Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Ioan Popa: Opoziție și disidență în perioada bolșevismului

Ioan Popa: Opoziție și disidență în perioada bolșevismului

Regimul bolșevic instaurat în urmă cu un secol în Rusia, acest experiment social de proporții gigantice („cel mai grandios spectacol de experimentare socială, din câte cunoaște istoria universală”, cum îl califica sociologul Dimitrie Gusti – (1, p. 43), reprezintă un caz aparte, unic în felul său, dar și o sursă de studiu a varietății formelor de reprimare și degradare a ființei umane în numele unor idealuri utopice despre un viitor fericit al omenirii. O temă interesantă de studiu este tocmai cea referitoare la modalitățile prin care conducătorii statului de dictatură a proletariatului, primul din lume, au acționat sistematic și cu o imaginație diabolică, demnă de o cauză mai bună, pentru lichidarea oponenților de orice fel ai Puterii sovietice. Învățămintele care se pot trage sunt cu atât mai importante cu cât este vorba de un regim care, instaurat ințial în Rusia, și‑a perfecționat mecanismele de funcționare și le‑a transplantat apoi în toate statele alipite fostei URSS, precum și în țările care au intrat în sfera de influență a acesteia la sfârșitul celui de‑al Doilea Război Mondial, inclusiv în România.

Lenin, inițiatorul și conducătorul de necontestat al revoluției bolșevice, a definit liniile directoare ale strategiei de preluare a puterii și de consolidare a acesteia, în numele proletariatului rus, prioritățile fiind stabilite din mers, etapă cu etapă, în funcție de dificultățile întâmpinate. Preluând mecanic și interpretând simplist o serie de teze ale lui Marx privind necesitatea sfărâmării vechii mașinării de stat burgheze, despre care am mai amintit într‑un articol anterior (Punctul critic nr. 2/20/2017), Lenin a ajuns la concluzia că dictatura proletariatului înseamnă „exercitarea sistematică a violenței împotriva acoliților ei”, iar socialismul „se dezvoltă în cursul celei mai încordate, celei mai ascuțite, ascuțite până la turbare, până la disperare, lupte de clasă și al războiului civil” (2, pp.201‑202). Se știe că unul din primele decrete semnate de Lenin ca șef al Consiliului Comisarilor Poporului a fost Decretul asupra pământului (26 octombrie/8 noiembrie 1917), prin care proprietatea moșierească era desființată „imediat, fără nicio despăgubire” (2, p. 24). Au urmat alte măsuri cu efect imediat, dintre care se detașează cele referitoare la suspendarea organelor de presă catalogate „burgheze”, desființarea stărilor sociale și a rangurilor civile, precum și cele în domeniul justiției. Măsurile din domeniul presei și justiției au echivalat, practic, cu suprimarea libertăților democratice. Partidul bolșevic, sublinia Lenin la Congresul al II‑lea al Internaționalei Comuniste (19 iulie – 7 august 1920), trebuie să aibă „un organ de presă central, cu orientare întru totul revoluționară… Întreaga presă de partid trebuie să exprime un singur gând, să aibă o singură orientare, să pregătească dictatura” (3, p. 449). Scriitorul Maxim Gorki, al cărui ziar (socialist independent) Novaia Jizni a fost autorizat după revoluție să mai apară un timp, a atacat virulent orientarea extremistă a bolșevismului încă din 7/20 noiembrie 1917, când scria: „Lenin, Troțki și tovarășii lor sunt deja otrăviți cu veninul puterii, lucru dovedit de atitudinea lor rușinoasă față de libertatea totală a cuvântului, față de individ și față de acele drepturi pentru care s‑a luptat democrația. Fanatici orbi și aventurieri necinstiți, se contrazic nebunește… În drumul său, Lenin și tovarășii săi își permit să comită tot felul de crime… abolirea libertății cuvântului și arestări nejustificate”.

