitori tocmai au putut alege pentru ultima oară tabăra apartenentă, a fost mereu o sursă de îngrijorare pentru Kiev și deocamdată nu este clar dacă Putin va dori să exacerbeze această sursă de anxietate sau nu.12 Clar este că problema ipoteticului transfer către organizațiile transatlantice a redutabilei baze maritime din Sevastopol (închiriată anterior rușilor până în 2043), prin perspectiva incorporării Ucrainei în UE și mai apoi în NATO – după un tipar previzibil –, devenise o îngrijorare de interes național major și pentru Kremlin… În Sevastopol se află baza strategică a Rusiei pentru flota sa din M. Neagră, în Barklava se regăsește baza submarinelor rusești, iar prin acordurile cu Kievul personalul rusesc din Crimeea nu putea depăși 25.000 soldați; acum, orice fel de limită a fost eludată.13

Timp de secole goți, huni, bizantini, tătari și turci s‑au luptat pentru supremația asupra Crimeii, ca loc de întretăiere geostrategică între stepele Asiei cu Caucazul, Europa și Africa. Aceeași perspectivă îngrijorătoare pentru Moscova de a pierde importanta bază maritimă din M. Neagră, a dezlănțuit anterior și războiul Crimeii de la 1856 (între Rusia țaristă, Imperiul Otoman, Franța imperială și Anglia).14 Ca și atunci, rușii au pierdut strategic Ucraina, însă au câștigat tactic Crimeea. Până acum, aspectul a îngrijorat întreaga lume, inflamând sentimentele anti‑rusești exact cum atacarea Irakului a exacerbat resentimentele antiamericane pretutindeni în lume. Mai trebuie reținut faptul că războiul Crimeii de la jumătatea sec. XIX a avut o extensie și pe frontul din M. Baltică, uitat astăzi…

Adevărul este că Rusia a devenită aproape autarhică, deținând o piață internă cît jumătatea celei americane (143 mil. loc.) și o economie nici măcar la fel de performantă ca cea a răposatei Uniuni Sovietice – axată pe exportul de materii de resurse prime, în special cele energetice (55% din PIB). Pe fondul unei pseudo‑democrații ce reflectă autoritarism politic și al unui capitalism împleticit, economia sa nu are cum să rămână invulnerabilă în cazul confruntării cu ample sancțiuni economice impuse de către Vest. Creșterea economică de 1,5% în 2013 și estimată în scădere la 1,3% pentru 2014, este puțin pentru o piață emergentă.15 Sancțiunile economice au menirea de a nu‑și arăta colții imediat, dar va demonstra de o manieră practică cine are nevoie mai mare de cine – în încordarea nervilor Est‑Vest. Aceasta este sursa reținerilor de moment ale Kremlinului. Cu siguranță, economia sa emergentă nu ar putea suporta sancțiunile punitive decât temporar, fără ca ostilitățile să se prelungească pe o lungă perioadă de timp, și ceea ce ar fi și mai rău, pe termen nelimitat (fără o finalitate previzibilă). Nici cele câteva mii de protestatari ruși, care au demonstrat public la Moscova pe această temă, nu văd cu ochi buni anexările teritoriale, înfăptuite sau potențiale de la ucraineni. Oligarhii ruși nu vor mai susţine regimul, dacă el se va îndrepta către colaps economic, la fel cum aparatul nomenclator sovietic nu a mai susținut sistemul, odată ce acesta a intrat în faliment – afectându‑le calitatea vieții…

Concluzia lesne de desprins este aceea că la începutul mileniului III elita politico‑militară rusă, aflată în căutarea unei identități imperiale pierdute, încă mai consideră Occidentul (UE și SUA) drept o reală amenințare – aidoma unui adversar ori competitor antagonic, mai degrabă decât ca un partener de încredere sau aliat. Cu certitudine, dincolo de cooperarea economică, spațială ori din sfera activităților non‑militare (antiteroristă, antidrog, contra proliferării nucleare ilicite și împotriva pirateriei sau a crimei organizate transfrontalier), Rusia se opune în continuare idealului unei Europe unite de la Atlantic la Urali, așa cum o teoretizase artizanii învingători ai celui de‑al II‑lea Război Mondial, ca Charles de Gaulle sau Winston Churchill. Iar aceasta nu doar la nivel regional, ci printr‑o extensie internațională dovedită și de pozițiile adoptate (împreună cu Beijingul) pe tematica dosarelor Irakian, Iranian și Sirian. Practic, Fed. Rusă autoritaristă și‑a propus, prin impunerea influenței sale directe asupra zonei din „vecinătatea apropiată”, reconfigurarea ordinii mondiale existente post‑Război Rece, la fel ca și China comunistă, Iranul teocratic, America Latină bolivardistă sau fundamentaliștii islamici din Orientul Mijlociu Extins.16 Simțind că Moscova a fost respinsă de la masa celor puternici în ultimii ani, Putin a clădit răbdător revenirea Rusiei în prim‑planul internațional mai întâi prin combaterea islamismului radical din Caucaz și apoi prin opoziția față de Occident.

În momentul de față, dacă în Europa Centrală și de Sud‑Est a redevenit la modă să fi anti‑rus, pe teritoriul Federației Ruse pare că a redevenit de notorietate cine este mai antioccidental cu putință. Astfel, diferit de exemplele conferite de Gorbaciov, Ielțîn și Medvedev, Putin a ales calea confruntării cu Occidentul. Rămâne de văzut dacă se va dovedi pe mai departe ca fiind omul providențial al Rusiei contemporane ori dimpotrivă…17 Până atunci, în încercarea eludării izolării diplomatice impuse de Occident, Kremlinul caută a strânge legăturile cu China Populară, Iranul, Siria, Venezuela, Cuba ori Ecuadorul.

