Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Orient versus Occident » Ioan C. Popa: Rusia – Germania: între adversitate istorică şi „coincidenţă de interese” (O relaţie definitorie pentru raporturile dintre Orient şi Occident)

Ioan C. Popa: Rusia – Germania: între adversitate istorică şi „coincidenţă de interese” (O relaţie definitorie pentru raporturile dintre Orient şi Occident)

Opiniile cercetătorilor converg spre ideea că Imperiul Rus a avut încă de la originile sale un statut ambivalent sau hibrid, tinzând permanent să se afirme deopotrivă ca imperiu asiatic şi, în acelaşi timp, ca mare putere europeană. Chiar şi astăzi, după se­cole de modernizare şi europenizare, Rusia se autodefineşte, ca statut şi opţiuni geopolitice, drept o mare ţară euro‑asiatică. Rusia, declara Vladimir Putin în anul 2000, „s‑a considerat mereu o țară euro‑asiatică” dar, în același timp, „este și va rămâne o țară europeană prin geografia sa, prin cul­tura și prin voința de integrare econo­mică”. Acest statut ambivalent conţi­ne în structura sa lăuntrică tendinţe şi elemente contradictorii ce ies la iveală periodic şi marchează comportamen­tul Rusiei în funcţie de circumstanţele istorice şi de trăsăturile protagoniştilor cu care aceasta intră în contact, riva­lizează (ca adversar) sau, dimpotrivă, conlucrează în proiecte comune (ca aliat). Un asemenea comportament sinuos s‑a manifestat de‑a lungul epocilor şi a marcat decisiv raporturile Rusiei cu lumea occidentală. Dintr‑o asemenea perspectivă, putemmerkel-putin-foto admite şi teza că relaţia ruso‑germană consti­tuie un element fundamental al rapor­turilor dintre ceea ce numim generic Orient şi Occident. O relaţie marca­tă de aspectele conflictuale ale unei convieţuiri între două lumi cu valori şi norme diferite, dar care conţine, deo­potrivă, piese complementare ale unei construcţii în devenire permanentă ce conduce spre o coabitare menită să configureze un viitor comun.

O privire fie şi succintă asupra unor etape importante care au jalonat isto­ria îndelungată a raporturilor ruso‑ger­mane ne poate indica destul de precis nu doar momente conjuncturale de cooperare sau, dimpotrivă, de adver­sitate şi violenţă extremă pe care le‑a cunoscut evoluţia îndelungată a celor două ţări şi popoare, dar şi surprinză­toare aspecte ce le determină să se apropie şi să lucreze în comun la con­strucţii geopolitice cu impact major şi îndelungat asupra destinelor Europei ori ale unor mari părţi ale lumii.

Preliminarii

Statutul ambivalent al Rusiei înce­pe să se manifeste pregnant în seco­lul al XVI‑lea, în timpul primului ţar, Ivan al IV‑lea (supranumit „cel Groaz­nic”), promotorul unei ideologii impe­riale prin care se considera unsul lui Dumnezeu pe pământ, moştenitor al creştinismului bizantin, monarhul or­todox îndrituit cu misiune de a lichida stăpânirea necredincioşilor. Unul din­tre volumele de texte compilate încă din primii anii de domnie ai lui Ivan al IV‑lea de principalul său prelat, mitro­politul Macarie, sub titlul Marele Minei (Velikie Ceti‑Minei) evocă paradigma tradiţiilor şi moştenirii imperiale religi­oase în care se va manifesta compor­tamentul „unicului ţar creştin urcat pe sfântul tron al lui Dumnezeu, al sfintei Biserici apostolice, în locul (tronurilor) Romei şi Constantinopolului, în oraşul salvat de Dumnezeu, Moscova” (1, p. 17). Rusia era aşadar chemată să împlinească unul dintre scopurile cre­aţiei lui Dumnezidul-berlinului-fotozeu, acela de a fonda pe pământ singurul imperiu cu adevă­rat creştin. Un al doilea volum de texte alcătuit de acelaşi mitropolit, sub titlul Cartea treptelor genealogiei imperiale (Stepennaia kniga ţarskogo rodoslovi­ia) aminteşte tradiţia seculară a „prea­luminaţilor purtători de sceptru, unşi de Dumnezeu, care au condus cu pioşenie pământul rusesc” (1, p. 17). Această ideologie imperială sui‑gene­ris conţine în ea două ipostaze con­tradictorii ale chipului ţarului: una de conducător creştin pios (basileus), de tradiţie bizantină, şi alta de conducă­tor autoritar, atotputernic şi cuceritor (han), care se revendică dintr‑o tradi­ţie asiatică. Cele două ipostaze, scrie un renumit comentator, „au existat separat… într‑o stare de tensiune… Dacă imaginea basileus‑ului era ace­ea a unui conducător ortodox pios, ca­re‑şi duce poporul creştin spre mân­tuire, imaginea hanului a fost probabil păstrată în ideea de conducător rus, cuceritor al Rusiei şi al poporului său, care nu dă socoteală nimănui. Dacă basileus îl denumea pe ţarul sfânt,… aflat într‑o uniune spirituală cu turma sa, hanul reprezenta probabil statul absolut secularizat, arbitrar prin se­pararea lui de supuşi” (2). Comporta­mentul ambivalent al lui Ivan al IV‑lea, notează acelaşi cercetător, a persistat secole la rând la urmașii săi, având reflexe şi reverberaţii, am adăuga noi, până în zilelele noastre.

