Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă: Înfăptuirea idealului naţional suprem: Marea Românie Unită şi recunoaşterea sa internaţională (1918‑1920)

Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă: Înfăptuirea idealului naţional suprem: Marea Românie Unită şi recunoaşterea sa internaţională (1918‑1920)

Centenarul Marii Uniri

În a doua jumătate a anului 1918, după mai bine de patru ani de la declanșarea celei mai mari conflagrații pe care o cunoscuse până atunci omenirea, ani de jertfe, de dureri, dar și de speranțe niciodată pierdute – în ciuda eșecului diverselor inițiative de pace – finalul apropiat al războiului era anunțat de starea de epuizare a forțelor combatanților, de creșterea stării de nemulțumire a populației, provocată de lipsurile de tot felul, de numărul mare al pierderilor umane de pe front, de valul de greve și de manifestații din numeroase țări, de nesiguranța zilei de mâine etc. Iar evenimentele din Rusia constituiau și ele un adevărat și îngrijorător avertisment în lipsa unui proiect de pace și de așezare a lumii în viitor, lipsă pe care președintele Woodrow Wilson a căutat să o suplinească – fie și parțial – prin cele 14 puncte ale Proclamației din 8 ianuarie 1918.

Aceasta era situația când în lunile septembrie – noiembrie 1918 se declanșează procesul de capitulare a forțelor militare ale Puterilor Centrale aflate pe diferite fronturi de luptă europene. Început pe frontul din Balcani la sfârșitul lunii septembrie, acest proces va fi încheiat în vestul Europei, la mijlocul lunii noiembrie.

În Balcani, ofensiva declanșată la 12 septembrie 1918 de forțele aliate, aflate sub comanda generalului francez Franchet d’Esperey, a spart frontul bulgar și înaintarea lor s‑a dovedit de neoprit, ceea ce a determinat Bulgaria să ceară începerea de negocieri pentru încheierea armistițiului.

Acesta va fi semnat la 29 septembrie 1918 la Salonic, trupele aliate continuându‑și apoi înaintarea spre nord și nord‑vest, ajungând la 19 octombrie la Dunăre, în zona localității Vidin[1].

Concomitent, pe frontul din Asia Mică, forțele militare britanice, conduse de generalul Edmund Allenby, au declanșat o puternică ofensivă împotriva trupelor otomano‑germane, care au fost nevoite să accepte, la 30 octombrie 1918, un armistițiu, semnat la Mudros[2].

O evoluție asemănătoare se întâlnește în această perioadă și pe alte fronturi. Astfel, după ce în vara anului 1918 trupele italiene reușiseră să oprească ofensiva forțelor austro‑ungare pe Piave, la 24 octombrie 1918, ele au declanșat un puternic contraatac, reușind în scurt timp să obțină un strălucit succes la Vittorio‑Veneto (27 octombrie 1918), să rupă frontul, forţându‑l pe împăratul Carol I să ceară armistițiu (30 octombrie), cu obligația asumată de austrieci de a acorda dreptul la autodeterminare popoarelor din cadrul imperiului. Practic, Austro‑Ungaria, aflată în plin proces de disoluție[3], a semnat armistițiul de la Padova (Villa Giusti) la 3 noiembrie 1918.

Dar asta nu a salvat nici Imperiul Habsburgic, nici pe împăratul Carol I, pentru că mișcarea revoluționară din imperiu a continuat să se radicalizeze. Adunarea Națională Provizorie și‑a asumat întreaga putere, împăratul Carol I a fost nevoit să abdice (11 noiembrie), iar a doua zi s‑a proclamat Republica Austria.

Că Imperiul Habsburgic își trăia ultimele zile reieşea chiar de „Manifestul” din 16 octombrie 1918 dat de Carol I, în care erau avansate o serie de principii federative și autonomiste, ceea ce a fost de natură să nemulțumească celălalt „partener” din structura Imperiului Habsburgic – cel ungar – unde guvernul condus de Sandor Wekerle declară „Ausgleich”‑ul din 1867 – actul de naștere al Imperiului dualist – ca fiind nul, dar sperând în același timp la renașterea utopicului Regat al Sfântului Ștefan, fără să țină cont că acest spațiu era locuit preponderent de nemaghiari, popoare cu o puternică conștiință națională, ce militau pentru promovarea propriului ideal național. De altfel, în noaptea de 30/31 octombrie 1918, la Budapesta, se formează un „Consiliu Național Maghiar”, condus de Mihaly Károlyi, care proclamă, chiar a doua zi, independența Ungariei (1 noiembrie). Deși aceasta nu a fost recunoscută de către Aliați, totuși, la 13 noiembrie 1918, a fost semnată la Belgrad, între Aliați și Ungaria, o convenție de armistițiu, cu pronunțat caracter militar, ale cărei prevederi – în primul rând cele referitoare la linia pe care urmau să se retragă forțele militare ungare – au nemulțumit o parte dintre Aliați, dar cu deosebire țările vecine Ungariei, și în primul rând România.

Trei zile mai târziu, sub presiunea mișcărilor populare din țară, guvernul ungar proclamă Republica Ungară (16 noiembrie 1918), pentru ca la 21 martie 1919 să se instituie Republica Sfaturilor din Ungaria, cu un regim inspirat după cel bolșevic.

La 11 noiembrie 1918, față de evoluția raporturilor de forță pe fronturile de luptă, a fost rândul Imperiului german să semneze un acord de armistițiu cu puterile Antantei. Inițiativa a aparținut guvernului german, cancelarul Max von Baden înaintând încă de la începutul lunii octombrie o propunere în acest sens președintelui Wilson. După discuții între Aliați, Puterile Aliate și Asociate au formulat o serie de condiții pe care partea germană trebuia să le accepte (printre acestea se afla și obligația Germaniei de a renunța la prevederile tratatelor de la Brest – Litovsk din 18 februarie/ 3 martie 1918, cu Rusia și la cel cu România de la București, semnat la 24 aprilie/ 7 mai 1918), în vederea încheierii armistițiului. În final, la 11 noiembrie 1918, la Rethondes, Germania a semnat acordul de armistiţiu cu Puterile Aliate și Asociate. Astfel, la mijlocul lunii noiembrie 1918 se punea, în sfârșit, capăt unei confruntări ce făcuse să sângereze timp de peste patru ani nu doar un continent – Europa –, ci o lume întreagă.

Pe măsură ce înfrângerea apropiată a Puterilor Centrale devenea tot mai clară, iar situația de pe fronturile de luptă venea să confirme acest trend de evoluție a evenimentelor, harta politică a Europei Centrale și Răsăritene cunoștea schimbări radicale ca urmare a creșterii explozive a mișcărilor de eliberare națională a popoarelor din cele două imperii multinaționale din Europa Centrală – cel german și cel habsburgic –, precum și din fostul imperiu țarist, zguduit la rândul lui de mișcări revoluționare interne și de război civil.

Lunile octombrie – noiembrie 1918 au marcat un vârf mult așteptat al unei istorii de luptă, al victoriei unei mari idei – ideea națională, al împlinirii unui crez ce hrănise peste vremuri speranțele cehilor și slovacilor, ale slavilor de sud, ale polonezilor și românilor, ale altor popoare ce se confruntaseră cu nedreptățile regimului minorităților între fruntariile celor trei imperii multinaționale. În final, succesul acestei lupte a trasat o nouă hartă politică pe largi zone ale continentului european ale cărei frontiere, în liniile sale fundamentale, le prefigurau sau chiar anticipau pe cele ce vor fi stabilite de Conferința de pace de la Paris[4].

În teritoriile locuite de cehi, care făceau parte din zona austriacă a Imperiului Habsburgic, în octombrie 1918 au izbucnit numeroase demonstrații populare, manifestanții revendicându‑și dreptul la autodeterminare, inclusiv la crearea unei Republici Cehoslovace Independente. După ce guvernul austriac a acceptat condiționarea guvernului american de începere a negocierilor de armistițiu de angajamentul anticipat al Vienei că va acorda independență cehoslovacilor și iugoslavilor, manifestațiile cehilor și slovacilor, cu drapele naționale, s‑au intensificat. La 15/28 octombrie, la Praga, Comitetul Național Cehoslovac (creat la 30 iunie/ 13 iulie 1918) a proclamat independența țării.

O evoluție asemănătoare a avut loc și în teritoriul locuit de slovaci. Chiar a doua zi, Consiliul Național Slovac, întrunit la Turčiansky Sveatý Martin, a proclamat ruperea Slovaciei de imperiu (teritoriile slovace făceau parte din partea ungară a Imperiului) și a cerut unirea cu cehii în cadrul noului stat cehoslovac independent. A urmat, la 1/14 noiembrie 1918, deschiderea la Praga a lucrărilor Adunării Naționale, care a proclamat Republica Cehoslovacă Independentă și a ales, a doua zi, primul președinte al țării: Tomáš Garrigue Masaryk[5].

În teritoriile din Imperiul Habsburgic locuite de slavii de sud (sârbi, croați, sloveni etc.) au avut loc evenimente cu o semnificație asemănătoare. După puternice demonstrații de masă, la 4/7 octombrie 1918 reprezentanții tuturor partidelor iugoslave din Imperiul Habsburgic, întruniți la Zagreb, au creat Consiliul Național Iugoslav, care a constituit imediat un guvern provizoriu, care a preluat conducerea în teritoriile din imperiu locuite de slavii de sud.

În zilele următoare, consiliile naționale iugoslave din Dalmația, Bosnia, Herțegovina, Istria, Rijeka și Voivodina au recunoscut Consiliul Național Iugoslav ca reprezentant legal al lor și Comitetul său executiv ca guvern al tuturor iugoslavilor din Austro – Ungaria. Au urmat noi pași spre unirea slavilor de sud, când adunările naționale din Croația, Slovenia și Dalmația și‑au proclamat independența (16/29 octombrie), apoi Consiliul Național Iugoslav a proclamat independența statului sârbilor, croaților și slovenilor (16/19 noiembrie), creând astfel nucleul necesar pentru unificarea tuturor provinciilor slavilor de sud într‑un singur stat. În final, la 11/24 noiembrie 1918, Vecea Populară votează unirea cu Serbia și Muntenegru. O săptămână mai târziu, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, la Belgrad, s‑a proclamat solemn statul unic al tuturor iugoslavilor, iar la 16/29 decembrie s‑a constituit primul guvern al Regatului sârbo‑croato‑sloven (din 1929 – Iugoslavia)[6].

Lunile octombrie – noiembrie 1918 au reprezentat și pentru poporul polonez împlinirea idealului de independență și de unitate națională. La sfârșitul anului 1918 poporul polonez se afla împărțit între cele trei imperii vecine: Imperiul german (partea de vest a teritoriului locuit de polonezi), Imperiul Habsburgic (partea de sud, formată din Galiția și parțial Silezia) și Imperiul rus, răsăritul teritoriului, așa-numitul „Regat al Poloniei”. Să amintim, de asemenea, existența unei puternice emigrații poloneze, care se va implica și ea în realizarea unității naționale. Astfel, la 15 august 1917, la Lausanne, a fost creat un Comitet Național Polonez, în frunte cu Roman Stanisław Dmowski, care a desfășurat o susținută campanie internațională în sprijinul înfăptuirii unității naționale poloneze.

La 28 octombrie 1918, în „tronsonul austriac”, deputații polonezi din Parlamentul de la Viena au creat „Comisia Poloneză de Lichidare”, al cărei obiectiv era acela de a prelua puterea în Galiția și Silezia thescheniană, a „lichida” legăturile cu Austria și de a crea apoi un stat independent care să reunească toate teritoriile poloneze. La 31 octombrie, Comisia a preluat puterea în Cracovia, apoi în Galiția apuseană și în unele regiuni din „Regatul polonez”.

Concomitent, în teritoriul care făcea parte din Imperiul rus, în noaptea de 6/7 noiembrie 1918 a fost creat la Lublin un guvern popular provizoriu al Republicii Polone. Curând însă, unul dintre fruntașii luptei naționale, Josef Pilsudski, a preluat puterea (14 noiembrie), iar guvernul de la Lublin, în care se aflau adepți ai acestuia, i s‑a subordonat. La 21 noiembrie, noul guvern a făcut cunoscut programul său politic (republică, libertăți cetățenești, normalizarea relațiilor cu vecinii etc.), dar sublinia totodată și dorința de eliberare a „tronsonului prusac”, locuit de polonezi. A doua zi a fost promulgat decretul prin care J. Pilsudski a preluat puterea ca șef interimar al statului, ce cuprindea în acel moment „tronsonul rus” și „tronsonul austriac”, dar rămânea încă în afara frontierelor statului „tronsonul prusac”. La 16 ianuarie 1919, în urma eșecului loviturii de stat organizată de forțe politice de dreapta din „Comitetul Național” condus de R. Dmowski (4‑5 ianuarie 1919), se ajunge la o înțelegere între cele două grupări cu privire la formarea unui guvern condus de Ignacy Paderewski, guvern recunoscut și pe plan internațional. Dar procesul de consolidare a puterii centrale și stabilirea granițelor Poloniei aveau să dureze încă mai bine de doi ani[7].

În perioada în care se redesena harta politică – și nu numai! – a Europei, a destrămării unor imperii multinaționale și ridicării pe ruinele lor a unor state naționale suverane și independente, România se afla în situația de a avea o mare parte dintre conaționalii săi în afara hotarelor țării. Iar românii – atât cei din interiorul hotarelor țării, cât și cei din afara acestora – doreau cu ardoare realizarea unității naționale. Răspunzând acestui sentiment cvasiunanim, guvernul român a urmărit cu perseverență evoluția evenimentelor internaționale pentru coordonarea acțiunilor sale în vederea realizării idealului național, acordând prioritate trecerii Carpaților în vederea unirii Transilvaniei cu țara, deși o parte a românilor doreau o acțiune peste Prut, pentru unirea cu Basarabia.

 Opțiunea guvernului pentru o acțiune alături de puterile Antantei se baza pe argumente puternice. Ea nu însemna în niciun caz o „părăsire” a Basarabiei, ci era o opțiune impusă de o realitate politică, dar nu era o renunțare. Iar viitorul a demonstrat acest lucru. Acțiunea României în Transilvania alături de Antanta avea în vedere nu numai motivații naționale, ci și factori de ordin economic, militar și politic ce indicau o superioritate a Antantei. De aici, în primul rând, izvora convingerea privind victoria finală a puterilor Antantei în confruntarea cu Puterile Centrale, care s‑a dovedit în final corectă.

Negocierile guvernului român cu Antanta, reprezentată de guvernul rus[8], s‑au finalizat prin semnarea tratatului de alianță din 4/17 august 1916 de la București, prin care Puterile Antantei garantau statului român integritatea frontierelor (art. 1), România se angaja să declare război Austro‑Ungariei și să înceteze relațiile economice „cu inamicii Aliaților” (art. 2), se recunoștea dreptul României asupra teritoriilor locuite de români din Austro‑Ungaria (art. 3), ale căror limite erau menționate în tratat (art. 4); de asemenea, semnatarii se angajau să nu încheie pace separată. Convenția politică era însoțită de una militară, ce prevedea obligațiile semnatarilor în perioada operațiunilor militare[9].

Zece zile mai târziu, la 14/27 august, România declara război numai Austro‑Ungariei, justificându‑și acest act prin „dorința de a contribui să se grăbească sfârșitul conflictului și sub imperiul necesității de a‑și salva interesele de rasă”.

Ofensiva trupelor române în Transilvania, declanșată chiar a doua zi, a fost întâmpinată cu entuziasm de către români, dar vulnerabilitățile strategice ale frontului, desfășurarea operațiunilor militare, neîndeplinirea de către Aliați a obligațiilor militare ce le reveneau, în primul rând, neînceperea ofensivei împotriva Puterilor Centrale pe frontul de la Salonic înainte de intrarea României în război și, în special, evenimentele revoluționare din Rusia, care au dezorganizat Frontul răsăritean și, în final, încheierea de către Rusia a tratatului de pace cu Puterile Centrale (Brest – Litovsk, 18 februarie/ 3 martie 1918) au determinat și guvernul român să semneze o pace dureroasă cu Puterile Centrale (București, 24 aprilie/ 7 mai 1918), prin care România pierdea Dobrogea și teritorii din Carpați, obligată să demobilizeze o mare parte din armată, era instaurat un monopol german asupra unor sectoare ale economiei românești etc.

 Să amintim însă că statul român, în ciuda presiunilor la care a fost supus din partea Puterilor Centrale, în special a Germaniei, nu a ratificat acest tratat, care din punct de vedere juridic nu a intrat niciodată în vigoare.

După revoluția rusă din februarie 1917 și căderea țarismului, în cadrul evoluțiilor ce marcau schimbările din fostul imperiu țarist se remarcă o intensificare a mișcării naționale pe teritoriul dintre Prut și Nistru locuit de români și o clarificare progresivă a obiectivelor ei, mergând de la autonomie națională la independență și, în final, la unirea Basarabiei (anexată în 1812 de Rusia) cu România.

