Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Liviu Mădălin Neacşu: Paradoxurile contemporane ale Egiptului. Citadini și Beduini

Liviu Mădălin Neacşu: Paradoxurile contemporane ale Egiptului. Citadini și Beduini

Retrăind momentele din urmă cu mai multe luni, mi‑am reamintit cu plăcere de titlul unui album al Karunesh, cu accente orientale: „Culorile Estului”. Am avut şi eu uimirea de a descoperi şi explora pe viu culorile, clima, aromele şi acordurile muzicale ale Orientului Mijlociu Extins (ce include şi Africa de Nord arabă). Pentru aproape un an de zile, m‑am scăldat la propriu în tot acest univers de cultură şi tradiţii nou descoperit. Plecat aproape ca simplu turist, pentru a‑mi vizita logodnica ce obţinuse anterior un contract la o companie franceză cu filiale inclusiv în Egipt şi pasionat de ceeegipt_3a ce descopeream zilnic, am decis mereu să mai rămân, amânându‑mi plecarea suficient cât pentru a surprinde succesiunea tuturor celor patru anotimpuri. Începându‑mi călătoria în noiembrie 2014, am surprins acalmia tomnatică de… iarnă, cu temperaturi ziua între 20‑25 grade Celsius şi 10‑15 grade noaptea.

Am ajuns în Cairo după o călătorie de aproximativ 24 de ore petrecute în Istanbul, unde am schimbat avionul. Înainte de destinaţia finală, am mai zăbovit preţ de încă aproape 12 ore în Cairo. Am vizitat oraşul aglomerat de pe malurile Nilului noaptea, bucurându‑mă de traficul descongestionat al unei metropole cu aproximativ 18 milioane de locuitori şi navetişti ‑ după spusele rezidenţilor. Dincolo de aspectul colonial impresionant, trebuie recunoscut că oraşul încă mai reprezintă un mixt neuniform al abundenţei şi sărăciei, cu cartiere sărace, aglomerate, având străzi înghesuite ori faţade neîngrijite ale locuinţelor viu colorate, dar şi bulevarde largi, cu reprezentanţele tuturor brand‑urilor cunoscute în Occident sau zone rezidenţiale de lux, cu grădini luxuriante. În cartierele dosnice şi împrejurimile capitalei, încă există atâtea gunoaie pe străzi ori spaţiile verzi, încât spui că te afli pretutindeni în mijlocul Ferentariului, pe infama stradă Zăbrăuţi. În ciuda infrastructurii de rulare pentru automobile, cu pasaje suspendate ori supraterane, traficul este infernal seara, înghesuindu‑se laolaltă mărci auto scumpe, împreună cu cele având o vechime de câteva decenii, precum şi o multitudine de motociclete ori mopede chinezeşti. Marcajele auto fiind mai rare, pare a nu se respecta nicio regulă rutieră, cu excepţia celei potrivit căreia cel care loveşte plăteşte. Tramvaiele şi microbuzele municipalităţii sunt şi ele pline până la refuz, călătorindu‑se pe scară, cu uşile deschise ori chiar şi pe tampoane de către tinerii îndrăzneţi – exact ca în amintirile mele din România „Epocii de Aur”, dezolante. Pe clădiri, automobile, în magazine ori sediile instituţiilor, chiar şi al companiilor private poţi zări tronând portretul preşedintelui Abdel Fattah el‑Sisi, fost general şi ministru al apărării. Deşi venit la putere la limita dintre exerciţiul democratic şi lovitură de stat, la prima vedere apare că populaţia şi‑a dorit ori a încuviinţat covârşitor revenirea armatei la putere, după înlăturarea autocratului Hosni Mubarak şi numirea neinspirată a islamistului Mohamed Mursi, propulsat în vârful ierarhiei de Frăţia Musulmană. După controversele, eşecurile, dezamăgirile şi chiar excesele post‑revoluţionare, pentru un călător european obişnuit, aflat la prima sa vizită în Egipt, nu este uşor a disocia între bucuria reconcilierii naţionale şi propaganda puterii.

Dincolo de frământările politice, în cartierele obişnuite, cu aspect de bazar, viaţa îşi urmează cursul firesc. Pretutindeni poţi simţi în nări aromele îmbietoare ale mâncărurilor exotice, cu aspect pluricolor şi gust de mirodenii orientale – de te vei opri pentru a le degusta. Preţurile sunt accesibile tuturor buzunarelor, aşa cum ar trebui să fie pentru o societate ai cărei membri minoritari deţin salarii de la corporaţii internaţionale, până la majoritatea celor care pot câştiga şi doar 100‑150 $ lunar. Însă ceea ce te frapează este inexistenţa preţurilor afişate, fiind uşor suprataxat în lipsa unui localnic care să te informeze. Acesta este şi rostul întrebării: “Where are you from?” („De unde eşti?”). Ca est‑european nu vei plăti foarte mult peste preţul real, dar aşteptările sunt mai mari în cazul nordicilor ori al americanilor. Dezvăluirea mi‑a fost făcută mai târziu. Egiptenii sunt cunoscuţi pentru abilitatea istorică de bun comercianţi în orice domeniu, negocierea fiind o artă în sine, chiar dacă nimeni nu riscă a fi pungăşit. Personal, am fost suficient de norocos ca prietena mea să mă pună în contact cu rudele unor colegi de serviciu ori să mă împrietenesc cu tinerii studenţi localnici, vorbitori de engleză fluentă şi foarte prietenoşi ori comunicativi (egiptenii în general sunt vocali şi gesticulativi). Egiptul este o naţiune preponderent turistică, cu o treime din veniturile bugetare încasate din acest tip de activitate şi de aici caracterul deschis şi respectul pentru străini, mai ales pentru occidentali.

De acolo am plecat mai departe cu un autocar timp de 7 ore spre Sharm El‑Sheik, destinaţia mea finală. Traversând ţara spre Est, am lăsat în urmă peisajul plat şi înverzit ce mă întâmpinase de la hubloul avionului la asfinţit, călătorind mai departe prin relieful din ce în ce mai arid şi stâncos. Îndepărtându‑mă de acel leagăn al civilizaţiei umane din delta înverzită şi traversând Canalul Suez printr‑un tunel subteran, am înaintat spre extremitatea cea mai sudică a Peninsulei Sinai – alt loc plin de încărcătură simbolică. Istoria specială a peninsulei este evidenţiată de simpla vizualizare a unei hărţi: singura punte terestră de legătură directă între Africa, Asia şi Europa, locul pelegrinării a nenumărate seminţii/culturi umane ori specii de animale ‑ din preistorie şi până în antichitate ori perioada medievală.