Recurgerea la forța brută, coerciția necontenită și, în consecință, violența și abuzurile au reprezentant o constantă a puterii bolșevice pe tot parcursul existenței sale. Lenin a dat tonul și în domeniul justiției, proclamând anularea legilor vechii orânduiri și înlocuirea lor cu justiția revoluționară. Dictatura proletariatului, va sublinia liderul bolșevic în nenumărate rânduri, „nu înseamnă altceva decât o putere pe care n‑o îngrădește nimic, nicio lege, care nu este stingherită de absolut nicio normă, care se sprijină nemijlocit pe violență” (3, p. 382). Așa se explică de ce, în baza indicațiilor lui Lenin, în primăvara anului 1919 toate facultățile de drept au fost închise (ele au fost reînființate abia în 1925, ca „facultăți de drept sovietic”), iar activitatea unor prestigioase instituții juridice din Rusia a fost suspendată. În martie 1922, la Congresul al IX‑lea al PC(b) din Rusia, Lenin insista pentru întărirea organelor judiciare proletare: „Noi avem nevoie de instanțe judecătorești proletare, elective, și ele trebuie să știe ce admitem noi” (4, p. 128). Se înțelege că, în asemenea circumstanțe, distrugerea sistemului de judecată bazat pe lege și apelul la „popor”, de regulă grupuri zgomotoase, îndoctrinate și manipulate de putere, pentru condamnarea publică a indezirabililor, au dat frâu liber arbitrariului în numele justiției revoluționare. Maxim Gorki a reacționat și de acestă dată în ziarul pe care îl conducea față de cursul revoluției bolșevice: „Prin abolirea fostelor Curți de Justiție în numele proletariatului, monseniorii comisari ai poporului au întărit conștiința străzii și dreptul ei la proces prin norod, un drept bestial… Procesele poporului au devenit un mod de viață și nu trebuie să uităm că fiecare dintre ele exarcebează în grandoare și în profunzime cruzimea morbidă a mulțimii” (5). Așa‑numitele procese populare au căpătat o amploare grandioasă un deceniu mai târziu, în timpul lui Stalin, când au fost organizate procese‑spectacol pentru condamnarea unora dintre membrii vechii gărzi bolșevice.

Deocamdată să notăm că Lenin a inițiat folosirea violenței și terorii mai întâi împotriva claselor dominante înlăturate de la putere, extinsă apoi împotriva tuturor categoriilor sociale sau persoanelor care se opuneau într‑un fel sau altul revoluției bolșevice. Acesta, scria un renumit oponent al său, „nu cunoștea decât două categorii de oameni: cei care erau de partea lui și cei care erau împotriva lui… Între acești doi termeni opuși – tovarăș/prieten și disident/dușman –, pentru Lenin nu exista niciun spectru intermediar de relații sociale sau personale” (6). Nu întâmplător, Grigori Zinoviev, unul dintre membrii primului Birou Politic și apropiat al lui Lenin, scria în 1918: „Burghezia și toți cei care stau în calea revoluției muncitorești trebuie să fie șterși de pe suprafața pământului” (7). În 1920, într‑un bilanț după trei ani de dictatură proletară, Stalin, un vajnic susținător al represiunilor inițiate de Lenin, scria și el: „În ceea ce privește politica noastră față de dușmanii dinăuntru, ea trebuie să rămână și rămâne aceeași…, și anume o politică de reprimare a tuturor dușmanilor proletariatului” (8, p. 411). O asemenea viziune generalizatoare despre dușmanii care trebuie reprimați reprezenta, firește, o directivă pentru activitatea organelor de represiune politică, în primul rând a Comisiei Extraordinare pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului (CEKA), îndemnată să‑și extindă supravegherea informativă la nivelul întregii societăți. După cum afirma, în 1920, Martin Latsis, unul dintre adjuncții lui Felix Dzerjinski la conducerea CEKA, aceasta trebuie să fie omniprezentă, deoarece „contrarevoluția s‑a dezvoltat pretutindeni, în toate sferele vieții noastre, manifestându‑se în cele mai diverse forme. Este deci limpede că nu poate rămâne nicio sferă a existenței exceptată de supravegherea CEKA” (9, p. 45).