Un moment important al acestei evoluții l‑a reprezentat primul Congres al soldaților moldoveni din cadrul armatei rusești, ținut la Chișinău, între 20‑28 octombrie/ 1‑8 noiembrie 1917, la care au participat peste 800 de delegați ce reprezentau pe cei aproximativ 250.000 soldați moldoveni. Congresul a adoptat o serie de rezoluții ce sintetizau cerințe ale mișcării naționale a românilor basarabeni: autonomia Basarabiei, formarea de unități militare moldovenești, reformă agrară, oprirea colonizării Basarabiei cu elemente străine, învățământ în limba română, crearea „în cel mai scurt timp” a unei instituții – Sfatul Țării – pentru „cârmuirea” Basarabiei; Congresul a ales deja din rândurile sale primii 44 de deputați pentru „Sfatul Țării”[10].

La 21 noiembrie/ 4 decembrie 1917 s‑au deschis lucrările Sfatului Țării. Din rândul celor 150 de deputați, 105 erau români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 1 armean, 1 grec[11]. La 2/15 decembrie 1918, Sfatul Țării a adoptat o „Declarație” prin care era proclamată Republica Democratică Moldovenească, ce ar fi urmat să intre într‑o viitoare Republică Federativă Democratică Rusă[12].

De asemenea, se prevedea formarea Consiliului Directorilor generali, ca organ executiv (acesta a fost alcătuit la 7/20 decembrie) și adoptarea unui program de reforme democratice.

În ciuda măsurilor luate de noile autorități din Basarabia pentru restabilirea ordinii în țară, dezordinea, actele de violență și chiar omorurile provocate de soldații ruși ce se retrăgeau în dezordine de pe front și se îndreptau spre Rusia, traversând teritoriul Basarabiei, dar și atacurile împotriva noilor autorități de la Chișinău s‑au înmulțit.

În situația creată, la cererea Sfatului Țării și a Consiliului Directorilor Generali, a unor autorități civile și militare străine interesate în restabilirea ordinii și asigurarea securității căilor de comunicație, a depozitelor de armament (inclusiv armata română avea depozite de armament ce depășeau linia Nistrului), guvernul român a trimis la mijlocul lunii ianuarie 1918 unități ale armatei române pentru restabilirea ordinii, care au fost întâmpinate de populație cu aclamații, inclusiv de către minoritățile naționale.

Reacția guvernului bolșevic a fost ruperea relațiilor diplomatice cu România (13/26 decembrie 1918) și declararea tezaurului român, depus spre păstrare la Moscova, „intangibil” pentru „oligarhia română”. Câteva zile mai târziu, la 24 ianuarie/ 6 februarie 1918, Sfatul Țării a proclamat în unanimitate independența țării. Proclamarea independenței nu putea fi decât o soluție temporară în condițiile atitudinii Rusiei, agresivității și dezordinii existente dincolo de Nistru, şi pretențiilor anexioniste ale Ucrainei. De fapt, toate pericolele externe ce amenințau independența țării nu făceau decât să întărească curentul unionist, ce devenea de nestăvilit: la 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Țării „în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure pot să hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa, România”[13].

Unirea a fost întâmpinată cu mare entuziasm de românii de o parte și de alta a Prutului. O delegație oficială a Sfatului Țării, din care făceau parte: I. Inculeț, D. Ciugureanu, Pan Halippa, I. Pelivan, C. Stere, T. Ioncu, arhimandritul Gurie și alții, sosită la Iași la 30 martie/ 12 aprilie 1918 pentru a aduce la cunoștința țării și a regelui unirea, este primită de regele Ferdinand, care urează bun venit reprezentanţilor basarabeni „Salutăm în voi – a declarat regele Ferdinand – o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge”[14].

Hotărârea de unire votată la Chișinău a fost promulgată prin decretul‑lege dat la Iași, la 9/22 aprilie 1918 și semnat de rege, de președintele Consiliului de Miniștri, Al. Marghiloman și D. Dobrescu, ministrul justiției[15].

Hotărârea Basarabiei de Unire cu Țara – prima provincie românească ce revenea la locul ei după o absență de mai bine de un secol – a fost urmată în toamna anului 1918 de hotărâri asemănătoare ale altor două provincii românești: Bucovina și Transilvania.

În Bucovina, proiectul de federalizare a Imperiului Habsburgic lansat de împăratul Carol I prin manifestul „Către popoarele mele credincioase”, din 3/16 octombrie 1918, a fost respins de români. La Viena, Clubul parlamentar român s‑a transformat în Consiliul Național Român, organ reprezentativ al românilor din Bucovina. În ședința Parlamentului austriac din 9/22 octombrie 1918, doi reprezentanți ai Consiliului Național – C. Isopescu-Grecul și Gheorghe Grigorovici – s‑au pronunțat împotriva proiectului imperial și au cerut ca Bucovina să revină României, de la care fusese dezlipită în 1775.

În aceeași zi, bucovinenii aflați la Iași au publicat în ziarul „Glasul Bucovinei” un articol al lui Sextil Pușcariu – adevărat program al patrioților români din Imperiul austro‑ungar – ce sintetiza astfel dorințele românilor din imperiu: „Vrem: să rămânem români pe pământul nostru străbun și să ne cârmuim singuri […] Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin […]. Pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria […] să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă […]. Cerem: să putem aduce la Congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanții aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre”[16].

La 14/27 octombrie 1918, în Adunarea Națională organizată la Cernăuți din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, care s‑a autoproclamat Adunare Constituantă, s‑a hotărât „unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într‑un stat național independent și va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria”, respingând „cu hotărâre orice încercare care ar ținti la știrbirea Bucovinei”, dar subliniind dorința lor de a se înțelege cu popoarele conlocuitoare[17].

Întrucât ucrainienii bucovineni intenționau ca o parte a Bucovinei să fie încorporată în Republica ucraineană nou creată, iar soldații ucraineni întorși de pe front au creat, prin acțiunile lor, o stare de nesiguranță pentru populație, Consiliul Național Român, pentru a face față situației, a solicitat guvernului român sprijin militar, cerere care a fost acceptată.

Drept urmare, Divizia a VIII‑a, condusă de generalul Iacob Zadic, a sosit la 29 octombrie/11 noiembrie 1918 în Cernăuți, unde a fost primită cu entuziasm și speranțe de populație[18].

Perioada care a urmat a marcat o strângere a legăturilor Consiliului Național din Bucovina cu guvernul român și, concomitent, o amplificare a manifestărilor în favoarea unirii Bucovinei cu România. În aceste condiții, la 15/28 noiembrie 1918 s‑au desfășurat la Cernăuți lucrările Congresului General al Bucovinei, ce trebuia să stabilească „raportul politic al Bucovinei față de Regatul Român”.

Delegații prezenți în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți (74 delegați ai Consiliului Național, 13 ai ucrainienilor, 7 ai germanilor și 6 ai polonezilor), „întrupând suprema putere a țării” au votat „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”[19].

La 18/31 decembrie 1918 regele Ferdinand și prim-ministrul I.I.C. Brătianu au semnat decretul‑lege privind Unirea Bucovinei cu România[20].

În toamna anului 1918 și mișcarea națională a românilor din Transilvania s‑a intensificat. S‑a trecut de la manifestări locale la o nouă fază de organizare a lor la nivelul tuturor teritoriilor locuite de românii din Ungaria. Totodată, în plan politic, s‑a ajuns la o colaborare între Comitetul Executiv al Partidului Național Român și social‑democrații transilvăneni în vederea constituirii unui Consiliu Național Român, care să reprezinte interesele și aspirațiile tuturor românilor.

În acest scop, la 29 septembrie/12 octombrie 1918 s‑a întrunit la Oradea Comitetul Executiv al Partidului Național Român, care a analizat evoluția situației interne din Imperiul Habsburgic, iar în final a fost adoptată o „Declarație” ce reprezenta o afirmare publică clară a dreptului la autodeterminare al națiunii române. „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare națiune poate dispune, hotărî singură și liberă de soarta ei” – se arăta în „Declarație” – națiunea română din Ungaria și Ardeal era hotărâtă de a‑și alege singură viitorul, iar parlamentul și guvernul ungar nu erau îndreptățite să se considere „reprezentante ale națiunii române”. Totodată se sublinia necesitatea convocării Adunării Naționale, având drept scop să aleagă organismele care „ să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”[21].

La întâlnirea de la Oradea a fost ales și un Comitet de acțiune, din care făceau parte personalități reprezentative ale mișcării naționale (Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Al. Vaida‑Voevod, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Șt. Cicio‑Pop, Ioan Suciu, Teodor Mihaly etc.), al cărui sediu a fost stabilit la Arad.

 O săptămână mai târziu, la 5/18 noiembrie 1918, Al. Vaida‑Voevod a dat citire „Declarației” în parlamentul de la Budapesta. Discursul pe care fruntaşul politic ardelean l‑a ținut cu această ocazie a reprezentat un puternic act de acuzare la adresa regimului de oprimare a minorităților naționale din Ungaria și a măsurilor drastice de maghiarizare întreprinse de autorități. El a cerut „să se dea posibilitatea fiecărei națiuni din Ungaria de a‑și întemeia organizația națională”, subliniind că „între oprimatori și oprimați de când e lumea n‑au putut să fie raporturi sincere”. Și a încheiat: „Națiunea română întregită a vorbit prin mine” și că „în aceste clipe istorice fiecare român simte la fel ca mine și inima fie­cărui român e pătrunsă de aceleași sentimente, dorințe și speranțe cărora le‑am dat expresie”[22].

În procesul de reorganizare a mișcării naționale a românilor din Ungaria un moment deosebit de important l‑a reprezentat crearea, la Budapesta, la 18/31 octombrie 1918, a Consiliului Național Român Central, format din reprezentanți ai Partidului Național Român și un număr egal din rândul social‑democraților, organism aflat sub președinția lui Ștefan Cicio‑Pop. La începutul lunii noiembrie, Consiliul Național Român Central își va stabili sediul la Arad. Acest organism, care reprezenta interesele și speranțele românilor din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania, și‑a asumat – prin consiliile naționale locale – sarcina de mare responsabilitate a administrării în zonele din care fuseseră înlăturate autoritățile ungare, a reglementării – prin Consiliul Militar – a situației militarilor români aflați în diverse zone ale imperiului și formării de unități militare proprii, a asigurării vieții și bunurilor locuitorilor etc.

Dar sarcina fundamentală a Consiliului Național Român Central era aceea a înfăptuirii unirii cu România. În acest sens, la 27octombrie/9 noiembrie 1918 – chiar în ziua în care guvernul român a dat un ultimatum de 24 de ore trupelor de ocupație inamice de a părăsi teritoriul României – el a adresat o notă ultimativă guvernului ungar prin care solicita acestuia să predea Consiliului „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”, modalitățile de predare urmând să fie stabilite de o comisie mixtă[23].

Răspunsul era așteptat până la 30 octombrie/12 noiembrie.

Chiar a doua zi, după expirarea termenului ultimatumului și în aceeași zi cu semnarea armistițiului de la Belgrad dintre Ungaria și Aliați, la Arad au început tratative între delegația Consiliului Național Român Central și delegația Consiliului Național Ungar și a guvernului ungar. Negocierile s‑au încheiat după trei zile, fără a se fi ajuns la o hotărâre comună, delegația ungară acceptând doar acordarea unei autonomii locale provizorii, până la Conferința de pace, păstrând însă integritatea teritorială a Ungariei, ceea ce era inacceptabil pentru partea română, ce dorea unirea cu România.

În perioada care a urmat, eforturile românilor s‑au concertat asupra organizării Marii Adunări Naționale, care să confirme voința de unire a locuitorilor Banatului, Crișanei, Maramureșului și Transilvaniei cu România. Delegații ardelene trec în acele zile Carpații și au discuții cu guvernul român, informează șefii misiunilor diplomatice ale Antantei în România asupra proiectului lor, în timp ce numeroși transilvăneni ce se salvaseră în România de persecuțiile autorităților ungare se reîntorc în Ardeal, după lungi ani de despărțire.

La 5/18 noiembrie 1918, într‑un manifest „Către popoarele lumii”, Marele Sfat Național al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania informa guvernele și opinia publică mondială de refuzul guvernului ungar de a accepta „Hotărârea națiunii române de a‑și întemeia pe pământul său strămoșesc statul său liber și independent” și solicita sprijinul „popoarelor lumii” pentru realizarea unirii lor cu „întreg neamul românesc, cu care una voim a fi de aici înainte în veci”[24].

În perioada următoare pregătirile pentru convocarea Marii Adunări Naționale ce urma să se întrunească la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 la Alba Iulia au intrat în linie dreaptă. Primele cuvinte din textul Convocării Adunării subliniază prin ele însele importanța momentului: „Istoria ne cheamă la fapte […] Națiunea română din Ungaria și Transilvania are să‑și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”[25].

La Adunarea Națională de la Alba Iulia – centrul primei uniri a românilor sub Mihai Viteazul – au venit nu numai cei 1228 de delegați, de drept sau aleși, ci pe „Câmpul lui Horea” s‑au adunat peste 100.000 de români veniți din toate părțile teritoriilor locuite de românii din fostul Imperiu austro‑ungar pentru a fi prezenți la marele eveniment, dar și reprezentanți ai provinciilor românești ce se uniseră deja cu Țara: Basarabia și Bucovina. Rezoluția de unire, prezentată de Vasile Goldiș, prevedea la punctul 1: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”[26].

Supusă spre aprobare, Rezoluția de Unire a fost adoptată în unanimitate, iar cei peste 100.000 de români ce înconjurau clădirea au întâmpinat‑o cu un entuziasm de nedescris. Prezent la acest eveniment, Lucian Blaga scria: „În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiți totul, chiar și stângăcia și totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”[27].

A doua zi, Marele Sfat Național (președinte a fost ales Gheorghe Pop de Băseşti) a ales componența guvernului provizoriu (Consiliu Dirigent), în frunte cu Iuliu Maniu. La 1/14 decembrie 1918, o delegație a românilor ardeleni, din care făceau parte Vasile Goldiș, Al. Vaida Voevod, Miron Cristea, Iuliu Hossu și alții, a sosit la București pentru a înmâna regelui hotărârea de unire de la Alba Iulia. Cu acest prilej, regele și‑a exprimat profunda recunoștință față de hotărârea fraților de peste Carpați. La masa oficială, dată în cinstea oaspeților, I.I.C. Brătianu, prim‑ministru, adresându‑se acestora, rostea aceste cuvinte pline de simțire românească: „ Vă așteptam de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință”[28].

La 11/21 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat Decretul nr. 212, care la articolul 1 stipula: „Ținuturile cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân unite cu Regatul României”[29].

După publicarea Decretului în „Monitorul Oficial” din 26 decembrie 1918, guvernul francez a trimis o circulară misiunilor diplomatice franceze în străinătate în care arăta că „alipirea teritoriilor despre care este vorba nu poate fi proclamată de România singură și nu poate fi consfințită decât prin Tratatul de Pace […]. Numai Congresul de Pace are calitatea să se pronunțe asupra atribuirii definitive a teritoriilor respective, ținând seama în egală măsură de situația generală și de voința populației”[30].

Când, la 24 decembrie 1918/ 6 ianuarie 1919, această telegramă circulară era transmisă de la Quai d’Orsay mai multor oficii diplomatice franceze în străinătate, preocupările foștilor beligeranți – învinși și învingători – erau concentrate asupra ultimelor pregătiri în vederea participării la Conferința de Pace de la Paris, ce urma să‑și deschidă lucrările la 18 ianuarie.

 În ciuda situației internaționale deosebit de complexe, a intereselor multiple și adeseori contradictorii dintre marile puteri, așteptările popoarelor de la Conferința de Pace erau mari. Se spera ca hotărârile forumului din capitala Franței să asigure omenirii un viitor pașnic, să consacre dreptul legitim al popoarelor la unitate național – statală, să așeze relațiile dintre state pe baze noi, de respect al independenței și suveranității naționale, de egalitate în drepturi, să consacre o ordine internațională superioară celei anterioare etc.

Și în România deschiderea Conferinței de Pace de la Paris a fost așteptată cu deosebit interes, explicabil dacă avem în vedere speranțele legate de realizarea unității naționale românești. „Ceea ce se petrece acum la Paris este de o însemnătate hotărâtoare pentru România” – sublinia ziarul „Dimineața”[31]. Acest interes era clar mărturisit și de ziarul „Viitorul”, oficiosul guvernamental, care scria în ajunul deschiderii conferinței: „În ce ne privește, dezbaterile acestei conferințe ne interesează în primul rând prin chipul în care se va pune, discuta și hotărî de interesele României, sporită de mai înainte prin libera exprimare pentru Unire a voinței naționale”[32].

Poetul George Topârceanu, într‑un articol în ziarul „Opinia” – intitulat sugestiv „Clipa supremă” – sublinia măreția și unicitatea momentului: „E vorba de soarta întregului românism, care se hotărăște acum la Versailles. E vorba de idealul nostru, care pentru întâia oară și poate pentru ultima oară în decursul timpului a pus în dezbatere sub forma lui integrală, în condițiuni și cu posibilități unice de aducere la îndeplinire […]”. Și în final atrăgea atenția asupra importanței deciziilor Conferinței de Pace care „vor hotărî de soarta românismului peste veacuri”[33].

