Punctul Critic » Istorie » Irina Airinei: „STRUMA nu este doar un documentar, este inima mea acolo” – Un dialog cu regizorul israelian Simcha Jacobovici

Irina Airinei: „STRUMA nu este doar un documentar, este inima mea acolo” – Un dialog cu regizorul israelian Simcha Jacobovici

Filmul documentar „Struma”, un film de patrimoniu, realizat în 2002 de regizorul Simcha Jacobovici, a fost proiectat, la începutul acestui an, la Institutul Cultural Francez din Bucureşti, în cadrul „Zilelor filmului dedicat memoriei Holocaustului”, eveniment organizat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi de Ambasada Israelului la Bucureşti. Pelicula spune povestea celor 790 de evrei români care s‑au îmbarcat, pe 12 decembrie 1941, pe vasul Struma, încercând să se refugieze în Palestina. La 23 februarie 1942, cu motorul inoperabil și pasagerii refugiați la bord, autoritățile turcești au remorcat Struma din Istanbul, prin Bosfor, înapoi în largul Mării Negre, lăsând vasul în voia valurilor şi pasagerii fără hrană, apă sau combustibil. În câteva ore, în dimineața zilei de 24 februarie, vasul a fost torpilat și scufundat de submarinul sovietic Shch‑213, marea devenind cimitirul celor aflaţi la bord, bărbați, femei și copii, iar în urma tragediei a existat un singur supravieţuitor. Filmul a fost încununat cu Premiul Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Portland şi altele.

Cu ce gânduri aţi venit în România, ţară a cărei limbă o vorbiţi atât de bine ?

Pentru mine este foarte important să fiu astăzi, aici, cu voi, pentru comemorarea holocaustului, mulţumesc Institutului „Elie Wiesel” şi Ambasadei Israelului la Bucureşti. Tatăl meu şi un văr au fost supravieţuitori ai pogromului de la Iaşi. Mama mea şi bunica au pierit în marşul spre Transnistria şi, pentru mine, să fiu aici, cu voi, este un lucru care mă mişcă profund.

De ce, după 60 de ani de la tragedie, atunci când aţi realizat filmul, încă mai erau state care v‑au împiedicat să căutaţi epava ?

Struma a fost condamnată la moarte de turci. Au ştiut că toţi vor muri. Dar ei vor să păstreze aparenţa că i‑au ajutat pe evrei în timpul războiului. Şi atunci, din punctul lor de vedere, această poveste e mai bine să rămână neelucidată. De aceea, când Greg a venit din Anglia să caute epava, turcii au declarat că au găsit‑o ei, împiedicând echipa să îşi continue cercetările. Au găsit o barcă despre care au pretins că e Struma, pentru ca nimeni să nu mai vorbească despre căutarea navei. Aşa şi englezii, nu au avut interesul să se ştie tot adevărul. Turcii, cel puţin, au lăsat 50 de copii să coboare de pe vas, deşi acolo erau peste 100 de copii şi deci nici ei nu au vrut să se vorbească despre asta. În film apare şi ambasadorul actual al Marii Britanii la Istanbul care a venit la ceremonia de comemorare şi a aruncat flori în apă. Dar nici ruşii nu au fost interesaţi să se afle locul naufragiului. E o poveste din care nimeni nu iese bine şi nimeni nu a avut vreun interes să se afle tot adevărul şi să povestim toate acestea. Când am aflat că este un anume Greg din Anglia care vrea să cerceteze locul, mi‑am dat seama că trebuie să reconstitui povestea tragediei şi mi‑am dat seama că acesta va fi filmul pe care îl voi face. Urma să spun povestea care era în inima mea pentru că şi tata, Puiu Iacobovici, a fost şi el pe o astfel de navă, „Pan Crescent”, a fost prizonier în Cipru după care a ajuns în Israel. Am simţit că am primit un semn de la Dumnezeu să fac acest film prin care să povestesc tot ce a fost, l‑am chemat pe Greg şi am convenit să realizez filmul împreună cu el. În film apar fapte adevărate, apare un turc care a cerut 50 000 de dolari pentru a indica locul dezastrului şi nu i‑a păsat de moartea familiei lui Greg, nu l‑au impresionat fotografiile unor oameni care au pierit acolo.