Curând, cele două culori dominante au devenit doar portocaliul aprins al nisipului (scăldat abundent de Soare) şi albastrul cerului ori al Mării Roşii – autostrada şi mai apoi şoseaua lărgită şerpuind prin zona de coastă. Peninsula prezintă un aspect deşertic, brăzdat din loc în loc de lanţuri muntoase roşiatice – clima fiind tropical uscată. Geologic, peninsula este o extensie aparţinând plăcii Asiatice, nu Africii. Din loc în loc, încă se mai pot zări urmele războaielor egipteano (arabo) – israeliene: şanţuri fortificate şi cazemate betonate, astăzi folosite probabil mai mult în logica războiului global antiterorist (controlul teritoriului local de către autorităţile centrale). Securitatea este luată în serios sub regimul fostului general Sisi. Până la destinaţie, autocarul, în care eram singurul occidental, a fost oprit de 4 ori pe o distanţă de cca. 500 km, atât de către armată, cât şi de poliţie. La toate pichetele, vehiculele blindate străjuiau ameninţător. La trecerea pe sub Canalul Suez am fost controlaţi inclusiv în bagaje, cu ajutorul câinilor dresaţi. Peste tot pe căile de acces sunt vizibile blindate, elicoptere ce survolează zona şi soldaţi înarmaţi. Dar pentru că peninsula a fost ocupată de Israel între 1956‑1957 şi 1967‑1982, după restituire, conform tratatului de pace, Egiptului i‑a fost interzis a disloca în regiune armament greu ori un număr mare de trupe. Astfel, forţele egiptene prezente se află într‑un număr şi cu o dotare ce nu poate depăşi atributele unei forţe de poliţie, fie ea şi militarizată. Tocmai de aceea există încă amplasat pe înălţimile insulei Tiran (retrocedată Egiptului de către Arabia Saudită în 1979) o bază militară a ONU cu rol de supraveghere.

Sharm el‑Sheikul nu este un oraş, ci un uriaş resort hotelier‑turistic, apărut subit în zona costală, acolo unde deşertul stâncos se revarsă direct în marea de un azuriu şi o claritate impresionante. În traducere directă înseamnă Coasta Şeicului, fiind la origini o mică aşezare pescărească. Mai este cunoscut ca Orașul Păcii, cu referire la multiplele conferințe internaționale organizate pe probleme economice ori de negociere politică, precum şi datorită dezvoltării ca simbol al reconcilierii egipteano‑israeliene. Din spusele unor prieteni străini rezidenţi în Sharm, lucrările de amploare ar fi fost demarate în vremea lui H. Mubarak, nu doar ca o iniţiativă economică, ci implicit ca poliţă de asigurare politică, împotriva oricărei forme potenţiale de noi agresiuni israeliane. Nimic mai inspirat pentru descurajare în recenta eră a războaielor preemtive… Astăzi sunt aproximativ 400 de hoteluri (aflate în stadiu de funcţionare ori construcţie), de la brand‑urile consacrate de 5 stele şi până la denumiri locale având doar 2 stele. Cert este că înflorirea turismului din zona de coastă a Sinaiului la standarde internaţionale a fost susţinută de Agenţia Statelor Unite pentru Ajutor Internaţional, ca parte a Acordului de Pace de la Camp David privind dezvoltarea regională.

Oraşul‑resort, cu doar 70‑000 locuitori permanenţi, dar o capacitate de cazare a câteva zeci de mii de turişti, prezintă un aspect cosmopolit, multireligios şi multietnic. Este centrul administrativ al regiunii Janub Sina’ ce include și orașele mai mici ca Dahab ori Nuweiba şi zona montană din centrul peninsulei care cuprind mănăstirea Sfânta Caterina și Muntele Sinai. Reflectând proporţional segmentele de turişti prezente în localitate, aici activează ca staff (angajaţi ori patronat) un mozaic internaţional; cei mai numeroşi sunt pe lângă egipteni ruşii, ucrainenii, italienii, britanicii, palestinienii, sudanezii ori sirienii. Am avut plăcerea să descopăr şi câţiva români sau o familie de moldoveni – cu toţii tineri. Lucrătorii egipteni au nevoie de un permis special pentru a intra aici. Însă ceea ce impresionează cel mai mult este fondul divers al populaţiei autohtone: de la clasica tipologie arabă, până la populaţia de culoare şi chiar tipul caucazian, cu părul blond/şaten deschis ori ochi albaştri. Ele reflectă fidel valurile de populaţii care s‑au stabilit succesiv de‑a lungul timpului, în arealul despicat aproape simetric de către malurile Nilului: pe lângă arabi, negrii nubieni (sudanezi) la sud şi greco‑romani în nord. Religios, sunt împărţiţi între musulmani suniţi (covârşitori) şi creştini ortodocşi (copţi) ‑ toţi vorbind şi scriind araba.

După ce mi‑am petrecut sărbătorile de iarnă prin oraşul eclectic, bucurându‑mă de viaţa pentru turişti, mi‑am pus subit problema de a mai rămâne pentru a mă familiariza cu tradiţiile şi trăirile locale – despre care doar citisem în timpul anilor de studiu. Inevitabil s‑a pus problema oportunităţii unui loc de muncă; pentru cei ce vor a rămâne spontan în ţinutul biblic, fără semnarea unui conegipt_2tract în ţara de origine, nu este uşor a găsi ceva de lucru cu viză de muncă. Politica statului cel mai populat din Africa de Nord (1) forţează angajatorii de a avea un raport de 8 angajaţi egipteni pentru unul singur străin. De aceea, opţiunile se tranşează repede, în funcţie de limbile de circulaţie internaţională stăpânite, între a vinde suveniruri în bazarul din Old Market (Vechea Piaţă) sau bulevardul pietonal central din Namabay şi job‑uri pe la birourile agenţiilor de excursii locale. Prin relaţii, mai poţi găsi de lucru ca membru al echipelor de animaţie, d.j. ori dansator profesionist în hoteluri şi ca liber profesionist cu anunţuri date pe Internet pentru o gamă limitată de activităţi (maseur, fotograf/cameraman, fachir, instructor de yoga sau sporturi nautice). Însă pentru exploratorii moderni ori cei cu simţ al aventurii, variantele se pot dovedi neatrăgătoare – mai ales în condiţiile de muncă din Egipt: 6 zile pe săptămână, cu 8‑12 ore de lucru zilnic, pentru un salariu de bază cuprins între doar 300‑500 $ lunar. De aceea, pentru cei mai îndrăzneţi pot exista şi „picanterii” specifice, aşa cum ar fi meseria de scafandru (inclusiv cu specializarea dobândită la locul de muncă) ori ghid/călăuză în deşertul cu valenţe biblice. Simţind o atracţie inexplicabilă faţă de zarea galbenă, imediat am decis să mă interesez pentru a găsi de lucru în deşert. Evident în cazul oricui atracţia provine şi din faptul că aici, conform tuturor textelor sacre ale celor trei religii monoteiste, au trăit ori s-au perindat rând pe rând Iosef, Moise, Iosua ori Iisus.

