Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Irina Bogdan: Yemenul după Primăvara Arabă

Irina Bogdan: Yemenul după Primăvara Arabă

Într‑un tablou în care sărăcia apăsătoare, corupția înfloritoare și regimurile totalitare se prezentau ca actori principali, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru a aprinde o lume care mocnea de ceva vreme. Scânteia Primăverii Arabe a fost aruncată de tânărul tunisian Mohammed Bouazizi, un vânzător ambulant din orașul Sidi Bouzid care s‑a autoincendiat în semn de protest după ce legumele și fructele i‑au fost confiscate, aparent fără motiv, de un organ al poliției locale. Gestul său de disperare a fost catalizatorul trezirii arabe și al revoluțiilor care s‑au răspândit de‑a lungul țărilor arabe cu rapiditatea unei pandemii. Revoltele din Tunisia au dus la înlăturarea președintelui în putere, Zine El Abidine Ben Ali, în ianuarie 2011, acesta fiind forțat de împrejurări să‑și prezinte demisia care încheia mandatul său de șef al statului început în anul 1987. Imediat au urmat proteste și în alte state arabe precum Egipt, Yemen, Libia, Bahrain, Maroc, Siria și Iordania. Motivele care au dus la proteste și revoltă au variat în funcție de țară, au existat mulți factori interni de origine politică, economică, socială și culturală precum: corupția răspândită, nivelul scăzut de trai, stagnarea economiei, restricții militare, alegeri măsluite, sistem sanitar deficitar, procent ridicat de analfabetism, lipsa libertăților de exprimare; dar au existat și factori externi, lucru negat în oarecare măsură de specialiștii arabi care susțin ideea unei mișcări pornită exclusiv din interior, fără influență occidentală, iar dacă s‑a admis existența unor factori externi aceștia au derivat din factorii interni și s‑au manifestat oarecum sub forma unor presiuni făcute de țări occidentale și organizații internaționale în vederea aplicării drepturilor omului și alinierii cu normele internaționale.

Ceea ce a fost surprinzător cu adevărat la acest fenomen numit Primăvara Arabă, aspect subliniat de mai toți specialiștii în domeniu, este viteza cu care s‑a răspândit, impactul și puterea exemplului, a precedentului deja creat, simțul de solidaritate față de ceilalți membri aparținând acestui mare spațiu arab alimentat de o dorință comună de reformare și progres social, economic și politic. Un rol important în răspândirea focului revoluției l‑a jucat social‑media, cu tot ceea ce cuprinde aceasta. Progresul tehnologic al secolului nostru a fost un factor extrem de important în acest cadru al trezirii arabe, rețelele de socializare au abundat cu imagini, clipuri și sloganuri de încurajare, stârnindu‑se și îndemnându‑se unii pe alții să ia parte la aceste mișcări revoluționare, în timp ce posturile de televiziune raportau în timp real tot ceea ce se întâmpla simultan în mai multe țări, astfel milioane de persoane de‑a lungul teritoriilor arabe au ieșit în stradă să‑și strige nemulțumirile, dorințele și aspirațiile.

 Valul revoluționar a atins aproape toate țările arabe, în unele țări mișcările au fost infime, în unele au avut anvergură, însă au fost nonviolente, iar în altele mișcările au fost extrem de violente ducând la lovituri de stat și războaie civile. Monarhiile au fost cele puse la adăpost, fiind cel mai puțin afectate de aceste mișcări, pe când republicile au fost cele mai grav lovite, astfel că printre cele mai afectate state de Primăvara Arabă se numără Tunisia, Egipt, Libia, Siria și Yemen. În patru dintre acestea conducerea a fost răsturnată, Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia, Hosni Mubarak din Egipt, Muammar Al Gaddafi din Libia și Ali Abdullah Saleh din Yemen. Răsturnarea regimurilor existente presupunea transformarea sistemului politic și a societății într‑un mod radical, făcând trecerea de la un stat autocratic la un stat democratic. Tranziția, așa cum o definea și Leonardo Morlino, este „perioada ambiguă, intermediară, în care regimul a abandonat unele caracteristici determinante ale precedentei structuri instituționale fără a dobândi însă toate caracterele noului regim ce urmează a fi instaurat”[1], teorie ce nu s‑a aplicat în toate cazurile. Când facem referire la Siria și Yemen, nu putem vorbi de o tranziție, deoarece de la izbucnirea mișcărilor revoluționare situția nu s‑a schimbat decât în mai rău, luând calea războaielor civile ce par să nu mai ia sfârșit, iar reformele sociale, economice și politice, alături de pace par niște obiective imposibil de atins, un miraj.