A fost, realizarea acestui film, o luptă cu obstacolele?

Aşa se poate numi. La început, echipa de scafandri şi de investigatori s‑a supus interdicţiei autorităţilor turceşti de a nu cerceta locul. Dar guvernul israelian a reacţionat şi autorităţile turceşti au cedat, eliberând, după o mare întârziere, autorizaţia care ne‑a permis să continuăm cercetările. Acest film a fost o coproducţie Anglia‑Canada. Canalul 4 din Anglia a fost sponsorul nostru şi a vrut să scot secvenţa cu arborarea steagului israelian deoarece a lega această poveste de existenţa statului Israel nu a convenit. Eu am refuzat. M‑au ameninţat cu un proces, eu am refuzat, am spus „Nu‑mi pasă!” şi am încercat să înţeleg acest lucru prin prismă politică. Nemţii au vrut ca eu să plătesc pentru filmul marşului spre Transnistria realizat de un căpitan nazist. Eu am refuzat, am spus : „Să vă plătesc bani pentru că aţi filmat cum duceţi familia mea spre moarte ? ” Au vrut să mă dea în judecată, dar li s‑a spus că nu e bine.

Este un film care s‑a creat pe parcursul realizării lui ?

Într‑adevăr, filmul s‑a creat pe sine. Felix a găsit, pentru prima dată, documentul care atestă, fără tăgadă, că ruşii au fost cei care au torpilat Struma şi a găsit fotografiile submarinului şi oamenilor care au scufundat vasul. Prin această investigaţie istorică, noi am reuşit, pe parcursul realizării filmului, timp de un an şi jumătate, să aflăm precis ce s‑a întâmplat. Sunt filme unde ştii de la început unde vrei să ajungi. Acest film nu a fost aşa. Nu am ştiut cine l‑a torpilat : nemţii sau ruşii. Nu am ştiut dacă vom primi autorizaţia pentru scufundări, nu am ştiut nimic.

Povestea singurului supravieţuitor de pe Struma a dat viaţă acestei evocări istorice. Cum a fost întâlnirea cu el ?

Acest singur supravieţuitor, David Stoliar a fost un om urmărit toată viaţa de întrebarea: de ce eu am trăit şi ei nu ? Dumnezeu să‑l odihnească, a murit anul trecut. Era un om fantastic, nu mai putea să se uite în ochii celor care cunoşteau povestea, a plecat în ţări îndepărtate, în China, în Colorado, în Australia. Pentru mine a fost extraordinar să stau de vorbă cu el, să îl filmez. Apoi a fost extraordinar să găsesc filmul vaporului cu care a plecat tatăl meu. Şi am aflat povestea lui Greg şi am văzut care este relaţia dintre el şi tatăl lui : am observat că tatăl lui a îngropat partea iudaică şi atunci am realizat că acest film trebuie să se facă singur. Cineva povesteşte despre un violonist de pe Struma, am găsit‑o pe sora lui după care am găsit locul unde acest frate al ei a fost îngropat. Unul dintre puţinii pasageri ale căror trupuri au fost duse de valuri la ţărm şi au putut fi îngropate. Morminte fără nici o piatră la căpătâi pe care noi le‑am găsit. Şi au venit din toată lumea familiile celor morţi pe Struma pentru ceremonia de comemorare de pe mare. Aceste fapte de viaţă fac parte din film, un film care te obligă să priveşti adânc în fiinţa umană. Filmul s‑a scris pe el, s‑a făcut singur, sunt fapte de viaţă pe care nu le‑am ştiut de la început. La montaj am realizat că trebuie să mergem dinspre prezent spre trecut pentru că filmul se scrie singur. Când oamenii au venit să‑i comemoreze pe cei pierduţi, mi‑am dat seama că toate poveştile au ajuns în acelaşi loc. Am avut noroc că HBO ne‑a lăsat să lucrăm în ritmul impus de filmul în sine, pentru că STRUMA nu este doar un documentar, este inima mea acolo.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*