Am avut norocul ca, prin intermediul unor cunoscuţi, să aflu de compania unui şeik local ce organiza excursii de tip safari în deşertul din dreptul Insulei Tiran. Aceştia mi‑au mijlocit o întâlnire cu şeikul Mohamed din tribul Al‑Muszeini, cel mai numeros în peninsulă. Tot ei au mediat întâlnirea pe post de translatori, întrucât acesta nu vorbea decât arabă. Am servit cu toţii ceaiuri şi coktailuri din fructe fără alcool cu arome exotice, într‑o terasă cu specific beduin din ansamblul Pieţei Vechi, construit cu aparenţă de bazar local ‑ comun în toată Africa de Nord. Cu un aer serios, întrebările de baraj ale şeikului tânăr, cu aspect maturizat precoce la cei 32 de ani ai săi au inclus dacă mă bucur de o stare bună a sănătăţii şi rezistenţă fizică, dacă sunt devotat religiei mele şi dacă consum ori nu băuturi alcoolice sau haşiş. A fost plăcut impresionat de faptul că terminasem facultatea de istorie şi în paralel practicam alpinismul ori artele marţiale.

Beduinii sunt singurii localnici autohtoni, restul fiind navetişti din marile oraşe (Cairo, Luxor şi Aswan) ori străini (UE, Ucraina şi Federaţia Rusă). Cunoscuţi încă din Antichitate sub denumirea de berberi şi organizaţi în triburi nomade înrudite, au fost descrişi de istoricii romani ca fiind oameni dârzi şi luptători aprigi. Trăind în comunităţi izolate, migrau practicând transhumanţa, condiţionaţi de alternanţa anotimpurilor în căutarea preţioasei ape, indispensabile lor şi turmelor de cămile ori capre. La origini societăţi pastorale, ele încă îşi mai consideră avuţia în funcţie de numărul animalelor deţinute. Alte venituri mai erau realizate din taxarea caravanelor străine sau cărăuşia cu cămilele proprii. Sunt regăsiţi pe toată întinderea dintre Maroc şi Iran, respectiv Irak şi Sudan (2). Astăzi, în întreg Egiptul sunt estimaţi a fi cca. 900.000 beduini, dar cifrele nu pot fi decât estimative (3). Uneori ei fac un titlu de mândrie din pretenţia de a fi descendenţi ai familiei profetului Mahomed care au plecat din Arabia Saudită, pentru a se stabili ulterior în Sinai şi restul Africii de Nord (4). Sunt mult mai loiali legăturilor de familie şi trib, decât statelor pe teritoriile cărora îşi duc (uneori efemer) existenţa, aspect semnalat de istoricii arabi încă din secolul XIII (5). Sunt mai multe motive ce condiţionează acest aspect. Unul dintre ele ar fi că odată aflat înafara familiei ori a clanului, beduinul devine vulnerabil, lipsit de protecţie. Din această cauză ei prezintă social şi un caracter individualist, egocentric. Apreciază intimitatea şi discreţia, evitând instinctiv aglomeraţia aşezărilor urbane. Localnicii mi‑au mărturisit că majoritatea beduinilor au refuzat construcţia de locuinţe ieftine, oferite gratuit de guvernul egiptean în urmă cu decenii.

Încă din prima zi de lucru aşteptările mi‑au fost îndeplinite. Deşertul în care şeikul îşi are tabăra, chiar la marginea Sharm el‑Sheikh‑ului este parte integrată rezervaţiei naturale a Muntelui Sfânta Ecaterina. Am fost angajat de probă, pentru o perioadă estimată la trei săptămâni, ocazie pentru a învăţa deşertul, suficient cât a nu mă rătăci într‑o zonă lipsită frecvent de acoperirea telefoniei mobile locale. Dincolo de cultul şi grija obligatorii pentru clienţii turişti, am fost fascinat de munca alături de angajaţii majoritar beduini ai şeikului. Până la angajarea mai târzie a unui ucrainian din zona Donbasului de către o companie vecină am fost singurul european în tot Centrul de Safari de la periferia oraşului. Eu şi restul angajaţilor egipteni arabi (9 musulmani şi 3 creştini) vorbitori de engleză, rusă şi italiană eram ghizi, mecanici ori cameramani/fotografi, împreună cu 2 manageri operaţionali; restul personalului care deservea tabăra de corturi din deşert şi se îngrijeau de cămile fiind toţi beduini.

Cuvântul beduin vine din limba arabă „badawi”, se transcrie cuneiform بدوي şi înseamnă în traducere directă nomad sau rătăcitor. Cămila reprezintă principala sursă de transport şi hrană, considerată „darul lui Dumnezeu”. Beduinii sunt oameni simpli, cu aparenţă modestă, dar tradiţională. Universul lor poate fi descris pe scurt ca o „lume fără timp”(6). Pe termen lung, de către aceşti oameni ai deşertului eşti acceptat sau nu şi nimeni nu le poate impune ori influenţa alegerea.