Lenin a extins necontenit lista așa‑numiților dușmani ai poporului, sintagmă preluată din limbajul Revoluției Franceze, ale cărei metode erau admirate de liderul bolșevic. De la oponenții politici direcți (burghezia și moșierimea), Lenin a inclus în lista celor care urmau să fie reprimați și chiar smulși din rădăcini, după expresia sa, toate categoriile sociale și profesionale care obstrucționau mersul revoluției proletare. La un congres al muncitorilor din transporturi, în martie 1921, Lenin punea această întrebare: „împotriva cui ducem noi în primăvara asta, în acest moment chiar, una din luptele noastre finale și hotărâtoare?” În opinia sa, exceptând proletariatul, „care a luat în mâinile ei puterea politică”, celelalte clase se situează pe poziții de adversitate: țărănimea, forța covârșitoare în Rusia, este „oscilantă” și „șovăielnică”, dezamăgită de evoluțiile de după 1917; moșierii și capitaliștii, deși au pierdut puterea politică, rămân un pericol permanent, deoarece o mare parte a emigrat și s‑a organizat în străinătate, iar altă parte „s‑a cuibărit printre funcționarii de stat ai Puterii sovietice” (10). În octombrie 1921, vorbind despre Noua Politică Economică, Lenin avertiza că „lupta va fi și mai aprigă”, deoarece „dușmanul este iar printre noi”, cuibărit în toată administrația de stat: „Trebuie să spunem că ori vor pieri cei care ne vor pieirea și care, socotim noi, trebuie să piară, și atunci Republica noastră sovietică va continua să existe; ori, dimpotrivă, capitaliștii vor continua să existe și atunci va pieri republica… Cine se abate de la disciplină lasă să pătrundă dușmanul în propriile sale rânduri” (11, p. 168). Asemenea teze promovate cu autoritatea sa de liderul suprem al revoluției au girat și alimentat din plin un val amplu de delațiuni, pentru demascarea „dușmanilor din interior”, care au marcat decisiv profilul societății sovietice și au atins dimensiuni monstruoase în timpul lui Stalin.

Analizând această avalanșă de acțiuni de lichidare în masă a celor considerați adversari politici de către bolșevici, Dimitrie Gusti constata, încă din 1920, cu rigoarea obiectivă a savantului, că doctrina lui Lenin este o „doctrină a revanșei”, care pune la zid o întreagă istorie socială: „Toate urmele trecutului social, capitalist și burghez, trebuie… rase de pe fața pământului; instituțiile și stările care aparțineau acestui regim trebuiesc fundamental distruse, iar împotriva oamenilor… favorizați de soartă înainte de revoluție, trebuiesc luate cele mai necruțătoare represalii” (1, p. 45).

Represiunile dictate de Lenin și anturajul său se vor desfășura ciclic. După moșieri, mari industriași și bancheri, victime ale ofensivei demolatoare a bolșevismului vor cădea, rând pe rând, biserica și slujitorii ei, intelectualii, țăranii înstăriți, dar și numeroși militanți ai Partidului Comunist (bolșevic).

 Lupta împotriva Bisericii s‑a desfășurat metodic, după un plan la înfăptuirea căruia au participat autoritatea supremă a Partidului – Biroul Politic și organele executive de represiune, în primul rând structurile poliției politice secrete. În Rusia țaristă, Petru I a fost cel care a înlăturat instituția Patriarhiei Bisericii Ortodoxe, aceasta fiind restaurată abia după două secole, în vâltoarea evenimentelor de la începutul lunii noiembrie 1917. Încă de la început, patriarhul ales, Tihon, a condamnat cu vehemență crimele în masă comise de bolșevici, dar Lenin și anturajul său i‑au mai dat un răgaz, fiind preocupați în totalitate de războiul civil împotriva albgardiștilor și a intervenției din afară. În anii marii foamete din 1921‑1922, Lenin a considerat însă că a sosit momentul atacării clerului „în mod decisiv și nemilos” pentru a‑i zdrobi rezistența „cu o asemenea ferocitate, încât să nu fie dată uitării în deceniile care vor veni” (12, p. 411). Într‑o scrisoare datată 19 martie 1922, adresată lui V. Molotov, pe atunci secretar al Comitetului Central, Lenin cerea întrunirea Biroului Politic pentru a decide continuarea măsurilor de reprimare nemiloasă a dușmanului (în cazul acesta Biserica), mai întâi prin confiscarea bunurilor de valoare ale acesteia „până la eliminarea oricărei rezistențe” (13). În urma scrisorii lui Lenin, Biroul Politic a hotărât, în ședința din 22 martie 1922, arestarea Sinodului și a Patriarhului, precum și împușcarea oricăror participanți la revolte în sprijinul Bisericii. Tot Biroul Politic a votat, la 4 mai 1922, un decret care prevedea „pedeapsa cu moartea pentru preoți”. În scurt timp, Tihon a fost arestat, judecat și obligat să retracteze acuzațiile împotriva revoluției bolșevice. A murit în arest la domiciliu, în 1925, la vârsta de 60 de ani. Decapitată, jefuită, tâlhărită și infiltrată de serviciile secrete, Biserica și‑a pierdut rolul și influența tradiționale, devenind o anexă a statului bolșevic, împotriva căreia represaliile vor cunoaște noi avalanșe în timpul lui Stalin, dar apoi și în perioada lui Hrușciov și a celorlalți lideri care au urmat la Kremlin.

