Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Ionuț-Bogdan Berceanu: Aspecte ale convergenţei administrative la nivelul Uniunii Europene

Ionuț-Bogdan Berceanu: Aspecte ale convergenţei administrative la nivelul Uniunii Europene

Introducere

Analizând contextul european, putem spune că acesta prezintă câteva caracuniunea-europeana-fototeristici care pot permite convergenţa administrativă şi un spaţiu administrativ european, dar totodată, ca în orice proces, pot fi regăsite şi elemente care contravin acestei direcţii[1].

Astfel, studiile privind modalitatea în care sistemele administrative răspund în faţa presiunii create de către UE prin procesul acesteia de integrare europeană au efect direct şi vizibil europenizarea. Aceasta poate fi relaţionată cu procesul de convergenţă luând în calcul următoarele:[2]

  • Convergenţa are loc numai atunci când procesul europenizării poate schimba constrângerile de politică internă.
  • Gradul de toleranţă pentru nerespectare este la fel de important ca severitatea pedepsei pentru non‑conformitate.
  • Non‑convergenţa apare atunci când politica internă este mult mai benefică guvernului decât sunt sancţiunile UE.
  • Convergenţa este asociată cu politica/perfecţionarea instituţio­nală ori de câte ori se pot schimba constrângerile de politică internă.
  • Influenţele negative din alte state membre pot fi mai puternice în cazul în care guvernele acţionează singure pentru a-şi maximiza interesele.

 

Mecanisme ale convergenţei în Uniunea Europeană

În ceea ce priveşte modalitatea prin care convergenţa se realizează, constatăm că aceasta poate avea loc în diferite etape sau la anumite niveluri – de exemplu, nu poate fi convergenţă la nivelul dezbaterilor, convergenţă în ceea ce priveşte deciziile de reformă şi reformele, convergenţa practicilor actuale, sau, în cele din urmă, convergenţa în rezultate. Nu există nicio succesiune automată de la o etapă la alta: impulsul de convergenţă poate fi (si adesea o face) limitat sau diminuat în orice moment[3].

Astfel, în literatura de specialitate au fost evidenţiate mai multe mecanisme ale convergenţei la nivel european. Cele mai importante am considerat a fi următoarele:[4] emulaţia, reţeaua elitelor, armonizarea şi penetrarea.

Emulaţia

Se caracterizată prin utilizarea unor programe naţionale sau internaţionale şi învăţarea lecţiilor din experienţa practică. Astfel, atât conţinutul politicilor, cât şi structura lor pot fi subiect al emulaţiei. Drept exemple pot fi oferite standarde precise şi agenţii administrative speciale ce sunt modelate după exemple externe.

Reţeaua elitelor

Aceasta se caracterizată prin existenţa şi împărtăşirea aceloraşi idei de către o reţea de elite relativ coerentă şi durabilă implicată în interacţiuni periodice la nivel transnaţional.

Spre deosebire de procedeul emulaţiei, comunitatea de politici publice îşi asumă împărtăşirea experienţei învăţate despre o anumită problemă.

În acest caz, schimbările produse prin consecinţele lor ţin exclusiv de puterea discreţionară de la nivelul naţional.

La fel ca şi emulaţia, reţeaua elitelor va fi cel mai probabil concentrată pe conţinutul de politici precum: scopuri, instrumente etc.

Armonizarea

Reprezintă un rezultat al recunoaşterii interdependenţei şi se caracterizează prin identificare şi soluţionarea de comun acord a unei probleme prin intermediul structurilor preexistente şi al proceselor internaţionale.

Armonizarea este considerată nu fără temei a fi activitatea de bază a UE. Acesta este, fără îndoială, cel mai important mecanism utilizat de UE pentru a garanta schimbări la nivel naţional şi, probabil, convergenţă. Directivele UE specifică, în principiu, obiectivele care urmează să fie realizate, dar nu şi mijloacele care să fie utilizate expres. Din acest motiv, armonizarea afecta direct conţinutul reformelor.

Unii autori apreciază că „anumite eforturi de armonizare pot avea un efect coercitiv asupra statelor[5], în special în cazul în care există un fel de pedeapsă în joc (formală, politică, economică). Având în vedere că revizuirile recente ale tratatului, tot mai multă legislaţie UE a trebuit să fie adoptată oficial de către o majoritate calificată, adică potenţial împotriva voinţei unuia sau mai multor state membre. În plus, punerea deficitară în aplicare poate duce nu numai la o hotărâre formală din partea Curţii Europene de Justiţie, ci, de asemenea, la o amendă considerabilă. Astfel, în acest fel dispare armonizarea în penetrare.

Penetrarea

În acest caz, statele sunt obligate să se conformeze acţiunilor întreprinse de alţi actori externi.

Termenul de „penetrare” este folosit de către Bennett[6] pentru a cuprinde rolul actorilor transnaţionali în care acestea încearcă să creeze condiţii de concurenţă echitabile pe întreg teritoriul UE.