Rutina zilnică, non‑stop şapte zile pe săptămână, consta în preluarea turiştilor din hoteluri cu un microbuz, deplasarea înafara oraşului, explicarea itinerariului, instructajul/echiparea corespunzătoare pentru conducerea în coloană a ATV‑urilor şi deplasarea prin deşert către o tabără de corturi. Pe drum există două pauze pentru răcirea motoarelor încinse. Într‑una se asculta magnificul ecou al stâncilor din lanţul muntos denumit de localnici El‑Harrum (sinonim cu termenul roman de încreţitură), iar în cea de‑a doua se poate călări opţional cămila. În tabăra de bază se serveşte după caz micul dejun ori cina, pe fondul narării istoriei şi specificului vieţii de beduin. Istorisirile sunt sarcina exclusiv a ghizilor. Bucatele tradiţionale, ceaiurile specifice şi narghilele sunt întotdeauna pregătite şi servite impecabil de către beduini. Apoi urmează un program de dansuri populare ori specific tradiţiei dervişilor, precum şi numărul fachirilor de „fire show”. La final, turiştii sunt încurajaţi să încerce paşii şi mişcările caracteristice dansurilor folclorice. După apus, urmează observarea astrelor cereşti prin telescop, urmându‑se trasee marcate prin lumânărele şi torţe aprinse; observaţiile sunt însoţite de explicaţii astrologice şi cosmologice. În cazul reîntoarcerii seara, principala atracţie, dar şi provocare, o reprezintă conducerea ATV‑urilor prin deşert pe timp de noapte. Pe tot parcursul călătoriei, coloana este deschisă, închisă şi supravegheată din lateral de ghizii familiarizaţi cu zona şi călăuzele alese din rândurile beduinilor. Adiţional, deşertul este patrulat de poliţia militară la intervale neregulate.

Viaţa în deşertul fierbinte nu este uşoară. Ceea ce pare idilic se transformă treptat într‑o activitate murdară şi obositoare. Lucrând între intervalul 7.00‑21.00 pentru a prinde răsăritul ori apusul Soarelui cu turiştii în deşert, toată lumea devine atât de prăfuită la întoarcere, de parcă cineva ar fi aruncat în noi cu un sac de pudră. În plus, ATV‑urile se defectează uşor, nisipul fin având proprietatea de a intra peste tot şi distruge orice. Toate ATV‑urile trebuiesc curăţate, alimentate şi verificate tehnic zilnic, înaintea sosirii turiştilor. Defecţiunile inerente fiind dese, trebuia a face şi pe mecanicul, în mijlocul pustietăţii. La fel, aprovizionarea ori curăţenia în tabăra de bază şi nimeni nu este exceptat de la aceste activităţi, dovedind prietenie curată şi mărinimie în cazul ajutorării beduinilor. Atunci când nu mai eşti turist, ci trăieşti printre ei, numai împărtăşind toate activităţile cu răbdare şi dovedind înţelegerea profundă a tradiţiilor locale ori dragostea pentu natura înconjurătoare, te poţi face acceptat de comunitatea beduinilor. Totuşi, ar fi nedrept să nu mărturisesc şi motivele care te reţineau acolo, de la o zi la alta. Peisajul ce‑ţi tăia răsuflarea, curiozitatea descoperirii şi analizei puţinelor forme de viaţă, deprinderile de supravieţuire acumulate zilnic ori calmul desăvârşit al deşertului şi beduinilor te împingeau subtil către meditaţie interioară, împăcarea cu sinele şi dorinţa de a o lua de la capăt în fiecare zi, cu aceeaşi curiozitate şi sete de viaţă.

Ştiam deja din facultate că identitatea oraşului Sinaia şi a mănăstirii monument istoric cu acelaşi nume se datorează acestei regiuni. În secolul XVII, spătarul Mihai Cantacuzino împreună cu mama sa, Elena și cu sora sa Stanca, au făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte, trecând şi pe la Muntele Sinai unde s‑au rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat, marele boier s‑a hotărât ca la întoarcerea în Țara Românească să construiască între 1690‑1695 o modestă mănăstire care să adăpostească doar 12 călugări şi să poarte numele Muntelui Sinaic (7), unde Moise primise tablele legilor. Aceeaşi asemănare a reliefului de basm, minus vegetaţia sărăcăcioasă a peninsulei, am regăsit‑o şi eu în lungile ceasuri de pribegie. Deseori, oprit pe timp de noapte în vârful vreunei coline, după exemplul colegilor beduini pentru a supraveghea şi număra de la distanţă coloana formată uneori şi din câte 25 de ATV‑uri care se deplasa pe întuneric prin deşert, admiram totalitatea luminiţelor puse în mişcare uniform de parcă ar fi fost înaintarea în beznă, cu viteză, a unui mic oraş. Exerciţiul era posibil, fără a te pierde de restul coloanei, întrucât ghizii beneficiază de vehicule ale căror motoare nu au limitatoare de viteză.

Personal, mărturisesc că poate cea mai mare realizare a mea a fost reîntoarcerea de unul singur noaptea din deşert, după căderea blocului de lumini pe faţă, utilizând pe întuneric doar urmele lăsate în nisip de deplasările altora, în timp ce mă orientam pentru direcţia de mers înspre oraş după poziţia boltei cereşti, precum şi a reperelor vagi reprezentate de relief (stânci sau crestele munţilor în scânteierea Lunii). Reîntorcându‑mă pe înserate de la o reparaţie inopinată a unui ATV defect în adâncul deşertului, a fost testul suprem pe care l‑am trecut, devenind acceptat de restul colegilor ca un ghid şi călăuză de încredere.

În deşertul Sinai, diferenţa de temperatură între noapte şi zi este de cel puţin 10‑15 grade C şi tot staff‑ul rămâneam uimiţi cum turiştii veneau îmbrăcaţi sumar pe timpul zilei, pentru a se întoarce tremurând de frig noaptea. Paradoxal, toţi stăteau conectaţi încontinuu pe telefoanele mobile, fără a accesa informaţiile necesare unei minime supravieţuiri în deşert. Spre deosebire de turişti, beduinii nu pleacă nicăieri, pe lângă rezerva de apă şi hrană, fără un covoraş necesar rugăciunii ori dormitului, haine groase pentru timp de noapte, ceainicul distinct, o mică narghilea şi banală tablă pentru copt pâinea. Beduinii dorm adesea în deşert, fiind invitat de mai multe ori pentru a petrece împreună o noapte sub cerul liber, înstelat. Seara, la foc de tabără se ascultă poveştile de viaţă ale deşertului. Dimineaţa se organizează curse cu cămile la galop, iar cei mai bogaţi dintre ei (precum şeicii) deţin şi cai arăbeşti pur-sânge. Cei care s‑au adaptat modernităţii utilizează în deşert automobilele de teren cu motoare puternice, pentru drifturi printre dunele de nisip.