Istoricii consemnează că începu­turile modernizării Rusiei în domeniile tehnico‑industrial, ştiinţific şi educaţio­nal sunt legate de stabilirea şi dezvol­tarea unor legături şi schimburi inten­se cu Vestul Europei, mai precis de invitarea unor specialişti din Germa­nia şi Anglia să‑şi pună cunoştinţele în slujba propăşirii poporului rus. Cu alte cuvinte, spre deosebire de alte popoare, cum ar fi cel chinez, a căror ascensiune la un înalt nivel de cultu­ră şi civilizaţie a avut în primul rând resorturi interne, Rusia a fost nevoită să împrumute şi să imite din exterior modele culturale şi de viaţă pentru a ajunge la nivelul puterilor europene (1, p. 19).

În anul 1547, la solicitarea lui Ivan al IV‑lea, peste o sută douăzeci de specialişti din Germania (medici, pro­fesori, artişti, tehnicieni şi meseriaşi) şi‑au dat acordul pentru a merge în Rusia. Chiar dacă, la vremea respec­tivă, un număr destul de mic dintre aceştia au reuşit să treacă peste opreliştile locale, începutul era promi­ţător (3, p. 162). Câţiva ani mai târ­ziu, în 1553, căpitanul englez Richard Chancellor a ajuns pe ţărmul rusesc al Mării Albe şi s‑a deplasat la Mos­cova pentru a stabili contacte directe între ţara sa şi Rusia. În baza facili­tăţilor acordate de Rusia prin acordul stabilit în 1555, englezii au putut să înfiinţeze sub jurisdicţie proprie portul Arhanghelsk, situat pe Dvina de Nord, iar ulterior să trimită specialişti în me­dicină şi minerit pentru a contribui la dezvoltarea economiei ruseşti. În po­fida auspiciilor favorabile sub care au debutat schimburile tehnico‑ştiinţifice ale Rusiei cu Vestul, nu peste multă vreme au apărut şi semnele unui pro­fund dezacord, generat de diferenţe­le fundamentale în ceea ce priveşte mentalitatea culturală şi religioasă a celor două popoare, dar mai ales de maniera diferită în care este per­cepută și exercitată puterea politică. Amprenta asiatică asupra ideologi­ei imperiale ruse implica, după cum susţine un istoric menţionat mai îna­inte, „o uriaşă prăpastie între elite şi mase”, spre deosebire de cazul sta­telor vestice ale Europei din secolele al XVI‑lea şi al XIX‑lea, care „au mers pe calea integrării maselor în naţiune” (1, p. 19). Aşa se explică de ce Ivan al IV‑lea, autocrat, tiran cu puteri ab­solute asupra supuşilor săi, nu putea înţelege regulile democratice de gu­ vernare stabilite în Anglia, iar celebra Elisabeta I, regina de atunci a Angliei (1558‑1603), nu reprezenta în ochii săi decât „o fătucă de rând”, deoare­ce dădea ascultare negustorilor din Camera Comunelor (4, p. 109). Într‑o cunoscută scrisoare adresată reginei Elisabeta I în 1570, ţarul Ivan al IV‑lea o dojenea pe un ton care nu lasă du­bii asupra motivelor sale de dezacord total în privinţa manierei de guverna­re: „Noi am crezut că domnia voastră sunteţi suveran în ţara domniei voas­tre şi că domniţi personal şi că vă în­grijiţi de onoarea domniei voastre de suveran şi de interesele ţării, dar se pare că acolo poporul domneşte ală­turi de domnia voastră, şi nu numai poporul, ci şi ţăranii negustori…”(3, p. 217).