Nicolae Iorga, de asemenea, a făcut în „Neamul românesc” o cuprinzătoare trecere în revistă a drepturilor și intereselor românești la Conferința de la Paris. „…E vorba – arăta marele istoric – nu numai de tot ceea ce ni s‑a făgăduit și asigurat, de ceea ce s‑a scris în tratate, de ceea ce ne‑am câștigat cu sângele atâtor mii și mii de ostași și de alți martiri ai războiului, morți fără gloria războiului măcar, de ceea ce au declarat, potrivit cu dreptul recunoscut oricărui popor, că voim despre noi și pentru noi, dar și de mediul politic în care va trebui de acum înainte să trăim, de vecinii pe care‑i vom avea și de condițiile chiar în care ni se va impune să trăim cu dânșii”[34].

Înainte însă de deschiderea oficială a Conferinței de Pace, guvernul român a trebuit să clarifice, împreună cu Aliații, statutul participării României la forumul de pace de la Paris. Prin tratatul de alianță din 4/17 august 1916, România se angaja să participe în calitate de aliat de partea puterilor Antantei în lupta împotriva Puterilor Centrale. Prin art. 5 din tratat semnatarii erau obligați „să nu încheie pace separată sau pace generală decât în unire și în același timp”. Evoluțiile de pe frontul estic – în primul rând revoluția rusă și apoi încheierea păcii între Rusia și Puterile Centrale – au obligat guvernul român, rămas singur, să facă față forțelor Puterilor Centrale, să încheie armistiţiu și, la 7 mai 1918, pace cu Puterile Centrale. O pace pe care regele Ferdinand nu a ratificat‑o, în ciuda presiunilor făcute de Germania și Austro‑Ungaria, în condițiile în care art. 31 dinTratatul de la București prevedea că acesta intra în vigoare „o dată cu ratificarea sa”. Deși Puterile Aliate și Asociate aveau partea lor de vină în această evoluție, guvernele francez și englez, american și italian au continuat să considere România drept „neutră” și, cu diverse prilejuri, au declarat că nu mai recunosc valabilitatea tratatului din 4/17 august 1916.

O nereconsiderare a poziției guvernelor aliate față de România atrăgea după sine în mod automat neparticiparea României la Conferința de Pace și, deci, imposibilitatea susținerii intereselor naționale românești în cadrul acestui for, o nesocotire a tuturor jertfelor făcute de români pe frontul de luptă, a dreptului său la unitate națională.

În același timp, guvernele aliate au declarat în mod repetat că nu recunosc „tratatul de la București” din 7 mai 1918, ceea ce ducea în mod logic la concluzia – neacceptată oficial de la început – că de fapt alianța cu România nu încetase să existe în fapt, iar evenimentele care au urmat erau o dovadă convingătoare în acest sens[35].

Finalul confruntărilor pe front în toamna anului 1918 ridica cu acuitate problema clarificării raporturilor României cu Aliații. Aceasta cu atât mai mult cu cât România făcea pregătiri pentru reintrarea țării în război, iar guvernul francez lua în considerare încă din septembrie 1918 o astfel de eventualitate. A intervenit, între timp, încheierea armistițiului din 11 noiembrie 1918 dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania, în cadrul căruia Aliații au introdus un articol prin care Germania era obligată să renunțe la tratatele încheiate cu România, la București, și cu Rusia, la Brest – Litovsk, inclusiv la tratatele complementare. Aceasta a adus un nou argument consistent în pledoaria părții române pe lângă guvernele francez, englez, american și italian în obținerea recunoașterii sale de aliat, cu atât mai mult cu cât la 27 octombrie / 9 noiembrie 1918, cu două zile înainte de semnarea armistițiului cu Germania, guvernul român înaintase un ultimatum de 24 de ore trupelor de ocupație inamice să părăsească teritoriul țării.

Astfel, practic, România se afla din nou alături de Puterile Aliate înainte de încetarea ostilităților, iar a doua zi, 29 octombrie/ 10 noiembrie 1918, guvernul român a adresat un memoriu guvernelor Franței, Angliei, SUA și Italiei în care se arăta că România și‑a executat obligațiile de Aliat „cu curaj și loialitate”, că tratatul din 7 mai 1918 nu a fost ratificat de rege și, astfel, nu se poate justifica anularea angajamentelor asumate de Antanta; că tratatul a fost încheiat când orice rezistență militară era „fără speranțe”, iar încheierea lui a salvat armata română și a dat posibilitatea să intervină „într‑o altă fază a războiului mondial, fază care a început” etc[36].

Rezolvarea acestei probleme s‑a prelungit până la sfârșitul lunii decembrie, când, în sfârșit, ea a fost soluționată. A contribuit la aceasta, în primul rând, un raport al generalului Berthelot, care prezenta evoluția situației în Peninsula Balcanică până la 7/20 noiembrie 1918, în care se arăta că: „România s‑a aflat din nou în război cu Germania înainte de semnarea armistițiului; prin aceasta ea se află, astăzi, complet în rândurile Antantei”[37].

În al doilea rând, la 12/25 decembrie 1918 ambasada Marii Britanii la Paris s‑a interesat de poziția guvernului francez față de statutul reprezentării României la Conferința de Pace, informând totodată că ministrul britanic în România, sir George Barclay, nutrea speranța că aceasta va fi reprezentată „ca o aliată”[38].

Atitudinea Angliei a alarmat guvernul francez („România este foarte râvnită de Aliați, în special englezi”) că își va pierde influența pe care o avea în România[39] şi a urgentat luarea unei decizii în această problemă. Astfel, la 30 decembrie 1918, Parisul informa guvernele britanic și italian că guvernul român „trebuie să fie din nou considerat ca aliat”[40]. În aceeași zi, Saint‑Aulaire, ministrul Franței în România, a primit instrucțiuni să informeze guvernul român „încă de acum” asupra poziției Franței privind participarea României la Conferința de Pace ca „aliat” și în aceleași condiții „ca celelalte mici puteri aliate”, iar în ceea ce privește tratatul de alianță din august 1916 „abrogat de drept prin tratatul de la București”, Aliații „să formuleze o nouă declarație, luând ca bază tratatul din 1916 pentru examinarea revendicărilor românești”[41].

Desigur, recunoașterea statutului de „aliat” a fost primită cu satisfacție la București, dar nerecunoașterea valabilității tratatului de alianță din 4/17 august 1916 a produs o reală îngrijorare.

În ceea ce privește poziția SUA, la 16 ianuarie, în ajunul deschiderii Conferinței de Pace – după cum reiese dintr‑un document al secretarului de stat Robert Lansing – acesta considera că România era „aliat”; că prin ultimatumul adresat la 9 noiembrie 1918 Germaniei se afla „din nou în stare de război cu Germania”, cum fusese înainte de semnarea armistițiului; că regele nu a ratificat Tratatul cu Puterile Centrale din 7 mai 1918 și, în consecință, România nu a încetat să fie în stare de război și de aceea nu era necesar să facă o nouă declarație de război; că România nu a fost necesar să reia lupta, pentru că aceasta de fapt nu încetase niciodată. Concluzia secretarului de stat american: România să participe la Conferința de Pace alături „de alte puteri beligerante mici” și trebuie să fie privită „ca o țară beligerantă”[42].

Organizarea și desfășurarea lucrărilor Conferinței de Pace a reprezentat însă pentru „puterile beligerante mici”, din care făcea parte și România, o surpriză, în primul rând prin discriminarea lor în raport cu „statele cu interese generale”, care și‑au arogat un rol preponderent în luarea hotărârilor și în desfășurarea lucrărilor. În diverse consilii și comitete, în luarea hotărârilor, inclusiv în dezbaterea problemelor teritoriale, în redactarea tratatelor de pace, în atitudinea față de reprezentanții „micilor puteri”, în stabilirea numărului reprezentanților acestora în diverse organisme ale Conferinței etc., marile puteri – Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Italia și, pentru problemele privind Asia, Japonia –, au încălcat principiul egalității suverane între state, dând prioritate promovării propriilor interese. Această situație îl determina pe Nicolae Iorga să scrie în acele zile: „De la început Conferința, apoi cei patru, au fost intratabili. Nicio jignire nu a fost cruțată celor mici. Deciziuni inapelabile li se comunicau cu câteva ore înainte, cu datoria de a le semna […]. Orice amabilitate și omenie au lipsit din aceste proiecte[43].

Opinii asemănătoare au fost exprimate și pe plan internațional, inclusiv în presa „marilor puteri”. Astfel, prestigiosul ziar american „New York Times” din 28 septembrie 1919 a publicat un articol în care, referindu‑se la România, scria: „România așteaptă să fie tratată ca un egal, nu numai în timpul războiului, ci și la Conferința de Pace. Poate să pară prezumțios pentru o țară mică să ceară o astfel de considerație, dar pe baza principiului suveranității naționale, egalitatea este justificată […]. Când s‑a ajuns la pace, marile puteri nu s‑au mai arătat dispuse să trateze cu țările mici ca egale. Belgia, România și Polonia și‑au ridicat glasul pentru a protesta, dar domnul Clemenceau, venerabilul președinte al Conferinței de Pace, le‑a admonestat asemeni unui învățător, spunându‑le aspru că trebuie să fie recunoscătoare că li s‑a permis să se așeze la masa păcii, deoarece războiul a fost câștigat de marile puteri”.

La 18 ianuarie 1919, la Paris, s‑au deschis oficial lucrările Conferinței de Pace la care participau 27 de state independente, patru dominioane (Canada, Australia, Noua Zelandă, Uniunea Sud‑Africană) și India, în total aproximativ zece mii de delegați, experți, translatori etc. În rândul statelor participante s‑au constituit patru categorii, cu statute diferite, respectiv: Puterile învingătoare, foste beligerante (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia și Japonia), ele erau considerate ca state cu interese generale și aveau dreptul de a fi prezente în toate comisiile și la toate ședințele de dezbatere ce se desfășurau în cadrul Conferinței; Statele beligerante (Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, precum și Brazilia, China, Cuba, India, dominioanele engleze), considerate state cu interese speciale, practic „nelimitate”, având dreptul de a participa doar la lucrările Conferinței care se ocupau cu chestiuni care le priveau nemijlocit; State neutre și State în formare, care puteau să‑și expună dezideratele în scris și să participe numai la ședințele ce se ocupau direct de problemele care le priveau pe ele.

Conferința de Pace a evidențiat o structură de decizie piramidală, în fruntea căreia se afla Consiliul Suprem Interaliat, format din cinci membri, respectiv: președintele Statelor Unite ale Americii și prim‑miniștri ai Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei. Un alt organ al Conferinței a fost constituit din cei cinci șefi de state și miniștri lor de externe, numit „Consiliul celor zece”, din care cei cinci miniștri de externe constituiau la rândul lor „Consiliul celor cinci”[44]. Acesta din urmă se ocupa de problemele curente, coordonând, cu sprijinul experților săi, activitatea a 52 de comisii constituite pe probleme.

Președinte al Biroului Conferinței de Pace a fost desemnat premierul Franței, Georges Clemenceau, iar ca vicepreședinți: Robert Lansing (SUA), David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Emannuele Orlando (Italia) și Saionyi Kimmochi (Japonia).

Principalele probleme care au stat în atenția Conferinței de Pace au fost: Societatea Națiunilor; Răspunderile pentru război și sancțiuni; Reparațiile (despăgubirile) de război; Legislația internațională a muncii; Regimul internațional al porturilor; Căile navigabile și căile ferate; Chestiunile financiare; Problemele economice; Chestiunile teritoriale ș.a.

 La ședința solemnă de deschidere a lucrărilor, delegația României era formată din Ion I. C. Brătianu, prim‑ministru, șeful delegației, și Nicolae Mișu, ministrul României la Londra.

 Cuvântul de deschidere a fost rostit de președintele Conferinței de Pace, care s‑a referit în câteva cuvinte și la România, afirmând că ea a intrat în război de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale „(…) numai pentru realizarea unității naționale, căreia i se opuneau aceleași puteri, prin constrângere și samavolnicie. Abandonată, trădată, constrânsă, ea a trebuit să suporte un tratat odios, a cărui revizuire – credea el – o va cere”[45].

 Ca o concluzie la aceste aprecieri ale președintelui francez, într‑un aide‑mémoire înaintat la 30 martie 1919 Marilor Puteri de către o delegație de oameni politici transilvăneni se arăta: „A vorbi deci de imperialismul român, referitor la aceste provincii[46], așa cum o fac adversarii noștri, înseamnă o dovadă de rea credință sau de mare ignoranță”[47].

Un adevăr pe care istoria l‑a confirmat.

La 31 ianuarie 1919 a avut loc prima intervenție a delegației române la Conferința de Pace în lungul și dificilul proces al apărării intereselor și drepturilor românești. În această zi, Ion I. C. Brătianu, în prezența delegației sârbe, a apărat drepturile României asupra Banatului de Timișoara, arătând că cele trei puteri europene, semnatare ale tratatului de alianță din 4/17 august 1916 – Franța, Marea Britanie și Italia –, examinaseră deja la acea dată această problemă și fuseseră de acord ca această regiune să fie revendicată de România pe baza principiului etnic și a dreptului la unitate națională[48].

La acea dată unitatea națională a românilor era deja realizată în fapt ca urmare a hotărârilor de unire a românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Conferința de Pace, ca și în cazul celorlalte state care se formaseră sau își desăvârșiseră unitatea națională, urma să fixeze detaliile frontierei statului român, cotele ce i se cuveneau din plata reparațiilor de război, statutul Ligii Națiunilor ce ar fi urmat să inaugureze o nouă epocă în raporturile internaționale etc.

Chiar a doua zi, 1 februarie, în cadrul ședinței plenare, șeful delegației române a făcut o amplă, inspirată și documentată expunere a poziției României de la declanșarea războiului, în 1914, și până la deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace, a acțiunilor românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania de unire cu Țara, a prezentat istoria și structura etnică a acestor provincii în care elementul românesc a rămas majoritar în ciuda politicilor de colonizare promovate de ocupanți, atitudinea minorităților naționale care s‑au pronunțat în favoarea unirii etc.

Totodată, Ion I.C. Brătianu asigura Conferința că în România „drepturile minorităților vor fi cu siguranță respectate și le vor fi garantate libertățile cele mai largi posibile”[49].

 Din expunerea prim-ministrului rezultă că recunoașterea de către Conferința de Pace a Unirii avea la bază hotărârile românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania, inclusiv ale minorităților naționale din aceste provincii istorice românești, sacrificiile făcute de România alături de Puterile Aliate și Asociate în războiul împotriva Puterilor Centrale și prevederile din tratatul de alianță dintre România și Antanta din 4/17 august 1916.

Primul tratat finalizat și semnat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris cu fostele state inamice a fost cel cu Germania, în care interesate în cel mai înalt grad erau chiar marile puteri. Textul tratatului a fost elaborat exclusiv de delegațiile „celor patru” mari puteri – Franța, Marea Britanie, Italia și SUA – fără ca „micii aliați” să fie informați măcar de mersul lucrărilor, fiindcă asupra condițiilor ce urmau să fie impuse Germaniei, în sistemul de organizare al Conferinței, nu putea fi vorba.

Interesele României în acest tratat – pe care nu l‑am cuprins în volumul de față – aveau în vedere problema reparațiilor, a recuperării prejudiciilor suferite în perioada ocupației și a condițiilor ce vor fi create pentru securitatea internațională.

Pentru prima dată delegația română, împreună cu alte cincisprezece delegații de „mici puteri”, a fost convocată la 16 aprilie pentru a li se comunica de către Stephen Pichon, ministrul Afacerilor Externe al Franței, „cu titlul confidențial”, deși presa publicase această știre cu 24 de ore înainte, despre hotărârile celor patru de a prezenta la 25 aprilie delegației germane, într‑o ședință plenară, „condițiile” păcii pe care aveau intenția să le prezinte Germaniei. În această atmosferă, Ion I. C. Brătianu s‑a mulțumit să‑i ceară lui Pichon ca să fie informat „din timp” asupra revendicărilor pe care „cei patru” le vor introduce în concluziile comisiilor speciale, unde era reprezentată România, pentru a putea prezenta observații „în cunoștință de cauză”, ceea ce Pichon a acceptat. În aceeași zi, într‑o scurtă întrevedere cu președintele Clemenceau, prim‑ministrul român i‑a solicitat acestuia ca „România să figureze printre statele care vor beneficia de prima tranșă de 25 miliarde, plătite de Germania ca reparații”. Clemenceau l‑a asigurat de aceasta și, mai mult, i‑a promis ajutorul său[50].

Câteva zile mai târziu însă, șeful delegației române la Conferința de Pace avea să constate că în presa franceză au apărut informații cu privire la reparațiile pe care Germania urma să le plătească României, din care lipseau tocmai cele peste 2 miliarde pentru monedele false puse în circulație în perioada ocupației germane și care ar fi urmat să fie plătite de Germania într‑o primă tranșă, având în vedere „dificultățile insurmontabile” prin care trecea economia României[51].