El dă exemplul influenţei multi‑naţionale a capitalului cu privire la politicile de reglementare naţionale, dar ONG‑urile transnaţionale pot juca un rol similar, prin mobilizarea opiniei publice dincolo de frontiere.

În cazul de penetrări de către actorii transnaţionali, UE serveşte drept punct de ancorare pentru coaliţiile actorilor privaţi având puterea de a împinge în direcţii diferite state similare.

Din analiza întreprinsă asupra mecanismelor de convergenţă întâlnite în Uniunea Europeană, am putut observa faptul că UE dispune de diverse instrumente pentru a interveni la nivelul statelor membre şi a produce un anumit tip de schimbare în interiorul acestora, schimbare ce poate duce la convergenţă.

După cum am văzut, acest lucru este în acord general cu concluziile literaturii europenizării, care consideră acelaşi fenomen ca fiind cel care are acest efect, anume convergenţa. Însă, important de stabilit este tipologia convergenţei la nivelul Uniunii Europene şi statelor, pentru a putea vedea exact în care dintre acestea se înscrie şi sistemul administraţiei publice naţionale a statelor membre.

Tipologii ale convergenţei la nivelul Uniunii Europene

Studiul convergenţei are în vedere descrierea modului în care multitudinea de factori şi mecanisme economice, sociale şi politice acţionează sau concură la atenuarea unor diferenţe sau decalaje dintre entităţi.

Teoria convergenţei este privită la nivel european în general în termeni economici, şi are la bază două ipostaze[7]:

  • prima ipostază are în vedere convergenţa către un tip de civilizaţie bazat pe preluarea a tot ceea ce este pozitiv în cele două mari sisteme social‑economice: capitalismul şi socialismul în contextul coexistenţei acestora;
  • a doua ipostază priveşte convergenţa din punctul de vedere al realităţilor ultimilor ani, în primul rând eşecul socialismului real în majoritatea fostelor ţări ce au practicat acest sistem în deceniile postbelice (cazul statelor din Sud‑Estul Europei).

Noua viziune are la bază o serie de fenomene cu caracter global, care îşi pun amprenta asupra evoluţiei statelor europene şi a statelor lumii, cele legate de noile direcţii ale revoluţiei tehnico‑ştiinţifice, de interdependenţele pe diverse planuri, procesul de integrare la nivelul unor zone.

Dintre argumentele aduse în favoarea convergenţei putem aminti:

  • influenţele asupra tehnicii şi structurilor economice exercitate de revoluţia tehnico‑ştiinţifică contemporană;
  • împrumutul reciproc de metode şi procedee organizaţionale ale celor două sisteme;
  • creşterea şi diversificarea schimburilor economice între ţări cu sisteme social‑economice diferite;
  • apariţia şi formarea unor elite tehnocrate cărora le revin sarcini deosebite în organizarea şi conducerea sectoarelor vieţii economico‑sociale.[8]

Conceptul de convergenţă este analizat în termenii similitudinilor dintre principiile şi normele europene şi instituţiile naţionale, în termenii regulilor de joc sau ai competitivităţii şi poate fi privit din diferite perspective[9].

Conceptul de convergenţă în contextul extinderii Uniunii Europene a fost iniţial aplicat în domeniul economic, însă, odată cu evoluţia construcţiei europene, aceasta a evoluat şi în domeniul administrativ şi instituţional. Aceasta din urmă, este aplicată în domeniul compatibilizării, până la unificare a structurii instituţiilor economico‑administrative din diferite ţări pentru a asigura o funcţionare eficientă a acestora şi o bună comunicare între ţări şi regiuni în scopul realizării obiectivelor comune. [10]

Astfel, în ceea ce priveşte convergenţa S.S. Andersen evidenţia următoarele tipologii:[11]

  • Convergenţa interactivă. Aceasta are la bază consolidarea reciprocă a interacţiunii dintre presiunile de la nivel european şi interesele de la nivel naţional.
  • Convergenţa autonomă este o tipologie ce vizează adaptarea şi transformarea instituţională şi comportamentală a nivelului supus discuţiei; are loc în contextul convergenţei normative, cognitive şi juridice. Deciziile şi normele de la nivelul UE reprezintă descrieri generale şi ideale ale problemelor. Cererile pentru adaptarea statelor membre sunt adesea exprimate sub forma standardelor şi a unor proceduri flexibile sau a unor rezultate imprecise.
  • Convergenţa deviantă. În cazul acestei tipologii de convergenţă apare o puternică presiune pentru „lipirea” instituţiilor normative, cognitive şi practice, dar în acelaşi timp şi o puternică presiune de „decuplare” faţă de sistemul naţional. Important de menţionat este faptul că astfel de cazuri sunt destul de rare.

În ceea ce priveşte convergenţa, în special în cadrul organizaţiilor publice, Olsen a fost cel care a identificat două modele de convergenţă:[12]

Convergenţa prin atracţie

Acest tip de convergenţă constă în învăţarea şi imitarea voluntară a unui model superior. Receptorii copiază o anumită formă de organizare ca urmare a funcţionalităţii, utilităţii sau legitimităţii percepute. Un model comun poate apărea, de asemenea, în urma unor deliberări comune sau atunci când fiecare ţară face anumite schimbări care conduc la adoptarea unor soluţii similare.