Periodic se sacrifica în compania şeikului câte o capră, gătită la jar acoperit în nisip. Se mânca întotdeauna în grup, pe jos şi fără tacâmuri, cu lipie preparată pe loc la foc în aer liber. Felurile principale sunt garnisite cu orez şi legume, provenind pe cât posibil din microferma locală, din deşert. Trebuie amintit că, în zona de coastă, temperaturile nu depăşesc decât arareori 45 grade C chiar şi pe timpul verii, ceea ce permite apariţia unei umidităţi care susţine existenţa plantelor şi arbuştilor mărăcinoşi în tot timpul anului. Am fost suficient de norocos pentru a prinde de două ori ploaie în deşertul Sinai, nu doar furtună de nisip. La doar câteva ore după, nisipul însetat absoarbe întreaga cantitate de apă, lăsând în urmă poate doar unele dâre de scurgere; dar ceea ce m‑a surprins este că beduinilor nu le place să fie udaţi de ploaie, ei căutându‑şi mereu câte un adăpost improvizat şi oprindu‑şi pe cât posibil înaintarea pe perioada precipitaţiilor.

Educaţia beduinilor este islamică, dublată de o înţelegere a lumii intuitive şi inteligenţă social‑emoţională ieşite din comun, sinonime în mintea mea de european cu axiomele filosofiei acceptării, budist‑şintoiste. Tradiţional, în partea vestică a Orientului Mijlociu Extins, ei se mai numesc şi tuaregi (8). Datorită ireversibilului proces al globalizării, contactul cu modernitatea i‑a împărţit între cei ce au optat pentru îmbunătățirea standardelor de trai (contactul frecvent cu societatea arabă obişnuită ori turiştii), respectiv aceia care au decis păstrarea identităţii culturale prin stilul de viaţă tradiţional. De o manieră similară cu toate statele vecine, politicile guvernamentale din Egipt au împins cele mai multe triburi să devină în mod treptat cetățeni conectaţi cu diferitele națiuni, mai degrabă decât rămânerea ca păstorii nomazi, apatrizi. În multe situaţii s‑a căutat renunţarea lor la turme şi căutarea unor meserii standard, integrate societăţii moderne. Tentaţiile sau presiunea urbanizării au fost mult mai mici pentru beduinii din peninsula Sinai, decât pentru cei limitrofi capitalei, cu care se înrudesc apropiat. Faptul că mulţi dintre ei au devenit şoferi de taxi, ghizi, călăuze ori piloţi ai bărcilor cu motor pentru turiştii unor companii turistice locale şi operatori hotelieri denotă o deschidere uimitoare, neîntâlnită în urmă cu o generaţie (9).

De altfel, delimitarea între cele două categorii devine tot mai vagă, ei având de ales între seminomadismul impus de guverne şi cvasiurbanizarea generată de efectele globalizării. În timp ce primii au început să‑şi construiască locuinţe din cărămidă şi ciment, ultimii încă mai folosesc doar lemnul şi corturile. Dacă pe vremuri beduinii călătoreau liberi prin Peninsula Arabă şi nordul Africii, după trasarea graniţelor politice fixe (pe alocuri păzite sau patrulate) şi construirea infrastructurii de transport feroviare ori rutiere, au fost obligaţi cu toţii a accepta un mod de viaţă seminomad, pe arealuri mult mai restrânse. Însă şi unii şi alţii sunt înarmaţi, pentru asigurarea protecţiei proprii. Zyad, unul dintre colegii beduini mi‑a arătat pe telefonul său mobil înregistrări de la nunţi şi botezuri în care se trăgeau zeci şi sute de cartuşe în aer, inclusiv al unor mitraliere de campanie cu cartuşieră. Obiceiul subliniază nivelul de trai, căci este mai bogat cel care îşi permite tragerea celor mai multe gloanţe.

Conform spuselor locale, ca sursă de existenţă a multora dintre ei, se practică comerţul ilicit de arme ori haşiş, favorizându-se şi imigraţia ilegală a forţei de muncă din Africa subsahariană – aspecte nu foarte cunoscute în Occident. În zona de coastă maritimă, mulţi dintre ei sunt pescari iscusiţi. Acolo au cherhanale unde gătesc peştele proaspăt, servesc ceaiuri şi oferă tradiţionala plimbare cu cămila turiştilor. Uneori, noaptea se practică braconajul în apele protejate ale rezervaţiilor de corali, unde captura este mai bogată şi diversificată. O astfel de zonă este în spatele Insulei Tiran, la graniţa maritimă cu Arabia Saudită. Dintre cei favorabili deschiderii, mulţi vorbesc ori învaţă ca autodidacţi şi „după ureche” limbi de circulaţie internaţională, cu preponderenţă engleza. Sunt organizaţi pe bază de familii şi triburi, acestea din urmă fiind conduse de câte un şeik. El este ales dintre semenii săi în funcţie de statutul social, abilităţi de lider ori gradul de implicare în comunitate. Are principala responsabilitate de a acţiona ca interfaţă între trib şi autorităţile guvernamentale şi nu este o regulă ca fiul să moştenească responsabilitatea tatălui, mai ales dacă nu este demn de ea.

În lumea lor aridă nu există serviciile şi utilităţile publice de care lumea modernă este atât de dependentă. Din cele mai vechi timpuri, ei au învăţat cum să utilizeze resursele şi reperele naturale pentru supravieţuire. Nu se cunoaşte numărul lor exact, deoarece, în general nu au nevoie de acte de identitate. Aceştia îşi declară rar naşterile, pentru că nu se nasc în maternităţi, nu studiază în sate ori oraşe, preferă viaţa liberă din deşert şi pentru ca adulţii să nu presteze serviciul militar ‑ obligatoriu pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu Extins. Se estimează că în Sinai există în jurul a 80.000 beduini seminomazi, dintre care 30% sunt angajaţi într‑o formă sau alta în turismul din zona oraşului Sharm el‑Sheikh ori Mănăstirea Sfânta Caterina şi a Muntelui Musa (Muntele lui Moise ori Sinai, cu peste 2.500 m altitudine) (10).

Ei refuză obstinat modernitatea, pentru că schimbarea i‑ar obliga într‑o bună zi să‑şi piardă identitatea culturală. Dacă ar îmbrăţişa total alte preocupări decât cele tradiţionale, nu ar mai fi nomazi. De aceea, progresul pătrunde timid în deşert. L‑am înţeles atunci când am intrat într‑un magazin improvizat, utilizat pentru deservirea turiştilor. Deşi avea aspectul unei magherniţe improvizate, cu uşă şi ferestre înguste, înăuntru funcţionau un televizor color şi un frigider. Întrebându‑l pe Talat, unul dintre colegii beduini, cum de este posibil, mi s‑a răspuns politicos că din ce în ce mai multe familii încep a‑şi achiziţiona generatoare electrice ieftine, de producţie chineză; iar benzina costă în Egipt doar jumătate de dolar SUA, adică jumătate din preţul unui pachet de ţigări Cleopatra – marcă naţională.