În restul provinciilor din sud‑estul Ucrainei (ce nu au aparținut istoric ucrainenilor decât accidental și sporadic) au apărut subit structuri paramilitare autodeclarate ca fiind contra‑revoluționare, iar etnicii ruși – incitați de răsturnarea situației din teren – au ocupat cu forța sediile instituțiilor locale, pe care refuză să le elibereze în semn de protest față de actuala orientarea pro‑occidentală a Kievului – folosind în oglindă exemplul Euromaidanului… Aici se produc acum altercații între grupurile de susținători pro‑occidentali și cele ale activiștilor filoruși, soldate zilnic cu câteva victime; ocazional, numărul acestor victime a ajuns să numere și cîteva zeci deodată (ca în Odessa). Manifestanții pro‑ruși susțin că guvernul provizoriu le‑a înșelat repede așteptările și i‑a trădat politic, nereprezentându‑i. Elita acestor opozanți locali este constituită din separatiști organizați în grupări paramilitare, bine înarmate și antrenate de către armata ori serviciile de securitate ale Rusiei.

Utilizând armata ucraineană, guvernul provizoriu și și‑au propus recăpătarea controlului în aceste orașe rebele (unde haosul s‑a generalizat) și stoparea imixtiunilor ruse (ce inflamează situația din teren) – căci forțele locale de menținere a ordinii publice nu mai fac față situației create. Dar folosind arme performante, trupele paramilitare pro‑ruse au doborât elicoptere militare de atac și au capturat vehicule blindate ale armatei ucrainene, angajate în luptele anti‑insurgență din orașele estice… Cu o asemenea forță de ripostă, ostilitățile nu mai par a fi oprite foarte curând. Autoritățile centrale au înregistrat până în prezent zeci de morți și răniți, țara amenințând de la o zi la alta cu alunecarea periculoasă către războiul civil. Rușii, preocupați mai mult de imaginea mediatică regională, nu dau semne a dori evitarea escaladării conflictului local cu orice preț. Cel puțin nu prin totalitatea mijloacelor pe care o mare putere le are la îndemână… Odată ostilitățile armate izbucnite, se pare că militanții pro‑ruși se ascund în spatele civililor sau iau ca ostateci jurnaliști și observatori vestici. În schimb, autoritățile de la Kremlin blamează Kievul pentru escaladarea violențelor, afirmând că subminează acordurile de încetare a focului de la Geneva prin acțiuni militare punitive.

Misiunea de pacificare internă și stoparea escaladării violențelor nu se anunță deloc ușoară. Trupele insurgente pro‑ruse, denumite eufemistic „de autoapărare” de către rezidenții orașelor din Sud‑Est, au ca țintă menținerea autoproclamatei independențe și organizarea de referendumuri locale pe această temă. Pentru acțiunile întreprinse, au fost catalogate de către guvernul provizoriu de la Kiev ca fiind formațiuni teroriste. Însă, civilii localnici se interpun ca scut uman operațiunilor „antiteroriste” comandate din capitală, reclamând acțiunile ca fiind îndreptate direct contra lor – datorită opoziției antiguvernamentale de la nivel local. Ei argumentează că acțiunile sunt punitive prin faptul că trupele de intervenție sunt formate din contingente aduse din alte regiuni îndepărtate ale țării. În Vest, ultranaționaliștii radicali de extremă dreapta (și ei bine înarmați) sunt acuzați că exercită presiuni pentru eliminarea filorușilor de la putere prin acțiuni teroriste (organizate meticulos și premeditat) sau că incită populația pro‑ucraineană la violențe exacerbate.

Ca și în Transnistria ori Kaliningrad, se pare că Fed. Rusă își păstrează în regiunile din Sud‑Estul Ucrainei un atu important, pe care intenționează a‑l folosi în funcție de reacția de moment a Kievului și Occidentului. La fel ca și prețul gazelor naturale care a fost mărit cu o treime doar luna trecută. În mod clar, politica Moscovei urmărește ca să acapareze cît mai mult teren cu putință, înainte de a se așeza serios la masa tratativelor…

La fel ca și în cazul Chinei, unele dintre obiceiurile vechi mor greu pentru milenara Rusie (mai ales cele cu reflex imperial). Chiar dacă îi va fi imposibil a reconstrui integral teritoriul defunctului URSS, noua Rusie face dovada dorinței, nutrite în secret timp de două decenii, de a recompune ceea ce se mai poate salva din fosta Uniune Sovietică, bazându‑se pe revitalizarea panslavismului regional. Astfel, elita politică post‑sovietică de la Kremlin face presiuni constante pentru o Rusie cât mai mult extinsă – nicidecum una minimalizată în plan internațional, micșorată eventual de clivajele pe baze sociale, religioase, etnice, politice sau economice). Cunoscut fiind regretul nostalgic al lui Putin și acoliților săi după momentul apogeului sovietic al Rusiei, conducerea autoritar‑moscovită și‑a propus trasarea unei linii ferme de demarcație pentru extinderea NATO/UE. După Kaliningrad (enclava rusească din UE), Transnistria (unde este staționată Armata a XIV‑a rusă) și anexiunile teritoriale de la Georgia (Abhazia și Osetia), a urmat rândul Ucrainei pentru a fi dezmembrată pe baza diviziunilor etnic‑culturale.