La 18 aprilie 1919, Ion I. C. Brătianu a adresat un memoriu președintelui SUA, Woodrow Wilson, referitor la acțiunea României în sud‑estul Europei și problema reparațiilor, și o scrisoare lui Norman Davis, comisar financiar în delegația SUA privind problema reparațiilor și creditelor pentru reconstrucție.

În general, suma despăgubirilor și a restituirilor solicitate de partea română de la Germania și aliații acesteia erau grupate astfel:

  1. a) pagubele provocate de emisiunea de bilete de bancă făcută de administrația militară de ocupație din România prin Banca Generală Română, care se ridicau la suma de 2.173.000.000 lei aur;
  2. b) despăgubiri pentru punerea anticipată în vigoare a tratatului din 7 mai 1918 de la București, cca. 750.000.000 – 1.000.000.000 lei aur;
  3. c) despăgubiri pentru pagubele provocate de distrugerea industriei petroliere, din care numai industria particulară reclama 10.000.000 lire sterline;
  4. d) despăgubiri pentru pagubele suferite de stat și civili din partea aliaților (valoarea Casei de depuneri și stocul de aur al Băncii Naționale a României) care se ridicau la valoarea de 1.000.000.000 lei aur;
  5. e) despăgubiri pentru pierderile suferite de civili și de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei aur[52].

În ciuda tuturor promisiunilor de a fi ținuți la curent cu evoluția negocierilor pentru tratatul de pace cu Germania, „micii aliați” s‑au văzut din nou în situația anterioară, ceea ce îl determină pe I.I.C. Brătianu să‑i scrie lui Mihail Pherekyde, prim‑ministru a.i., la 2 mai 1919: „Situația creată statelor mici la Conferință este din ce în ce mai monstruoasă. Tratativele cu Germania încep, iar nouă nu ni s‑au comunicat încă bazele pe care se fac. Speranțele mele în zilele acestea au de obiect chestiunea desdăunărilor, care și ea este concepută în aceleași simțăminte de Marile Puteri”[53].

 Când, la 7 mai 1919, la Versailles s‑a comunicat delegației germane textul tratatului de pace, „micile puteri” au primit câte un exemplar doar cu cinci minute înainte. „Din cele ce știm – scria atunci Ion I. C. Brătianu – pacea este, totodată, și prea aspră și prea slabă, ea impune condiții napoleoniene și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene. Taie toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane în contra exploziei provocate de asemenea compresie, prevede în loc de cingătoare de fier, ghirlandele Societății Naţiunilor”. Și, referindu‑se în continuare la reparații, I.I.C. Brătianu concludea: „Chestiunea reparațiilor este insuficient rezolvată și în privința lor egoismul celor Mari e feroce. Mi s‑a făgăduit să se țină seama de noi la distribuție, dar, în orice caz, decepția va fi formidabilă”[54].

Era o anticipare care s‑a adeverit la 28 iunie 1919, când I.I.C. Brătianu și generalul Constantin Coandă au semnat, în Sala Oglinzilor de la Versailles, tratatul de pace cu Germania, de al cărui conținut fuseseră informați doar cu o zi înainte, dar fără a primi textul tratatului imprimat.

Textul tratatului conținea două referiri la România: în art. 244 și anexa VII la acest articol (Germania renunța la toate drepturile, titlurile și privilegiile pe care le avea asupra cablului Constanța‑Constantinopol, ce intra în posesia României) și art. 259, alineat 6, prin care Germania reconfirma acceptul din armistițiul din 11 noiembrie 1918 și renunța la beneficiul prevederilor conținute în tratatul din 7 mai 1918 de la București și se obliga să înapoieze României sau Puterilor Aliate și Asociate valorile sau orice alte produse ce ar fi primit în virtutea tratatului din 7 mai 1918. De asemenea, Germania se angaja (art. 232) de a repara toate pagubele cauzate populației civile „a fiecăreia dintre Puterile Aliate și Asociate” produse în perioada în care s‑a aflat în război cu Germania.

Semnarea tratatului de pace cu Germania a fost un prim pas într‑un proces ce s‑a dovedit de lungă durată, plin de greutăți, dar și de speranțe. Este grăitor în acest sens mesajul de felicitare transmis la 4 iulie 1919 de regele Ferdinand președintelui SUA, Woodrow Wilson. Odată cu „felicitările cele mai calde” pentru încheierea păcii, regele Ferdinand își exprima speranța „din toată inima ca acest prim act al unei munci titanice care încoronează eforturile a milioane de oameni care au luptat pentru o cauză dreaptă va deschide o eră de prosperitate. Aceasta va da posibilitatea tuturor națiunilor mari și mici, în mod egal, libere și independente, care au suferit atât de mult în urma vicisitudinilor de război să se dezvolte liber și să reconstruiască o nouă viață pe urmele celei vechi. România, a cărei prosperitate a fost distrusă fără milă de ocupația străină, are încredere în spiritul de dreptate al poporului american și al președintelui său, în aceste momente grele, când țara mea îndeplinește cu mult curaj rolul unui bastion al păcii în sud‑estul Europei”[55].

Să remarcăm că, de fapt, în telegrama adresată președintelui Wilson, regele Ferdinand prezenta elementele-cheie ale obiectivelor României în cadrul Conferinței de Pace, dar și rolul ei de „bastion” în sud‑estul Europei împotriva „necredincioșilor” comuniști.

Răspunsul primit câteva zile mai târziu conținea mulțumirile președintelui american pentru „mesajul prietenesc” al regelui, pe care îl asigura de „deplinul acord” în ceea ce privește speranțele acestuia „că eforturile noastre de a instaura o nouă eră de pace, dreptate și frăție între popoarele lumii vor fi încununate de succes”, iar „sacrificiile supreme făcute de România de‑a lungul războiului, curajul ei în luptă și fermitatea ei în fața adversităților să‑și culeagă răsplata într‑un viitor de progres și prosperitate fără precedent”[56].

Cele două mesaje conțineau proiecții ale unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, pentru că la lucrările Conferinței de Pace totul a mers pe făgașul deja cunoscut: elaborarea textului tratatelor de pace a continuat să fie apanajul marilor puteri reprezentate în Consiliul Miniștrilor de Externe sau în Consiliul Suprem, fără consultarea „micilor puteri”. Sesizând această situație, încă la 13 mai 1919, delegația română a luat inițiativa solidarizării reprezentanților Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului sârbo‑croato‑sloven și Greciei, interesate în stabilirea traseului noilor frontiere în Europa Centrală și de Sud‑Est, pentru a solicita Consiliului Suprem ca prevederile tratatelor de pace cu Austro‑Ungaria, Bulgaria și Turcia „să nu fie stabilite fără participarea noastră”[57]. Ion I.C. Brătianu a avut și o întrevedere cu Stephen Pichon, ministrul Afacerilor Externe al Franței, căruia i‑a transmis „că dacă, în special, nu ni se vor da fruntariile Nistrului, în Bucovina, și al Tisei, în Banat, eu îi declar că nu voi semna tratatul”[58].

În ceea ce privește tratatul de pace cu Austria – al doilea finalizat de Conferința de Pace – încă din decembrie 1918 însărcinatul cu afaceri a.i. al României la Londra, Mihail Boerescu, informa Bucureștiul că reprezentantul Comitetului Național Polonez la Londra i‑a declarat că „în Polonia se dorește mult ca la Conferința de Pace frontiera de sud‑est a viitorului stat polonez să fie limitrofă cu România. Astfel, între cele două țări s‑ar putea stabili relații economice strânse, care își vor asigura în mod reciproc un debușeu la Marea Neagră și la Marea Baltică”. Pentru aceasta însă, continua reprezentantul Comitetului Național Polonez – trebuie ca frontiera de sud‑est a Poloniei să ajungă până la Bucovina, ceea ce ar presupune ca teritoriul ocupat de cei aproximativ 500.000 de ruteni să fie încorporați noului stat polonez.

Dar – se întreba diplomatul român – rutenii doresc să fie încorporați în Polonia? El avea informații „din sursă sigură” că ideea unei Polonii vecină cu România era în mod special bine primită la Paris. În același timp însă, în cadrul unei întrevederi pe care diplomatul român o avusese cu dr. Tomas Garrigue Masaryk, președintele Republicii Cehoslovace, în timpul trecerii acestuia prin Londra, președintele cehoslovac îi sugerase să comunice generalului Constantin Coandă, prim‑ministru al guvernului român, că „dorința sa cea mai mare este ca noul stat cehoslovac să fie la sud‑est vecin României Mari”. Președintele cehoslovac primise deja un memoriu semnat de 90.000 de ruteni din America. Aceştia se pronunțau pentru unirea cu Cehoslovacia, iar Tomas Masaryk intenționa ca la întoarcerea la Praga să stabilească un contact cu rutenii de la granița de nord a României și să le obțină asentimentul pentru unirea cu Cehoslovacia[59].

Desigur, România însăși era interesată în cel mai înalt grad ca în urma negocierilor de pace să i se recunoască Unirea Bucovinei, ca urmare a Hotărârii luată la 28 noiembrie 1918 la Cernăuți, și nu‑i era indiferent ce vecini va avea la frontiera de nord.

În final, marile puteri vor recunoaște legitimitatea actului de la 28 noiembrie 1918 al bucovinenilor, iar delimitarea frontierei dintre România și Polonia va fi recunoscută la conferința din 2 iulie 1919 a delegațiilor Puterilor Aliate și Asociate. La 10 august 1919, prin tratatul de la Sèvres dintre principalele Puteri Aliate și Asociate, pe de o parte, și Polonia, România, Cehoslovacia și Regatul sârbo‑croato‑sloven, pe de altă parte, granița polono‑română a fost definitiv stabilită. Drept urmare, la granița de nord, România va avea doi vecini și aliați: Polonia și Cehoslovacia.

Elaborarea proiectului tratatului de pace cu Austria s‑a desfășurat în cadrul restrâns al Consiliului miniștrilor Afacerilor Străine al celor patru mari puteri și al Consiliului Suprem, desigur în cel mai mare secret, mod de lucru devenit regulă în lucrările Conferinței de Pace.

În cadrul acestor negocieri legate de elaborarea tratatului de pace cu Austria, la mijlocul lunii mai 1919 a apărut un element nou, care a complicat mult situația. La 23 mai 1919 Philippe Berthelot, director general în Ministerul Afacerilor Externe al Franței, a adresat o notă șefilor de delegații ale „micilor aliați”, inclusiv lui I.I.C. Brătianu, prin care șeful delegației române la Conferința de Pace era informat de hotărârea Consiliului Principalelor Puteri Aliate și Asociate de a crea „o comisie însărcinată să determine natura garanțiilor care trebuie luate pentru a asigura protecția minorităților” din teritoriile încorporate în noile state create sau a celor care vor primi măriri teritoriale. În calitatea sa de președinte al acestei comisii, Ph. Berthelot solicita „propuneri” din partea guvernului român privind această problemă, deși luase deja notă de declarațiile „guvernatorului transilvănean”, aprobate și de guvernul român, în ceea ce privește „deplina autonomie” pentru minorități legat de administrația locală, învățământ și religie.

Totodată, Ph. Berthelot solicita un răspuns „într‑un timp cât de scurt”, întrucât perioada acordată comisiei pentru a soluționa această problemă era „foarte scurtă”[60].

La 27 mai I.I.C. Brătianu a răspuns mesajului transmis de Ph. Berthelot, informându‑l că România a asigurat deja egalitatea deplină a drepturilor, libertăților politice și religioase ale cetățenilor săi, fără deosebire de rasă sau religie, că orice persoană născută în România, care nu are altă cetățenie, precum și toți locuitorii din teritoriile unite cu România, care nu optează pentru o altă cetățenie, sunt de drept cetățeni români. „În genere – se arăta în scrisoarea de răspuns – România este gata să accepte orice dispoziție pe care statele care fac parte din Liga Națiunilor ar admite‑o pe propriul lor teritoriu în această privință.

În alte condiții, România nu ar admite în niciun caz intervenția guvernelor străine în aplicarea legilor sale interne”[61].

 În după amiaza zilei de 29 mai, delegații României, Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei și Greciei au fost invitați la Quai d’Orsay pentru a li se face un rezumat al proiectului de tratat cu Austria (mai puțin clauzele militare și cele referitoare la reparații) ce urma să fie prezentat delegației austriece a doua zi la Saint‑Germaine.

Surprizele au fost mari și în ședința plenară din 31 mai, prezidată de Clemenceau, când au fost dezbateri aprinse asupra unor articole din proiectul de tratat.

În primul rând este vorba de articolul 5 (devenit art. 60 din textul final), privitor la drepturile minorităților, prin care „Principalele Puteri Aliate și Asociate” primeau mână liberă să se amestece în viața internă a statului român și de a lua dispozițiile pe care le‑ar considera necesare sub pretextul grijii față de drepturile minorităților naționale. Același articol acorda dreptul marilor puteri de a controla, pentru o perioadă de cinci ani, transportul și comerțul exterior al României. Aceste două clauze trebuia să fie inserate într‑un tratat al minorităților ce urma să fie semnat odată cu tratatul cu Austria.

Proiectul tratatului minorităților conținea în preambul și o referire la art. 44 din Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878, prin care independența de stat a României ar fi fost recunoscută sub rezerva unor „anumite condițiuni”.

În ședința plenară din 31 mai I.I. C. Brătianu a luat de mai multe ori cuvântul și a prezentat punctul de vedere al delegației române asupra unirii Bucovinei cu România, în problema minorităților și a măsurilor privind transportul și comerțul exterior etc. În prima sa intervenție în cadrul acestei ședințe plenare, referindu‑se la unirea Bucovinei cu România, el a subliniat că „Delegația română consideră că încheierea păcii cu Austria nu lasă niciun dubiu cu privire la unirea Bucovinei cu România”, că România asigură securitatea ei și „oprește la frontiera Nistrului expansiunea anarhiei care amenință o parte întreagă a Europei”[62]. În ceea ce privește regimul minorităților, I.I.C. Brătianu relua formularea din scrisoarea de răspuns către Ph. Berthelot din 27 mai, declarând ce este de acord să se insereze în proiectul de tratat că România acordă tuturor minorităților de limbă, naționalitate și de religie care trăiesc în cadrul noilor sale frontiere aceleași drepturi pe care le au și cetățenii români[63].

De asemenea, referitor la măsurile destinate să faciliteze tranzitul și să dezvolte comerțul cu celelalte națiuni, I.I.C. Brătianu a declarat – și a prezentat și un document în acest sens – că România va accepta „toate dispozițiile de ordin general pe care Liga Națiunilor le va decreta și care vor fi valabile pentru toate statele care fac parte din această ligă, precum și cea stabilită în diferite comisii speciale ale Conferinței de Pace la care au aderat delegații români”[64].

Când, la 2 iunie 1919, proiectul tratatului de pace a fost prezentat delegației austriece, niciuna dintre observațiile făcute de I.I.C. Brătianu în urmă cu două zile nu fusese introdusă în proiect!

Conducătorul delegației române la Conferința de Pace a continuat însă să apere interesele românești, să adreseze memorii conferinței, președintelui SUA, președintelui Conferinței de Pace etc. Astfel, la 10 iunie, împreună cu reprezentanții Poloniei, Regatului sârbo‑croato‑sloven și Cehoslovaciei au adresat un memoriu Conferinței prin care respingeau obligațiile financiare ce ar fi revenit țărilor lor prin preluarea unei părți din plata datoriei externe a Austriei[65]. Lor li s‑a alăturat reprezentantul Greciei când s‑a discutat problema dezarmării, pe care I.I.C. Brătianu o vedea rezolvată numai în cadrul Ligii Națiunilor, nu printr‑un tratat cu Austria; aceasta va fi, de fapt, și singura observație cu care „cei patru mari” s‑au declarat de acord![66]

În fața atitudinii intratabile a marilor puteri, Ion I.C. Brătianu a luat hotărârea de a părăsi capitala Franței, desemnându‑l pe Nicolae Mișu ca prim delegat al României. Dar, înainte de a părăsi Parisul, el a înaintat Conferinței de Pace un nou memoriu intitulat „România în fața Congresului de Pace” în care arăta loialitatea României față de puterile Antantei, dar și imposibilitatea guvernului român de a semna tratatul cu Austria și tratatul minorităților[67].

Curând după întoarcerea în ţară, la București s‑a organizat o ședință a Guvernului sub președinția regelui, la care a participat și Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent din Transilvania. După ce I.I.C. Brătianu a făcut o amplă expunere asupra activității delegației, guvernul a hotărât, în unanimitate, să refuze semnarea tratatului cu Austria și continuarea „politicii de rezistență”, larg aprobată de opinia publică din România[68].