 În 2011, Yemenul, cea mai săracă țară a Peninsulei Arabe, a cărui președinte, Ali Abdullah Saleh, se afla în funcție încă din anul 1978, se alătură mișcărilor revoluționare din spațiul arab, inspirată fiind de exemplul dat de Tunisia și Egipt. Demonstrațiile au început după jumătatea lunii ianuarie 2011, ziua de 3 februarie 2011 a fost numită yawm alghadab alyemenii – Ziua Furiei Yemenului, deoarece în jur de 20000 de persoane au ieșit pe străzile capitalei, cerând îndepărtarea de la putere a președintelui Ali Abdullah Saleh și schimbarea regimului de guvernare. Protestele au avut loc în ciuda promisiunilor președintelui, făcute în ziua precedentă, de a‑și încheia mandatul în 2013, arătându‑se dispus la dialog și reformă, însă promisiunile sale nu aveau să aibă efectul scontat. Oamenii s‑au arătat sătui de acestea, considerând că a avut timp în cei mai bine de 30 de ani să le aplice și să facă ceva pentru dezvoltarea statului și a nivelului de trai al cetățenilor, însă nu a făcut‑o, iar acum era deja prea târziu. Opoziția împotriva guvernului avea să rămână de neclintit, regimul pierduse de mult credibilitatea în fața populației, astfel că demonstrațiile au crescut în număr, străzile capitalei au răsunat de scandări și cântece, toți cei ieșiți pe străzi cu pancarte și steaguri și‑au strigat nemulțumirile legate de sărăcia apăsătoare, șomajul extrem de ridicat, de corupție, de lipsa libertăților politice și de exprimare, de infrastructura deficitară, de frica față de situația securității țării amenințată de mișcările separatiste din sud, pe de‑o parte, și de rebelii Houthi din nord, pe cealaltă parte. „Nu la corupție și nu la dictatură!” s‑a scandat răspicat și vehement.

 

(http://www.nytimes.com/2011/02/04/world/middleeast/04yemen.html)

Protestele au continuat atât în capitală, cât și în alte orașe precum Adem și Taiz, fără incidente majore, până la 18 martie, când forțele statului s‑au confruntat cu protestarii și au deschis focul asupra acestora, „omorând cel puțin 45 de civili și rănind peste 200”[2], președintele Ali Abdullah Saleh a declarat stare de urgență imediat după incident, dar a negat că forțele sale s‑ar fi aflat în spatele acestui masacru, promițând demararea investigațiilor și tragerea la răspundere a făptașilor.

Două zile mai târziu își demite cabinetul, în frunte cu prim‑ministrul său, apoi lansează opoziției o propunere de a organiza un referendum pentru schimbarea constituției, urmat de alegeri parlamentare și un sondaj la sfârșitul anului 2011, care urma să decidă plecarea sa, însă opoziția i‑a respins propunerea.

Demonstrațiile împotriva conducerii nu s‑au oprit, iar președintele Saleh a tot căutat să treacă de această criză fără a fi nevoit să renunțe la poziția sa, a încercat o serie de negocieri cu partidul opoziției, Congresul General al Poporului, însă nu a fost decât o formă de a mai trage de timp. Regatul Arabiei Saudite împreună cu Consiliul de Cooperare al Gorfului intervin și, la 23 aprilie, îi prezintă acestuia un acord în care el se obliga să demisioneze în maxim 30 de zile în schimbul unei imunități totale, care l‑ar pune la adăpost de posibile răspunderi penale după demitere, atât pentru sine, cât și familia sa. Ali Abdullah Saleh acceptă să semneze acordul, însă o lună mai târziu, după ce a anulat de trei ori semnarea acestuia, declară că nu va demisiona, folosind pretextul nerespectării condițiilor stipulate de partea cealaltă. GCC‑ul suspendă orice fel de mediere cu acesta, iar odată cu această suspendare dispare și speranța atât a yemeniților, cât și a liderilor internaționali de a pune punct acestei stări revoluționare a țării.

 Liderul de la Sana’a a reușit să rămână la putere în cele patru luni de la izbucnirea revoltelor, în ciuda protestelor zilnice din capitală și din alte orașe, în ciuda faptului că membrii partidului săi, comandanți înalți din armata sa și chiar cei aparținând tribului său au trecut de partea opoziției și a celor care cereau demiterea sa. Saleh a atras loialitatea și a adunat pe lângă el soldații cel mai bine dotați și antrenați, care fuseseră pregătiți de forțele britanice și americane, într‑un program de combatere a terorismului. Din dorința de a capta interesul Occidentului, a avertizat că, fără conducerea sa, gruparea teroristă Al‑Qaeda ar putea prelua controlul țării și s‑ar putea răspândi îngrijorător.