Condiționată de moștenirea cuceririi fostului Imperiu Mongol și obsedată istoric de sentimentul sufocării teritoriale pe uscat, Rusia dorește cu înverșunare menținerea ieșirilor la M. Baltică, M. Caspică și M. Neagră. Iar aceasta indiferent de costurile materiale implicate – care îi vor întârzia inevitabil dezvoltarea internă prin investiții importante în apărare –, căci Rusia a devenit greu de disciplinat după primul deceniu al noului mileniu.

Aliniamentul din vremea Războiului Rece s‑a mutat de pe cordonul fostelor națiuni comunist‑estice (Varșovia‑Berlin‑Praga‑Belgrad‑Tirana‑Sofia) pe cel reprezentat astăzi de arealul republicilor ex‑sovietice (Kaliningrad‑Minsk‑Kiev‑Tiraspol‑Groznîi‑Tbilisi‑Erevan). Chiar dacă prin echilibristica diplomatică face dovada că nu este decisă să genereze un nou Război Rece cu Occidentul, Rusia emergentă și‑a depășit tranziția post‑sovietică și înregistrează la începutul mileniului III excedente bugetare anuale de miliarde dolari din exporturile de hidrocarburi (deocamdată inepuizabile previzibil). În plus, pentru a cosmetiza starea îmbătrânită a capacităților sale militare mizează pe statutul său de a II‑a mare putere nucleară a lumii (reziduală din vremea sovietică) și pe retragerea americană din Afganistan de la sfârșitul anului curent. Ea nu recunoaște public dorința impunerii voinței sale în teren, ci insistă doar pe necesitatea respectării drepturilor minorității rusofone și filoruse de la nivel regional, ce adesea pot căpăta accente capricioase de voință. Precipitarea evenimentelor, în sensul primatului dreptului forței în detrimentul forței dreptului (internațional), poate conferi un precedent periculos de acțiune și altor state pentru revendicări teritoriale de la vecini, așa cum este cazul mereu actualizat al Chinei Populare (chestiunea Taiwanului).

Temerile actuale ale Occidentului (SUA și aliații săi de la Pacific până la Atlantic) sunt momentan legate de eventualitatea adâncirii celei mai grave crize Est‑Vest de după terminarea Războiului Rece, prin escaladarea tensiunilor de la nivel local la cel regional și poate chiar global, datorită menținerii unei potențiale confruntării pentru controlul asupra Ucrainei de sud‑est și a regiunii transnistrene/găgăuze din Republica Moldova; la fel și datorită existenței pe teritoriile Țărilor Baltice a unor importante minorități etnice ruse – susceptibile a fi inflamate în orice moment de conspirații ale Kremlinului. De mai mulți ani, ca urmare a izbucnirilor fundamentalist‑islamice din Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu Extins și Turcia, Occidentul și‑a propus integrarea în mecanismele transatlantice a câtorva dintre fostele republici sovietice, riverane M. Negre și Caucazului. Astfel, s‑ar dori întărirea aliniamentul pro‑occidental al Europei, pe noua axă Baltica‑M. Neagră‑Mediterana. Dar de acestea sunt în egală măsură interesată și Moscova, întrucât pe viitor nu mai dorește să fie împinsă ușor cu spatele la Volga, dincolo de care nu se află decât un imens pustiu. Temerile sunt justificate întrucât capitalele occidentale consideră că Federația Rusă și‑a încălcat deja, prin anexarea Crimeii, termenii stipulați în Memorandumul de Securitate de la Budapesta (1994) ori Tratatul de Cooperare și Prietenie dintre Rusia și Ucraina (1997).

Ca replică, Occidentul și‑a propus contracararea acțiunilor Moscovei prin sancțiuni economice punitive, izolarea diplomatică internațională și ostilitate politico‑mediatică. Pe lângă acestea, pare a‑și fi învățat lecția și accelerează procedurile de aderare pentru R. Moldova și Georgia. Confruntat cu potențialitatea unei noi agresiuni ruse, Occidentul nu are de ales decât a fi unit și a se extinde prudent, rămânând astfel cea mai puternică alianță politico‑militar‑economică a lumii. Dacă Occidentul nu ar fi avut nici un fel de replică, întreaga încredere în instituțiile transatlantice ar fi fost zguduită, iar Putin ar fi perceput probabil lipsa de reacție ca o invitație pe mai departe la revizionism.

În plan secund, deja Turcia și Polonia au anunțat că intenționează achiziționarea de avioane F‑35 (de a V‑a generație), Canada și‑a manifestat dorința de a cumpăra noi submarine cu propulsie nucleară, iar Suedia a dat semnale că reconsideră includerea sa în NATO. Totodată, din Franța și Polonia, până‑n România și Bulgaria, companiile americane (Lockeed Martin, Chevron, Exxon Mobile etc) se vor bucura cu siguranță de o primire mai călduroasă decât până acum pe piețele europene.

Cu toate acestea Moscova reproșează Occidentului aplicarea unui dublu standard, cu aluzie directă la precedentul creat în Kosovo. Bazându‑se pe un referendum local în care 95% și‑a declarat adeziunea pentru alipirea la Fed. Rusă, autoritățile de la Kremlin uită că, spre deosebire de Abhazia, Osetia și Crimeea, precedentul kosovar a reprezentat proclamarea independenței unei provincii autonome fără ca aceasta să fie ulterior anexată de către altcineva.

