Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Ion Țurcanu: Sfatul Țării – un vector decisiv al procesului unionist (1917‑1918)

Ion Țurcanu: Sfatul Țării – un vector decisiv al procesului unionist (1917‑1918)

Sfatul Țării nu a fost produsul unei întâmplări oarecare, el a apărut într‑un moment al istoriei cu totul special și într‑un context istoric pe cât de agitat, pe atât de productiv. Căutând răspuns la întrebarea cum a fost posibilă unirea Basarabiei cu România în 1918, realizată cu contribuția Sfatului Țării, Ștefan Ciobanu ajungea să constate că pentru observatorul atent „este clar că motivele frământărilor din 1917‑1918 și cauzele care au dus la unire trebuie căutate nu atât în factorii locali, nici în propaganda elementelor de peste Prut sau de peste Carpați, cât în mișcarea revoluționară din Rusia, în sforțările popoarelor din imperiul țarist de a se descătușa, de a se elibera de sub jugul nedreptăților. Închipuiți‑vă pentru moment că au existat toate condițiunile pentru unire, toți factorii principali ai mișcării naționale, și n‑a existat revoluția rusă sau că ea s‑a oprit la o anumită fază, – s‑ar fi putut înfăptui Unirea? Evident că nu!”[1] Revoluția a permis popoarelor din imperiu să iasă la lumină și să‑și ia propria soartă în mâini. Semnalând, în ședința din 28 februarie 1918 a Parlamentului basarabean, faptul împlinirii unui an de la revoluția rusă, Pantelimon Halippa observa: „Datorită ei, noi, moldovenii, am devenit cetățeni liberi ai republicii libere moldovenești și avem posibilitatea să ne aranjăm viața așa cum dorim”[2]. Libertatea se putea obține numai prin crearea unor structuri politice și administrative proprii, de aceea, îndată după revoluție, acele grupări, formațiuni, instituții etc. ale moldovenilor care erau angrenate mai active în viața politică și social, în primul rând militarii, au început să promoveze tot mai insistent ideea autonomiei provinciale. După mai bine de o jumătate de an de muncă susținută în favoarea acestei idei, se întrunește la Chișinău, la 20 octombrie 1917, Congresul militarilor moldoveni, care, după o săptămână de dezbateri, adoptă o serie de rezoluții revoluționare, printre care și declarația cu privire la autonomia teritorială și politică a Basarabiei în componența Rusiei democratice și federative. În scopul realizării acestei sarcini, Congresul a hotărât că pentru „ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Țării”. Aceasta nu era o declarație cu caracter propagandistic, una neangajată, ce ar fi făcut abstracție de realități și de problemele din acel moment ale Basarabiei – dimpotrivă, Congresul statua foarte clar că era vorba de instituirea unui organ de stat suprem, reprezentativ, a cărui autoritate, „până la alcătuirea Adunării Întemeietoare basarabene”, urma să se răspândească asupra întregii societăți și a tuturor instituțiilor pe care aceasta le avea. „Toate așezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Țării. Îndată ce se va înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional și n‑au dreptul de a se amesteca în treburile publice”[3]. Este important să insistăm mereu asupra acestui fapt, deoarece, deşi este cunoscut de multă vreme, cei care pun la îndoială cu orice preț legitimitatea Sfatului Țării caută să inducă ideea că decizia Congresului militarilor moldoveni a fost una oarecare, așa cum erau adoptate pe atunci cu nemiluita de către cele mai variate organizații revoluționare și că, prin urmare, Sfatului Țării nu trebuie să i se acorde o atenție mai mare decât oricărei alte formațiuni politice din acea vreme. Or, fără un organ suprem reprezentativ, autonomia rămânea o frază goală.

Legitimitatea Sfatului Țării

Toți cei care au pus la îndoială caracterul legitim al Sfatului Țării, ca organ de stat și ca exponent al voinței populare, au invocat mereu drept argument faptul că nu ar fi fost reprezentativ, deoarece la alegerea lui nu a participat direct toată populația cu drept de vot a Basarabiei. Acesta este un argument fals sub două aspecte principale. În primul rând, în condițiile revoluției și ale războiului, precum și ale anarhiei provocate de acestea, alegerile la care ar fi putut participa toată populația corespunzătoare nu erau cu putință, fapt demonstrat, între altele, și de eșecul parţial al alegerilor în Adunarea Constituantă a Rusiei.Criticii prosovietici și proruși ai Sfatului Țării se fac a nu ști că organele puterii bolșevice nu au fost alese de nimeni – în haosul ce domnea atunci în Rusia, un adevărat scrutin electoral, unul democratic, era de neconceput. La fel a fost și în timpul marilor revoluții burgheze din Occident: poporul a fost chemat să legitimeze noua putere după ce aceasta se legitimase singură, prin forța armelor. Sfatul Țării nu a dispus de o astfel de forță. Singura lui forță reală – și acesta este cel de‑al doilea aspect principal – a fost avantajul de a se fi constituit pe cele mai largi baze democratice care erau posibile în acel moment istoric extrem de complicat. În acest scop, Congresul militarilor moldoveni a înființat un Birou de organizare a Sfatului Țării, din 44 sau 45 de persoane[4], care a trimis invitațiile la un număr foarte mare de formațiuni politice, militare, profesionale, culturale, tuturor minorităților etnice, dumelor, zemstvelor etc., de a‑și delega reprezentanții lor în viitorul Parlament basarabean[5]. Acest organism cu adevărat democratic, condus de subofițerul Vasile Țanțu, a realizat un mare volum de lucru în doar trei săptămâni, dând dovadă de eficiență incredibilă pentru niște oameni tineri, în majoritatea lor fii de țărani, iar în acel moment militari, fără experință politică și administrativă și fără ca, cei mai mulți dintre ei, să fi avut suficientă pregătire intelectuală. Nu a existat partid, instituție sau organizație de orice fel, categorie socială, etnică etc., care ar fi solicitat să fie reprezentate în Sfatul Țării și a căror cerere să nu fi fost satisfăcută[6]. Ba mai mult, rezoluția Congresului militar moldovenesc care menționa principalele categorii sociale ce urmau să fie reprezentate în viitorul parlament stipula că „unirea cu capitaliștii nu‑i dorită”, fiind vizați mai cu seamă moșierii, și totuși, Uniunea marilor proprietari funciari avea să fie reprezentată de președintele acesteia, P. Sinadino. Un alt fapt, și mai relevant, dacă avem în vedere din care parte au venit cele mai dure critici la adresa Sfatului Țării și cine au fost dușmanii săi cei mai periculoși: majoritatea absolută a celor care aveau să devină deputați erau antibolșevici, și cu toate acestea Sovietele și formațiunile militare bolșevice și‑au trimis oamenii lor în Sfatul Țării – pe I. Melioșin, V. Rudiev, I. Krivorukov, T. Kotoros, A. Zelveanski.

Chiar la cea de a doua ședință a Sfatului Țării, din 22 noiembrie 1917, au fost alese primele comisii de lucru ale legislativului, printre care și Comisia de validare, care prelua din numeroasele competențe ale Biroului de organizare pe cele legate de examinarea mandatelor de deputat. Prin votul întregii asistențe, membrii ai acestei comisii au fost aleși deputații V. Prahnițchi, N. Bosie‑Codreanu, V. Chiorescu, D. Carauș, P. Poliatînciuk, S. Botnariuk, P. Sinadino, Gr. Kirkorov, A. Novakov și Domusci. Majoritatea erau oameni cu bună pregătire și se bucurau de stima corpului legislativ. Președinte al Comisiei a fost ales inginerul N.N. Bosie‑Codreanu, unul dintre cei mai instruiți deputați și care va rămâne în această funcție până la sfârșitul activității Parlamentului. În Comisie erau reprezentate toate grupurile parlamentare pentru a fi protejate interesele tuturor categoriilor sociale și etnice ale populației basarabene. Astfel, în ședința din 9 februarie 1918, Bosie‑Codreanu anunța că „în Comisia de validare nu ajungeau patru reprezentanți ai fracțiunilor parlamentare – unul din partea Blocului (Moldovenesc – n.a.) – și trei de la minoritățile naționale. Raportul invită aceste organizații să se grăbească a‑și trimite reprezentanții, deoarece Comisia trebuie să funcționeze în componență completă”. Una dintre datoriile Comisiei era să asigure permanent completarea grupurilor de deputați din partea tuturor formațiunilor, organizațiilor, etniilor etc., prevăzute în schema elaborată de Biroul de organizare a Sfatului Țării, să primească și să satisfacă cererile de reprezentare ce veneau de la noi factori cu important impact public. Mandatele pretendenților la statutul de deputat erau examinate în Comisie cu multă acribie. În ședința plenară din 4 decembrie 1917, Codreanu raporta că „toate mandatele au fost împărțite de către Comisie în 4 categorii: 1/formal corecte, fără contestații; 2/formal corecte, dar cu contestații principale din partea unor membri ai Comisiei; 3/mandate incorecte din punct de vedere formal; 4/mandate ale organizațiilor cărora nu li s‑a oferit locuri după schema Sfatului Țării. Mandatele din categoriile 2,3 și 4 nu sunt acceptate de către Comisie și urmează să fie discutate în ședința în plen”[7]. Atunci Parlamentul a aprobat primele mandate, mai precis pe cele din prima categorie, în număr de 113[8].