În perioada care a urmat, negocierile între guvernul român și Consiliul celor patru au continuat, la 8 septembrie 1919, guvernul român declarându‑se gata să semneze tratatul cu Austria, dar fără art. 60. Cu toate acestea, Consiliul celor patru a respins solicitarea guvernului român și a hotărât semnarea tratatului la 10 septembrie, anunțând totodată că România nu va fi admisă nici la semnarea tratatului de pace cu Bulgaria. Cu toate acestea, guvernul român și‑a menținut poziția adoptată; el a comunicat „că îi este cu neputință” să semneze tratatul cu Austria, întrucât nu poate adera la „unele” clauze înscrise în tratat[69].

În aceste condiții, la 10 septembrie 1919, la Saint‑Germaine a fost semnat tratatul cu Austria, în absența României. Două zile mai târziu, guvernul liberal a demisionat, iar alegerile din 3‑4 noiembrie, primele pe baza votului universal și la nivelul întregii Românii, au dus la formarea unui nou cabinet, condus de Al. Vaida‑Voevod. Noul guvern a continuat negocierile cu Consiliul Suprem la Paris și la București, cu speranța unor modificări sau omisiuni „ușoare” (preambulul unde se condiționa independența României, art. 10‑12 referitoare la drepturile evreilor, secuilor și sașilor), menținându‑se însă ideea de control al marilor puteri, principiu acceptat deja de Polonia, Cehoslovacia, Austria și, în curând, de Bulgaria (prin tratatul de la Neuilly‑sur‑Seine din 27 noiembrie 1919, pe care România nu l‑a semnat odată cu Aliații). Temându‑se ca atitudinea de rezistență a României să nu influențeze și atitudinea altor state, Consiliul Suprem a adresat la 15 noiembrie 1919 un ultimatum României să semneze tratatul cu Austria și pe cel al minorităților, amenințând că în cazul unui nou refuz va trebui să‑și recheme delegații de la Conferința de Pace, iar membrii Consiliului Suprem își vor retrage misiunile diplomatice de la București[70].

Finalmente s‑a ajuns la o situație ce reprezenta limita concesiilor pe care marile puteri erau dispuse să le facă în această problemă: suprimarea tuturor referirilor la tratatul de la Berlin din 1878 și la independența condiționată a României; introducerea în preambul a unui paragraf în care se preciza că acest tratat „nu era impus, ci discutat și convenit”, ceea ce anula caracterul obligatoriu al acceptării anticipate a unei clauze prezente în art. 60; reformularea art. 59, care în textul inițial nu recunoștea în mod expres unirea Bucovinei[71].

La 3 decembrie 1919, prim-ministrul Al. Vaida‑Voevod, după consultări cu fruntașii politici din țară, a autorizat pe reprezentanții diplomatici ai Aliaților la București să informeze Parisul că România va semna tratatul de pace cu Austria și tratatul minorităților, eveniment ce va avea loc la Paris, la 10 decembrie, când delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, semnează cele două tratate, plus tratatul de pace cu Bulgaria.

Se punea astfel capăt unei îndelungate confruntări politico‑diplomatice, în care România, deși a trebuit să accepte unele condiții ce‑i lezau suveranitatea, putea căuta soluțiile care să o aducă în viitor să‑și recucerească deplina suveranitate. Importantă era unirea Bucovinei cu Țara, importantă era și dispariția anacronicului Imperiu Habsburgic, important era și faptul că România avea vecini două state care îi vor deveni și aliați.

Dacă prin tratatul cu Austria Conferința de Pace de la Paris recunoștea justețea hotărârii locuitorilor din Bucovina – atât români, majoritari în provincie, dar și minoritari – de a se uni cu Țara după 143 de ani de stăpânire străină, prin tratatul cu Bulgaria provincia Dobrogea revine statului român, de unde fusese desprinsă cu numai câteva luni în urmă, prin tratatul din 24 aprilie/ 7 mai 1918 de la București, din România, rămasă singură pe frontul de Răsărit și nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale[72].

În anii 1916 – 1918, când Dobrogea s‑a aflat sub regimul de ocupație al Puterilor Centrale, sudul provinciei și o fâșie de teritoriu îngustă din zona de nord (în conformitate cu tratatul de alianță al Bulgariei cu Puterile Centrale din 6 septembrie 1915) s‑a aflat sub administrație bulgară, iar nordul sub un condominium al statelor ce formau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia). După armistițiul cu Bulgaria din 16/29 septembrie 1918 de la Salonic, urmat de retragerea trupelor germane (noiembrie 1918), o scurtă perioadă Bulgaria a continuat să mențină un regim de ocupație în Dobrogea de sud. În condițiile înaintării trupelor aliate din sudul Peninsulei Balcanice spre nord, la sfârșitul lunii noiembrie 1918, generalul Henri Berthelot a somat comandamentul bulgar să evacueze Dobrogea, ceea ce s‑a și realizat în perioada 23 noiembrie/ 6 decembrie – 6/19 decembrie 1918[73].

La începutul anului 1919 guvernul român „a fost invitat”[74] de către Aliați să trimită în partea de nord a Dobrogei trupe și administrație românească, în timp ce în Cadrilater au intrat trupe aliate, italiene la început, apoi engleze (Divizia 26), a căror prezență s‑a prelungit până în decembrie 1919, când, în sfârșit, a fost reglementată problema frontierei româno‑bulgare și întreaga Dobroge a revenit României (status‑quo ante bellum).

Până atunci însă, cât și după aceea, până la sfârșitul anului 1919, guvernul român făcuse repetate demersuri la organismele Conferinței de Pace – fără succes însă – pentru a obține aprobarea intrării atât a unor unități militare, cât și de personal administrativ românesc în Dobrogea de sud (Cadrilater). Mai mult încă, deși trupele române erau pregătite să se alăture trupelor britanice din Dobrogea de sud, insuficiente din punct de vedere numeric pentru a asigura ordinea în regiune, nici această acțiune nu a fost aprobată decât la sfârșitul anului 1919[75]. Să amintim, de asemenea, că nici populației din regiune, după doi ani de refugiu, nu i se permitea încă să se reîntoarcă la căminele ei.

Un tablou asemănător privind situația din Dobrogea la sfârșitul anului 1918 și începutul anului 1919 prezenta și generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General Român, într‑un raport din 28 decembrie 1918/ 8 ianuarie 1919 înaintat misiunii militare franceze de la București.

În primul rând – se arăta în raport – cu toate măsurile de instaurare a ordinii în regiune luate de trupele engleze, datorită numărului lor redus, acestea nu făceau față situației, bulgarii continuând să treacă peste graniță animale și obiecte furate, ocolind drumurile și punctele păzite de militarii britanici.

În al doilea rând, populația bulgară continua să posede arme lăsate de armata bulgară în retragere, arme pe care le folosea la terorizarea și jefuirea populației românești din zonă.

În al treilea rând, populația bulgară organiza proteste, împrăștia manifeste împotriva reocupării Dobrogei de către români, fără ca trupele britanice să încerce stoparea acestor acțiuni cu caracter antiromânesc.

În al patrulea rând, prin oficiali bulgari și știri tendențioase apărute în presă se făcea o puternică propagandă pentru a induce în eroare ofițerii și comandamentul englez, în speranța că îi va câștiga pentru „cauza bulgară”.

Această situațiune – își încheia raportul generalul C. Prezan – cât și nevoia de a sprijini acțiunea autorităților române fac absolut necesară trimiterea a 3 companii de grăniceri în Dobrogea. Am intervenit în această privință din nou la Salonic, fiindcă este inadmisibil ca să se ia în seamă opoziția guvernului bulgar în această chestiune. Tratatul de la București fiind sfârșit, Dobrogea a revenit de drept României, astfel încât nu se poate admite ca în chestiunile interne românești să se amestece un guvern străin și, mai cu seamă, cel bulgar”[76].

Lipsa unei autorități românești în Dobrogea, atât în plan militar, cât și administativ, în anul 1919 a reprezentat un punct nevragic în politica guvernului român, aceasta cu atât mai mult cu cât trupele aliate prezente pe teren – după cum am arătat – aveau efective insuficiente pentru a face față tuturor problemelor ce apăreau într‑o zonă ce se aflase aproape doi ani sub ocupație străină. Au existat, desigur, reacții ale unor personalități, precum generalul C. Prezan și ale unor autorități române față de această situație, inclusiv a Ministerului Afacerilor Străine al României. Astfel, la 18 iunie 1919, Ministerul Afacerilor Străine s‑a adresat oficiilor diplomatice ale Franței, Marii Britanii, Statelor Unite și Italiei la București, cerându‑le să explice „cum se face că teritoriul României aliate se găsește sub administrația armatelor Puterilor Antantei și drept urmare căror dispoziții generalul francez la Sofia a fost autorizat să dea ordine autorităților române”[77].

Nota înșăși arată slăbiciunea reacției românești ale cărei cauze sunt multiple. Avem în vedere, în primul rând, grija guvernului român de a nu deteriora relațiile cu Aliații, în condițiile în care în acea perioadă la Conferința de Pace se discutau probleme de primă importanță privind Europa Centrală, ce interesau în cel mai înalt grad și România. De asemenea, mai trebuie să avem în vedere și faptul că trupele aliate puteau reprezenta un sprijin în cazul unui atac bolșevic împotriva României din Est sau Vest, precum și situația politică internă din Bulgaria, puternic orientată spre stânga. Ceea ce neliniștea Bucureștiul, cu atât mai mult cu cât trupele bulgare nu fuseseră dezarmate, iar reducerea numărului de combatanți fusese pur și simplu un simulacru.

Este, de asemenea, evident că în această perioadă guvernul român a afișat mai puțin interes pentru problema Dobrogei. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă chiar memoriul din 1 februarie 1919 România în fața Congresului de Pace de la Paris. Revendicările sale teritoriale, primul memoriu înaintat de I.I.C. Brătianu Conferinței de Pace, în care, referitor la frontiera dobrogeană solicitată de România, se spune doar: „linia fixată prin tratatul de la București din 1913 ca frontieră între România și Bulgaria, până la Ekrene la nord de Varna, la Marea Neagră”[78].

Explicația acestei situații are și o componentă de ordin teoretic: memoriul respectiv se referea la noile teritorii unite cu Țara, pe când Dobrogea făcuse parte din România când fusese încheiată alianța din august 1916, prin care Aliații garantau integritatea României și, deci, integralitatea Dobrogei. La care trebuie să adăugăm și convingerea autorităților române că Dobrogea reîntregită va rămâne acolo unde se afla în august 1916: între hotarele României. Ceea ce în final s‑a și întâmplat.

Când, însă, în presă sau în declarațiile oficiale apăreau „variante” ce amenințau integritatea Dobrogei, cu sau fără „recompense” teritoriale pentru România, guvernul român reacționa prompt. Astfel, când la 26 martie 1919 în Camera Comunelor deputatul Major Newman a ridicat problema Dobrogei de sud, arătând că această zonă cu populație preponderent de origine bulgară ar fi fost cedată României fără consimțământul Conferinței de Pace și al populației din regiune, subsecretarul de stat de la Foreign Office, Cecil Harmsworth, a luat cuvântul și a arătat că descrierea situației prezentate de deputat nu era corectă și de aceea nu putea să o accepte. Această zonă – a arătat el – este ocupată de trupe britanice, iar Conferința de Pace tocmai se ocupă de soluționarea problemelor sud‑estului european[79]. Imediat după ce la Ministerul Afacerilor Străine a fost primită această informație, de la București a fost expediată rapid o telegramă către Legația României de la Londra, căreia i se cerea să dea o notă în presa britanică, în care să arate că „Dobrogea este teritoriul Regatului României, a cărui integralitate este garantată prin tratat de către Anglia și aliații ei. O pretenție ridicată de Bulgaria nu poate modifica această situație internațională”[80].

Aceasta era și convingerea prim‑ministrului guvernului francez, Georges Clemenceau, care, la 20 februarie 1919, într‑o informare către comandantul Armatei Aliate din Orient, arăta că problema atribuirii Dobrogei nu fusese încă discutată, dar după abrogarea tratatului de la București din 24 aprilie/ 7 mai 1918 a fost restabilit státu‑quóul anterior: „Dobrogea trebuie, prin urmare, considerată ca aparținând tot românilor până la granița stabilită prin tratatul de la București din 1913. Acesta este, evident, – se spunea în continuare – motivul pentru care guvernul român nu a inclus‑o în revendicările sale, întrucât își redobândește pur și simplu ceea ce‑i aparținea”.

În documentul francez era explicată și situația creată în Dobrogea, după armistițiul din 29 septembrie 1918, când guvernul român nu‑și putea exercita liber suveranitatea: armistițiul încheiat cu Bulgaria era anterior abrogării celui de‑al doilea tratat de la București (cel din 24 aprilie/ 7 mai 1918) în urma căruia a rezultat armistițiul cu Germania din 11 noiembrie 1918. Iar reinstalarea administrației românești în Dobrogea încălca armistițiul cu Bulgaria, fiindcă la 29 septembrie 1918 România nu mai deținea Dobrogea și nu se putea prevedea reocuparea acestei provincii de către români, întrucât între România, Germania și Bulgaria era atunci pace. Concluzia era însă clară: „Nu avem… niciun alt motiv să contestăm drepturile României în Dobrogea”. Din punct de vedere juridic nu se puteau însă anticipa hotărârile Conferinței de Pace, care putea aduce modificări frontierei din 1913, dar – se evidenția în documentul francez – „nu pentru posibilitatea acestei eventualități menținem ocupația aliată în Dobrogea, cu excluderea României”, subliniind faptul că „ocupațiile nu au nicio influență asupra hotărârii Puterilor”[81].

La sfârșitul lunii aprilie 1919, în condițiile în care în Ungaria se instaurase regimul Bela Kun, guvernul francez considera că guvernul român ar putea eventual să profite de complicațiile apărute și să acționeze în Dobrogea. De aceea, Parisul și Londra au dat instrucțiuni clare miniștrilor lor de la București „să sfătuiască” guvernul român „la moderație” în ceea ce privește Bulgaria și au informat despre măsurile militare întreprinse de Aliați în noul context din Europa Centrală. Cererea celor două guverne a găsit deplină înțelegere la București, în condițiile în care România trebuia să facă față amenințărilor pe cele două fronturi, interesată fiind să evite orice contact și orice risc cu bulgarii, în acest scop „interpunând o cortină de trupe aliate între trupele celor două țări”[82]. În același timp, la București s‑a exprimat speranța „că lecția de la Budapesta nu va fi pierdută și că Aliații vor folosi mijloacele necesare pentru ca Bulgaria să nu mai fie mult timp un motiv de tulburări în Balcani”[83].

În dezbaterile din cadrul Conferinței de Pace în legătură cu tratatul cu Bulgaria și cu stabilirea frontierei dintre România și Bulgaria în Dobrogea au apărut diverse variante. De exemplu, la 3 martie 1919, delegația americană propusese trasarea noii frontiere în Dobrogea, pe baze etnice, ca un compromis între frontiera stabilită în 1878 și cea din 1913. Dar Sir Eyre Crowe din cadrul delegației britanice a atras atenția că ar fi fost, poate, un caz singular, când un stat din alianța victorioasă ar fi trebuit să cedeze teritoriu unui stat învins. Problema a mai apărut în dezbaterile din cadrul Conferinței, de exemplu, în timpul discutării problemei Basarabiei, când s‑a propus recunoașterea unirii acesteia cu România, dar concomitent cu cedarea Cadrilaterului Bulgariei. În final însă s‑a decis păstrarea vechii linii de frontieră dintre cele două țări[84].

În iulie 1919 delegația bulgară a sosit la Paris, unde practic a fost izolată timp de cinci săptămâni, ea neavând contacte diplomatice oficiale cu delegați sau oficialități. Prezent la Paris, prim-ministrul Todorov a adresat un memoriu Consiliului Suprem, în care exprima punctul de vedere al Bulgariei în problema războiului și a situației postbelice din Balcani[85]. La 19 septembrie 1919 proiectul tratatului de pace cu Bulgaria a fost remis delegației bulgare, care a cerut la 7 octombrie – și a obținut – o prelungire cu 10 zile a perioadei de studiere a acestuia. În sfârșit, la 24 octombrie delegația bulgară a prezentat în fața Conferinței de Pace evoluțiile democratice din societatea bulgară, progresul procesului de întărire a democrației, arăta că guvernul bulgar nu avea obiecții cu privire la regimul minorităților, cu condiția însă ca acesta să fie acceptat de toți semnatarii tratatului, solicita acceptarea unui serviciu militar obligatoriu pentru Bulgaria etc. În ceea ce privește problema frontierelor, delegații bulgari își mențineau vechile pretenții teritoriale asupra Dobrogei, Macedoniei, Serbiei până la Morava și Traciei[86].

Raportul Consiliului Suprem nu s‑a lăsat așteptat; el a venit la 3 noiembrie. În răspuns era respinsă ideea că Bulgaria nu ar fi dorit războiul de care de fapt s‑ar fi făcut vinovați vecinii balcanici, se arăta că Bulgaria luptase alături de Puterile Centrale până la sfârșit și trebuia să‑și asume responsabilitatea că nu a cerut pace, și a fost învinsă și nevoită să depună armele. În ceea ce privește problema frontierelor, Consiliul Suprem își menținea hotărârile deja luate, respingând orice modificare a lor. Referitor la Dobrogea de sud, în răspuns se arăta că aceasta era o problemă închisă, că nu există motive de ordin etnic, geopolitic sau economic pentru reconsiderarea ei[87].