În data de 3 iunie 2011 are loc un atac asupra palatului acestuia, Saleh și câteva alte persoane, printre care se numără și oficialități, sunt rănite, iar câteva dintre gărzile sale de corp își pierd viața. Tentativa de asasinare, așa cum a fost catalogată, a fost bine orchestrată, iar explozia a avut loc exact în momentul în care oficialitățile intrau în moscheea palatului pentru rugăciune, dar nu a existat nicio revendicare, Saleh a dat vina pe un grup de lideri puternici ai opoziției, însă purtătorul de cuvânt al acestora a negat acuzația. Deși Saleh a declarat că este bine, iar rănile au fost minore, a doua zi părăsește Yemenul și se refugiază în Arabia Saudită, la Riad pentru tratament medical, lăsând în locul său pe vicepreședintele Abdu Rabbuh Mansur Hadi. După patru luni de proteste, ciocniri și sute de morți, atmosfera în țară nu s‑a ameliorat. A existat o bucurie imediată plecării acestuia, însă aceasta a fost repede înlăturată de declarațiile oficiale care anunțau că președintele Ali Abdullah Saleh nu a renunțat la putere. Liderii de la Riad au sperat că, odată cu părăsirea Yemenului de către Saleh, transferarea puterii se va face mai ușor, dorindu‑se evitarea înrăutățirii situației, fiind conștienți de consecințele pierderii totale a controlului securității în Yemen, în special din cauza riscurile reprezentate de Al‑Qaeda.

Spre sfârșitul lunii septembrie, în ciuda zvonurilor că Regatul Arabiei Saudite ar fi urmat să împiedice întoarcerea sa, președintele Saleh revine în Yemen. Lumea iese în stradă atât în Sana’a, cât și în alte orașe ale țării, estimându-se că numărul acestora ar fi depășit un milion. O lună mai târziu, la 23 noiembrie, Saleh semnează în cele din urmă un acord cu Consiliul de Cooperare al Golfului în care ceda puterea vicepreședintelui Abdu Rabbuh Mansur Hadi, în schimbul imunității sale și al familiei. Practic se realiza un transfer pașnic de putere între Saleh și vicele său, de mult aflat în această funcție. Saleh primea dreptul de a‑și păstra titulatura de președinte până la alegerile din februarie 2012. Acordul pus la punct de monarhiile din Golf, susținut de SUA, îl salva de riscul de a‑și vedea bunurile puse sub sechestru, precum și de riscul de a fi înlăturat de la putere cu forța și de a pierde orice privilegiu. Mii de oameni au scandat pe străzi „Pa pa, măi Ali, tiranul a căzut!”. Susținătorii săi i‑au încercuit palatul de frica unui atac, iar restul lumii și‑a manifestat euforia pe străzile tuturor orașelor mari.

 În ciuda faptului că anul 2011 a fost unul al speranței, în care yemeniții, mai ales cei tineri, au privit cu optimism către viitor, cu dorința că societatea lor va arăta altfel, iar schimbarea va aduce o evoluție pe toate planurile, soarta acestora urma să ia un alt curs. Starea de haos a anului 2011 a afundat țara într‑o criză economică, și într‑o stare de securitate incertă și periculoasă, fiind amenințată de dezvoltarea mișcării rebelilor Houthi, pe o parte, și a grupărilor teroriste Al‑Qaeda, pe cealaltă parte.

Alegerile au fost mai mult o formalitate. Hadi, fiind singurul candidat al acestor alegeri, a fost susținut pe plan local și regional, prezentat ca un lider cu viziune care urma să direcționeze țara într‑o etapă de tranziție pe drumul democrației. Două grupări s‑au opus numirii sale, Mișcarea de Sud separatistă și rebelii Houthi. După alegeri au fost demarate lucrări de modificare a constituției, partidele la putere și din opoziție luând calea dialogului, negocierile purtându‑se, atât în 2012, cât și în 2013, prin intermediul Conferinței de Dialog Național la care au participat majoritatea partidelor, alături de sute de delagații care au încercat să ajungă la un numitor comun în ceea ce privește viitorul Yemenul. Abia în ianuarie 2014 se pun bazele noii Constituții.