Prin modul său de funcționare, Comisia de validare a Sfatului Țării se deosebea mult de comisiile de același profil din parlamentale obișnuite, tradiționale. Întrucât constituirea înal­tului for de stat nu s‑a putut face în baza unor alegeri generale, pentru o perioadă de câțiva ani, această situație neobișnuită cerea ca mandatele deputaților să fie confirmate sau înlocuite la fiecare câteva luni. Se întâmpla așa și din cauză că organizațiile reprezentate în Parlament veneau mereu cu noi sugestii în privința mandatelor pe care le solicitau, cerând reconfirmarea, înlocuirea sau chiar obținerea de mandate suplimentare. Astfel, de exemplu, la recomandarea Comisiei de validare, au fost reconfirmate în plenul ședinței din 26 ianuarie 1918, adică după trei luni de la convocarea Sfatului Țării, mandatele lui Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Pantelimon Erhan, care fuseseră trimiși din nou în Parlament de cel de al III‑lea Congres al țărănimii basarabene, împreună cu alți treizeci de reprezentanți ai acesteia, unii venind cu mandate reînnoit, alții pentru prima dată[9]. Comisia de validare era copleșită de numeroase cereri de examinare și confirmare a mandatelor din partea Sovietelor, zemstvelor, dumelor, a celor mai variate partide, comitete, societăți etc. În procesul‑verbal din 26 ianuarie 1918 citim că „Uniunea jurnaliștilor și Uniunea medicilor depuseseră cereri să li se dea locuri reprezentanților lor. Conform schemei, uniunile respective nu sunt prevăzute, dar acestora li se poate oferi câte un loc, în afara schemei, din contul locurilor vacante. Președintele pune propunerea raportorului la vot. Nimeni nu este împotrivă și propunerea este acceptată[10]”. În ședința din 4 aprilie 1919, președintele Comisiei de validare informa deputații că „conducerea Societății basarabene a consumatorilor solicita dreptul de a delega în Sfatul Țării doi deputați, pe N.F. Cecan și N.F. Postolachi, dar, conform schemei, cooperatorilor le sunt oferite în Parlament 5 locuri, care sunt deja ocupate, de aceea Comisia de validare a respins cererea conducerii.Adunarea este de acord cu hotărârea Comisiei de validare[11]”. O lună și ceva mai târziu, deputatul V. Mândrescu relata că anumite ziare exercitau presiune asupra Sfatului Țării cu propunerea de a primi în componența sa și pe reprezentanții micilor proprietari. În urma dezbaterilor din ședințele din 4, 14 și 16 mai 1918 (pr.‑v.74,77 și 78), a fost decisă mărirea numărului de deputați din partea marilor proprietari și a muncitorilor, fără ca de astă dată să se țină seama de schema elaborată cândva de Biroul de organizare a Sfatului Țării. Am observat însă că nu era obligatoriu ca mandatele neprevăzute de această schema să fie respinse – fusese admis încă de la începutul activității Parlamentului că ele puteau fi acceptate, cu condiția să fie examinate în prealabil în Prezidiul și în fracțiunile legislativului. Drept urmare, în afara acestor cazuri speciale care nu erau deloc rare, Parlamentul asculta și discuta cel puțin o dată pe lună rapoartele Comisiei de validare, votând mandate aprobate de aceasta.Lucrările făcute în asemenea situații nu erau nici pe departe consemnări de rutină, ci dezbateri întotdeauna angajate și adeseori chiar foarte aprinse. De exemplu, printre mandatele asupra cărora era solicitat votul deputaților în ședința din 4 aprilie 1918 era și cel al lui I.V. Ponomariov, fost profesor la Seminarul teologic din Chișinău, trimis în Parlament din partea Dumei orașului Chișinău, despre care fostul său elev, deputatul Vlad Bogos, spunea că, în anul 1919, ar fi fost implicat, indirect, în persecutarea elevilor Seminarului și ai unor gimnazii din Chișinău care participaseră la o grevă provocată de moartea lui Lev Tolstoi. Cu toate că în apărarea profesorului au sărit mai mulți deputați, printre aceștia și Inculeț, care i‑a fost și el elev, mandatul lui Ponomariov nu a fost confirmat și cazul său a fost trimis spre examinarea suplimentară a fracțiunilor.[12] La fel de încinsă a fost și discutarea candidaturilor deputaților bolșevici I. Melioșin, I. Krivorukov și A. Zel’veanski și, în pofida faptului că aproape toată componența Sfatului Țării era antibolșevică, mandatele lor, până la urmă, au fost votate, cum au fost votate și cele ale moșierilor, deși era stabilit prin rezoluțiile Congresului militar moldovenesc că nu era dorită colaborarea cu aceștia. Unii deputați, ca, de exemplu, I. Buzdugan, declarau că „potrivit Sfatului Țării, reprezentanții burgheziei (erau vizați, de fapt, toți bogătașii – n.a.) nu trebuie să facă parte din componența Parlamentului. O hotărâre similară au adoptat Congresul țărănesc și Congresul militar. În Sfatul Țării trebuie să fie trimiși numai reprezentanții democrației revoluționare”. Cu scurge­rea timpului, deputații aveau să devină tot mai înclinați să renunțe la această cerință.

Succinta examinare a chestiunii privind reprezentativitatea Sfatului Țării, așa cum se prezintă ea în procesele‑verbale ale ședințelor legislativului, arată cât se poate de clar că acesta avea statut de Parlament în sensul propriu al cuvântului, de vreme ce, prin modalitatea de constituire a componenței sale, el reflecta tot spectrul politic, social și etnic al Basarabiei. Nu încape îndoială că eventualele cercetări viitoare, fondate întâi de toate pe această sursă de bază a istoriei Sfatului Țării, vor nuanța și vor lărgi semnificativ constatarea pe care am semnalat‑o aici. Problema cea mai mare a Sfatului Țării nu a fost legitimitatea sa, care nu poate fi pusă la îndoială, ci faptul că a apărut și a trebuit să activeze, așa cum s‑a spus de multe ori, „într‑un moment îngrozitor” în care Basarabia, la fel ca întregul imperiu din care făcuse parte până atunci, se afla pe muchia prăpastiei.

Faptul că Sfatul Țării era o instituție reprezentativă de stat de cel mai înalt nivel este demonstrat și de agenda sa de lucru, la care voi zăbovi mai jos, dar și de statutul deputatului. Cel care făcea parte din această instituție avea o poziție net superioară în raport cu ceilalți funcționari de stat, dar și responsabilități la fel de mari. Sarcina definirii statutului său a constituit o preocupare de primă importanță pentru cei care s‑au ocupat de organizarea Parlamentului și au diriguit lucrările acestuia pe toată durata ființării lui. Încă de la începutul activității sale, Sfatul Țării a purces la examinarea unui cuprinzător proiect de lege cu privire la mandatul de deputat, ce era, totodată, un regulament de funcționare a instituției și care, din cauza agendei de lucru foarte încărcate și, mai ales, a atmosferei politice și militare din ținut extrem de încordare, a fost discutat în mai multe ședințe. La 26 ianuarie 1918, drept urmare a tergiversării dezbaterilor asupra mandatului și a faptului că de curând fuseseră arestați câțiva membri ai Sfatului Țării, Parlamentul a adoptat o lege despre inviolabilitatea persoanei deputatului, care avea următorul conținut: „1/Deputatul Sfatului Țării, atât în vreme de pace, cât și pe timp de război, pe toată durata mandatului său, poate fi reținut și arestat numai printr‑o hotărâre judiciară sau în cazul reținerii lui la locul infracțiunii; 2/Deputatul poate fi trimis în judecată numai printr‑o hotărâre a Sfatului Țării și poate fi judecat numai de o instanță civilă”. La 25 mai 1918 a fost adoptată legea cu privire la drepturile deputaților la locul lor de muncă și la acordarea de indemnizație[13]. Toate măsurile legale de acest fel au contribuit la consolidarea statutului și a poziției deputatului, ceea ce avea efecte pozitive asupra funcționalității și prestigiului Parlamentului.