Beduinii se estimează a se fi stabilit în Peninsula Sinai între secolele XIV‑XVIII (11). Rata natalităţii este crescută, căci, tradiţional, se certifică în cazul familiilor şi al triburilor dictonul american „mărimea contează”. Nu toţi sunt săraci. Unii dintre ei şi‑au vândut pământurile deţinute în posesie de generaţii unor investitori străini – acolo unde statul nu le‑a confiscat, graţie unor artificii juridice, pentru a le vinde el însuşi companiilor naţionale şi internaţionale de turism. Aceştia îi consideră pe fermierii egipteni inferiori ca statut social. Cu banii obţinuţi şi‑au achiziţionat proprietăţi imobiliare (în sate şi oraşe), automobile de teren scumpe ori chiar au intrat ei înşişi în afaceri locale. Printre afacerile de familie se pot regăsi companii de Safari, restaurante, terase şi cafenele – toate cu specific beduin, adică comercializarea alcoolului şi angajatele femei sunt excluse cu desăvârşire. Modernizarea prin cvasiurbanizare a oferit unele avantaje ce ţin de educaţie şi sănătate, dar a erodat valorile de trib. S-au înmulţit căsătoriile mixte (cu familii de fermieri arabi) apărând deziluzia legată de rata mare a şomajului în rândurile beduinilor (mai ales în centrul peninsulei).

În Sinai, nu există obiceiul acoperirii feţei la bărbaţi, aşa cum se practică la triburile de tuaregi – unde femeile pot umbla în public cu faţa liberă; la beduini, femeile stau tradiţional în gospodărie şi le este interzis a‑şi dezvălui chipul oricui înafara membrilor familiei. Bărbaţii poartă în arşiţa deşertului veşminte formate din lunga jalabeiya albă, sandale şi cunoscuta eşarfă ornată cu roşu (susţinută de cordonul negru dublu), distinct de tradiţionalele negru şi albastru ale veşmintelor şi turbanelor folosite de tuaregi. Fetele nemăritate poartă distinctiv podoabe confecţionate manual la gât şi pe braţe de culoare roşie, roz sau oranj, iar cele măritate de culoare albastră, din alabastrul regăsit în abundenţă pe platourile locale. Vestimentar, fetele tinere poartă veşminte multicolore care nu lasă nimic la vedere, iar cele măritate de culori sobre, închise. Însă numai cei norocoşi pot vedea femeile beduine. Uneori, acestea sunt implicate în comerţul stradal cu suveniruri tradiţionale, confecţionate manual, al zonelor aglomerate cu turişti. După particularităţi am dedus că în aceste cazuri rare este vorba doar despre femei mai în vârstă şi nepoatele lor, practic nişte copile ce nu au încă vârsta măritişului. Obiceiul acoperirii feţei la femei cu niqab ori burka (12) se spune că are origine preislamică şi are funcţia de a disocia femeile libere de cele sclave. Profetul Mahomed a hotărât ca toate femeile musulmane să fie acoperite fără discriminare, în semn de mare respect faţă de egalitatea religioasă proclamată între supuşii cuvântului lui Allah.

Legea de bază este Sharia existând şi alte cutume locale. Beduinii sunt printre cei mai conservatori adepţi islamici ai profetului Mahomed, tocmai datorită păstrării celor mai vechi tradiţii regionale, reuşită prin izolarea autoimpusă. Tot ei sunt cei care l‑au protejat pe profet la Medina contra asediului celor din Mecca şi care au ajutat cel mai mult la împrăştierea religiei islamice prin caravanele lor. Adesea, beduinii au intrat în conflict cu populaţiile rezidente, întâlnite în peregrinările lor, creându‑şi în exterior faima unei identităţi ferme şi firi violente ce nu se dădeau în lături de la crimă pentru protejarea onoarei sau a tradiţiilor proprii. De aceea, ei sunt adesea ţinta hărţuielilor poliţiei, autorităţilor de frontieră şi armatei. Chiar şi astăzi, beduinii se află într‑un permanent conflict (mocnit) cu autorităţile, neezitând să atace forţele de ordine în cazul uciderii vreunui membru de‑al lor. Starea de fapt alimentează uneori spirala răzbunărilor dintre autorităţile locale şi triburi (13). Din discuţiile cu ei am înţeles că ambivalenţa lor faţă de stat provine din faptul că se simt neînţeleşi şi nereprezentaţi la nivelul instituţiilor egiptene. Astfel, există o permanentă tensiune între cele două părţi, fără a mai pune la socoteală scepticismul şi teama populaţiei egiptene ce îi acuză de o natură duplicitară şi imprevizibilă. Se spune că pe la începutul secolului XX beduinii încă mai practicau raidurile pentru intimidarea şi estorcarea comunităţilor de fermieri locali, sedentar‑agricole.

Recent, baza stării conflictuale o reprezintă faptul că guvernele succesive nu i‑ar fi răsplătit în niciun fel prin privilegii ori derogări speciale de la unele legi, la schimb pentru ajutorul acordat în conflictele cu Israelul (opţiune justificată în baza religiei islamice şi a culturii arabe comune). Astfel, în multe cazuri, beduinilor nu le‑ar fi fost acordate titluri de proprietate asupra pământului (14) sau permise de muncă ori şedere în anumite localităţi; la fel, nici permise de conducere, port armă ori numere de înmatriculare pentru automobilele proprii. În schimb, guvernele succesive au preferat, pe fondul exploziei dezvoltării imobiliare – datorate extinderii turismului de masă –, implantarea locală de muncitori calificaţi aduşi din restul Egiptului şi chiar Sudan, văzuţi de beduinii locali ca intruşi.