La 10 septembrie 1919 a avut loc la Saint‑Germain‑en‑Laye semnarea tratatului cu Austria, la care România – după cum am arătat – nu a participat din cauza unor clauze cuprinse în tratatul minorităților. La 15 septembrie Consiliul Suprem a dat un ultimatum guvernului român că dacă nu va semna tratatul cu Austria nu va putea semna nici tratatul cu Bulgaria, ce urma să aibă loc la 27 noiembrie 1919 la Neuilly‑sur‑Seine. A urmat o perioadă tensionată în relațiile României cu Consiliul Suprem, care a admis, în final, efectuarea unor modificări în tratatul minorităților cerute de România, astfel că la 10 decembrie 1919 România a semnat tratatul cu Austria, tratatul minorităților și tratatul cu Bulgaria.

Încheierea tratatului de pace cu Austria a fost urmată de finalizarea negocierilor Puterilor Aliate și Asociate cu cealaltă componentă a fostului Imperiu Habsburgic – Ungaria – prin semnarea, la 4 iunie 1920, a tratatului de la Trianon. Prelungirea negocierilor s‑a datorat nu atât problemelor, multe și dificile, ce urmau a fi soluționate, ci în primul rând evoluțiilor politice din ceea ce va fi Ungaria, stat național, incapacității forțelor politice ce s‑au perindat la conducerea statului de a înțelege noua epocă în care intra omenirea și de a renunța la ideea imperială, ce transforma automat vecinii statului ungar în adversari implacabili.

În urma semnării, la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, a convenției de armistițiu între delegații Comandamentului Armatei Aliate din Orient și cei ai Serbiei, de o parte, și cei ai guvernului ungar, de cealaltă parte, Ungaria trebuia să‑și retragă trupele, în zona Transilvaniei, pe un aliniament ce trecea la nord de linia cursului superior al Someșului Mare, Bistrița, satul Mureș (comuna Suseni, județul Mureș), cursul Mureșului, până la confluența acestuia cu Tisa[88]. Într‑un raport din 16 ianuarie 1919 al generalului Constantin Prezan, înaintat prim‑ministrului I.I.C. Brătianu și Comandamentului francez, acesta remarca faptul că teritoriul revendicat de România era tăiat în două de o linie „deloc naturală”, care nu răspundea nici condițiilor de ordin etnic, geografic, economic și nici hotarelor pe care Aliații le recunoscuseră României prin tratatul de alianță din august 1916[89].

În perioada ce a urmat, generalul Berthelot, comandantul Armatei Aliate de la Dunăre, a negociat cu Istvan Apathy, reprezentantul guvernului ungar în Transilvania, ocuparea acestui teritoriu, într‑o primă etapă, de către armata română, care apoi să fie înlocuită de forțe franceze[90], precum și stabilirea unei zone neutre între cele două armate pe linia Deva – Cluj – Baia Mare[91], ceea ce partea ungară a refuzat, sub pretextul că depășea prevederile convenției din 13 noiembrie. Nici partea română nu era de acord cu această linie, ea nefiind însă semnatară a convenției din 13 noiembrie 1918, ci pentru că avea drept obiectiv aliniamentul Satul Mare – Carei – Oradea – Bekescsaba[92], deci o zonă mai largă, care ar fi permis și protecția unei părți mai numeroase a populației române din Transilvania, victimă a unor persecuții maghiare. La începutul anului1919, deci în ajunul deschiderii Conferinței de Pace, armata română înaintase treptat până pe aliniamentul Sighet – Baia Mare – Zalău – Ciucea – Zam[93]. Franța a apreciat faptul că armata română nu se grăbea să ocupe teritoriul ce‑i revenea conform tratatului de alianță[94], dar evenimentele sângeroase de la Ciucea și Boborșia împotriva populației românești, soldate cu numeroase victime, au determinat Marele Cartier General Român să dea la 2 februarie 1919 un comunicat în care arăta că dacă astfel de evenimente se vor mai repeta din partea ungară, atunci „va răspunde cu energie”[95].

Întrucât la începutul anului 1919 în Banat trupele sârbe s‑au dedat la o seamă de acte de violență și intimidare împotriva populației ostilă dominației Serbiei[96], iar guvernul ungar „provoacă dezordini și organizează bolșevismul”, la 21 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu solicită Conferinței de Pace să‑i dea aprobarea să ocupe teritoriul ce‑i revenea României și să renunțe la intenția de constituire a unei „zone neutre” în aceste regiuni, deoarece aceasta „ar marca răul și, departe de a‑l împiedica, l‑ar încuraja”[97].

La 26 februarie, pe baza raportului reprezentanților militari ai Consiliului Suprem al Conferinței de Pace, în care au fost avute în vedere și opiniile reprezentanților români, Biroul Conferinței de Pace a aprobat totuși crearea unei „zone neutre” între armata română și cea ungară[98], între cele două urmând să se afle trupe franceze[99].

Informat la 20 martie 1919 de această hotărâre de către misiunea militară aliată, condusă de colonelul Vyx și având la dispoziție șase ore pentru răspuns, guvernul ungar a respins propunerea și, în aceeași zi, își dă demisia, iar în Ungaria se instaurează un regim bolșevic și este proclamată Republica Ungară a Sfaturilor[100]. În situația creată de evoluția evenimentelor din Ungaria, în condițiile existenței deja a pericolului bolșevic la granița de pe Nistru, guvernul român spera într‑o atitudine fermă a Conferinței de Pace și în sprijinul Puterilor Aliate și Asociate acordat României, ceea ce nu s‑a întâmplat. Este adevărat că Aliații au trimis din nou la Budapesta un reprezentant, de data aceasta în persoana generalului Jan Christian Smuts, care a propus guvernului ungar retragerea armatei ungare pe o linie aproximativă cu cea din tratatul de alianță din august 1916 cu România, promițând în schimb ridicarea blocadei, ajutoare materiale, o atitudine binevoitoare în stabilirea frontierelor cu România, Iugoslavia și Cehoslovacia[101].

Rezultatele misiunii pe care generalul Smuts a efectuat‑o la Budapesta a creat și mai multă nesiguranță la București, nefiind de natură a liniști îngrijorările guvernului român de teama unui atac bolșevic pe două frontiere. Iar după ce generalul d’Espèrey a declarat și el în timpul vizitei sale la București lui Ion I.C. Brătianu că liderul comunist Bela Kun intenționa să recâștige teritoriile ocupate de armata română, neliniștea aici a crescut și mai mult[102].

Situația exactă în care se afla România la mijlocul lunii aprilie 1919 trebuie completată cu crimele și abuzurile autorităților ungare în Transilvania, ceea ce a determinat Consiliul Dirigent al Transilvaniei să adreseze guvernului român o cerere de a asigura „protecția conaționalilor săi contra hoardelor ungare” și să ocupe teritoriul ce‑i revenea în conformitate cu hotărârile Conferinței de Pace din 26 februarie 1919[103].

Solicitarea a fost rapid luată în considerare la București – ceea ce s‑ar putea explica prin faptul că aici se plănuia o astfel de acțiune – întrucât, la 13 aprilie 1919, Saint-Aulaire, ministrul Franței în România, în numele celor patru miniștri aliați, informa Ministerul de Externe al Franței că, în fața atrocităților săvârșite de unguri față de populația românească a Transilvaniei, guvernul român ar fi dat ordin ca ungurii să fie alungați din teritoriul delimitat de Conferința de la Versailles din 26 februarie[104]. La 16 aprilie Marele Cartier General a dat ordin Comandamentului Trupelor din Transilvania să treacă unitățile dincolo de Munții Apuseni și să ocupe linia estică a zonei neutre „în cel mai scurt timp posibil” (Crișana și Maramureș)[105]. Dar, odată ajunsă aici (19‑20 aprilie 1919), armata română nu s‑a mai oprit decât pe malul Tisei[106].

În această perioadă aglomerată pentru Conferința de Pace, când este finalizat și tratatul de pace cu Germania, se poartă negocierile privind tratatul de pace cu Austria etc., problemele româno‑ungare nu au fost neglijate: Comisia de experți a finalizat tratatul frontierei dintre cele două țări (6 aprilie) și l‑a trimis conducerii Conferinței de Pace (15 aprilie), pe 8 mai acesta este discutat de Consiliul miniștrilor de externe, iar la 12 mai e aprobat de Consiliul celor patru și nu a mai fost schimbat până la semnarea tratatului de pace.

România a fost, de asemenea, informată de traseul frontierei la 11 iunie 1919, în cadrul Consiliului miniştrilor Afacerilor Externe. Prezent la această intâlnire, Ion I.C. Brătianu a ținut însă să remarce că noua frontieră „se îndepărtează așa de mult de linia tratatului nostru de alianță, că nu pot lua asupra mea să dau un răspuns fără să fi consultat guvernul român și comandamentul militar”, subliniind că în special extremitățile sunt mult schimbate (a menționat „linia care asigură Ungariei gura Mureșului”)[107].

Între timp însă liderii maghiari, confruntați în plan intern cu greutăți ce le depășeau posibilitățile de soluționare, au căutat un succes extern. Și întrucât România își dovedise capacitatea militară, pe care ei au apreciat‑o corect, atenția lor s‑a îndreptat spre Cehoslovacia, pe care au atacat‑o la 30 mai. Numai în câteva zile forțele ungare reușesc să rupă linia frontului dintre forțele militare române și cehoslovace, să cucerească aproape două treimi din teritoriul slovac și să proclame o republică sovietică slovacă[108].

La 7 iunie 1919 Puterile Aliate și Asociate au luat hotărârea „fermă” de a pune capăt tuturor ostilităților. În acest scop, președintele Conferinței de Pace, Georges Clemenceau, s‑a adresat la 19 iunie 1919 lui Bela Kun ca armata ungară ce lupta în Cehoslovacia să se „retragă imediat” înapoia granițelor fixate pentru Ungaria, informându‑l totodată că și trupele române se vor retrage din teritoriul ungar imediat ce va fi evacuat teritoriul cehoslovac de trupe ungare[109]. Dar guvernul român a pus o condiție: „Aliații să dea garanții împotriva oricărei noi agresiuni a ungurilor”[110].

În aceeași zi G. Clemenceau a cerut și guvernului român un răspuns privind hotărârea Consiliului celor patru de a pune capăt tuturor ostilităților inutile și a reconfirmat frontierele stabile între cele trei țări (România, Cehoslovacia, Ungaria), admițând însă că în unele locuri ele taie căi de comunicație, că sunt necesare „mici rectificări de graniță”, în viitor, dar care pot fi soluționate prin „aranjamente locale”[111].

În general, în lunile iunie‑iulie 1919 se poate observa o anumită inconsistență în măsurile întreprinse de Consiliul Suprem în ceea ce privește conflictul Ungariei cu vecinii săi, iar atacul întreprins de armata ungară asupra trupelor române în noaptea de 19 spre 20 iulie, urmată de intrarea armatei române în Budapesta și căderea regimului bolșevic este atât un rezultat al acestei politici nehotărâte, cât și al creșterii opoziției interne împotriva regimului Bela Kun, care spera că se poate salva printr‑un succes militar împotriva României și refacerea integrității vechilor hotare: „Decizia de a‑i ataca pe români pare sinucigașe – arată istoricul Lucian Leuștean – însă era unica opțiune disponibilă”[112].

Rezultatul a fost ocuparea militară a unei părți a Ungariei de către trupele române, negocierea unui armistițiu între părți, dar în special rechizițiile făcute de armata română pentru recuperarea, fie și numai a unei părți din jaful efectuat de ocupanți în România în anii 1917‑1918, ceea ce i‑a nemulțumit pe Aliați. Aceste nemulțumiri s‑au suprapus peste neînțelegerile deja existente între România și Aliați provocate de negocierile pentru finalizarea tratatului cu Austria, soldate inclusiv cu părăsirea de către I.I.C. Brătianu a Conferinței de Pace și înlocuirea lui cu Nicolae Mișu.

Toate acestea au determinat guvernul român să grăbească retragerea armatei din Ungaria. Aceasta s‑a făcut în trei etape, astfel că la 30 martie 1920, după stabilirea frontierei între cele două state, pe teritoriul ungar nu se mai afla niciun soldat român[113].

La sfârșitul anului 1919 textul tratatului de pace cu Ungaria era finalizat, astfel că președintele G. Clemenceau a invitat guvernul de la Budapesta să‑și trimită delegații la Conferința de Pace. Aceștia vor sosi la 7 ianuarie 1920 la Paris, avându‑l în frunte pe contele Albert Apponyi. La 15 ianuarie 1920 delegația ungară a primit textul tratatului, iar a doua zi, în ședința Consiliului Suprem, contele Albert Apponyi a făcut o adevărată pledoarie pentru păstrarea integrității Ungariei „istorice”, a încercat să disculpe Ungaria, a insistat pentru organizarea de referendumuri pe teritoriile ce urmau a fi cedate și a susținut superioritatea culturală a națiunii ungare față de incultura vecinilor, pentru ca în final să afirme că „în proiectul de tratat există erori serioase”, ceea ce ar face necesar să fie respins proiectul în totalitate[114].

Guvernul român, prin note și memorii înaintate Conferinței de Pace, singur sau împreună cu delegațiile iugoslave și cehoslovace, a răspuns tezelor dezvoltate de delegația maghiară, demonstrând netemeinicia și falsitatea acestora[115].

La 3 martie 1920 Consiliul Suprem a luat în discuție tratatul cu Ungaria, iar la 8 martie tratativele s‑au reluat la conferința miniștrilor de externe și a ambasadorilor. Acum s‑a hotărât să nu mai fie revizuite clauzele teritoriale, militare, financiare și de tranzit și s‑au respins alte cereri ale delegației ungare privind alegerea Budapestei ca reședință a Comisiei Dunărene[116], obținerea de drepturi speciale pentru minoritarii unguri, cererea de a se organiza un plebiscit în fostele teritorii ale Ungariei[117] etc.

Ultimul act al finalizării tratatului cu Ungaria a avut loc la Trianon, la 4 iunie 1920, când el a fost semnat de 18 state, inclusiv România, reprezentată de dr. Ion Cantacuzino și de Nicolae Titulescu[118].

La scurtă vreme după semnarea tratatului de la Trianon, la 10 august 1920 se semnau, la Sevres, trei tratate internaționale, dintre care unul de pace cu Turcia, al doilea între învingători și cel de‑al treilea, destinat rezolvării „anumitor chestiuni ridicate de dizolvarea monarhiei austro‑ungare”[119].

Tratatul încheiat între principalele Puteri Aliate și Asociate și România, Polonia, Statul Sârbo‑croato‑sloven și Cehoslovacia precizează în preambulul său motivația pentru care el a fost propus celor patru țări, și anume pentru a le asigura acestora suveranitatea „asupra teritoriilor care le sunt respectiv recunoscute”.

Deși Basarabia a fost prima dintre provinciile românești care s‑au unit cu Țara, tratatul privind recunoașterea internațională a unirii acesteia cu România și încheierea astfel a procesului de realizare a statului național unitar român a fost ultimul semnat. Cauzele acestei întârzieri sunt multiple, dar ele nu țin de o eventuală nerecunoaștere din partea Aliaților a caracterului românesc al provinciei din punct de vedere istoric, etnic etc., sau a justeței unirii sale cu România – dimpotrivă, acestea au fost general recunoscute și acceptate, iar documente oficiale ale Puterilor Aliate după 27 martie/ 9 aprilie 1918, când Sfatul Țării a votat unirea cu România, vorbesc despre unire ca fiind „deja înfăptuită” – ci ele țin de situația internă încă tulbure din Rusia, de nerecunoașterea de către Puterile Aliate și Asociate a regimului sovietic, de sprijinul dat de acestea mișcărilor albgardiste, care, în ceea ce privește păstrarea integrității hotarelor vechii Rusii, se situau pe aceeași poziție cu guvernul bolșevic, de interesele politice și economice ale fiecăreia dintre aceste puteri, de rezervele administrației americane care nu dorea să participe la delimitarea frontierelor fostului Imperiu rus, dar și de amânarea rezolvării acestei probleme de către Principalele Puteri Aliate și Asociate ca mijloc de presiune și control asupra guvernului român etc.

Atât Washingtonul, cât și Londra și Parisul au fost informate la timp de evoluțiile care au avut loc în 1918 în Basarabia și pașii făcuți de aceasta, de la proclamarea independenței spre unirea cu România, astfel că în ajunul deschiderii Conferinței de Pace de la Paris situația era bine cunoscută în cele trei capitale.

La Washington, de exemplu, un document al Comisiei Americane din 21 ianuarie 1919 făcea un scurt istoric al Basarabiei, ajungând în final la concluzia că aceasta este „prin caracter, profund românească”, dar amintea și de caracterul etnic diferit a două zone: Hotin și Akkerman[120].