Un argument serios în favoarea legitimității Sfatului Țării îl constituie recunoașterea lui de către toate categoriile populației baasarabene. În ziua în care și‑a început lucrările, la 21 noiembrie 1917, el a fost felicitat, cu viu grai sau prin telegrame, din partea a peste 50 de formațiuni politice și militare, uniuni și societăți culturale, profesionale, confesionale, minorități naționale, cele mai multe dintre ele exprimându‑și dorința de a colabora cu el. El a primit pe toată durata funcționării sale numeroase felicitări și declarații de solidaritate din partea celor mai variate categorii de populație: țărani, soldați, învățători, studenți, funcționari de stat etc. La deschiderea ședinței din 5 decembrie 1917, reprezentantul așezării Leova, I.A. Akkerman, zicea, între altele: „…trebuie să vă mărturisesc, domnilor membri ai Sfatului Țării, că în mijlocul incendiilor care ne cuprind din toate părțile, printre fantomele sângeroase ale anarhiei ce continuă și care se prefigurează în legătură cu viitoarea demobilizare, toată speranța întregii populații, fără deosebire de naționalitate, este îndreptată către Dumneavoastră. Cetățenii noștri consideră că Sfatul Țării este legal, are destulă autoritate și dispune de toate forțele morale și materiale nu numai pentru lichidarea anarhiei amenințătoare, dar și pentru buna construcție de stat. Păstrați încrederea noastră și îndreptățiți speranțele noastre”. Și tot atunci, reprezentantul orașului Cahul, G.S. Stavriev, declara: „Toată nădejdea noastră este îndreptată spre Sfatul Țării și spre soldații moldoveni, cărora le este scump ținutul nostru”. În ședința din 18 decembrie 1917 a Parlamentului, I. Inculeț, împărtășindu‑și impresiile cu care se întorsese de la Congresul țăranilor din județul Orhei, observa: „Trebuie să vă spun că dacă în toate județele ținutului nostru ar fi o dispoziție la fel de binevoitoare ca în acest județ, atunci putem afirma cu curaj că Sfatului Țării îi este asigurat un viitor strălucit și măreț și o susținere solidă. Întâlnirea care mi s‑a făcut, ca președinte, a fost cea mai festivă și a subliniat credința și respectul față de Sfatul Țării. La congres au participat țăranii din toate satele județului Orhei, reprezentanți ai zemstevelor, dumelor și ai tuturor celorlalte instituții și organizații, și a trebuit să constat că dispoziția tuturor este în favoarea consolidării Sfatului Țării”[14]. Câteva zile mai târziu, „întruniți în cadrul unui congres, învățătorii din județul Orhei salută fierbinte organul Suprem al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării, mărturisind toată disponibilitatea lor de a deveni un ajutor de nădejde în realizarea principiilor enunțate de Declarația din 6 decembrie (corect: 2 decembrie 1917 – n.a.) și îi trimit urarea de a se afirma ca o putere tare, care numai ea mai este în stare să salveze ținutul nostru înfloritor de anarhia care a început. Președinte Mahu”. Odată cu aceasta sosea și o telegramă trimisă de comisarul județului Soroca în care se spunea: „Congresul administrativ al reprezentanților comitetelor sătești, ai comitetelor de voloste, executive, alimentare și agrare, împreună cu reprezentanții miliției și ai pazei militare din județul Soroca, care a avut loc la 10 decembrie a.c. în orașul Soroca, în componența a 400 de delegați, care au primit cu ovații furtunoase și cu înțelegere Declarația Sovietului Suprem ale Republicii, m‑au mandatat să salut cu căldură Sfatul Țării și să cer directive grabnice și legi corespunzătoare acestei Declarații care ar putea aduce norodului pacea și posibilitatea unei vieți creatoare liniștite”. În sfârșit, în aceeași ședință a Parlamentului, din 22 decembrie 1917, un „grup de consilieri moldoveni ai zemstevei județene din Akkerman salută organul ținutal care a apărut, Sfatul Țării. Trăiască conducătorii lui! Trăiască Republica Moldovenească! Fie ca ea să realizeze principiul Declarației Organului Ținutal – egalitatea deplină a tuturor naționalităților care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldovenești și să le asigure autonomie cultural‑națională personală”.

Vedem, prin urmare, că asigurări de încredere și de sprijin pentru Sfatul Țării veneau din diferite zone ale Basarabiei și de la toate categoriile de populație. Nu erau deloc puține nici declarațiile de sprijin din partea unităților militare de pe Frontul Român, din zona Mării Negre și din alte părți. Unele erau aduse la cunoștiința deputaților la începutul ședințelor, altele erau publicate în presa vremii. Astfel de exemple de înaltă apreciere a Sfatului Țării și de încredere în el, ca în organul suprem de stat al Basarabiei autonome, sunt foarte multe[15]. Numeroase atitudini de acest fel pot fi urmărite, mai ales, în paginile ziarului Sfatul Țării. Bineînțeles, despre situația reală a Parlamentului Basarabiei nu se poate judeca în temeiul acestor manifestări de adeziune și susținere, deoarece aflarea ținutului în zona frontului și, mai ales, staționarea pe teritoriul lui a unui important efectiv de trupe rusești, care după revoluția bolșevică nu mai puteau fi stăpânite de nimeni, făceau ca Sfatul Țării și guvernul său să nu poată țină sub control toată administrația și toți factorii publici cu oarecare autoritate. Voi reveni la această situație mai încolo, dar deocamdată voi semnala atitudinea de la început a Sovietelor bolșevice, ori mai mult sau mai puțin bolșevizate, față de Sfatul Țării.

Deși majoritatea acestora, care recunoscuseră guvernul bolșevic de la Petrograd, mai cu seamă Sovietul din Chișinău de deputați ai muncitorilor și soldaților, erau destul de rezervate în raport cu Parlamentul basarabean, totuși am văzut că și‑au trimis reprezentanții lor în legislative. Adresându‑se, în prima ședință a Sfatului Țării, lui Inculeț și strângându‑i mâna, președintele Comitetului Executiv al Sovietului din Chișinău, Niselson, își exprima „dorința de a găsi (în Parlament – n.a.) oameni valoroși astfel ca într‑un contract strâns să realizăm în viață împreună cu ei principiile înălțătoare ale revoluției[16]. „Peste câteva zile, doctorul S.D. Morozov, membrul aceluiași Comitet, avea să facă următoarea declarație: „Dată fiind constituirea noului organ legal al ținutului, Sfatul Țării, organ revoluționar‑democratic care dispune de întreaga putere în țară, consider că este necesar să declar că îmi depun mandatul de membru al Sovietului și al Comitetului executiv al deputaților muncitori și soldați, ca organe care în momentul de față, sunt, după părerea mea, de prisos”[17]. La presiunea unor agenți bolșevici din Petrograd, ca I. Melioșin, conducerea Sovietului nu a acceptat propunerea lui Morozov de a recunoaște Sfatul Țării drept organ suprem al puterii din Basarabia, dar chiar atunci a hotărât să delege în Parlament pe Zel’veanski, Gul’binski și Kolesnikov, „obligându‑i să acționeze în Sfatul Țării în deplin acord cu reprezentanții organizațiilor socialiste”[18]. Mai târziu, așa cum am văzut, în Parlament avea să apară și Melioșin. În momentul deschiderii lucrărilor Parlamentului basarabean, și‑au exprimat predispoziția de a colabora cu el și Sovietul gubernial al deputaților muncitorilor și soldaților, precum și Comitetul gubernial de apărare a revoluției, ambele având o orientare probolșevică[19]. Este adevărat că ulterior relațiile Sfatului Țării cu organizațiile bolșevice aveau să deterioreze progresiv, ajungând foarte repede la ostilitate fățișă.