SUA, confruntată cu neașteptata criză, se regăsește într‑o situație aproape fără ieșire: în calitate de singura superputere globală este responsabilă cu garantarea păcii și a securității globale prin tratatele postbelice asumate, însă puterea sa se află într‑un vizibil declin după 11 septembrie 2001 și criza ipotecară din 2008. Ea dorește stăvilirea revanșardismului post‑Război Rece al Rusiei și Chinei, însă are nevoie de ele pentru rezolvarea unor probleme de politică internațională stringente, așa cum ar fi dosarele afgan, iranian, sirian, taiwanez ori nord‑coreean. Având în vedere că ambele mari puteri euroasiatice dețin capabilități nucleare, în cazul intervențiilor pripite din partea Washingtonului pericolul este acela ca viețile supuse riscului anihilării să fie mult mai mare decât al celor care se presupune a fi salvate. Pentru a nu risca intrarea în conflict direct cu rușii, până acum americanii nu au ajutat militar cu nimic armata ucraineană.18

Deși, pare a avea momentan orizonturile scufundate în Orientul Mijlociu Extins și războiul antiterorist global, confruntarea proximă care se anunță între Statele Unite și Rusia/China va fi cu certitudine mult mai solicitantă. Pînă acum, SUA s‑a mulțumit să încercuiască Moscova și Beijingul într‑un inel de securitate format din aliați diverși, eclectici.19 America lui Obama nu este mai slabă decât cea a lui Bush Jr., ci mai înțeleaptă: ea își conservă energiile întrucât are obligații solicitante și în Pacific, nu doar Atlantic.20 Însă, așa cum a demonstrat deja situația din Irak ori Egipt, democrația și globalizarea au potențial destabilizator pentru anumite regiuni de pe mapamond, iar jocul de‑a revoluția ori războiul în numele lor se poate dovedi riscant… mai ales pe fondul eșecului sistemic al capitalismului mondial.

Până acum, tot ceea ce a reușit Washingtonul a fost îndemnul mimetic la menținerea calmului adresat tuturor părților și a avertizat că scindarea Ucrainei nu ar avantaja pe nimeni, fiind contraproductivă pentru toți actorii implicați; pe de altă parte, a amenințat Kremlinul să nu intervină militar pe teritoriul suveran al Ucrainei, adițional anexării Crimeii – căci asemenea noi acțiuni nu vor mai fi tolerate de Occident fără costuri serioase pentru Moscova în plan internațional, după cum a declarat președintele B. Obama (cu aluzie clară la sancțiuni economice fără precedent). Ca un preambul al atacării bazei materiale a regimului Putin, VisaCard și MasterCard și‑au blocat temporar toate cardurile emise pe teritoriul Fed. Ruse. Totodată, făcând referire la criza ucraineană ca la ultimul episod al Războiului Rece în Europa, Obama și‑a asigurat partenerii europeni, într‑un discurs public ținut la Bruxelles, că SUA își va respecta cu fermitate obligațiile asumate de Articolul 5 al NATO, afirmând că alianța transatlantică este mai sudată ca oricând. Trebuie spus că numai bugetul Statelor Unite alocat anual pentru apărare se apropie de 700 mld.$, în timp ce al Rusiei este de 10 ori mai mic, de unde și diferențele de câteva decenii dintre compatibilitățile militare ale celor două țări.

Washingtonului i‑ar plăcea să includă Ucraina în ceea ce Donald Rumsfeld a numit „Noua Europă” (Europa Centrală și de Sud‑Est), într‑o analogie de o manieră mai puțin diplomatică cu „Vechea Europă” (Europa Occidentală) – oscilantă față de interesele Statelor Unite în lume. Dar dincolo de consolidarea parteneriatelor cu națiunile est‑europene deja incluse în alianța transatlantică, fostele state sovietice nu fac parte din cordonul de securitate al NATO și, cu excepția sancțiunilor economice ori izolarea diplomatic‑internațională a Moscovei, America are mâinile legate. Și la fel cum Federației Ruse îi lipsesc gazoductele necesare redislocării producției sale de gaze înspre Est (către China), Statelor Unite (care de doi ani ocupă primatul în producția de gaze naturale de șist) le este imposibil momentan înlocuirea dependenței de gazul rusesc în Europa. Aceasta pentru că îi lipsește în totalitatea infrastructura oceanică de transport din Atlantic, așa cum se regăsește ea deja consolidată în Pacific (către Japonia). În plus, procesul adițional de lichefiere pentru tancurile de transport maritime (răcirea la –160 grade C) și apoi regazificarea pentru stațiile de pompare din Europa, ar mării cu până la 50% prețul în comparație cu cel al accesibilului gaz rusesc, continental. Iar procesul nu va putea fi desfășurat, fie și parțial, mai devreme de 2015… Pînă atunci, Europa își poate achiziționa gazele necesare dintr‑un cumul de furnizori precum Norvegia, Algeria, Nigeria și Qatar ori alte câteva republici sovietice musulmane, dar și acestora le lipsește o infrastructură de transport directă, necesară unor prețuri de achiziție la nivelul celor rusești.

NATO a suspendat cooperarea în cadrul Parteneriatului pentru Pace cu Federația Rusă și a început redislocarea contingentelor alianței dinspre centrul Europei către Sud‑Estul continentului. Avioane americane F‑16 de interceptare, aparate AWACS (de supraveghere/avertizare timpurie) și nave militare de ultimă generație ale USS Navy au fost trimise în Polonia, Țările Baltice și M. Neagră (România), pentru a fi utilizate la patrularea spațiului aerian sau pentru manevre militare comune cu țările riverane, membre NATO. În paralel, Grupul G20 a eliminat Rusia din clubul său economic elitist, redevenind G19 și se pune problema eliminării inclusiv din G8. Inevitabil, această întreagă coagulare de trupe (din partea ambelor tabere), precum și suma măsurilor economico‑politic‑diplomatice adoptate deja, nu vor avea un rol de detensionare al relațiilor Est‑Vest, așa cum au fost ele prefigurate pentru viitorul apropiat și mediu după 1991. Cu adevărat, în afară de crizele repetate în Peninsula Coreeană, criza din Ucraina are potențialul de a degenera în cel mai periculos conflict post‑Război Rece, după cum a declarat secretarul general al NATO Andreas F. Rasmussen. Datorită precipitării evenimentelor, alianța a avertizat Rusia ca evite prin orice mijloace atacarea aparatelor sale de zbor, implicate în patrularea și supravegherea zonei de graniță. Probabil tocmai de aceea, agențiile de rating Fitch și Standard&Poor au declasat ratingul de țară al Rusiei la BBB.