Un caz aparte l‑a reprezentat lichidarea elitei intelectualității ruse. Încă din ianuarie 1918, Lenin îi ataca virulent pe reprezentanții acestei categorii sociale, pe care îi califica drept „ticăloși proveniți din rândurile lacheilor burgheziei, sabotori care‑și zic intelectuali” (2, p. 214). Înăsprirea măsurilor de reprimare a intelectualilor a survenit în anii 1921‑1922, suprapunându‑se o perioadă cu vârful represiunilor împotriva Bisericii. Semnalul a fost dat tot de Lenin care, în 1921, se adresa lui Kamenev, Stalin, dar și lui Felix Dzerjinski (șeful poliției politice secrete), solicitând pregătirea unei ample operațiuni de deportare a unor scriitori și profesori considerați ostili Puterii sovietice și puși în slujba străinătății. Drept urmare, la 1 iunie 1922, membrii Biroului Politic erau informați de către Dzerjinski printr‑un „Memoriu” despre „Grupările antisovietice din rândul intelectualilor” în care se preciza: „Intelectualitatea antisovietică… a ales drept principale arene de luptă împotriva Puterii sovietice instituțiile superioare de învățământ, diferite societăți, presa, uniunile de ramură, teatrele, cooperația, instituțiile comerciale, iar în ultimul timp și religia” (14, pp. 196‑197). La 16 iulie 1922, Lenin îi scria lui Stalin: „după părerea mea, toți trebuie deportați… Comisia împuternicită ar trebui să prezinte listele, ar trebui câteva sute de astfel de domni de deportat fără milă peste hotare. Curățim Rusia pentru mult timp… Deportările trebuie să înceapă imediat… Să fie arestate câteva sute și fără anunțarea motivelor – plecați domnilor!” (14, p.198). În toiul arestării, anchetării și deportării intelectualilor, Lenin îi dictează lui Dzerjinski cum trebuie organizată în viitor reprimarea intelectualilor considerți ostili Puterii: „Este necesar de elaborat un plan. Acesta urmează a fi revăzut și completat permanent. Toți intelectualii trebuie împărțiți în câteva categorii. Spre exemplu: 1. Scriitorii. 2. Publiciștii și politicienii. 3. Economiștii. 4. Tehnicienii. 5. Profesorii și lectorii etc. Informațiile urmează a fi colectate de toate secțiile noastre (structurile GPU, n.n.). Fiecărui intelectual i se va intenta câte un dosar…” (15, p. 377).

Represiunile din anii 1921‑1922, inițiate sub conducerea lui Lenin, împotriva Bisericii și a intelectualității ruse au pus în mișcare un mecanism ce va fi reluat periodic (ciclic) și va ajunge sub Stalin la o amploare și perfecțiune nemaiîntâlnite în nicio altă epocă. Au urmat, după cum se știe, reprimarea și lichidarea țărănimii înstărite, în anii 1929‑1933, apoi Marea Teroare (1937‑1938), care a afectat, practic, toate structurile societății sovietice, de la păturile cele mai de jos până la vârfurile puterii politice și militare (comanda Armatei, guvernul, Comitetul Central, Biroul Politic etc.).