Beduinii au pe lângă legile islamice şi un cod al onoarei, inspirat din tradiţiile locale preislamice. Legea nescrisă a deşertului este: ceea ce găseşti rămâne al tău şi nu eşti obligat a restitui bunul respectiv aparţinătorului. Legea ospitalităţii este la fel de importantă: într‑un spaţiu atât de arid, a refuza ajutorul este contrar moralei şi chiar lui Dumnezeu. Oricine aflat în nevoie prin deşert (chiar şi un inamic) este acoperit de această regulă nescrisă timp de 3 zile, iar multe triburi ale zilelor noastre au renunţat la întrebarea privind motivele vizitei (15). În schimb, din discuţiile purtate, am înţeles că cine abuzează de această regulă poate fi oricând declarat duşman al familiei gazde, începând cu cea de‑a patra zi. Generozitatea este o datorie ce nu trebuie împiedicată de către sărăcie, iar darurile trebuie oferite cu diverse prilejuri şi nu se refuză. Bătrânii trebuie îngrijiţi de familie şi comunitate, iar zeciuiala este obligatorie în multe comunităţi. Legea răzbunării este o altă lege a pământului ce completează legea islamcă Sharia – a constrângerilor şi pedepsei exercitate în grup, de către comunitate. Trebuie îndeplinită întotdeauna de ruda cea mai apropiată. Pentru aflarea adevărului, acuzele de minciună sunt tratate cu practica „chinului” prin foc, când limba este atinsă cu o lingură încinsă pînă la înroşire, făcându‑se apoi analiza rănii de către bătrânii satului. Cu toate că pot apărea ca obiceiuri absurde şi potenţial abuzive unui occidental, se spune printre localnici că rata criminalităţii intracomunitare este una foarte redusă pe plan local.

Ritualul căsătoriei este foarte interesant. Tinerii nu se cunosc, femeile umblând acoperite şi fiind îndeaproape supravegheate de familie. În schimb, este de datoria părinţilor pentru a înştiinţa şeikul asupra intenţiilor matrimoniale de moment. Acesta decide, după consultarea familiilor, cine cu cine ar avea un mariaj potrivit. Totuşi, tinerii nu sunt forţaţi a se căsători. Există un fel de ritual al ceaiului, în care familia fetei invită familia băiatului spre a se cunoaşte. În prezenţa părinţilor sau altor membri ai ambelor familii, fata îşi va descoperi faţa preţ de câteva minute, timp în care cei doi tineri pot schimba amabilităţi şi curiozităţi politicoase ‑ după ce fata a pregătit în prealabil băiatului ceaiul de întâmpinare. În general, ea ştie dinainte care este aspectul şi caracterul baiatului, căci, spre deosebire de fete, aceştia îşi desfăşoară existenţa la vedere. Dacă fata nu este interesată, aceasta va servi un ceai amar; respectiv dulce şi plăcut aromat, dacă îşi doreşte mariajul. La fel, băiatul va bea sau nu ceaiul după prima degustare; în varianta afirmativă va înapoia cana goală, aşezând dedesubt o sumă de bani simbolică – în semn de apreciere pentru efortul gazdei. Comunităţile de beduini sunt refractare faţă de căsătoriile mixte şi blamează încercările tinerilor de a se urbaniza. Un vechi proverb al beduinilor spune că familiile lor ar prefera „ca fetele să le fie mâncate de crocodili, decât să se mărite înafara tribului”(16). Aceste puncte de vedere denotă existenţa în continuare a unor diferenţe cultural‑istorice între populaţiile sedentar‑agricole şi cele nomad‑pastorale. Infidelitatea, necinstirea ori jignirea fetei în public se pot pedepsi cu moartea şi sunt de evitat, deoarece pot atrage conflicte violente şi de durată între familii ori triburi.

Copiii sunt educaţi în familie, câteodată implicându‑se în formarea lor şi şeikul. În proximitatea oraşelor şi a satului, copiii lor pot frecventa învăţământul primar. Regional, doar pe parcursul unei generaţii s‑a reuşit reducerea analfabetismului cu 70% (de la 95% la 25%) (17). Medicina naturistă suplineşte serviciile de sănătate publică şi este alcătuită din fierturi, alifii şi ceaiuri din plante regionale precum habakul, hibiscus ori citricele locale. Sunt un bun remediu pentru dureri de cap, musculare şi de articulaţii, fluidizarea sângelui, stoparea infecţiilor etc.

Deşi beduinii din Sinaiul de Sud sunt consideraţi în majoritatea lor ca fiind prietenoşi şi deschişi turismului de către toate agenţiile de ştiri importante, aşa cum ar fi CNN ori BBC, au existat pe plan local cazuri de terorism islamist. Autorităţile egiptene au suspectat că responsabilitatea aparţine unori grupări islamiste aflate în umbră, aşa cum ar fi cazul autointitulatului „Tawhid wal Jihad”, afiliat Al Qaeda şi despre care se spune că ar avea simpatizanți în rândul beduinilor din Sinai (18). Nu trebuie uitat nici că succesorul lui Ben Laden la şefia Al Qaeda este liderul reţelelor jihadiste din Egipt, Ayman al‑Zawahiri. Insurgenţa din Sinai a căpătat amploare după 2011 şi a fost exercitată iniţial doar în Nordul provinciei. Grupările jihadiste de aici sunt compuse şi din beduini ai triburilor locale care, profitând de situaţia haotică de după înlăturarea lui H. Mubarak şi M. Mursi, au căutat slăbirea autorităţii centrale de la Cairo prin orice mijloace (19). O parte a lor a continuat pe mai departe traficul de arme la frontiera cu Israel, Libia şi Sudan. Ei au devenit şi mai implicaţi în traficul transfrontalier după decretarea embargoului israelian total asupra Palestinei, întru ajutorarea rudelor din Fâşia Gaza; dar atentatele produse la zona de graniţă egipteano‑israeliană, cu implicarea palestiniană, au determinat, între 2012‑2014, intervenţia armatei egiptene în Sinai – ca parte a onorării angajamentelor internaţionale privind războiul antiterorist global. Ofensiva militară a somat beduinii să colaboreze cu autorităţile egiptene şi au prilejuit noi acorduri între cele două tabere. Cu toate acestea, în prezent, pe fondul deteriorării situaţiei regionale, componenţii organizaţiilor insurgente au jurat credinţă fie Al Qaeda, fie califatului Islamic şi încep atacarea civililor turişti.