UE a interzis livrările de echipament militare către Est, a suspendat vizele pentru o parte a foștilor sau prezenților demnitari ucraineni/ruși bănuiți ca responsabili pentru producerea victimelor din Kiev, respectiv pentru atacarea Ucrainei și le‑a înghețat acestora conturile financiare aflate în limitele sale suverane. Nu doar Rusia și‑ar dori aderarea Ucrainei la proiectul euroasiatic pentru că ar fi o piață atractivă;21 la începutul noului mileniu acapararea de piețe a devenit într‑o lume globală mai importantă chiar decât anexiunile teritoriale, iar includerea Ucrainei în UE are potențialul scăderii prețului regional la cereale. Inclusiv din acest punct de vedere, Ucraina a devenit terenul de confruntare directă între Est și Vest. Lansat în 2009, Programul Parteneriatului Estic al UE se adresează Ucrainei, Republicii Moldova, Armeniei și Georgiei. Doar că Putin nu mai dorește ca Ucraina să devină și membră a Parteneriatului Estic, după ce a devenit deja membră a Parteneriatului pentru Pace… cel puțin nu în întregime. Totuși, statelor europene le este greu să ajungă la un consens asupra sancțiunilor impuse Moscovei și să ia cuvântul pe o singură voce, întrucât investițiile făcute de-a lungul timpului în Fed. Rusă depășesc activele rusești deținute în UE, în plus o mare parte din națiunile europene sunt dependente de importurile de gaz rusesc, iar piața emergent‑rusească a devenit între timp al III‑lea partener economic pentru Bruxelles (după SUA și China Populară).22

Rămâne de văzut dacă mișcările îndrăznețe ale lui Putin, un actor cu miză mărită de joc, vor torpila sau nu schimburile UE‑Rusia, în valoare de 335 mld.$. Pe de altă parte, sub raport economic includerea fostelor republici unionale în spațiul extrem de competitiv al UE, fără ca acestea să fie pe deplin pregătite (așa cum a fost cazul Țărilor Baltice, României ori Bulgariei), le va face cu siguranță mai mult rău decât bine…

Deși, China Populară nu s‑a opus deschis anexiunii Crimeii, abținerea sa din plenul Consiliului de Securitate al ONU (trecându‑se peste veto‑ul rusesc) a avut cu siguranță intenția mesajului că Beijingul se opune politicilor de prioritizare al drepturilor minorităților etnice în detrimentul dreptului statelor suverane – în strânsă legătură cu refuzul acordării independenței oricărui grup minoritar etnic/cultural/religios de pe teritoriul său (tibetani sau oigurii musulmani din nord‑est). De asemenea, dacă Moscova se teme economic de hegemonia economică a noii Chine roșii, Beijingul se teme în contrapartidă de amenințarea militară reprezentată de vecinătatea rusă – mai ales în competiția lor pentru supremația în Extremul Orient. Public, oficialii chinezi au declarat că abținerea din Consiliul de Securitate a avut menirea de a evita confruntări și complicații ulterioare… Totuși, dincolo de toate rațiunile de stat, atitudinea Beijingului este influențată de dependența sa pentru livrările de armament din Rusia și Ucraina23 – ceea ce dictează ca interesul ultim ce primează să fie acela ca Kievul să rămână înafara influenței Occidentului. Dar atitudinea Beijingului va rămâne conciliantă față de Moscova până la punctul în care alianța sino‑rusă va deveni păguboasă pentru stabilitatea relațiilor economice ale Chinei Populare cu SUA și UE.

Având în vedere că Ucraina reprezintă cel mai mare vecin al României, merită făcut lumină asupra evenimentelor recente care aproape au aruncat țara într‑un război civil. Privindu‑se prin prisma evenimentelor recente, situația creată prezintă deopotrivă pericole și oportunități pentru București. Vecinul nostru nordic se află din punct de vedere politic în pericol de disoluție, asemănător Federației Iugoslave a anilor ’90. Derularea neaşteptată a evenimentelor confirmă avantajele strategice dobândite de România prin integrarea sa în NATO/UE, demonstrându‑se încă o dată că Occidentul a avut un rol stabilizator pentru economia, politica și securitatea Balcanilor. Criza recentă reprezintă un nou focar de instabilitate regională, periculos atât la nivel local, cât și regional, pentru toți partenerii din NATO/UE. Datorită proximității geostrategice, se oferă totuși României perspectiva unei implicării regionale active (riveran M. Negre), lipsită până acum.