 

Un parlament revoluţionar și ţărănesc

În ciuda faptului că despre Sfatul Țării s‑a vorbit și s‑a scris mult, orientarea sa socială și crezul său politic au rămas necunoscute. Încercările care uneori s‑au făcut pentru a arăta ce a fost el, de fapt, sub acest aspect s‑au manifestat numai din partea celor care au avut interesul să‑l ponegrească. Istoricii sovietici îl prezentau întotdeauna ca pe un „organ contrarevoluționar trădător al moșierilor și capitaliștilor locali” și ca pe o unealtă a ologarhiei române, unii dintre ei mai susținând, fără nici un temei, că în conducerea Partidului Național Moldovenesc, care a jucat un rol important în formarea Sfatului Țării, s‑ar fi aflat și moșieri sau chiar întâi de toate moșieri. În viziunea marilor proprietari funciari basarabeni, dimpotrivă, acesta era „o instituție arbitrară aleasă de o bandă de soldați bolșevici”[20]. Tot așa, iar uneori chiar mai rău, era văzut de unii oameni politici din România, mai ales când aceștia erau mari proprietari, C. Argetoianu, de exemplu, avea să consemneze în memoriile sale: „Naivul popor de peste Prut căzuse în mâinile unui soviet de pezevenghi adunați de pe stradă, pe jumătate bolșevizat și pe jumătate naționalist, care se întrunise la Chișinău sub numele de Sfatul Țării”[21]. Și în altă parte: „Sfatul Țării n‑a fost într‑adevăr decât o formațiune politică de impostură, un fel de soviet de amestecătură… Ieșit din alegeri cu totul fictive, el nu reprezenta nimic și pe nimeni”[22]. Această atitudine din partea cercurilor guvernante din România pare să o fi constatat și liderii politici basarabeni la primele lor vizite la Iași, la sfârșitul lunii februarie 1919, dar, din motive ușor de înțeles, în Parlamentul de la Chișinău s‑au abținut să le exprime explicit.

Documentele Sfatului Țării resping categoric că acesta ar fi o instituție bolșevică sau că, dimpotrivă, ar fi reprezentat interesele marilor proprietari. Nu se confirmă nici aserțiunile că el ar fi avut din start intenția de a realize Unirea Basarabiei cu România.Examinarea atentă a acestor materiale demonstrează că toată activitatea sa, ca și convingerile politice ale membrilor săi sunt niște fenomene destul de complicate care nu pot fi prinse în formule simple și univoce.Numai o cercetare minuțioasă a documentelor Sfatului Țării permite a stabili ce idei dominau în Sfatul Țării și, prin urmare, care era profilul său social‑politic.

Revoluția care a dus la răsturnarea țarismului a descătușat voința și inițiativele popoarelor din tot cuprinsul imperiului rus, îndemnându‑le să‑și ia soarta în propriile mâini. Peste tot cuvintele de ordine erau revoluție, libertate și democrație. Acestea puteau fi auzite frecvent și în ședințele Sfatului Țării. Reprezentanții variatelor partide, instituții, societăți, ale tuturor etniilor criticau aspru țarismul, iar apoi și bolșevismul, declarau că dorința lor era ca în Basarabia să fie orânduită o societate a democrației ca rod al revoluției ruse. Acest gând era exprimat cu multă convingere de căpitanul Em. Catelli, în ședința din 5 ianuarie 1918. De azi înainte, zicea el, democrația moldovenească se află în fața faptului realizării aspirațiilor seculare ale poporului…, presiunea puternică a revoluției a aruncat în prăpastie toate obstacolele din calea renașterii spiritului și independenței noastre. Revoluția nu trebuie să fie îndreptată spre dominația burgheziei și a ideologiei lor, ci în direcția transformării radicale a vieții noastre social‑politice și economice. Noi am ajuns la această concluzie nu după un minut de reflecție. O revoluție pur și simplu liberală ne‑ar fi dat doar niște fărâme de liberate, când noi tindem spre autodeterminare națională deplină”[23]. Datoria realizării acestei sarcini și, odată cu asta, a tuturor obiectivelor sociale și politice enunțate de revoluție revenea anume Sfatului Țării, deoarece, declara deputatul N.N. Codreanu în altă ședință, „noi suntem o instituție revoluționară”. Iar I. Buzdugan caracteriza astfel Sfatul Țării, în ședința din 7 februarie 1918: „Să țineți minte că un parlament mai revoluționar decât cel creat după revoluție nu veți mai vedea… Să nu uitați că nici Adunarea Constituantă nu va fi mai revoluționară decât acest parlament”.

Astfel de declarații nu erau deloc întâmplătoare, date fiind, pe de o parte, puternica influență a ideilor revoluționare, iar pe de altă parte, componența Parlamentului, în marea sa majoritate de orientare spre stânga, spre schimbarea radicală a societății în folosul maselor largi ale populației. Din tot efectivul – parțial fluctuant – al deputaților, care a depășit în total 200 de membri, oamenii bogați nu alcătuiau mai mult decât degetele de la ambele mâini. Printre aceștia erau marele moșier P. Sinadino, moșierii mărunți V. Cristi și Z. Bajbeuk – Melikov, avocații E. Koenigsatz, F. Stanevici, I. Gherman și V. Bodescu și câțiva reprezentanți ai oamenilor de afaceri și proprietari de imobile evrei, ca N. Grinfeld și V. Grinfeld ș.a., așa‑zișii „socialiști de o sută de mii” (în sensul, bogați și foarte bogați), după expresia înaripată a lui I. Buzdugan[24]. Restul, adică aproape toți ceilalți deputați, erau oameni cu foarte puțină avere și cei mai mulți dintre ei fără nimic, originari din țărani, foști militari cu grade inferioare în armata țaristă, fiind nevoiți să se întrețină din indemnizația foarte modestă de deputat, de cel mult 20‑30 de ruble pe zi, și în orice caz nu mai mult de 600 de ruble pe lună, ceea ce în condițiile de inflație și de scumpete din acea vreme făcea față minimului necesar de existență. Ion Inculeț menționa, după mai bine de un deceniu de la intrarea Basarabiei în componența României, că din cei 138 de membri ai Sfatului Țării, câți aveau mandatele în momentul Unirii, 85 erau țărani. Conform anchetelor personale completate în lunile ianuarie – februarie și mai 1918 de către 125 de deputaţi, doar între 30 și 35 dintre ei practicau în acel moment agricultura, dar, de fapt, din mediul rural erau 107 deputați, adică peste 8%. Prin urmare, Sfatul Țării era un parlament țărănesc. Evident că această majoritate țărănească nu putea împărtăși decât idei de stânga, convenabile țărănimii, și în primul rând cele ale socialiștilor revoluționari, așa‑zișilor eseri, al căror program era mai aproape de interesele plugarilor. Procesele‑verbale ale ședințelor Sfatului Țării nu lasă nicio îndoială în această privință. Astfel, în ședința din 29 decembrie 1917, Gh. Buruiană declara că Blocul Moldovenesc, care constituia majoritatea absolută a legislativului (în jur de 80 de deputați), era alcătuit numai din socialiști. În ancheta personală pe care o completa la 21.01.1918, Ion Buzdugan numea această fracțiune parlamentară majoritară „bloc socialist moldovenesc”, iar pe sine însuși se considera „socialist revoluționar naționalist” (vezi Anexa 1). Cercetarea celor 125 de anchete ale membrilor Sfatului Țării arată că cca 60 de deputați se declarau eseri, iar alți aproximativ 20 erau membri ai Partidului Național Moldovenesc, care era, de fapt, o formațiune de orientare eseră. În plus, câțiva deputați, deși declarau că făceau parte din alte partide, erau membri ai fracțiunilor țărănești, care era ghidată, cum se știe, de concepția eseră în problema pământului. Inculeț, căutând să sublinieze importanța orientării socialiste a Sfatului Țării la începutul activității acestuia, zicea: „Socialismul este ceva sfânt pentru noi”[25]. În şedinţa menţionată mai sus, din 29 decembrie 1917, P. Erhan făcea următoarea mărturisire: „Eu vreau să vorbesc despre viziunea Blocului Moldovenesc asupra învățăturii socialiste, asupra problemelor sociale şi a purtătorilor acestei învăţături. Noi credem în adevărurile sfinte ale socialismului şi le mărturisim în sufletul nostru ca adevăruri sfinte ale credinţei noastre. Numai viaţa construită pe această învăţătură poate aduce triumful socialismului şi atunci nu va fi vrajbă între națiuni”. După care, făcând aluzie la reprezentanții burgheziei care se ascundeau sub masca de socialiști, adaugă: „Dacă socialistul se angajează în luptă, atunci trebuie să trăiască din munca sa. Să trăiască așa cum trăiește un truditor, şi noi nu vom avea niciun fel de reproșuri… Dacă vom vedea printre tovarășii noștri de pe aceste scaune adevăraţii socialişti, atunci va fi posibilă lupta comună, adevărat că grea: de la socializarea averilor rurale p\nă la socializarea în oraşe”. Altădată, într‑un moment în care se discuta posibilitatea participării Basarabiei la constituirea în capitala Ucrainei a guvernului viitoarei republici federative ruse, P. Erhan propunea, tot din partea Blocului Moldovenesc, ca „componența guvernului să fie exclusiv socialistă”. Iar V. Țiganko, liderul fracţiunii ţărăneşti din Sfatul Țării, declara, în ședința din 21 februarie 1918, că toată gruparea pe care o conducea „nu va părăsi niciodată platforma socialistă”. Mulți alți deputați, inclusiv cei din conducerea Sfatului Țării, atunci când se referau la convingerile lor politice, declarau că erau socialiști. Așa au procedat, de exemplu, I. Inculeț, P. Halippa, I. Buzdugan, D. Ciugureanu, cel puțin în perioada de până la realizarea Unirii. La 16 ianuarie 1918, ziua în care fusese ales preşedinte al Consiliului de Miniştri, acesta din urmă declara: „Împărtăşind programa s.‑r. (socialiştilor revoluţionari – n.a.), eu mă situez pe platforma enunţată de punctul doi (ref. la pământ – n.a.) al Declaraţiei Sfatului Ţării. Nu voi renunţa la acest punct de vedere atât timp cât voi fi legat de partid… Singurul partid politic acceptabil este cel al eserilor…”[26].