Este cunoscut, desigur, faptul că reprimarea celor considerați că se opun revoluției bolșevice nu s‑a limitat doar la arestări, anchetări și deportare peste hotare, așa cum s‑a întâmplat cu intelectualii în primii ani ai Puterii sovietice. Lenin și Troțki s‑au aflat la originea unui mod mult mai agresiv de torturare, anihilare și lichidare a adversarilor: lagărele de concentrare. În plin război civil, Decretul Consiliului Comisarilor Poporului, din 5 septembrie 1918, prin care se instituia „Teroarea Roșie”, preciza în mod expres: „Este esențial ca Republica Sovietică să fie apărată de dușmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare” (15, p.163). Aceste lagăre, care s‑au perfecționat permanent, sub diverse denumiri, au devenit o instituție emblematică a statului sovietic în epocile lui Lenin și Stalin. În Raportul prezentat la Congresul al XI‑lea al PC(b) din Rusia, la 27 martie 1922, Lenin dădea și o fundamentare ideologică necesității lagărelor, lansând lozinca: Să construim comunismul cu mâini necomuniste! În prima etapă, afirma Lenin, Puterea sovietică s‑a limitat la amenințarea burgheziei cu privarea de libertate și confiscarea întregii averi, ceea ce a condus la victoria politică, nu însă și în plan economic. Nu este suficient „să răpui, să faci inofensiv, să lovești peste mână”, ci este necesar încă un pas: „să‑i silim și să facem în așa fel ca ei să muncească cu mâinile lor pentru noi” (4, p. 104). În perioada lui Stalin, lagărele de reeducare prin muncă deveniseră o rețea răspândită pe întreg teritoriul URSS: circa 500 de lagăre, care au „găzduit”, între 1929 și 1953, „optsprezece milioane de deținuți”, după cum consemnează o cercetătoare (16, p. 41).

Interesant de studiat este și cazul reprimării și lichidării de către Stalin a vechii gărzi bolșevice, pe care Lenin a criticat‑o adesea în mod vehement, dar nu a ajuns niciodată să‑i considere pe foștii camarazi drept „dușmani ai poporului” care ar trebui suprimați fizic. Este limpede că, respingând democrația parlamentară și abordând chestiunile exclusiv prin teoria luptei de clasă, Lenin și Stalin au denaturat semnificația tradițională a termenilor de opoziție sau disidență, tratându‑i pe toți adversarii ca dușmani ai revoluției care trebuie lichidați. Lenin a acceptat totuși posibilitatea unor curente diferite în interiorul partidului, dar ca o etapă tranzitorie, de clarificări ideologice, care trebuie depășită rapid și instaurată deplina unitate de idei și acțiune. Cei mai mulți dintre liderii bolșevici sacrificați de Stalin în deceniul al patrulea al secolului trecut au făcut obiectul unor critici severe din partea lui Lenin, începând chiar cu momentul insurecției din octombrie 1917 și luând amploare mai ales la finele anului 1920 și în prima parte a anului 1921, în timpul adâncirii crizei din partid și a escaladării luptelor fracționiste, când i‑a acuzat public pe Troțki și Buharin că s‑au îndepărtat de marxism, greșeală pe care „dacă nu va fi recunoscută și îndreptată, va duce la prăbușirea dictaturii proletariatului”. La Congresul al X‑lea al PC(b) din Rusia, din martie 1921, Lenin va insista că în partid nu trebuie să existe „nici cea mai mică urmă de fracționism”. O deviere, afirma Lenin, este „ceva care mai poate fi îndreptat. S‑au abătut oamenii puțin din drum sau încep să se abată, dar o îndreptare este încă posibilă” (17, passim). Lenin va cocheta însă cu ideea că vechii bolșevici, căliți în luptele revoluționare, nu și‑au dobândit merite pe vecie și nu sunt deci de neînlocuit. Autorii Revoluției din Octombrie, mai sublinia Lenin, vor rămâne însă „pentru totdeauna ca un monument”, având „un merit incontestabil, absolut și inalienabil” (18, pp. 326‑327). Cu altă ocazie, Lenin accentua: „De mitraliere este vorba atunci când ne referim la cei ce poartă azi, la noi, denumirea de menșevici și socialiști‑revoluționari” (4, p. 128). Așadar, pentru Lenin cei care trebuiau să dispară au rămas adversarii de clasă ireductibili, declarați de la început dușmani ai poporului. Stalin a profitat de disputele ideologice ale lui Lenin cu vechii bolșevici, pe care el i‑a declarat contrarevoluționari și i‑a silit, prin torturarea lor de către poliția politică secretă NKVD (succesoarea CEKA, GPU și OGPU), să‑și recunoască vinovăția (15, pp. 234‑242).