Convergenţa prin atracţie este asemenea unei prescripţii administrative unice, văzută ca superioară altor modalităţi de organizare a administraţiei publice în context european.

Convergenţa prin impunere

Acest tip de convergenţă se bazează pe utilizarea puterii şi a autorităţii. În acest caz, un model unic pătrunde şi slăbeşte teritoriul unui stat sau determină desfiinţarea instituţiilor existente. Un caz special, care în opinia unor autori reprezintă situaţia enunţată, îl reprezintă teoriile clasice ale integrării europene.

Convergenţa prin impunere are în vedere realizarea unei combinări între nivelul european şi cel naţional cu respectarea, pe de o parte, a cerinţelor normative, practice şi organizaţional‑procedurale, iar, pe de altă parte, a presiunilor pentru separarea acestora.

În loc de concluzii

Statele membre ale Uniunii Europene trebuie să îşi adapteze legislaţia, politicile, structurile sistemului administraţiei publice şi procedurile pentru a se conforma cu cerinţele legislaţiei UE şi să funcţioneze mai eficient în cadrul UE.

Astfel, se pune întrebarea dacă acest lucru duce la convergenţă şi dacă da, care sunt instrumentele care determină convergenţa administrativă la nivelul statelor din Uniunea Europeană.

Analizând literatura de specialitate[13], putem afirma că în ciuda unui dezacord privind impactul concret al europenizării, cele mai multe studii sugerează că va exista un fel de convergenţă între statele membre, care conduc fie la mai multă centralizare, descentralizare sau cooperare în cadrul sistemelor politice naţionale.

Uniunea Europeană poate fi concepută ca o structură politică de oportunitate, care oferă resurse pentru actorii interni din statele membre. Normele europene, precum şi procedurile instituţionale le afectează pe cele de la nivel naţional, cu cât mai mare este potenţialul schimbării în distribuţia resurselor între actorii interni, cu atât mai mare este presiunea pentru adaptare instituţională[14].

Note:

[1] Matei A., Dogaru T. (2010), Convergenţa administrativă în zona balcanică. Analiză empirică a politicii sociale din România şi Bulgaria, Economie teoretică şi aplicată Vol. 12, nr. 3, pp. 3‑22

[2] Nicolaides P. (2010), A Model of Europeanization with and without Convergence, Intereconomics, No. 1, pp. 114‑121

[3] Pollit C., (2001) Convergence: the useful myth?,Public Administration, vol. 79, no. 4, Blackwell Publishers, pp. 933‑947

[4] Bennett, C. (1991), What is Policy Convergence and What Causes It?, British Journal of Politic Science, Vol. 21, pp. 221‑227, apud Liefferink D., Jordan A. (2002), An ‘Ever Closer Union’ of National Policy? The Convergence of National Environmental Policy in the European Union, Queen’s Papers on Europeanisation, No. 10, pp. 5‑6

[5] Bennett, C. (1991), What is Policy Convergence and What Causes It?, British Journal of Political Science, Vol. 21, p.227, apud Liefferink D., Jordan A. (2002), An ‘Ever Closer Union’ of National Policy? The Convergence of National Environmental Policy in the European Union, Queen’s Papers on Europeanisation, No. 10, p. 6

[6] Ibidem

[7] A se vedea Pîrvu V., Pîrvu D.C. (2005) , Cunoaşterea economiei şi civilizaţie, Editura Universitaria, Craiova, p. 43

[8] Ibidem

[9] Knill, C., Lehmkuhl, D., „How Europe Matters: Different Mechanisms of Europeanization”, European Integration online Papers, vol. 3, No. 7, 1999 apud, Matei A., Dogaru T. (2010), Convergenţa administrativă în zona balcanică. Analiză empirică a politicii sociale din România şi Bulgaria, Economie teoretică şi aplicată, Vol. 12, nr. 3, p. 6

[10] Alexandru I. (2007), Dreptul administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pp. 284‑293.

[11] Andersen, S.S. (2004), The Mosaic of Europeanization. An Organizational Perspective on National Re‑contextualization, ARENA Working Papers, WP04111, Centre for European, Studies, pp. 203‑224

[12] Olsen J.P. (2003), Towards a European administrative space?, Journal of European Public Policy, 10 (4)

[13] A se vedea Hooghe L., Keating, M. (1994, The Politics of European Regional Policy. Journal of European Public Policy, Vol. 1, No. 3, pp. 53–78, James, O. (1999). Varieties of the New Public Management: ‘business‑like’ government agencies – like what models of business?, American Political Science Association Annual Conference, Atlanta, Georgia, 2–5 Septembrie.

[14] Börzel T.A. (1999), Towards Convergence in Europe? Institutional Adaptation to Europeanization in Germany and Spain , Journal of Common Market Studies, Vol. 37, No. 4 pp. 573–596

 

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *