Punctul Critic » Lecturi » Irina Airinei: Alexandru Mocioni. Omul şi muzica lui

Irina Airinei: Alexandru Mocioni. Omul şi muzica lui

Volumul „Alexandru Mocioni – Omul şi muzica lui” de Radu Sinaci, apărut în urma străduinţelor conjugate ale Editurii ProUniversitaria şi Asociaţiei interetnice ANIMA FORI, ne vorbeşte despre idealul convieţuirii interetnice fireşti în urbea simbolică a inimii marelui om a cărui viaţă destăinuie poveşti uluitoare, pe nedrept uitate, despre profesiunea sa de credinţă: apărarea fiinţei identitare.

Dedicată cunoaşterii unei faţete necunoscute a uriaşei personalităţi politice şi culturale a lui Alexandru Mocioni, lucrarea muzicologului Radu Sinaci scoate la lumină o parte din opera sa componistică, deschizând noi rute de cercetare în istoria muzicii. Sunt faţete luminoase, redescoperite, ale personalităţii celui care a fost militant politic pentru drepturile popoarelor, ferment şi sol fertil pentru intelectualitatea românească din Transilvania premergătoare actului Unirii de la 1918. Pentru introducerea în spaţiul de istorie şi spiritualitate deschis de cartea de faţă, reproducem câteva file:

„Familia Mocioni provine din regiunea Aspropotam, Thesalia de nord‑est, din orașul Moscopole, al doilea mare centru comercial și cultural din Balcani, după Constantinopol. Sub presiunea turcilor, românii înstăriți din Balcani se retrag înspre Viena și Pesta, sau în alte târguri și orașe. În ceea ce privește familia Mocioni, primele mențiuni care se cunosc sunt despre doi frați, dintre care Petru, preot ortodox, trece Dunărea în Țara Românească și ajunge în capitala Ungariei. Mai departe, în anul 1747, este atestat un alt preot ortodox, Constantin Mocioni (Constantinus Motsonyi), care vine din Macedonia și se stabilește la Pesta, unde moare la vârsta de 110 ani și are cinci copii. Mihai și Andrei Mocioni, descendenții lui Petru I Mocioni – fiul preotului Constantin Mocioni – au format cele două ramuri ale familiei, ambele înnobilate separat la sfârșitul secolului al XVIII‑lea: ramura Mocioni de Foen, cu donație, și ramura de Mocioni, armalistă. Primul dintre membrii familiei Mocioni (ramura de Foen) care se remarcă în luptele politice pentru drepturi naționale ale românilor din Imperiul Habsburgic este Ioan Mocioni (1780‑1854) care, alături de fiii Petru, Andrei, Antoniu, Gheorghe și Lucian, participă la evenimentele de la 1848‑1849. Andrei Mocioni de Foen va participa la Adunarea de la Blaj din 1848, iar în anul 1860, alături de episcopul Andrei Şaguna și de baronul Nicolae Petrino, devine membru al Senatului Imperial de la Budapesta. Luptă pentru drepturile naționale ale românilor și, în semn de protest față de politica de asimilare dusă de autorități, refuză atât rangul de conte, cât și demnitatea de guvernator al Transilvaniei. Din căsătoria lui Mihail – din ramura armalistă Mocioni – cu Ecaterina Mocioni de Foen se naște generația „de aur” a luptătorilor pentru cauza românilor din monarhie: Ioan, Petru, Iuliu, Alexandru, Eugen și Emilia. După 1820, toți descendenții ambelor ramuri de Mocioni își desăvârșesc studiile la mari universități din Budapesta, Viena, Graz etc., devenind doctori în drept, filosofi sau economiști. Evident, fiind mari proprietari de pământ sau bancheri, mocioneștii își continuă afacerile, dar, în paralel, constatăm o tot mai mare aplecare a lor înspre activitatea intelectuală propriu‑zisă și, mai ales, înspre susținerea și coordonarea activităților politice a românilor transilvăneni.

Alexandru Mocioni, una dintre cele mai luminate și mai reprezentative figuri în viața publică a românilor din Ungaria și Transilvania în ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, s‑a născut la 4 noiembrie 1841, la Pesta. Sub atenta supraveghere a mamei sale, Ecaterina, a primit o aleasă educație românească și ortodoxă, avându‑l ca prefect de studii pe Atanasie Marienescu, doctor în drept și membru al Academiei Române. Studiile secundare le face la liceul călugărilor piariști din Pesta. În paralel, studiază muzica și pianul. Probabil că primele lecții de pian le primește chiar de la mama sa, căreia îi dedică și prima sa compoziție muzicală din 1864 (Pansées fugitives pour le piano) și, începând cu vârsta de zece ani, frecventează regulat și o școală de muzică particulară din Budapesta, avându‑l ca profesor pe L. Joksch. În amintirea mamei sale, Alexandru Mocioni compune și un marș funebru (Marche funebre). Studiază dreptul la Universitatea din Pesta, după care își continuă studiile juridice timp de trei ani la Universitatea din Viena, iar doctoratul în drept îl susține la Graz. La scurtă vreme după susținerea doctoratului, pentru a se pregăti temeinic pentru cariera politică pe care o avea în vedere, Alexandru Mocioni face o călătorie de studii în Belgia și în Elveția, pentru a observa la fața locului sistemul de guvernare într‑un spațiu multi‑etnic european. Probabil că acum își fundamentează ideile despre stat, națiune politică și democrație participativă, pe care avea să le susțină cu atâta pricepere de la tribuna parlamentului budapestan, în susținerea cauzei românilor transilvăneni. Perioada studiilor vieneze coincide și cu lecțiile de pian și de compoziție muzicală pe care le ia de la compozitorul Joseph Schmidt. La Viena, în capitala mondială a muzicii, Alexandru Mocioni ia contact cu marile opere muzicale, iar maestrul Schmidt îi cultivă apetitul pentru componistică. În decembrie 1865, la doar 24 de ani, este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta de către românii din Banat, fiind cel mai tânăr deputat din dieta budapestană. Spirit viu și aprig, cu o inteligență sclipitoare – Nicolae Iorga spunea despre Alexandru Mocioni că „este un om cu a cărui minte ne mândrim” – se impune destul de repede în fruntea elitei românilor din Transilvania în ceea ce privește lupta pentru câștigarea de drepturi naționale. Pe plan teoretic, modernizarea doctrinei naționale în Transilvania la finele secolului trecut a fost rezultatul unei evoluții interesante a ideilor de după 1848, pe linia inaugurată de Simion Bărnuțiu și continuată cu succes de Alexandru Mocioni. Cel care a înțeles primul necesitatea organizării politice a românilor din Banat și Ungaria a fost, cu siguranță, Alexandru Mocioni. În februarie 1869, la Timișoara, a fost organizat Partidul Național Român, Alexandru Mocioni inspirându‑se pentru acest scop din organizarea marilor formațiuni politice europene. La acea vreme, când era ales președinte, Alexandru Mocioni avea doar 27 de ani, dar programul politic propus de el era cât se poate de consistent: recâștigarea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române în administrație și în justiție în teritoriile locuite de români, precum și numirea în aceste unități administrative de funcționari români sau de oameni care vorbesc limba română. De asemenea, se mai cerea revizuirea nedreptei legi a naționalităților, lupta împotriva tendințelor de asuprire națională sau de maghiarizare forțată, lărgirea dreptului de vot – într‑o primă etapă, după care să se treacă la votul universal – și colaborarea cu celelalte naționalități asuprite. De fapt, este primul program politic coerent și în spiritul timpului alcătuit de către românii transilvăneni, la creionarea acestuia contribuind și Vincențiu Babeș, eminent om politic, profesor și academician, care‑i va sta alături lui Alexandru Mocioni până la sfârșitul vieții. Evident, răsplata va fi una pe măsură, Alexandru Mocioni ocupându‑se din punct de vedere financiar de educația copiilor lui „Chente” Babeș – cum îl alinta în grai bănățean – dintre care Victor Babeș va cunoaște gloria excelenței medicale. Tot aici se cade să‑l pomenim și pe profesorul și compozitorul Tiberiu Brediceanu, care a studiat beneficiind de o bursă consistentă oferită de către generosul Alexandru Mocioni, în semn de prețuire pentru activitatea politică națională a tatălui său, Coriolan Brediceanu. Pentru prima dată în istoria ideii moderne de națiune, Alexandru Mocioni vine cu argumente filosofice solide în ceea ce privește dreptul națiunilor de a constitui state naționale. Deși pătrunderea lui Alexandru Mocioni în filosofia și istoriografia românească este de dată recentă, putem afirma cu certitudine că este cel dintâi gânditor care a teoretizat „statul de drept” în spațiul de gândire și cultură românesc. Tocmai din această perspectivă el a fost reținut de gânditorii politici și sociologii maghiari – ca, de exemplu, Ozskar Iaszi – și a impus respect în Parlamentul Ungariei prin puterea argumentelor sale. Intransigent în a apăra drepturile românilor, Alexandru Mocioni a militat pentru spiritul de toleranță interetnic, sesizând și argumentând la Budapesta și la Viena că ruina statului dualist va fi cauzată de intoleranța guvernărilor maghiare din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și de la începutul secolului al XX‑lea. Împreună cu familia, Alexandru Mocioni donează imensa sumă de 60.000 de coroane aur pentru ridicarea Catedralei din Sibiu, care să devină un factor esențial în susținerea și dezvoltarea credinței naționale a românilor transilvăneni. Ridicarea catedralei mitropolitane era și o necesitate istorică, deoarece Mocioneștii, împreună cu Andrei Şaguna reușiseră să obțină din partea Împăratului aprobarea pentru edificarea unei Mitropolii de sine stătătoare pentru românii din Transilvania, care până atunci țineau din punct de vedere ierarhic de biserica sârbă. Alte 12.000 de coroane aur le donează pentru înființarea primului liceu românesc la Brad. Referindu‑se la această imensă operă de mecenat românesc, marele istoric Vasile Pârvan afirma că „Mocioneștii sunt cei mai mari binefăcători ai românilor de peste munți”. Între anii 1901 și 1905, Alexandru Mocioni este ales președintele ASTRA, iar pentru ridicarea Muzeului ASTRA din Sibiu donează suma de 24.000 coroane aur. La doar un an după ce a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Mocioni, împreună cu alți reprezentanți din această ilustră familie românească, scoate la Viena un ziar românesc, intitulat „Albina”. La „Albina” colaborează numeroși oameni de cultură români, precum dr. Paul Vasici, Simion Mangiuca, Ilie Trăilă, Mihai Eminescu, V.A. Urechia, Visarion Roman etc. În linii mari, conduita politică a ziarului vizează trei obiective esențiale: apărarea autonomiei Transilvaniei, unitatea culturală și spirituală a întregului popor român și, demn de remarcat, avansarea unor idei politice extrem de îndrăznețe în epocă, cum este cultivarea spiritului republican și promovarea democrației reale.