La Londra, Comisia de la Foreign Office care se ocupa de revendicările românești recomanda, la 10 februarie 1919, ca la forumul de pace din capitala Franței, delegația britanică „să recunoască unirea, deja împlinită, a Basarabiei cu România”.

Această recomandare avea la bază trei argumente de natură „etnică, economică, geografică și politică:

  1. a) Până în 1812 această provincie făcuse parte din Principatul Moldovei;
  2. b) „Sfatul Țării”, organul reprezentativ al Basarabiei, hotărâse independența țării și ceruse apoi unirea cu România pe baza unor condiții „formulate de el”;
  3. c) Al treilea argument avea în vedere faptul că populația provinciei era în majoritate românească (cifrele luate în considerare erau de 60-65, în realitate românii formau 72% din populație) și numai în zona Hotinului era o majoritate compactă de ucrainieni.

Totodată erau formulate trei condiții pentru recunoașterea Unirii:

  1. a) Baza separării de Rusia să fie principiul etnic și nu o eventuală ocupare militară a Basarabiei de către România;
  2. b) Să nu fie prejudiciate intresele economice sau de altă natură ale Rusiei cu România;
  3. c) Minorităților naționale din Basarabia să li se asigure, prin garanții internaționale, autonomie culturală și locală[121].

Ideea că unitatea națională a românilor era deja realizată înainte de deschiderea oficială a Conferinței de Pace de la Paris a fost susținută și de premierul Ion I.C. Brătianu, conducătorul delegației române în capitala Franței. La 1 februarie 1919, când a luat cuvântul în cadrul ședinței plenare a Conferinței de Pace, el a ținut să sublinieze că guvernul român participa la forumul de la Paris ca reprezentant al României și al tuturor celorlalte teritorii românești unite cu Țara. În cadrul expunerii sale, dar și într‑un document intitulat „România în fața Conferinței de Pace” înaintat Conferinței, prim-ministrul român a făcut o incursiune în istoria Basarabiei, subliniind faptul că autoritățile Moldovei n‑au încetat să protesteze după ce în 1812 Imperiul rus a smuls‑o din cadrul Principatului Moldovei și să‑și manifeste neîncetat dorința de a reveni în hotarele românești, reușind acest lucru în 1918[122]. Referindu‑se la frontiera de răsărit a României în urma unirii Basarabiei, I.I.C. Brătianu a subliniat că „cursul Nistrului a marcat întotdeauna limitele Basarabiei și Bucovinei”[123]. Aceste cuvinte veneau să confirme credința profundă a celui care, la 22 februarie 1919, va declara în cadrul Comisiei pentru problemele române că: „Nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne separe de elementul slav (…) Basarabia reprezintă pentru noi, intrarea casei noastre – în mâna altora ea ne‑ar periclita însuși căminul”[124].

Totodată, în „Memoriul” înaintat de delegația română Conferinței de Pace cu acest prilej, se afirma că interesul pe care Rusia îl arătase până atunci Basarabiei era legat de faptul că acest spațiu reprezintă „o etapă importantă” în drumul Imperiului rus spre Constantinopol, de‑a lungul Peninsulei Balcanice, dar acest drum era acum „definitiv închis”, iar Basarabia nu mai putea prezenta pentru ruși, indiferent de statutul pe care ei l‑ar da provinciei, un interes care să motiveze o anexare din partea Rusiei[125].

O săptămână mai târziu, la 8 februarie 1919, discuția asupra problemei Basarabiei a fost reluată în cadrul Comisiei de experți a celor patru Mari Puteri, în final ajungându‑se la concluzia unei recunoașteri provizorii a Unirii Basarabiei cu România. În cadrul dezbaterilor, reprezentantul britanic, sir Eyre Crowe, a cerut ca în tratatul Basarabiei să fie înscris ca element de bază principiul etnic și național; reprezentantul Franței, Jules Laroche, a insistat asupra datelor istorice și etnografice privind Basarabia, ce susțineau ideea unirii acesteia cu România, și a faptului că această provincie românească a fost ocupată prin forță de către Rusia; iar reprezentantul SUA, Clive Day, a susținut propunerile lui Crowe privind înscrierea protecției minorităților naționale în tratatul basarabean[126].

Discuțiile asupra temei au continuat la 11 martie 1919 în cadrul Comisiei pentru problemele românești, care, „luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România”[127]. Era o formulă care se cristalizase în timp și pe care o vom regăsi în documente viitoare ale Conferinței de Pace.

Aceste recomandări ale Comisiei de experți au fost supuse atenției Consiliului miniștrilor de externe la 8 mai 1919, dar secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, a blocat acceptarea cu unanimitate a recomandărilor Comisiei de experți, chiar dacă acestea fuseseră aprobate, inclusiv de către experții americani.

Dacă și până acum se putea observa o anumită distanțare în poziția americană față de poziția reprezentanților Principalelor Puteri Aliate și Asociate din Europa (Marea Britanie, Franța, Italia), în ceea ce privește Rusia, de această dată opoziția americană este clară. Diplomatul american a susținut să nu se facă modificări ale frontierei rusești fără consimțământul unui guvern rus recunoscut[128].

Afirmarea acestei poziții are loc în perioada în care Consiliul Suprem încheia un acord cu generalul albgardist Kolceak, ale cărui armate luptau în Siberia împotriva guvernului de la Moscova. În textul acordului era prezent și un paragraf care prevedea „dreptul Conferinței de Pace de a determina soarta părților românești din Basarabia”[129].

Folosirea expresiei „părți româ­nești” de către Puterile Aliate și Asociate în înțelegerea realizată cu Kolceak – „formulă ce deșteaptă toate speranțele agitatorilor”, cum o caracteriza Ion I.C. Brătianu în „Memoriul” înaintat Consiliului Suprem la 2 iulie 1919 – implica „pe nedrept” existența unor regiuni care nu ar fi fost românești și, deci, susceptibile de a fi înapoiate Rusiei „cu toată existența actului de uniune integrală a acestei provincii cu totul românească”. Nu putea fi vorba – concluziona I.I.C. Brătianu – „decât de elemente ale populației care nu este română, ale căror drepturi sunt de altminteri recunoscute și garantate deja prin actul Unirii”[130].

La sesiunea Consiliului Suprem din zilele de 1 și 2 iulie 1919, ultima sesiune la care a participat I.I.C. Brătianu înainte de a părăsi Conferința de Pace și de a se întoarce în România, a avut loc o nouă dezbatere asupra stadiului finalizării tratatului privind unirea Basarabiei cu România. Cu acest prilej, Andre Tardieu, președintele Comitetului pentru probleme teritoriale, a prezentat un raport în care se arăta că, în conformitate cu principiul autodeterminării națiunilor, Comitetul recunoștea unirea acesteia cu România și garantarea drepturilor minorităților naționale în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor. De asemenea, în raport se sublinia faptul că această hotărâre era luată avându‑se în vedere aspirațiile generale ale populației din Basarabia, caracterul moldovenesc al acestei regiuni din punct de vedere geografic și etnic, dar și pe baza argumentelor de ordin istoric și economic, ceea ce determina hotărârea Comitetului de a se pronunța în favoarea unirii acestei provincii cu România.

În cuvântul său premierul român a pus accentul pe similaritatea modului în care românii basarabeni și‑au exprimat voința de unire în 1918 prin crearea unui Consiliu Național reprezentativ, asemenea conaționalilor lor din Bucovina și Transilvania, dar și a mișcărilor naționale din alte țări, precum consiliile naționale din Polonia, Cehia etc.[131]. De asemenea, el a făcut o incursiune bine documentată în istoria Basarabiei, respingând mistificările emigrației rusești ce ducea o campanie de propagandă antiromânească, a respins ideea lui Robert Lansing de organizare a unui plebiscit în Basarabia etc.

La 2 iulie 1919 un reprezentant al emigrației rusești, Vasili Maklakov, fost ambasador al Rusiei în Franța, a fost admis ad audiendum să prezinte Consiliului Suprem punctul de vedere al emigrației rusești privind situația din Rusia, în general, și referitor la Basarabia, în special. Acesta a admis existența în Basarabia a mai „multor părți românești”, unde era de acord să se organizeze plebiscit, în timp ce părțile neromânești ar fi urmat să revină Rusiei fără nicio altă formalitate[132].

La sfârșitul acestei prime faze a dezbaterii problemei basarabene la Conferința de Pace, o sinteză a Ministerului de Externe al Franței, semnată de ministrul Stephen Pichon, arăta că la Paris Conferința nu a luat nicio hotărâre asupra acestui subiect, stadiul problemei fiind următorul:

  1. Comisia competentă a propus alipirea Basarabiei la România.
  2. În scrisoarea lor către amiralul Kolceak, Principalele Puteri Aliate și Asociate au rezervat dreptul Conferinței de a hotărî soarta „părților românești” ale Basarabiei.
  3. Problema care se ridica era aceea de a ști care sunt aceste „părți românești”.

În opinia ministrului de externe francez, Basarabia era „în totalitate românească, ea nu este decât o parte a Moldovei, pe teritoriul ei nu se poate trasa o graniță convenabilă, care nu se află decât la Nistru; pe scurt, din punct de vedere etnic, istoric și geografic acest teritoriu trebuie să redevină românesc”.

În finalul documentului, ministrul Pichon arăta că „această teză va fi apărată de delegații francezi, sprijiniți, probabil, de delegații englezi. De asemenea, suntem împotriva unui plebiscit, făcut în zadar…”[133].

După formarea în decembrie 1919 a guvernului condus de liderul transilvănean Al. Vaida-Voevod, în urma primelor alegeri organizate la nivelul întregii țări, demersurile în vederea recunoașterii internaționale a unirii Basarabiei cu România au căpătat mai mult dinamism și consistență. Curând după venirea la putere, la jumătatea lunii ianuarie 1920, noul prim-ministru s‑a adresat Conferinței de Pace cu rugămintea „de a transforma recunoașterea virtuală a unirii Basarabiei cu România într‑o stare de drept definitivă”[134].

Totodată, Al. Vaida‑Voevod a făcut o vizită în Franța și Anglia la începutul anului 1920. Cu acest prilej el a participat la o ședință a Consiliului Suprem, în cadrul căreia el a întrebat ce ar trebui să facă România pentru ca Conferința de Pace să se pronunțe definitiv în problema Basarabiei. Răspunsul lui Clemenceau a fost prompt: „Să retrageți trupele din Ungaria”[135].

Angajamentul ferm al premierului român privind retragerea trupelor române pe aliniamentul fixat de Conferință a determinat un angajament al Puterilor Aliate și Asociate de a recunoaște unirea Basarabiei, dar ea urma să intre în vigoare numai după retragerea definitivă a trupelor din Ungaria. Astfel, la 3 martie 1920, prim‑ministrul român a primit din partea prim‑ministrului britanic Lloyd George, în numele Conferinței de Pace, o notă prin care guvernul român era informat că Consiliul Suprem a luat în considerare cererea lui Al. Vaida‑Voevod cu privire „la recunoașterea de către Conferință a Unirii Basarabiei cu România”, dar această decizie era suspendată de Conferința de Pace până la evacuarea trupelor române din Ungaria. Întrucât guvernul român se angajase la 26 februarie 1920 că evacuarea „nu ar trebui amânată dincolo de termenele stabilite de Misiunea Interaliată”, Consiliul Suprem a convenit la o recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România, dar nu „în forma juridică”, deoarece semnarea unui tratat nu poate fi făcută decât după evacuarea completă a trupelor române din Ungaria.

Totodată, în notă se arăta că în cazul în care Rusia Sovietică ar ataca România „în interiorul granițelor sale legitime, Aliații îi vor acorda României tot sprijinul posibil”. În același timp, în document se aprecia că recunoașterea Unirii Basarabiei cu România „ar trebui să elimine principalul obstacol” al unor negocieri bilaterale româno‑ruse pentru soluționarea problemelor dintre cele două țări[136].

Nota lui Lloyd George a fost urmată în aceeași zi de comunicarea unei „Hotărâri” a Consiliului Suprem al Antantei, în care se explica politica urmată până atunci de Puterile Aliate în problema Basarabiei. Întârzierea în luarea unei „decizii definitive” cu privire la Basarabia – se arăta în „Hotărâre” – se datora, pe o parte, faptului că ea a fost privită ca „parte din problema generală românească”, iar pe de alta, de „dificultățile care au existat în guvernul român anterior”. Puterile Aliate sperau însă într‑o „reglementare amicală” a acestei probleme între România și Rusia și apreciau că „nu există motive pentru o viitoare amânare a deciziei”.

În finalul „Hotărârii” se arăta că Puterile Aliate și Asociate „având în vedere dorințele comune ale populației Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și argumentele apartenenței istorice și economice (…) se pronunță în favoarea unirii Basarabiei cu România, care a fost proclamată formal de către reprezentanții moldoveni, și doresc să încheie un acord în semn de recunoaștere a acestui lucru, de îndată ce condițiile exprimate vor fi puse în aplicare”. Totodată, se arăta că trebuie asigurate interesele generale și specifice ale Basarabiei, în special cele privind relațiile cu țările vecine, și garantat dreptul minorităților, iar Puterile Aliate și Asociate își rezervau dreptul de a sesiza arbitrajul Ligii Națiunilor în probleme „ce ar putea să rezulte din oricare din aceste două chestiuni”[137].

Eforturile depuse de guvernul român pentru a urgenta finalizarea hotărârii Consiliului Suprem în problema recunoașterii formale a Unirii Basarabiei cu România au fost dublate de stabilirea de contacte și negocieri bilaterale cu autoritățile de la Moscova. Contacte și negocieri purtate cu bună credință de reprezentanții României și încurajate de reprezentanții Puterilor Aliate și Asociate, care vizau reglementarea raporturilor dintre cele două țări, inclusiv în ceea ce privește problema Basarabiei.

Venit în fruntea diplomației românești în iunie 1920, Take Ionescu observase practica de tergiversare a negocierilor promovată de partea sovietică și intuise că Moscova nu va recunoaște hotărârea Consiliului Suprem de unire a Basarabiei cu România. El considera că nu era în interesul României și nici al ordinii generale ca recunoașterea unirii „să aibă aerul de a nu fi o decizie europeană, ci o concesie bolșevică”[138].

Semnarea tratatului de pace cu Ungaria la 4 iunie 1920 a limpezit drumul către finalizarea tratatului referitor la Basarabia, al cărui text era gata la 29 septembrie 1920, când la Paris a avut loc o conferință a ambasadorilor Puterilor Aliate și Asociate[139]. Cu acest prilej, ambasadorul britanic, lordul Derby, a informat că a primit înstrucțiuni privind „semnarea imediată a tratatului cu privire la Basarabia”, iar cei prezenți, cu excepția ambasadorului S.U.A., Hugh Campbell Wallace, s‑au declarat de acord. Ambasadorul american a fost rugat de către participanți să facă „un ultim apel presant” la Washington ca S.U.A. să se alăture celorlalte țări la semnarea tratatului.

Răspunsul de la Washington a sosit la 5 octombrie 1920 și el amintea „refuzul constant” al guvernului S.U.A. de a aproba o politică „ce tinde spre dezmembrarea Rusiei” și considera că nu trebuie să se semneze „în acest moment niciun tratat privind Basarabia”, deoarece o acțiune „pripită” în acest sens le‑ar da bolșevicilor „încă un pretext de trezire a spiritului național”[140]. Pe 8 octombrie ambasadorul Wallace și‑a informat colegii despre poziția S.U.A. și, în același timp, a declarat că nu înțelege „de ce trebuie să existe atâta grabă! să se semneze tratatul imediat”[141].

Procesul, însă, nu mai putea fi oprit.

Între timp, guvernul român reușise, datorită intervenției lui Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, să obțină realizarea unor schimbări în textul tratatului ce va fi semnat la Paris, la 25 octombrie 1920. Pentru România au semnat Take Ionescu, ministrul de externe și Dimitrie I. Ghica, ministrul României la Paris.

Reacția Moscovei la semnarea tratatului a venit fără întârziere. La 1 noiembrie 1920 guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei s‑au adresat guvernelor semnatare – Marea Britanie, Franța, Italia și România – arătând că ele nu pot recunoaște ca având vreo putere „înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”[142].

Partea română a răspuns la 10 noiembrie, printr‑o radiogramă semnată de Alexandru Averescu, prim‑ministru și Take Ionescu, ministru al Afacerilor Străine. „Ceea ce numiți anexarea Basarabiei – se arăta în răspunsul guvernului român – (…) nu a existat o asemenea anexare, că această provincie, tot atât de românească precum vestul regatului, de care nu fusese separată decât prin actul arbitrar de la 1812, s‑a unit cu patria‑mamă din propria voință, exprimată prin reprezentanții săi”, unirea pe care Marile Puteri au recunoscut‑o. „Unirea Basarabiei cu România – se arăta în continuare – este o chestiune definitiv încheiată, iar guvernul român nu vede cu cale să o pună din nou în discuție. Chestiunile secundare (…) sunt singurele care rămân de precizat între România și Rusia” și ele pot fi aduse în discuție în fața Societății Națiunilor, ținând însă să sublinieze „în afara chestiunii frontierelor și a drepturilor suverane ale României”[143].