Toate declaraţiile acestea arată că majoritatea membrilor Sfatului Ţării îşi însuşiseră ideile socialiste şi revoluţionare nu pentru că ar fi fost contaminaţi de puternicul val al revoluţiei ruse, nu doar sub influenţa radicalismului ce a răsturnat vechea stare de lucruri din imperiul rus, ci din convingerea profundă că, îmbrăţişând aceste idei şi realizându‑le în condiţiile concrete ale Basarabiei, ei vor putea schimba din temelie ordinea socială şi modul de viaţă al populaţiei ţinutului. În numele acestui măreţ obiectiv, erau dispuşi să facă orice eforturi, să muncească cu cea mai mare abnegaţie, să aducă pe altarul acestei cauze oricâte jertfe s‑ar fi cerut. Fascinat de acest înălţător idealism revoluţionar, scriitorul Mihail Sadoveanu, care i‑a cunoscut pe unii membri ai Sfatului Ţării, avea să‑i caracterizeze astfel: „Tinerii aceştia au trăit în Rusia de ieri. Au trăit între intelectualii aceia care de un veac şi mai bine se zbat şi se jertfesc pentru libertate, frământând în conştiinţa lor toate marile probleme sociale. Spiritul acestor cruciaţi ai dreptăţii la noi n‑a fost cunoscut. El înlătură ca pe ceva netrebnic minciuna convenţională, ticăloşia filistină în care ne zbatem. Aceşti purtători de idealuri umanitare se scoboară la popor. Ei propagă şi credinţa nouă şi se jertfesc pentru ea, de aceea nicio clipă nu se gândeau la toate funcţiile de toate felurile pe care le cucereau înfriguraţi, cu gânduri de grabnică îmbogățire, frații (lor) din regat”[27].

Bineînţeles că pe parcursul duratei de un an a istoriei Sfatului Ţării, convingerile politice ale deputaţilor s‑au schimbat, ale unora mai puţin, ale altora mai mult. În orice caz, până la votarea Unirii, la 27 martie 1918, Parlamentul basarabean a rămas în esenţa lui o instituţie revoluţionară. De altfel, caracterul său revoluţionar, ca instituţie ce‑şi propunea să schimbe din temelie societatea basarabeană, şi întâi de toate baza socială şi economică a acesteia, este exprimat foarte bine în cele trei declaraţii ale sale, din 2 decembrie 1917, 24 ianuarie 1918 şi chiar în cea de Unire, din 27 martie 1918, care sunt documentele sale politice de bază. Cea mai explicită în acest sens este Declaraţia din 2 decembrie, care anunţa că fosta gubernie ţaristă Basarabia se transforma în Republică Democratică Moldovenească, deocamdată cu statut autonom în cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. Nu este loc aici pentru o desfăşurată analiză a acestui important document, care ar merita să fie cercetat şi analizat în mod special, ca şi celelalte două declaraţii. Reţin atenţia deocamdată doar la două‑trei articole care semnalează convingerile socialiste, sau mai degrabă esere, ale autorilor lui. Articolul doi, de ex., statua: „Trecerea tuturor pământurilor fără plată în mâinile norodului muncitor în temeiul folosirii egalitare” (subl. a.). Curat socialistă era şi ideea instituirii „controlului statului asupra producției şi venitului pe teritoriul Republicii Moldovenești”[28]. Cum vedem, în viziunea socialiştilor din Sfatul Tării, rolul statului în viaţa social‑economică urma să fie foarte mare, dovada cea mai grăitoare fiind faptul că pământul nu era dat în proprietate privată, ci numai spre folosire, bineînţeles, sub controlul statului. Anume în acest spirit avea să fie concepută, în linii generale, Instrucţia agrară adoptată de Sfatul Ţării la 21 februarie 1918. Mai erau prevăzute o serie de măsuri pentru democratizarea societăţii, ca introducerea zilei de muncă de 8 ore în întreprinderi, alegeri universale, libere, directe şi secrete şi toată gama de libertăţi democratice: a cuvântului, presei, credinţei, conştiinţei, uniunilor, întrunirilor, grevelor etc., care însă nu ţineau numaidecît de convingerile socialiste ale deputaţilor, aceste libertăţi fiind caracteristice pentru orice stat democratic.

Procesele‑verbale ale şedinţelor Sfatului Ţării oferă dovada unei complete libertăţi de conştiinţă a deputaţilor, printre care şi lipsa desăvârşită a superstiţiilor religioase sau de altă natură. Niciun deputat, indiferent de etnie, de apartenenţa socială, de convingerile sale politice, niciodată nu a menţionat şi nu a invocat vreo zeitate, tot aşa cum nu a făcut apel la credinţele colegilor săi. Niciodată Parlamentul nu a discutat problemele bisericii creştine, în general, nu a fost preocupat de treburile religioase, de aceea nu a avut nicio legătură cu biserica şi cu slujitorii cultelor. E posibil ca, în parte, această atitudine să fi rezultat din faptul că, aşa cum observa P. Erhan în şedința din 17 februarie 1918 a legislativului, „revoluţia agrară într‑atât a ascuţit  relaţiile dintre ţărani şi preoţime, că putem să ne aşteptăm la o prăbuşire a vieţii bisericeşti”[29]. Formal, printre membrii Sfatului Ţării s‑a aflat şi un preot, Alexandru Baltaga, pentru că schema elaborată de Biroul de organizare a Sfatului Ţării prevăzuse să fie reprezentată în le­gislativ şi biserica, fiind o instituţie publică, dar în procesele‑verbale nu există nicio informaţie că acesta s‑ar fi implicat cumva în activitatea parlamentară, nici măcar prin prezenţa la şedinţele Parlamentului, şi nimeni nu s‑a arătat interesat şi, cu atât mai mult, deranjat de lipsa lui la şedinţe.