Înafara protestelor publice ale tătarilor din Dobrogea care au scandat proteste anti‑ruse și anti‑Putin, președintele T. Băsescu a declarat public că anexiunea peninsulei reprezintă o anexiune flagrantă și nicidecum o reîntregire teritorială firească – așa cum o prezintă partea rusă. Totodată, a avertizat public alianța nord‑atlantică că parcurge un test dificil, ce nu va fi câștigat decât dacă se va trece imediat la respectarea alocărilor bugetare promise în tratatele de aderare de către fiecare membru în parte (2,38% din PIB). Suplimentar, a preconizat următorul proiect de țară, important post‑aderare euroatlantică, ca fiind unirea României cu Rep. Moldova. La rându‑i, premierul V. Ponta a declarat că impedimentele create de alinierea României la sancțiunile antiruse impuse de liderii vestici, în calitatea sa de partener transatlantic activ, sunt mult mai mici decât avantajele obținute prin cooperarea cu Occidentul.24 Premizele acestei cooperări sunt centrate pe parteneriatul strategic România‑SUA, construcția elementelor terestre ale scutului anti‑rachetă pe teritoriul național, retragerea trupelor americane prin baza de la M. Kogălniceanu (unde se vor stabilii până la 1.600 de militari americani) și accesul neîngrădit pe piața comunitară ca membru al UE.

În lumina noilor evoluții internațio­nale, probabil că și clasa de business occidentală va redescoperi rentabilitatea investițiilor financiare de acasă, adică din spațiul aflat sub umbrela de securitate a NATO. Acestea sunt mai scumpe, dar și mult mai sigure – dincolo de mirajul producției efectuat cu mâna de lucru ieftină, însă riscant pentru investitor.

În ceea ce privește alte republici fost‑unionale, așa cum a declarat (reținut și voalat) președintele Republicii Moldova, N. Timofti, anexiunea Crimeii prin forță nu are deloc darul de a apropia celelalte republici ex‑sovietice de Moscova, ci dimpotrivă… le ajută a se hotărî în grăbirea calendarului de integrare transatlantică – din acest punct de vedere politica anexărilor teritoriale, indiferent de motivația impusă, făcându‑i Kremlinului un deserviciu. Pînă acum Federația Rusă s‑a folosit din plin de oportunitatea fostelor conflicte înghețate ale Războiului Rece, pe care are tendința a le dezgheța într‑o paletă largă și după bunul plac ori de câte ori aceasta dorește să amenințe Occidentul. Dacă în alte vremuri, liderii sovietici se foloseau de chestiunea Berlinului pentru a stoarce concesii de la occidentali, astăzi a venit vremea fostelor republici sovietice, unde chestiunea etnicilor ruși și a drepturilor lor reprezintă o problemă sensibilă, la fel ca Ierusalimul în Orientul Mijlociu, Kosovo în Serbia sau Irlanda de Nord în Regatul Unit al Marii Britanii. De două decade, rușii consideră că în decembrie 1991 s‑a produs o inconștientă și flagrantă nedreptate administrativ‑teritorială, milioane de compatrioți culcându‑se peste noapte în Uniunea Sovietică (un stat al lor), pentru a se trezi a doua zi în alte națiuni (străine).

Autoproclamata Republică Transnistreană numără aproximativ 550.000 locuitori, dintre care peste 90% și‑au declarat deja adeziunea pentru unirea cu Federația Rusă, însă până acum dialogul între regiuni și centru s‑a purtat cu un guvern stabil la Chișinău, spre deosebire de Kiev. Tiraspolul, care se bucură de o largă autonomie teritorială, refuză înlocuirea Armatei a XIV‑a rusă cu efective ale ONU și observatori de pace OSCE, pentru menținerea păcii fragile instalată după războiul moldoveano‑transnistrean (1991‑1994). Realitatea este că, datorită impedimentului transnistrean, Chișinăul este ținut ostatic de către Tiraspol, nicidecum invers – pentru că problema nu va fi rezolvată decât prin voința Moscovei. Dacă Rep. Moldova, sub influența Moscovei, amenință România, Chișinăul aflat sub influența Occidentului (a Bucureștiului) amenință ireconciliabil Rusia. De aceea, simultan cu invazia Crimeii, trupele ruse din Transnistria au efectuat manevre militare intense, cu scopul declarat de protecție al populației civile în cazul unei agresiuni armate străine… Același joc geopolitic complex se regăsește și în privința Țărilor Baltice în raport cu Polonia sau Azerbaidjan și Georgia față de Turcia.

Într‑o reuniune la Bruxelles pe tema crizei din Ucraina, președinta Lituaniei a specificat că se asistă la o redesenare a granițelor europene de după sfârșitul Războiului Rece. Evenimentele au inițiat dialogul americano‑moldovean, după mai multe vizite ale oficialilor americani de rang secund la Chișinău, premierul Iurie Leancă a fost primit de Obama la Washington, unde i s‑a promis sprijin politic și economic pentru orientarea pro‑occidentală a guvernului său. Simultan, Bruxellesul a eliminat necesitatea vizelor turistice pentru cetățenii moldoveni. Astfel, noua clasă politică de la Chișinău, cu orientare pro‑occidentală și epurată de servilismul istoric față de Moscova, a semnat Acordul de Asociere parafat la Summitul Parteneriatului Estic (ținut la Vilnius în noiembrie 2013). Deși, post‑URSS, unele state foste republici unionale au privit spre Occident într‑un balet diplomatic echilibrat, se face dovada faptului că liniile roșii directoare, trasate înainte de 1991, sunt încă ferm în vigoare și nimeni nu poate trece dincolo de ele cu excepția Moscovei. Situația are o explicație istorică. Dacă pe vremea puterii mongole, rușii se temeau de un eventual asediu asupra lor prin coridorul Asiei Centrale, Rusia a considerat încă de pe vremea lui Napoleon că republicile sale din Vest, la fel ca și statele din Europa Centrală și de Est, reprezintă culoare cu vulnerabilitate majoră în calea apărării Moscovei fața de un potențial atac.