Astfel, pe lângă sutele de poliţişti, militari şi funcţionari egipteni ucişi de insurgenţa din Sinai de‑a lungul timpului, în 2004 a avut loc la Taba (aproape de graniţa cu Israelul) un atentat terorist cu 34 de victime turişti, acuzat cu dovezi inconsistente de a fi avut o filieră aparţinând triburilor de beduini locali; au existat victime inclusiv printre turiştii străini. Evenimentul a condus ulterior la operarea a 4.000 de arestări din rândurile beduinilor. Prin atentatul violent contra civililor din Sharm el‑Sheikh în iulie 2005, din faţa hotelului Ghazala, 88 de turişti, majoritar egipteni (20), au fost ucişi; terorismul contra turiştilor s‑a infiltrat şi în sudul peninsulei. În aprilie 2006 s-a comis un atentat asemănător şi în Dahab, o destinaţie de turism rural mai puţin cunoscută. Şi aici dovezile implicării indirecte ale beduinilor s‑au dovedit a fi îndoielnice. Oricum ar fi, motivele de fond rămân etern de ordin economic: activiştii pentru drepturi locale au semnalat că în timp ce zona de coastă a peninsulei beneficiază de vaste investiţii private şi de stat, centrul rămâne una dintre cele mai sărace regiuni ale lumii(21), demonstrându‑se încă o dată că avansul ideologiei jihadiste şi activităţile ilicite sunt întotdeauna amplificate de condiţiile de viaţă nefavorabile. Ultimul atentat din seria tragică contra turiştilor a avut loc pe 31 octombrie 2015, când un avion de linie rusesc a fost spulberat în aer de o explozie. Prăbuşirea fără supravieţuitori a aeronavei cu 224 de pasageri s‑a produs imediat după decolare, la doar câţiva zeci de km depărtare de aeroportul din Sharm. Revendicat de o organizaţie jihadistă afiliată Statului Islamic cu baza în Sinaiul de Nord (22), atentatul reprezintă cea mai importantă provocare la adresa turismului local, urmată imediat de evacuarea în grabă a majorităţii turiştilor occidentali din staţiune, mai ales a celor ruşi şi britanici, inclusiv a celor români.

Cert este că revoluţia din 2011 şi frustrările legate de neîmplinirea aşteptărilor pentru multe segmente sociale, inclusiv sentimentul discriminării creat beduinilor seminomazi, pare să fi creat în Sinai un nou teren de recrutare propice organizaţiilor teroriste Al Qaeda sau Califatul Islamic (ISIS/ISIL). Cu origine militară, rămâne de văzut dacă preşedintele Sisi se va dovedi a fi omul providenţial al momentului, pentru Egiptul aflat în tranziţie politică, cu dificultăţi economice şi supus instabilităţii regionale. El şi‑a început mandatul decapitând violent partidul islamist al Frăţiei Musulmane, inaugurând lărgirea Canalului Suez ori pendulând diplomatic între Rusia şi SUA. Exponent al moderaţilor care au optat în cele din urmă pentru revenirea armatei la putere, dar ameninţat frecvent cu moartea de către islamişti ori jihadişti, el trebuie să restarteze economia şi să securizeze ţara fără şovăială, dar şi fără a se dovedi un nou despot local ori eventual aservit marilor puteri străine.

 

Note:

1 Egiptul are 85 mil. de locuitori, înghesuiţi în doar 4% din suprafaţa considerată teren locuibil sau agricol utilizabilă, fiind concentraţi pe malurile Nilului, câteva oaze şi zona costală cf. „Egiptul, tărâmul faraonilor” în Atlas. Întreaga lume la dispoziţia ta, nr. 4, De Agostini Hellas Ltd., 2006.

2 Dawn Chatty, Nomadic Societies in The Middle East and North Africa. Entering in 21 st century, Boston, Brill, 2006, p. 123; 204; 805.

3 “Bedouin. Eastern Bedawi in Egypt” în Joshua Project.net, disponibil pe http://joshuaproject.net/people_groups/13046/EG, accesat la 21 decembrie 2015.

4 Tamim Elyan, “Metropolitan Bedouins: Tarabin tribe living in Cairo between urbanization and Bedouin traditions” în Daily News Egypt, Cairo, 2010.

5 Elizabeth Losleben, The Bedouin. First people of the Middle East, Minneapolis, Lerner Publications, 2003, p. 5.

6 Kurt Goering, “Israel and the Bedouin of the Negev”, în Journal of Palestine Studies, Vol. IX, Nr. 1, 1979, p. 3.

7 Tribuna Poporului, anul VII, nr. 99 (Arad), 17 iunie 1903 apud „Mănăstirea Sinaia” în Mănăstiri din România.ro, accesat la 5 ianuarie 2016.

8 În Maroc, Mauritania, Mali, Niger, Burkina Faso, Algeria, Tunisia şi Libia; după 2007 în Niger şi Mali tuaregii insurgenţi au reînceput luptele pentru fondarea unui stat propriu, simţindu‑se nereprezentaţi de guvernele centrale care au încercat a‑i forţa să devină agricultori sedentari (cultivatori de cereale).

9 Dr. Yosef Ben‑David, “The Bedouin in Israel” în Israel Ministry of Foreign Affairs, 1999.

10 Konstantin Abercron, “Sinai Beduines” cf. http://www.allsinai.info/sites/beduines.htm, accsat la 20 decembrie 2015.

11 Ibidem.

12 Vălul tradiţional islamic.

13 Adam Morrow, Khaled Moussa al‑Omrani, “Egypt: Bedouin Take On the Govt”, în Inter Press Service News Agency, Cairo, 18 iunie 2007.

14 Există doar un titlu de dare în folosinţă, guvernul egiptean văzând proprietatea asupra pământului ca aparţinând statului, nicidecum beduinilor – ca o consecinţă directă a speculării caracterului tradiţional nomad.

15 Tamim Elyan, “Metropolitan Bedouins: Tarabin tribe living in Cairo between urbanization and Bedouin traditions” în Daily News Egypt, Cairo, 2010.

16 Ibidem.

17 Dr. Yosef Ben‑David, “The Bedouin in Israel” în Israel Ministry of Foreign Affairs, 1999.

18 Adam Morrow, Khaled Moussa al‑Omrani, “Egypt: Bedouin Take On the Govt”, în Inter Press Service News Agency, Cairo, 18 iunie 2007

19 “Egypt’s Sinai desert. A haven for malcontents”, în The Economist, 13 iulie 2013.

20 Serene Assir, “Shock in Sharm” în Al‑Ahram Weekly, 21 iulie 2005, disponibil pe http://www.masress.com/en/ahramweekly/16363, accesat la 23 decembrie 2015.

21 Adam Morrow, Khaled Moussa al‑Omrani, “Egypt: Bedouin Take On the Govt”, în Inter Press Service News Agency, Cairo, 18 iunie 2007.

22 Joseph Brean, “Abu Osama al‑Masri: Portrait of the Egyptian terrorist suspected of downing Russian plane” în Leader Post.com, 11 noiembrie 2015.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*