Problema cea mai delicată era cea a relaţiei dintre cele două orientări ale Sfatului Ţării în afară, mai precis, spre Rusia sau spre România. În pofida faptului că chiar în prima sa şedinţă s‑a manifestat o oarecare tendinţă de a semnala unele valori româneşti, ca tricolorul, imnul „Deşteaptă‑te, Române!”, cântecul „Pe‑al nostru steag e scris Unire”, menţionarea în cuvântările unor deputaţi a unităţii de neam a Basarabiei cu celelalte pământuri româneşti, declamarea versurilor lui V. Alecsandri, Oct. Goga şi Şt.O. Iosif ş.a., totuşi până în momentul votării independenţei, la 24 ianuarie 1918, ideea dominantă în Sfatul Ţării privind viitorul Republicii Moldoveneşti era aceea de autonomie în cadrul Republicii Democratice Federative Ruse, deşi aceasta din urmă se arăta tot mai mult ca o himeră. Biroul de organizare a Sfatului Ţării hotăra, la 1 noiembrie 1917, să trimită şase persoane, viitori deputaţi, în Comitetul pentru apărarea revoluţiei şi a Adunării Constituante a Rusiei[30]. În discursul său la prima şedinţă a Sfatului Țării, lon Inculeț califica „Marea Republică Democratică Federativă Rusă” drept „patria noastră comună”. Declaraţia din 2 decembrie 1917 începea astfel: „Republica rusească se află în mare primejdie. Lipsa puterii la centru şi anarhia în toată ţara, care este istovită în faţa duşmanului din afară, ameninţă cu moartea întregul stat. În acest moment istoric îngrozitor, singura cale de salvare a Republicii Democratice Ruse este organizarea şi unirea noroadelor ei pe principiul autodeterminării naţional‑teritoriale de stat”. Astfel, deşi Sfatul Țării constata că Rusia, ca stat democratic, era ca şi dispărută, totuşi considera că aceasta putea fi revigorată sub forma unei alcătuiri federative din formaţiuni naţional‑teritoriale autonome, cum era Republica Democratică Moldovenească, ce lua naștere chiar în acel moment. Orientarea spre Rusia, fie că era vizată una sub formă de republică democratică, eventual cu centrul administrativ în altă parte decât la Petrograd sau Moscova, nu a fost exprimată tot timpul la fel. La început, aşa cum arată şi Declarația din 2 decembrie 1917, ea se impunea ca un obiectiv indiscutabil, dar treptat acest obiectiv devine tot mai puţin singur. Avea să fie reiterat fără rezerve în timpul acutei crize politice de la sfârşitul lunii decembrie 1917 şi începutul lunii ianuarie 1918, când, sub pericolul preluării întregii puteri în ținut de către bolşevici, chiar unii deputaţi care aveau mari rezerve faţă de Rusia, cum era, de exemplu, Halippa, aveau să declare: „Chiar de la începutul activității sale, Sfatul Țării a declarat că nu‑și închipuie Basarabia decât numai în legătură cu Republica Federativă Rusă”.

Intrarea trupelor române în Basarabia şi alungarea bolşevicilor peste Nistru au anulat complet acest obiectiv, deși în Parlament vor mai fi auzite din când în când, de regulă, doar din partea anumitor deputaţi minoritari, unele referiri nostalgice la Rusia. În şedinţa din 16 ianuarie 1918, la care fusese ales prim‑ministru, D. Ciugureanu făcea această remarcă: „Noi am fost educaţi cu toţii prin opera clasicilor ruşi pe care îi apreciem foarte mult şi, prin urmare, avem o singură orientare – cea rusească. Dar oare putem vorbi acum despre o orientare rusească? E dureros să o spunem, dar este adevărat că Rusia nu mai este, ea se descompune şi procesul descompunerii merge tot mai departe. După părerea mea, acum este posibilă doar o singură orientare – moldo‑basarabeană”. De aceea avea să fie firesc ca, în Declaraţia de independenţă din 24 ianuarie 1918, Republica Democratică Federativă Rusă să fi fost menționată doar la trecut, specificându‑se, în schimb, foarte clar: „Noi ne‑am despărţit de Rusia şi de republicile alcătuite în vechile ei hotare”. Despărţirea politică de Rusia, care devenise bolşevică, nu însemna și despărțirea de marile valori ale culturii ruse, cu atât mai mult cu cât toți deputații, şi în primul rând cei cu studii superioare, beneficiaseră din plin de aceste valori. Astfel, în ședința din 25 noiembrie 1917, N. N. Alexandri, fidel discipol al lui Lev Tolstoi, le amintea celorlalți deputați că în acea zi se împliniseră şapte ani de la moartea scriitorului rus. Toată sala s‑a ridicat în picioare pentru a onora amintirea marelui pozator, iar tolstoianului Alexandri i s‑a propus să pregătească un referat despre idolul său pe care urma să‑l citească în Plenul Parlamentului.

În lumina evenimentelor care au urmat proclamării independenței şi, în special, în raport cu Unirea de la 27 martie 1918, se impune să căutăm răspuns la întrebarea cât a fost de pregătit Sfatul Țării pentru realizarea acestui act istoric, altfel spus, cât erau deputații de predispuși să voteze Unirea.

Componența legislativului basarabean era destul de pestriță, dar datorită clarviziunii și bunului‑simț al celor care au dirijat activitatea Congresului militarilor moldoveni şi a Biroului de organizare a Sfatului Țării, majoritatea covârșitoare a deputaţilor o constituiau moldovenii. Acest fapt le‑a asigurat un ascendent din start, astfel că, fiind instruiți cea mai mare parte dintre ei în Blocul Moldovenesc, au putut promova o politică în interesul lor național.

În şedinţa din 29 decembrie 1917, la care era discutată chestiunea trimiterii unei delegații la Conferința de Pace de la Brest, P. Erhan, președintele Consiliului Directorilor Generali, observa, într‑o amplă cuvântare ținută cu acest prilej în Parlament: „Declarația noastră trebuie să declare că noi nu vom admite amestecul în treburile noastre, deoarece nu este cu putință să fie realizate dintr‑odată interesele general‑umane și mondiale, lăsând în urmă interesele naționale”. Se înţelege că la acea etapă erau vizate interesele naţionale ale moldovenilor şi ale republicii abia formate. Cu puţin timp înainte de convocarea Sfatului Țării, ziarul Cuvînt Moldovenesc, care era tribuna Partidului Naţional Moldovenesc, scria că moldovenii voiau să existe ca naţiune aparte, cu obiceiurile şi limba lor, şi că pentru ei democraţia, care era în acel moment cuvânt de ordine, însemna împărţirea deopotrivă a drepturilor şi îndatoririlor tuturor fiilor aceluiaşi neam. Vorbind despre PNM, pe care îl reprezenta la prima şedinţă a Sfatului Ţării, P. Halippa zicea: „În crearea acestui partid eu văd întruchiparea tuturor idealurilor poporului moldovenesc”[31]. Iar Ion Buzdugan observa, tot atunci: „Astăzi e ziua în care poporul moldovenesc a înviat din morţi”. Felicitând Sfatul Ţării în şedinţa din 22 decembrie 1917, reprezentantul moldovenilor de peste Nistru, Toma Jalbă, „vedea în el garantul renaşterii spiritului național al poporului moldovenesc”. Aşadar, sintagma „popor moldovenesc” era una obişnuită, întâlnindu‑se frecvent în discursurile parlamentare, în documentele elaborate de legislativ şi în presa vremii, aşa încât nimănui nu i‑ar fi trecut prin cap să o pună la îndoială, chiar dacă mulţi moldoveni, mai cu seamă cei care erau mai instruiţi, ştiau prea bine că, de fapt, erau români.

Uneori, sentimentele româneşti şi chiar ideea că Basarabia trebuia să facă parte din România erau exprimate şi de militarii basarabeni, mai cu seamă de cei care se aflau în unităţi militare de pe Frontul Român. Pentru conştiinţa românească a basarabenilor este edificatoare cuvântarea ţinută de Teofil Ioncu, un alt lider al PNM, la 8 septembrie 1917, la Congresul popoarelor de la Kiev. „Mulţi veţi fi auzit de moldoveni, zicea el, dar puţini cred că ştiţi că naţia moldovenească nu există. Există însă o naţie română. Numele Moldova, moldoveni sunt teritoriale, nu naționale, iar dacă noi numim moldoveneşte comitetele şi organizaţiile noastre, o facem numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru în urechile vrăjmaşilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră”.