Intern, Ucraina se zbate acum între regionalizare și separatism. Aflată în eterna tranziție economică și veșnic amenințată de spectrul secesiunii, tânăra națiune ucraineană a trecut de la pseudo‑democrație la haos în doar 5 luni. Noul ministru de finanțe ucrainean a declarat îngrijorător la investirea sa din martie, că țara necesită un ajutor de cca 35 mld.€ pentru stabilizarea economiei în următorii 2 ani. Ucraina are o datorie externă uriașă, de aproape 25 mld.$, în condițiile în care rezervele sale valutare numără doar 12 mld.$.25 Kievul, după testul politic care va avea loc pe 25 mai, va trebui să mai susțină și testul securității statale, urmat de cel financiar‑economic. Guvernul provizoriu al lui Arsenie Yarțeniuc a dat ordin armatei naționale să nu mai tolereze o nouă invazie rusă, a organizat manevre militare de antrenament ale unităților sale pentru ridicarea moralului și a concentrat trupele în zona de graniță ucraineano‑ruse. Apoi a vizitat Washingtonul, împreună cu Bruxellesul, pentru consultări reciproce și dobândirea sprijinului politico‑economic. În paralel a anunțat intenția retragerii ca observator din CSI, întrucât organizația a eșuat în asigurarea securității membrilor săi. Post factum și de o manieră ridicolă, președintele fugar Yanucovici a declarat public din Rostov pe Don, la începutul lui aprilie, că s‑a pripit când a cerut intervenția forțelor ruse pentru pacificarea taberelor din țară, iar pierderea Crimeii reprezintă cea mai mare tragedie națională, asupra căreia încă mai speră ca sa‑l convingă pe președintele Putin a se răzgândi (?!).

Privind violențele retrospectiv, situația a explodat în doar o săptămână, alimentată de brutalitatea forțelor de ordine (depășite de situație) și corelată cu acțiunile coordonate când ale extremiștilor ultranaționaliști din opoziție,26 când de către milițiile/grupările paramilitare filo‑ruse din estul țării.27 Provocarea supremă a guvernului interimar de la Kiev, cu o autoritate mult diluată, este dacă să purceadă la recuperarea prin orice mijloace, inclusiv forța brută, a zonele în care rebeliunea separatistă a luat deja amploare. Deși zonele disputate în Sud‑Est sunt locuite și de etnici ucraineni, poate că disperarea recăpătării întregului control intern va grăbii disoluția țării, în loc de a o stopa. Dilema o reprezintă alegerea între o Ucraină micșorată, dar omogenă și una extinsă, dar contrastantă – ireconciliabilă intern și contestată extern. Ca și dacă să dea curs ori nu unei reforme administrativ‑teritoriale radicale, ceea ce ar presupune sau nu, federalizarea țării… Deși, este o măsură ce se impune de mai multă vreme, încă nu este clar dacă ea va potoli sau amplifica apetitul teritorial, demonstrat deja de către Putin. Ce se cunoaște deja irefutabil, este că Ucraina așa cum a fost ea conturată arbitrar în decembrie 1991 nu poate supraviețui decât ca un apendice al Federației Ruse. Pentru actuala Ucraină, riscul major este ca sa‑și piardă definitiv ieșirea la mare, căci concentrația populației filoruse se află în exact acele provincii riverane M. Negre. Altminteri, riscul implicat pentru Fed. Rusă este acela de a lega cu greu Crimeea de Odessa și Transnistria…

În sumar, trăim într‑o perioadă în care istoria se scrie rapid, dar cu adânci repercusiuni pentru viitor. Kievul a fost propulsat în atenția internațională precum Sarajevo ori Koninsberg‑ul altor timpuri… Actuala Ucraină a anunțat că nu va recunoaște niciodată pierderea Crimeii, întrucât granițele i‑au fost sau sunt încă garantate internațional prin tratatele semnate cu SUA și Fed Rusă, în schimbul renunțării de bună voie la arsenalul nuclear sovietic deținut pe teritoriul său. Evenimentele din Ucraina încep a semăna prin analogie mai mult cu revoluția română din decembrie 1989 și războiul ruso‑georgian din 2007, decât cu tulburările sociale precipitate din martie‑iunie 1990, mai ales sub raportul consecințelor. Argumentul constă în proliferarea la orizont a ieșirii Ucrainei din sfera de gravitație a Rusiei și orientarea sa către polul de putere al Occidentului (NATO și UE), la fel cum România post‑decembristă a dorit ieșirea de sub influența URSS și integrarea treptată în structurile transatlantice. Alternativa la acest scenariu nu poate fi decât „finlandizarea” Ucrainei,28 asemănător și cu modelul neutralității aplicat Austriei la debutul Războiului Rece, adică o manieră de absorbție regională a tensiunilor generate de ambițiile superputerii americane sau al altor mari puteri globale (UE, Federația Rusă și China Populară). Pînă la urmă, ceea ce contează cel mai mult în politica mondială este ca încleștarea de forțe, nevăzută dar omnipotentă, să nu degenereze dincolo de punctul critic din care nimic nu va mai putea fi ca înainte (previzibil) și de unde nu s‑ar mai putea reveni cu ușurința ori prudența de până atunci.