Având în vederea amploarea acțiunilor de anihilare și lichidare a oricărei opoziții atât în interiorul Partidului Comunist, cât și la nivelul întregii societăți, este de înțeles că disidenții sau oponenții de orice fel erau voci firave și izolate, fiind rapid identificate și „smulse din rădăcini”, cum afirmase Lenin. Așa s‑a întâmplat, de pildă, cu cazul Mihai Riutin, fost membru supleant al CC al PC(b)US, un critic al colectivizării staliniste. Într‑un text clandestin („Stalin și criza dictaturii proletariatului”), scris în 1932, acesta punea la îndoială autoritatea lui Stalin, care „are puterea… și provoacă teamă”. Textul respectiv, semnat și de alți 17 membri de partid, a fost interceptat de poliția politică secretă, iar Mihai Riutin, arestat și deportat. Ceilalți semnatari ai documentului au fost excluși din partid și supuși represiunilor, sub acuzația că au încercat să înființeze o organizație ce urmărea restabilirea capitalismului (15, pp. 192, 230‑231).

În deceniile care au urmat după Stalin, metodele de reprimare a disidenților s‑au perfecționat, aceștia fiind, de regulă, izolați, deportați sau internați în spitale de psihiatrie, ori, în ultimă instanță, expulzați în străinătate. Metodele s‑au schimbat, dar spiritul militant leninist, de revanșă și anhilare a vocilor care distonau cu vocea corului unic, au rămas la fel de vii până la căderea comunismului.

Desigur, ideologia intolerantă și extremismul violent specifice bolșevismului aparțin trecutului, dar unui trecut nu prea îndepărtat. În pofida repudierii lor de către majoritatea oamenilor politici de azi, o serie de reflexe ale bolșevismului nu au dispărut cu desăvârșire și pot fi identificate cu destulă ușurință nu atât în discursul politic, cât mai ales la nivelul mentalităţilor şi comportamentului politic, în atitudinea unor activiști din diverse instituții ale statului sau partide, fie ele la putere sau în opoziție. Atunci când într‑o societate, cu deosebire aflată în tranziție, fie că este vorba de Rusia, fie de alte țări care au ieșit din comunism, o serie de politicieni, partide, organizații sau grupuri de interese, în dorința de a ajunge la putere sau a atinge anumite obiective cu orice preț, recurg la radicalism, la demonizarea adversarului și la promovarea unei viziuni asupra lucrurilor doar în alb și negru, fără nuanțe, este evident că democrația suferă derapaje semnificative. Singura alternativă viabilă rămâne democrația autentică, menținerea confruntării politice exclusiv în sfera ideilor, bazată pe adeziunea la aceleași valori fundamentale comune – libertatea de expresie și de credință, solidaritatea umană și respectul reciproc.

Note:

  1. Gusti, D. (1920), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Tipografia Gutenberg Soc. Anonimă, București.
  2. Lenin, V.I. (1960/1965‑1967), Opere complete (traducere din limba rusă, ediția a V‑a), Editura Politică, București, vol. 35.
  3. Idem, op. cit., vol. 41.
  4. Idem, op. cit., vol. 45.
  5. Novaia Jizni, 21 decembrie 1917/3 ianuarie 1918.
  6. Potresov, A.N. (1937), Opere postume, Paris (citat de Dorozynski, A. (2001/2007), Eu, Vladimir Ulianov zis Lenin. Romanul bolșevismului, Pro Editură și Tipografie, București, p. 83).
  7. Apud Dorozynski, A., op. cit., p. 201.
  8. Stalin, V.I. (1949), Opere (traducere din limba rusă), vol. 4, Editura PMR, București.
  9. Andrew, Ch., Gordievski, O. (1990/1994), KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, București.
  10. Lenin, V.I., op. cit., vol. 43 și 44. Vezi comentariu detaliat în Ioan C. Popa, Destine frânte. Pagini despre românii din Est (1917‑1954), Editura Academiei Române, București, 2014, pp. 128‑129.
  11. Idem, op. cit., vol. 44, p. 168.
  12. Volkogonov, D. (1994), Lenin. O nouă biografie. Editura Orizonturi, Editura Lider, București.
  13. Dorozynski, A., op. cit., pp. 240‑241.
  14. Țăranu, M. (2007), Lenin fără machiaj: teroarea intelectualității sovietice, Editura Grafema Libris, Chișinău.
  15. Popa, I., Destine frânte, op. cit., Anexa 9.
  16. Dundovich, E. (2004), Iosif Vissarionovici Djugașvili Stalin, omul de oțel care a terorizat Rusia, Editura Litera, București.
  17. Lenin, V.I., op. cit., vol. 42.
  18. Idem, op. cit., vol. 44.
Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*