În 1916, în ajunul intrării României în război, Ion I.C. Brătianu, prim‑ministru al guvernului român, prezenta astfel importanța pasului pe care România hotărâse să‑l facă: „Într‑o vâltoare ca aceea a actualului război (…) o țară cu aspirațiuni naționale nu poate să rămână până la capăt neutră fără să‑și compromită întreg viitorul. Prin urmare, se impune să ieșim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea națională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se știe dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliați și în contra Puterilor Centrale”[144].

Mersul istoriei a făcut ca primul pas spre realizarea idealului național la care se referea marele om de stat român să fie făcut de Basarabia, care prin vocea Sfatului Țării a hotărât Unirea cu România. Și tot mersul istoriei a făcut ca ultimul act al recunoașterii internaționale al Marelui Act al Unirii să fie cel referitor tot la Basarabia, semnat la Paris, la 28 octombrie 1920.

Și tot mersul istoriei românilor a făcut ca realizarea Marii Uniri din 1918 să fie un moment unic în măreția lui.

Note:
[1] Mircea N. Popa, Primul război mondial, 1914‑1918, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 414.
[2] Constantin Iordan, România și relațiile din sud‑estul Europei, 1919 – 1924, Editura All, București, 1999, p. 13; Mircea N. Popa, Op. cit., p. 414.
[3] La 21 octombrie, Adunarea Națională Provizorie a discutat problema proclamării independenței Austriei – Lucian Leuștean, România, Ungaria și Tratatul de la Trianon, 1918‑1920, Editura Polirom, Iași, 2002, p.17.
[4] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România și Conferința de pace de la Paris (1918 ‑ 1920). Triumful naționalităților (coord. V. Moisuc), Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1983, p. 260.
[5] Vezi: Constantin Botoran, Milică Moldoveanu, Cehoslovacia, în Afirmarea statelor naționale independente din centrul și sud‑estul Europei (coordonatori: Viorica Moisuc; Ion Calafeteanu), Editura Academiei, București, 1979, pp. 145‑176, (citat în continuare: Afirmarea statelor naționale…).
[6] Vezi: Viorica Moisuc, Iugoslavia, în „Afirmarea statelor naționale…”, p. 74‑110.
[7] Milică Moldoveanu, Polonia, în „Afirmarea statelor naționale…”, p. 202‑227.
[8] O recentă cercetare a domnului Vadim Guzun (editor) aduce o serie de informații noi asupra negocierilor româno‑ruse – Vadim Guzun, Intrarea României în Primul Război Mondial. Negocierile diplomatice cu documente din arhivele ruse, 1914‑1916, Editura Argonaut, Cluj‑Napoaca, 2016.
[9] Textul celor două convenții, în: conf. univ. dr. Aurel Preda‑Mătăsaru, Tratat de relații internaționale moderne și contemporane, vol. II, Lumina Lex, 2001, p. 103‑111.
[10] Ion Calafeteanu, Viorica‑Pompilia Moisuc, Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, Documente, Editura Hyperion, Chișinău, 1955, p. 47‑55.
[11] ***, Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 801.
[12] Ion Calafeteanu, Viorica‑Pompilia Moisuc, Op. cit., p. 117.
[13] Ibidem, p. 215.
[14] „Mișcarea” din 1 aprilie 1918.
[15] Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917 – 1918, Chișinău, 1933, p. 276.
[16] Ion Calafeteanu, Viorica‑Pompilia Moisuc, Op. cit., p. 259.
[17] Ibidem, p. 259‑260.
[18] ***, Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 824‑825.
[19] Ion Calafeteanu, Viorica‑Pompilia Moisuc, Op. cit., p. 334‑335.
[20] Ibidem, p.344.
[21] ***, 1918 la români. Documentele unirii, Editura Științifică și Enciclopedică, vol. VII, București, 1989, p.38.
[22] Ibidem, p. 43‑44.
[23] Ibidem, p. 200‑201.
[24] Ibidem, p. 394‑395.
[25] ***, Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, p. 838; „Românul” din 21 noiembrie 1918.
[26] Gheorghe Sbârnă, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian Oncescu, Documente privind istoria modernă și contemporană a României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006, p. 168.
[27] Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor (ed. George Ivașcu), București, 1965, p. 232.
[28] ***, Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom. 2, Editura Enciclopedică, București, 2015, p. 845.
[29] Gheorghe Sbârnă, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian Oncescu, Op. cit., p. 164.
[30] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, doc. nr. 488, p. 118.
[31] „Dimineața” din 31 ianuarie 1919.
[32] „ Viitorul” din 31 decembrie 1918 / 13 ianuarie 1919.
[33]Opinia” din 23 mai 1919.
[34] „Neamul românesc” din 24 ianuarie 1919.
[35] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, Op. cit., p. 297.
[36] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, p. 50.
[37] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 304.
[38] Ibidem, p. 306.
[39] Ibidem, p. 307.
[40] Ibidem, p. 310.
[41] Vezi: Ion Calafeteanu, Recunoașterea statutului de aliat al României de către marile puteri în ajunul Conferinței de Pace de la Paris, în „Revista Arhivelor”, nr. 3/1978, p. 277‑286.
[42] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 312‑313.
[43] N, Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917 – martie 1920), vol. II, Editura Națională, p. 272‑273.
[44] C. Vlad, Diplomația secolului XX, Ed. Fundația Europeană Titulescu, București, 2006, p. 55.
[45] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, p. 167‑168.
[46] Este vorba de provinciile unite cu Țara în 1918: Basarabia, Bucovina și Transilvania.
[47] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, p. 270.
[48] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa (coord.), România la Conferința de Pace de la Paris, (1919‑1920). Documente Diplomatice, vol. I (1 decembrie 1918 – 28 iunie 1919), Liga pentru unitatea românilor de pretutindeni, Editura Semne, București, 2010, p. 143‑144.
[49] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 335.
[50] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa (coord.), Op. cit., doc. nr. 360, p.428‑428.
[51] Ibidem, doc. nr. 363, p. 448 ‑ 450.
[52] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 34; Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919 – 1932), Editura Junimea, Iași, 1976, p. 25‑28.
[53] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa (coord.), Op. cit., doc. nr. 411, p. 482.
[54] Ibidem, doc. nr. 425, p. 494.
[55] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. IV, doc. nr. 647, p. 11.
[56] Ibidem, doc. nr. 654, p. 27.
[57] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa (coord.), Op. cit., doc. nr. 440, p. 508.
[58] Ibidem.Despre intensa activitate a delegației române la Conferința de Pace și acțiunile comune ale delegațiilor celorlalte țări interesate în tratatul cu Austria, Al. Vaida – Voevod a adresat o scrisoare lui Iuliu Maniu la 1 iunie 1919. Vezi: ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, doc. nr. 622, p. 421‑432.
[59] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa (coord.), Op. cit., doc. nr. 11, p. 11‑12.
[60] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. III, doc. nr. 614, p. 385.
[61] Ibidem, doc. nr. 616, p. 387.
[62] Ibidem, doc. nr. 618, p. 402.
[63] Ibidem, p. 403.
[64] Ibidem, p. 404.
[65] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 357.
[66] Eliza Campus, Din politica externă a României, 1913‑1949, Editura Politică, București, 1980, p. 205‑206.
[67] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, Op. cit, p. 361.
[68] Ibidem, p. 364‑375.
[69] Ibidem, p. 377‑378.
[70] ***, Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918. Documente interne și externe, august 1918 ‑ iunie 1919, vol. V, doc. nr. 789, p. 23. Nota lui Henri Cambon privind remiterea ultimatului guvernului român – Ibidem, doc. nr. 791, p. 24‑32.
[71] C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V, Moisuc, Op. cit., p. 382‑383.
[72] Partea de nord a Dobrogei revenise României ca urmare a participării la războiul ruso‑româno‑otoman (1877‑1878) prin hotărârea Congresului de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), când este recunoscută și independența României. Partea de sud a Dobrogei a revenit României prin Pacea de la București (28 iulie/ 10 august 1913), încheiată după al Doilea Război Balcanic (1912‑1913) dintre Bulgaria, pe de o parte, și Serbia, Grecia, Muntenegru, România și Imperiul Otoman, pe de altă parte.
[73] Vezi Ioan Crânguș, Ion Giurcă, Cedarea și evacuarea Cadrilaterului în anul 1940, Editura Comphys, Rm. Vâlcea, 2010, p. 39.
[74] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, doc. nr. 594, p. 329. Această invitație putea fi rezultatul unui memoriu din 19 februarie al lui I.I.C.Brătianu adresat ministrului de externe al Franței, St. Pichon, președintelui Comisiei Teritoriale pentru România și Iugoslavia, Andre Tardieu, și delegatului american House, în care arăta necesitatea ca autoritățile militare române „să intre fără întârziere în Dobrogea, care este o provincie necontestată a Regatului României și unde bulgarii continuă să se dedea la provocațiuni și agitații” (Ibidem, doc. nr. 531, p.206).
[75] Vezi Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, op. cit., vol.I, doc.nr. 98, p. 84‑86.
[76] Ibidem, doc. nr. 93, p. 78.
[77] Ibidem, doc. nr. 512, p. 584‑585.
[78] Ibidem, doc. nr. 166, p. 148.
[79] Ibidem, doc. nr. 278, p. 326.
[80] Ibidem, doc. nr. 286, p. 335.
[81] Ibidem, vol. III, doc. nr. 528, p. 202‑203.
[82] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. 1918, vol. III, doc. nr. 594, p. 329.
[83] Se avea în vedere ca demobilizarea armatei bulgare să nu fie „un simplu simulacru” – Ibidem, doc. nr. 594, p. 329.
[84] Vezi Valeriu Florin Dobrinescu, Doru Tompea, România și conferințele de pace (Paris: 1919‑1920, 1946‑1947), Editura Nemira, Focșani, 1996, p. 166‑168.
[85] Margareta Patriche, Considerații asupra Tratatului de la Neuilly‑sur‑Seine (27 noiembrie 1919), în România și Conferința de Pace de la Paris (1919‑1920), Coordonatori: Gh. Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Editura Empro, Focșani, 1999, p. 108‑109.
[86] Ibidem, p. 11; Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, p. XLVIII.
[87] Margareta Patriche, Art. cit., p. 133‑134.
[88] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol.III, doc. nr. 468, p. 72‑74.
[89] Ibidem, doc. nr. 503, p. 165.
[90] Lucian Leuștean, România, Ungaria și Tratatul de la Trianon, 1918‑1920, Editura Polirom, 2002, p. 33.
[91] Gh. Iancu, G. Cipăianu, La consolidation de l’union de la Transylvanie et de la Roumanie (1918‑1919), Temoignages français, Editura Enciclopedică, București, 1990, p. 149.
[92] Lucian Leuștean, op. cit., p. 33.
[93] Dumitru Tuțu, Les actions de l’armée roumaine en Transylvanie au cours des années 1918‑1919, în „Revue Roumaine d’Histoire”, nr. 1‑2, 1987, p. 104.
[94] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, doc. nr. 516, p. 184.
[95] Ibidem, doc. nr. 517, p. 184.
[96] Guvernul român a adresat Conferinței de Pace la începutul anului 1919, după ce guvernul sârb înaintase la Paris un memoriu privind revendicările sale în zona Banatului, un memoriu documentat în care cerea „reunirea la noul stat român a provinciei cuprinse între Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați”, regiune cunoscută sub numele de Banatul Timișoarei, în conformitate „cu dorința majorității locuitorilor din Banat”. În memoriu se făcea un istoric al regiunii, era analizată situația geografică, economică, etnică, erau expuse argumentele românești și, respectiv, sârbe pentru revendicarea Banatului – Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. VI, doc. nr. 835, p. 532‑545.
[97] Ibidem, vol. III, doc. nr. 531, p. 206.
[98] Ibidem, doc. nr. 535, p. 217‑219. Frontiera de est (limita de vest a înaintării armatei române): Arad, Salonta, Oradea, Carei, Someș; frontiera de vest, la 5 km de cea din est, era cea din tratatul din 4/17 august 1916. Aradul urma să fie ocupat de trupe Aliate.
[99] Ibidem, doc. nr. 545, p. 237‑238.
[100] Vezi Lucian Leuștean, op. cit., p 59‑69.
[101] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, doc. nr. 578, p. 300‑302.
[102] Vezi Lucian Leuștean, op. cit., p.77.
[103] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, doc. nr. 579, p. 303.
[104] Ibidem, doc. nr. 580, p. 303‑304.
[105]  Ibidem, doc. nr. 584, p. 310.
[106] Ibidem, doc. nr. 583, p. 309. Malul stâng al Tisei este atins de trupele române la 29 aprilie, unde fac joncțiunea cu trupele cehoslovace, iar la 1 mai malul stâng al Tisei este ocupat de trupele române și cehoslovace.
[107] Ibidem, doc. nr. 630, p. 441‑444. A doua zi delegația română a înaintat Conferinței de Pace un memoriu privind situația etnografică a unor zone de la frontiera cu Ungaria; Frontierele s‑au referit numai la teritoriul dintre România și Ungaria. – Ibidem, doc. nr. 631, p. 444‑448.
[108] Lucian Leuștean, op. cit., p. 100.
[109] Desăvârșirea unității național‑statale a statului român, vol. III, doc. nr. 633, p. 444.
[110] Ibidem, doc. nr. 637, p. 457. La 25 iunie mareșalul Foch adresa o scrisoare lui G. Clemenceau în care arăta că „România se va conforma cu scrupulozitate hotărârilor Conferinței de Pace”, dar o retragere pe Tisa, în condițiile în care România era obligată să mențină pe Nistru și în Bucovina cea mai mare parte a forțelor, trebuia să fie însoțită de „măsuri de precauție indispensabile”. El avea în vedere aplicarea integrală de către Ungaria a măsurilor militare din Convenția de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 – Ibidem, doc. nr. 639, p. 640.
[111] Ibidem, doc. nr. 632, p. 448‑449.
[112] Lucian Leuștean, op. cit., p. 109‑110.
[113] Desăvârșirea unității național‑ statale a poporului român, vol. III, p. XLII.
[114] Alexandru Ghișa, România și Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relațiilor didlomatice (1918‑1921), Presa Universitară Clujană, Cluj‑Napoca, 2002, p. 216.
[115] Lucian Leuștean, op. cit.,p. 158‑160; C.Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, op. cit., p. 388‑392; Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, p. XLVII‑XLIX.
[116] Vezi poziția guvernului român – Ibidem, vol. VI, doc. nr. 882, p. 92‑98.
[117] În memoriul adresat Conferinței de Pace guvernul român, ca și cel iugoslav și cehoslovac, aprecia că „o astfel de solicitare nu poate fi luată în considerație” – Ibidem, doc. nr. 884, p. 111‑116.
[118] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. III, p. XLIX‑L. Parlamentul României a ratificat tratatul în 17 august (Senatul) și 26 august 1920 (Camera Deputaților).
[119] I. Ionașcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaționale ale României 1354‑1920, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 447‑449.
[120] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 78.
[121] Ibidem, p. 78‑79.
[122] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, op. cit., p. 147‑154. O prezentare mai amplă a intervenției premierului român; Vezi: C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, op. cit., p. 328‑335.
[123] Ibidem, p. 154.
[124] Gheorghe Calcan, România în relațiile internaționale ale Conferinței de Pace de la Paris – Versailles 1919‑1920. Recunoașterea internațională a Marii Uniri, Editura Mega, Cluj‑Napoca, 2013, p. 233.
[125] Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, op. cit., p. 154.; Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. V, doc. nr. 833, p. 450.
[126] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 80.
[127] Ibidem.
[128] Ibidem.
[129] Ion Oprea, România și Imperiul rus. 1900‑1924, Editura Albatros, București, 1998, p. 274.
[130] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. IV, doc. nr. 644, p. 6.
[131] V. Fl. Dobrinescu, D. Tompea, op. cit., p. 164.
[132] I. M. Oprea, op.cit., p. 276.
[133] Desăvârșirea unității național‑statale a poporului român, vol. IV, doc. nr. 652, p. 24‑25.
[134] I. M. Oprea, op.cit., p. 278.
[135] Ibidem, p. 279.
[136] Vasile Sturza, Basarabia și destinul ei secret, Editura Litera, București, 2016, p. 99‑100.
[137] Ibidem, p. 101.
[138] I. M. Oprea, op.cit., p. 280.
[139] Vasile Sturza, op. cit., p. 105.
[140] Ibidem, p. 106.
[141] Ibidem, p. 107.
[142] Ibidem, p. 112. Nota semnată de Gheorghi Cicerin, comisar al poporului pentru afaceri străine al Republicii Ruse, și Cristian Rakovski, presedintele Sovietului Comisarilor Poporului și comisar al poporului pentru afaceri externe al Republicii Ucrainiene. Vezi: Relațiile româno‑sovietice, Documente, vol. I, 1917‑1934, Editura Enciclopedică, București, 1999.
[143] Ibidem, p. 112‑113.
[144] C. Kirițescu, La Roumanie dans la guerre mondiale (1916‑1918), Paris, 1934, p. 64.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*