Exceptând unele momente speciale, ca, de exemplu, 27 martie şi 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării, întrucât avea o componenţă etnică şi o structură socială amestecate şi activa într‑un context politic, social şi militar extrem de încordat, iar în unele momente chiar periculos pentru el, nu a încurajat simpatiile proromâneşti. Dar în interiorul lui acestea au existat întotdeauna, mai slabe şi mai puţin conştientizate la început, mai multe, afirmate mai explicit şi asumate fără rezerve mai târziu. Aceste simpatii se manifestau desigur doar în Blocul Moldovenesc, care era şi cea mai numeroasă fracţiune parlamentară. Exponenţii lor cei mai insistenţi şi mai consecvenţi erau Ion Buzdugan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Pan. Halippa, Ioan Pelivan, Vasile Ţanţu, Nicolae Bivol, Teofil loncu, Gheorghe Buruiană, Mihail Minciună, Gheorghe Mare, Elena Alistar, Gheorghe Tudor, Elefterie Sinicliu, Vladimir Cristi, Vlad Bogos, Gherman Pîntea. Mai ales primii trei, adică Buzdugan, Crihan şi Gafencu, îşi afirmau sentimentele lor româneşti ori de câte ori considerau că erau datori să o facă, cu toată convingerea, sincer, fără nicio reținere. După intrarea trupelor române în Basarabia şi izgonirea bolşevicilor dincolo de Nistru şi, mai ales, din momentul proclamării independenţei protejate de aceste trupe, atitudinele proromâneşti încep să se manifeste mai larg şi mai deschis. Începem să le constatăm şi la unii deputaţi care până atunci fuseseră foarte reținuți în această privinţă. Astfel, în ziua votării Declaraţiei de independenţă, P. Erhan, unul dintre cei mai cultivați deputați, foarte bun orator, care era în acel moment şi ministrul învățământului, observa: „A venit 24 ianuarie, zi cu o semnificaţie deosebită în istoria naţiunii române şi a ramurii acesteia – a moldovenilor”[32]. Iar câteva zile mai târziu, Inculeţ, care până atunci nu vorbise niciodată despre relaţia de neam dintre moldovenii din Basarabia şi românii de peste Prut, avea să facă următoarea mărturisire: „Istoria ne învaţă că popoarele care fac parte din aceeaşi naţiune tind să se unească într‑un sin­gur stat şi să aibă o viaţă comună. Noi, moldovenii, suntem fraţii de sânge ai românilor, suntem ramură a românilor”.

A existat în Sfatul Ţării un grup de deputaţi care şi‑au arătat deschis sentimentele românești tot timpul, atât până la proclamarea independenţei şi apoi a Unirii, cât şi după aceste evenimente. Chiar în momentul deschiderii lucrărilor Parlamentului basarabean, deputaţii I. Pelivan, I. Buzdugan, ofiţerul D. Bogos au evocat personalităţi şi fapte memorabile din istoria comună a tuturor românilor și au citat din operele poeţilor români V. Alecsandri, O. Goga şi Şt.O. Iosif. Şedinţa din 29 decembrie 1917 a fost una dintre cele mai furtunoase şi mai pline de învăţăminte în ceea ce priveşte atitudinea basarabenilor faţă de fraţii lor de peste Prut. Referindu‑se la cuvântarea deputatului menşevic Nadejda Grinfeld, din şedinţa precedentă, când, discutându‑se chestiunea chemării unor forţe militare în Basarabia pentru a pune capăt anarhiei, acesta a spus: „Pot să vină orice trupe, numai nu române”, Vasile Gafencu a rostit un discurs frumos şi de bun‑simţ, în care a zis, între altele: „Grinfeld a spus de la această catedră că putem chema în ajutor pe oricine dorim din lumea întreagă, numai nu pe români. Ce înseamnă asta, domnilor deputaţi? Asta înseamnă că deputatul Grinfeld «ne permite» să chemăm chinezi, japonezi pentru a ne apăra drepturile, numai să nu‑i aducem pe fraţii noştri. Pentru noi, moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, acest fapt este regretabil”. Ion Buzdugan, cu energia lui vulcanică şi cu sinceritatea sa nedezmințită, îşi arăta cel mai des atașamentul la cauza românească. Astfel, în noaptea spre 24 ianuarie 1918, când a fost votată Declaraţia de independenţă a Republicii Moldoveneşti, el cuvânta patetic: „În ziua aceasta frumoasă trebuie să ne amintim şi de cei care suferă şi mor sub jugul ungar – fratii noștri din Bucovina și Ardeal. Eu cred că soarele libertăţii se va arăta şi pentru ei. Cred că fraţii noştri din Bucovina şi Ardeal, împreună cu moldovenii de peste Nistru se bucură de independenţa noastră. În ziua de 24 ianuarie, măreaţă zi istorică, vom duce tuturor vestea aceasta îmbucurătoare. Sufletul nostru și dragostea pentru poporul nostru sunt mai puternice decât frontierele Carpaţilor; cu această forţă noi vom distruge (aceste frontiere – J.Ţ.) şi poporul român se va uni”. Iar în şedinţa din 27 martie avea să ţină un discurs în egală măsură înflăcărat şi mobilizator, glăsuind între altele: „Lasă să ştie poporul nostru, ţara noastră şi lumea întreagă că noi, românii basarabeni, care un veac întreg am pătimit sub jugul țarismului rus, ardem de nerăbdare cu toţii să ne unim cu fraţii noştri de peste Prut, că dorim să fim şi să rămânem pentru totdeauna împreună cu România. Să ştie lumea întreagă că noi dorim unirea tuturor românilor, şi a celor de dincoace de Prut, și a celor de peste Carpaţi, într‑o Românie Mare, şi în temeiul principiului autodeterminării popoarelor, proclamat de Revoluție, astăzi, domnilor deputați, suntem chemaţi să realizăm actul cel mai revoluţionar din istoria mult pătimitului nostru popor – să votăm pentru reunirea Basarabiei cu România… Domnilor deputaţi, în clipa aceasta solemnă vă îndemn, în faţa poporului nostru şi a urmaşilor, în faţa istoriei și a întregii omeniri, să vă îndepliniţi datoria pînă la capăt – să votați deschis şi cu curaj reunirea Basarabiei cu România”.

O adevărată lecţie de patriotism românesc basarabean aflăm în procesul‑verbal al ședinței din 16 martie 1918 a Sfatului Țării. Principala chestiune pe ordinea de zi era atitudinea deputaţilor faţă de pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei, formulate tranşant, cu câteva zile în urmă, într‑o notă a prim‑ministrului ucrainean V. Golubovici, trimisă guvernelor Germaniei, Austro‑Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României. Indignat că, în loc să se revolte, împreună cu moldovenii, împotriva acestor pretenţii, unii reprezentanţi ai minorităţilor declanșaseră un atac asupra guvernului pe motiv că acesta a permis ca adunările de zemstvă din judeţele Bălţi şi Soroca, din 3 şi, respectiv, 13 martie, să cheme la unire cu România, prim‑ministrul D. Ciugureanu le‑a replicat acestora cu demnitate şi cu toată îndrăzneala. Referindu‑se la unul dintre aceşti deputaţi, zicea: „Nu mă îndoiesc că el într‑adevăr iubeşte ţara aceasta, că îl doare sufletul pentru nenorocirile ei şi că vorbeşte aici sincer de tot. Dar şi eu îmi iubesc ţara nu mai puţin decât fiecare dintre dumneavoastră, domnilor reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Cine sunteţi d‑stră aici? Oaspeţi care au găsit adăpost şi ospitalitate în ţara aceasta. Dumneavoastră nu cunoaşteți istoria (acestei ţări – n.a.) şi eu înțeleg de ce nu o cunoașteți: niciodată nu v‑a interesat soarta acestei ţări, întotdeauna aţi fost atraşi încoace numai de câștig”.