De la preluarea conducerii statului până în 2014, președintele Hadi s‑a confruntat cu foarte multe probleme: situație economică dificilă, șomaj mare în special în rândul tinerilor, corupție în tot aparatul de stat, diviziune în cadrul militar, confruntări continue între rebelii Houthi, militarii săi și islamiștii sunniți din nordul Yemenului, precum și intensificarea mișcărilor teroriste Al‑Qaeda. Situația a scăpat de sub control în septembrie 2014, când rebelii Houthi au pus stăpânire pe o mare parte din capitală. În ianuarie 2015, după ce au refuzat cu vehemență propunerea constituțională de a diviza Yemenul în șase regiuni, rebelii Houthi și‑au fortificat poziția în Sana’a, încercuind palatul și punându‑l pe președintele Hadi și pe câțiva dintre miniștrii acestuia sub arest la domiciliu. Hadi reușeşte să fugă și se adăpostește în orașul Aden, pe care îl declară noua capitală a statului, divizând astfel țara în două și marcând în același timpul începutul Războiului Civil, dezlănțuirea haosului și a dezastrului care continuă până în prezent.

În martie 2015, forțele aeriene ale Arabiei Saudite încep bombardarea capitalei în zonele presupuse ca fiind populate de rebelii Houthi și aliații acestora, venind astfel în sprijinul conducerii oficiale a țării. Se formează o alianță condusă de saudiți din care fac parte alte state din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, având obiectivul de a reinstaura conducerea legimă a Yemenului și de a ajuta securitatea poporului vecin. Se impun embargoul aerian și naval, iar starea de beligeranță continuă până în prezent. SUA, alături de Marea Britanie și Franța au contribuit la rândul lor la acest război prin furnizarea către Arabia Saudită de logistică și informații, în lupta împotriva terorismului, deoarece în acest haos grupări precum Al‑Qaeda și ISIS au profitat de împrejurări și s‑au extins, lansând atacuri. Primul astfel de atac s‑a înregistrat la 20 martie 2015, când doi sinucigași cu bombă au atacat o moschee șiită omorând aproximativ 140 de persoane și rănind alte 350.

După mai bine de doi ani de război, nicio parte nu înclină balanța câștigătorului. Raidurile aeriene continuă, embargourile continuă, societatea civilă condamnă intervenția Arabiei Saudite și a coaliției pentru numărul foarte mare de decese și răniți în rândul civililor nevinovați, precum și a pagubelor marteriale cauzate de bombardamentele aeriene, sectorul public nu primește salariile, confruntându‑se cu o problemă serioasă din cauza lipsei de lichidități, populația se îndreaptă către foamete, din cauza blocării importului de mâncare, medicamente, combustibil și ajutoare umanitare, infrastructura este distrusă și, ca și cum situația nu ar fi fost suficient de dramatică, izbucnește și epidemia de holeră, fără precedent în istoria noastră contemporană. ONU anunță că numărul celor afectați de holeră atinge jumătate de milion, iar numărul deceselor cauzate de aceasta se ridică la 2000[3].

Criza umanitară din Yemen ar trebui să atragă toată atenția comunității internaționale în vederea găsirii unei soluții oricum extrem de târzii. „Consiliul ONU pentru drepturile omului a confirmat că numărul deceselor în rândul civililor numără mai bine de 5000 de la izbucnirea războiului din 2015, însă este cel mai probabil ca în realitate numărul să fie cu mult mai mare”.[4]

Societățile arabe au trecut prin multe etape de‑a lungul timpului, dintre cele mai recente menționăm colonialismul urmat de dictaturi, iar apoi valul de revoluții. Din păcate, în unele cazuri, precum este cel al Yemenului, lupta și tumultul continuă, criza se adânceşte, din rău în și mai rău, iar în momentul de față a face o previziune legată de viitorul acestora și de deznodământul crizei este ca și cum am încerca să tragem într‑o muscă în zbor. Yemenul azi, după atât de mult timp de conflict, de opoziție, de rezistență și luptă, după atâta suferință, trebuie să se confrunte cu cea mai mare provocare, și anume să depășească etapa nefastă, să‑și regăsească identitatea și calea, păstrând tradiția și legătura cu trecutul căci „noi suntem în continuare moștenitori ai acelui stil prin care cineva este definit de către națiune, care, la rândul său, își derivă autoritatea dintr‑o presupusă tradiție neîntreruptă”.[5]

Note:[1] Leonardo Morlini, Democrație și demicratizări, Editura Institutul Europen, Iași, 2015, pp. 123‑124.
[2] http://www.nytimes.com/2011/03/19/world/middleeast/19yemen.html?mcubz=1, accesat pe 9 septembrie 2017.
[3] http://www.who.int/mediacentre/news/releases/2017/cholera‑yemen‑mark/en/, accesat la 11 septembrie 2017.
[4] http://www.who.int/mediacentre/news/releases/2017/cholera‑yemen‑mark/en/, accesat 12 septembrie 2017.
[5] Edward Said, Culture and Imperialism, Editura Vintage Books, Londra, 1993, p. XXVIII.

 

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*