Note:

1. Samuel P. Hungtinton, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București, Ed . Antet, 1997, p. 237.
2. Baza aeriană militară a SUA din Uzbekistan (K‑2) sau Kirgizstan (Manas).
3. Ambele națiuni au trimis trupe expediționare pe fronturile din Irak și Afganistan.
4. Ben Judah, „Parteneri în tranziţie”, în Foreign Policy România, noiembrie‑decembrie 2010, pp. 78‑79.
5. Politica de Containment, adoptată de administrația H. Truman cu începere din 1947 și continuată până la R. Reagan până în 1989.
6. Comunitatea Euro‑Asiatică este preconizată pentru a fi deschisă oficial în 2015.
7. Europa depinde în proporție de 30% de gazele naturale rusești.
8. Immanuel Wallerstein, ”The Geopolitics of Ukraine’s Schism”, în Agence Global, 15 februarie 2014.

9. I. Timoșenko apare după eliberarea sa recentă în postura oligarhului „pocăit” aflat în lupta cu întregul sistem corupt și represiv, la fel cum este și cazul rusului Mihail Hodorkovsky.
10. Ulterior, Duma de Stat a ratificat alipirea cu peste 400 de voturi și o singură abținere din partea deputaților ruși.
11. Tim Shipman, „Putin could seize Ukraine in just 3 days, NATO warns. The Russian forces poised on the border”, în Daily Mail, 3 aprilie 2014, p. 2.
12. Andrei Malgin, „Forget Kiev. The Real Fight Will Be for Crimea”, în The Moscow Times, 24 February 2014.
13. Deja în peninsulă se află 40.000 soldați ruși, aduți fără însemne în vederea anexiunii.
14. Războiul a fost pierdut de Rusia țaristă, dar care a reușit cu mari sacrificii umane și materiale păstrarea vitalei peninsule (dobândită de Ecaterina cea Mare de la otomani în 1783); astfel, în ideea menținerii cu orice chip balanței de putere din Europa post‑napoleoniană, Moscovei îi era stopată înaintarea vertiginoasă către Constantinopol/Istanbul ‑ ceea ce ar fi făcut ascensiunea Kremlinului către mările calde și posesiunile coloniale franco‑britanice de neoprit; confruntarea a consfințit antagonismul ireversibil dintre Occident și Rusia, întrucât romanovii au perceput alianța atipică otomano‑franco‑britanică ca o trădare a secole de cruciade contra pericolului islamic (universal pentru întreaga Europă creștină); liberalii raționaliști franco‑britanici asimilau opoziția contra expansiunii țariste ca o reacție pragmatică de moment, îndreptată împotriva obscurantismului rus reacționar și pentru ajutorarea temporară a „Omului bolnav din Europa”; ulterior, Crimeea a fost purificată etnic prin expulzarea tătarilor în Siberia de către Stalin, pentru a fi trecută apoi în administrarea Republicii Unionale Socialiste Ucrainene (1954) de către prim‑secretarul general PCUS și președinte al URSS, ucraineanul N.S. Hruşciov ‑ din dorința amalgamării tuturor regiunilor sovietice.
15. Pentru aceeași perioadă creșterea economică a Braziliei a fost de 3‑4%, iar a Chinei Populare de 7‑9%.
16. Orientul Mijlociu împreună cu Africa de Nord (musulmană).
17. Ascensiunea sa politică, întâmplător sau nu, a reprezentat și începutul confruntării Rusiei cu Occidentul, o dată cu iscarea polemicilor pe marginea războiului din Cecenia/Daghestan ori al construirii scutului anti‑rachetă american din Europa.
18. Altfel decât cu ridicole rații de mâncare și ustensile medicale.
19. De la națiunile din Europa Nordică, Centrală și de Sud‑Est, continuând cu Turcia, Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, urmate de Georgia, Pakistan, India, Coreea de Sud, Tailanda, apoi trecându‑se la Japonia, Australia și Canada.
20. În martie 2014, trupele Coreii de Nord au deschis focul împotriva celor sud‑coreene, utilizându‑se reciproc baraje de artilerie în zona disputatei granițe maritim‑insulare; în Pen.Coreană subzistă falie înghețată a Războiului Rece pe glob.
21. Ar permite Rusiei accesul neîngrădit pe piața ucraineană pentru investiții de capital ce aduc profit și ar crește populația Comunității Euro‑Asiatice cu aproximativ 27%; de asemenea, Ucraina deține robinetul gazelor pentru Europa, o amplă rețea de transport, o importantă bază industrială (inclusiv de apărare) și vaste zăcăminte de cărbune.
22. În Fed. Rusă, UE are investiții estimate la 156 mld.$, iar SUA alte cca 40 mld.$.
23. China Populară și‑a achiziționat de la ruși și ucraineni rachete de toate tipurile, radare moderne, capabilități de realimentare a avioanelor militare în aer, o gamă largă de submarine diesel și singurul său portavion (convențional), prin recondiționarea unei foste nave de război sovietice.
24. Comerțul anual dintre România și Fed. Rusă nu depășeşte cifra de 4,4 mld.$, în timp ce Bucureștiul a primit până acum 16 mld.€ numai de la FMI, fără a se mai calcula cifrele generate de schimburile separate cu statele europene, Turcia s‑au SUA.
25. Kievului i‑a fost acordat un împrumut de 15 mld.$ de către FMI pe vremea lui Dominic Stauss Khan, însă banii s‑au scurs prin corupție la oligarhii ucraineni, fără a se face investiții pentru dezvoltare.
26. Suspectați de mass media internațională ca fiind ex‑combatanți pe teatrele de luptă din Irak sau cele două războaie din Afganistan (frontul sovietic și cel american).
27. Care s‑ar părea că acționează în Donețk, Harkov și Odessa ca un nou tip de „coloană a V‑a”, aflată sub consemnele Moscovei.
28. Vadim Nikitin, „A Way Out for Ukraine”, în Agence Global, 20 februarie 2014.

 

Doctor în sociologie politică Liviu Mădălin Neacșu

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*