Mai multe procese‑verbale ale Sfatului Țării arată că unul dintre cei mai consecvenţi şi mai hotărâţi reprezentanţi ai românismului basarabean era Anton Crihan. Când, în şedinţa din 7 martie 1918, se discuta despre necesitatea semnării unei convenţii cu România pentru exploatarea căilor ferate basarabene aflate în prag de faliment, pe care minoritarii, împreună cu un moldovean rătăcit printre ei, Pavel Cocârlă, o respingeau, Crihan le amintea acestora situaţia de la sfârşitul lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie, când anarhia împinsese ţara pe marginea prăpastiei, dar, zicea el, „binevoitorii noştri de azi declarau atunci că mai degrabă se vor duce cu bolşevicii care se dezlănţuiseră cu sălbăticie decât să fie de acord de a fi invitată aici România”. Printre multe alte luări de cuvânt pentru afirmarea cauzei româneşti în Basarabia, mereu bătăioase şi întotdeauna bine argumentate, se evidenţiază discursul emo­ţionant din 18 mai 1918 privind susţinerea propunerii ca soţiilor lui Alexei Mateevici şi Simion Murafa să le fie acordat un ajutor de câte 3000 de ruble, iar fiicelor celor doi oameni de cultură, Nina Mateevici şi Silvia Murafa, o pensie anuală de câte 900 de ruble până la atingerea majoratului. Scârbit şi, totodată, indignat de replica moldoveanului Cocârlă, rătăcit în fracțiunea ţărănească a lui Tîganko, care zicea că ar fi o ruşine să se dea astfel de ajutoare din banii poporului, Crihan observă, între altele, că în trecut basarabenii nu au avut oameni mari, de aceea viața le‑a fost atât de grea şi că abia pe la 1906 apar primii dintre ei. „Un astfel de om mare a fost Murafa… Un om la fel de mare pentru Basarabia a fost şi poetul Mateevici. Murafa a fost luptător pentru patrie, Mateevici a fost poetul care a cântat‑o. Moartea lor a fost deosebită. Unul a fost jertfa unui complot, iar celălalt a murit pe front. Noi trebuie să le fim recunoscători, iar celor care protestează împotriva dorinței noastre de a le mulțumi trebuie să le fie rușine. Mai ales vouă, moldovenilor din fracțiunea țărănească, ar trebui să vă fie ruşine să mergeţi împotriva celor mai de seamă moldoveni. 900 de ruble nu sunt bani mulți și în orice caz sunt mai puțini decât 700.000 ruble, care au fost dați pe degeaba ofițerilor ruși pentru a goni câinii pe străzile Chişinăului”. Admirabil s‑au manifestat şi deputaţii P. Erhan, V. Cijevschi, E. Alistar, V. Gafencu, Gh. Buruiană, E. Sinicliu, N.N. Bosie‑Codreanu, T. Ioncu, care au reuşit să convingă parlamentul să transmită Sala publică de conferinţe „A.S. Puşkin” Societății culturale „Făclia”, al cărei preşedinte, Vasile Țanțu, intenţiona să o transforme în teatru naţional pentru moldoveni.

După ce Basarabia s‑a aflat mai bine de un secol sub dominaţie străină, timp în care spi­ritualitatea românească părea să fie şi ea străină aici, sănătoasa conștiință naţională a acestor deputaţi ai Sfatului Ţării se arată ca ceva incredibil, ca o minune. Şi totuşi, ea era o realitate care demonstrează că, în pofida faptului că în tot acest răstimp Rusia a făcut tot posibilul pentru a înstrăina ţinutul de la matca sa naţională şi a‑l rusifica, eforturile ei s‑au dovedit a fi zadarnice, deoarece baza spiritualității acestui colț de țară românească, reprezentată de cultura populară a românilor basarabeni, a rămas neafectată şi în orice caz prea puţin alterată.

Examinarea acestor procese‑verbale ale Sfatului Țării atenţionează asupra necesităţii de a nu cădea în greşeala idealizării convingerilor politice şi a mentalităţii deputaţilor. Acest exercițiu impune, mai ales, o delimitare a convingerilor izvorâte din sentimente naţionale de ideile sociale şi proiectele politice obținute prin contaminare fizică sau prin studiu. Dacă îi avem în vedere doar pe deputații moldoveni, care reprezentau majoritatea populației basarabene, constatăm că ideea naţională românească, chiar dacă nu era conştientizată de ei întotdeauna suficient de nuanțat, indiferent că se manifesta la început doar sub forma unui românism local, moldo‑basarabean, avea rădăcini adânci în subconştientul acestora, ceea ce i‑a determinat să o manifeste chiar din primele zile ale revoluţiei, iar unii, de regulă cei mai instruiţi dintre ei, cu mult până la acel eveniment. Cu totul altfel stăteau lucrurile în cazul ideilor obţinute prin implicare în mişcarea revoluţionară din anul 1917. Acestea, înălțătoare, cum am mai spus, şi capabile să genereze primenirea radicală a societății, au apărut, în toată complexitatea lor, brusc, spontan, datorită impactului colosal exercitat de revoluţie asupra oamenilor, atât prin amploarea fără precedent a evenimentului, cât – şi poate mai ales – prin noutatea lui. Oamenii au fost luați de acest val extreme de puternic, a toate schimbător, pe nepregătite, fără să mai aibă timp să mediteze îndeajuns asupra comandamentelor şi mesajelor lui, să şi le asimileze, fără ca ele să se fi putut sedimenta în sufletul şi în mintea lor, devenind element definitoriu al mentalităţii lor. O schimbare radicală de decor politic, un nou raport de forţe în societate, un alt climat sociopsihologic puteau şterge uşor ideile şi predispoziţiile generate de revoluţie. Din nefericire, exemple concludente sunt destule. Astfel, membrii Sfatului Țării, pe care revoluţia îi făcuse antimonarhiști ireconciliabili, în ședința lor din 25 noiembrie 1918, aveau să aprobe cu entuziasm manifest – e adevărat că nu se știe cât de sincer – o telegramă pentru regele României, căruia îi exprimau „sentimentele de credinţă, iubire şi devotament de nezdruncinat” şi se angajau să facă „un zid de apărare în jurul Tronului, în care noi vedem, se spunea în telegramă, cea mai puternică garanție a prosperității și fericirii națiunii române”[33].

La fel de ușor au renunțat deputații și la ideile lor de revoluționari socialiști, după care lupta pentru realizarea idealurilor naționale se dădea sub steagul roșu al revoluției, cum zicea Anton Crihan în ședința din 18 mai a Sfatului Țării. Vorbind însă în ultima şedinţă, din noaptea de 26/27 noiembrie 1918, despre reforma agrară, tot el, care cu o jumătate de an mai devreme se caracteriza ca fiind „socialist‑revoluționar (naționalist)”, cum erau majoritatea colegilor săi deputați, avea să declare că democrația propagată de revoluționarii socialiști era categoric străină românilor basarabeni și că ea nu avea de gând să rezolve problema țărănească, ci mai degrabă urmărea să dăuneze acestei cauze[34]. După încadrarea definitivă a Basarabiei în regatul român, foştii revoluţionari basarabeni şi‑au renegat frumoasele lor convingeri de dreptate socială şi de transformare radicală a societăţii, cu care se mândreau atât de mult în anii 1917‑1918.

 

Note:[1] Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, ed. a 2‑a, Chișinău, 1993, p. 16‑17.
[2] Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM), fond 727, inv.2, dosar 55, f. 343.
[3] Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România în 1918, Chișinău, 1998, p.197.
[4] I. Inculeț, O revoluție trăită, Chișinău, 1994, p.104; Idem, în Ideologie și structuri comuniste în România (1917-1918), București, 1995, p. 464.
[5] ANRM, fond 727, inv.2, dosar 92, ff.1‑15.
[6] În fondul de arhivă al Sfatului Țării există un dosar special cu foarte multe decizii ale organelor locale ale puterii și ale diferitelor organizații obștești și profesionale privind delegarea în Parlament a reprezentanților acestora: ANRM, fond 727, inv. 2,dosar 41; v și 77.
[7] ANRM, fond 727, inv.2, dosar 21, partea I, f.16.
[8] Ibid., dosar 21, partea a II-a, f. 277.
[9] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 221 v.
[10] Ibid., f 222 v.
[11] Ibid., dosar 55, f. 145.
[12] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 82.
[13] Ibid., dosar 55, f 274.
[14] Ibid., f. 124.
[15] Vezi și Șt. Ciobanu, p. 187‑196.
[16] ANRM fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 4v.
[17] Sfatul Țării, 29 noiembrie 1917.
[18] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 41, ff. 250-251.
[19] Ibid., dosar 21, partea I, f. 4.
[20] Vezi Șt. Ciobanu, p. 253.
[21] C. Argetoianu, Memorii, vol. V, București, 1995, p. 28.
[22] Ibid., p. 54.
[23] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 158-158v.
[24]  Ibid., ff, 143 v., 144 v.
[25] Ibid., dosar 21, partea I, f. 143.
[26] Ibid., partea a II-a, f. 205.
[27] M. Sadoveanu, Orhei și Soroca, Note de drum. Chișinău, 1921, p. 76.
[28] Vezi dezbaterile și anexa menționată de Șt. Ciobanu, ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea L ff. 62‑73v.
[29] Sfatul Țării, 22 februarie 1918.
[30] I. Țurcanu, p. 88.
[31] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 2 v.
[32] ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II‑a, f. 218 v.
[33] Sfatul Țării, nr. 249, 1918.
[34] Ibid., 2/15 decembrie 1918.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*