Între anii 1880‑1893, la Timișoara a apărut ziarul „Luminătorul”, care, de asemenea, a fost subvenționat de Alexandru Mocioni, iar în anul 1893, în urma unei mari adunări naționale desfășurată în luna decembrie la Timișoara, Alexandru Mocioni fondează ziarul „Dreptatea”. Directorul publicației este desemnat dr. Corneliu Diaconovici, iar prim‑redactor, tânărul dr. Valeriu Braniște, care venea tocmai de la ziarul „Tribuna” din Sibiu. Prezentat într‑o formă grafică de excepție pentru acea perioadă, ziarul „Dreptatea” a fost, pentru o bucată de vreme, unul dintre cele mai de succes ziare românești din toată Transilvania. Admirator al muzicii clasice, Alexandru Mocioni a iubit mult și muzica noastră națională. A sprijinit efectiv concursul corurilor bănățene la memorabila adunare generală a românilor de la Lugoj, din 1896, în cadrul Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Excursia corurilor bănățene la serbările jubiliare ale fraților din România – București, 1906 – se datorează în primul rând intervenției dusă cu autoritate și tact diplomatic de către Alexandru Mocioni pe lângă guvernul de la Budapesta. Apostolatul lui Alexandru Mocioni pe terenul luptelor noastre naționale și îndeosebi erudiția lui apreciată și creatoare de opere intelectuale și artistice a primit, în anii din urmă ai vieții sale, o meritată recunoaștere și din partea Academiei Române, care i‑a oferit un loc între membrii săi activi.

Deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta, Mocioni a dat expresie spiritului său armonizator în articolele, discursurile şi creaţiile sale de muzică de cameră. Creaţia sa componistică, relevată şi analizată în acest volum de Radu Sinaci, a căutat să respecte o estetică a proporţiilor discrete, rafinate, comune artei şi naturii fenomenale. Aceleaşi proporţii discrete sunt respectate în alura clasică a castelelor de la Foeni, Birchiş, Bulci, Vlaicovăţ şi Căpâlnaş, castele care, ca şi impunătorul edificiu de la numărul 2, din colţul pieţei cu strada Váci din Budapesta, au rezonat în multe rânduri în acordurile recitalurilor de pian, vioară şi violoncel organizate de Alexandru şi Eugen Mocioni. În palatul din Piaţa Vörösmarty de astăzi, colţ cu strada Váci, la matineele şi seratele muzicale organizate de familia Mocioni lua parte adeseori Franz Liszt, prieten cu Alexandru Mocioni. Marele Liszt, autor al unei cunoscute Rapsodii Române, a fost oaspetele lui Mocioni (căruia i‑a dedicat Romanţă uitată), ca şi regele Carol I, Vicenţiu Babeş, Andrei Şaguna.

Fie ca vibraţia memoriei scăldate în Lumină a lui Alexandru Mocioni să ne arate, în continuare, Calea!

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*