Dacă Ivan al IV‑lea îşi luase titlul de ţar (Cezar), unul dintre iluştrii săi urmaşi, Petru I (1682‑1725), şi‑a luat în 1721 titlul de împărat (Imperator), rezervat anterior doar conducătorului Bizanţului şi apoi Sfântului Împărat Roman (5, p. 139). Petru I, supranu­mit „cel Mare”, reformator din temelii şi europenizator al societăţii ruseşti, a lăsat în urma sa o Rusie care „nu mai era o ţară pierdută departe în Est, ci parte integrantă a Europei” (5, p.136). Influenţa Vestului european asupra politicii şi reformelor sale sunt bine cu­noscute. Din perioada călătoriei sale prin Europa (1697‑1698) datează şi începutul corespondenţei pe care a purtat‑o cu G.W. Leibniz (1646‑1716), filosof şi matematician german, înte­meietor al Academiei de Ştiinţe din Berlin, care îi recomanda lui Petru să apelGermany_Russia-fotoeze la specialişti străini şi să înfiinţeze şcoli, biblioteci, institute de cercetare, muzee, grădini botanice şi zoologice menite să contribuie la răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice în Rusia. În scurt timp, numeroşi oa­meni de ştiinţă străini, între care foar­te mulţi germani, şi‑au făcut apariţia în Rusia. Ca şi în alte situaţii, Petru I a impus şi grăbit preluarea unor idei şi experienţe occidentale în crearea instituţiilor culturale şi ştiinţifice au­tohtone, sărind peste anumite etape pregătitoare, fapt ce a generat şi ali­mentat ulterior o serie de contrareacţii şi o anumită neîncredere faţă de mo­delele occidentale, privite ca un corp străin sau chiar ameninţare la adresa sufletului rus. Cazul lui Mihail Lomo­nosov (1711‑1765), primul savant rus format în spiritul imprimat de Petru I, este ilustrativ. Revenit în ţară după studiile efectuate în Germania, Lo­monosov nu contenea să formuleze acuzaţii şi să facă gesturi insultătoare la adresa colegilor săi germani, urmă­rind să scoată învăţământul superior din Rusia de sub influenţa acestora. De altfel, unul dintre avertismentele lui Lomonosov suna astfel: „Împotri­va Europei occidentale nu trebuie să purtăm decât un singur fel de război: de apărare” (6, p. 58).

Un secol mai târziu după Petru I, rezervele elitei politice ruse faţă de preluarea modelelor culturale occi­dentale vor fi şi mai clar exprimate. La 2 mai 1838, într‑o „Instrucţie de călătorie”, ţarul Nicolae I îl sfătuia pe tânărul său fiu, viitorul ţar Alexandru al II‑lea, înaintea unei lungi deplasări în ţările europene: „Multe te vor sedu­ce, dar, privind mai de aproape, te vei putea convinge că nu totul merită să fie imitat, şi multe care merită să fie respectate acolo nu pot fi importate la noi. Noi trebuie să ne păstrăm mereu caracterul naţional, marca noastră, şi vai de noi dacă ne îndepărtăm de ea! Aici este forţa noastră, salvarea noas­tră, specificitatea noastră” (7, p. 31).

Desigur, Petru I nu a fost doar ini­ţiatorul unor măsuri de copiere sau imitare a modului de viaţă occidental. Multe din aspectele manierei sale de conducător politic autocrat se înscriu firesc pe direcţiile deschise de pre­decesorul său Ivan al IV‑lea, asupra cărora şi‑a pus puternic amprenta sa personală. Una dintre măsurile inițiate de el a fost instituirea controlului total al ţarului asupra Bisericii prin mani­festul proclamat la 25 ianuarie 1721 (Regulamentul Spiritual/Duhovnâi Regulament), în baza căruia a fost creat Sfântul Sinod (Colegiul Spiritu­al/Duhovnaia Kolleghia), transformat în instrument şi „braţ al guvernului ţa­rului”. În acest fel, după cum scrie un istoric, schimbările introduse de Petru I „au decapitat Biserica şi au transfor­mat‑o într‑un departament al statului”, situaţie care s‑a perpetuat până la revoluţia bolşevică din 1917 (5, pas­sim). În acelaşi timp, Petru I a intrat în conştiinţa publică prin punerea la punct a unui sistem de represiune in­vidiat şi de torţionarii ruşi din timpul lui Lenin şi Stalin, care nu au ezitat să‑l glorifice şi să‑l considere, fie şi ca licenţă poetică, „primul bolşevic” al ţării, datorită decretelor, execuţiilor şi temniţelor instituite pe pământul Ru­siei (5, p. 144). De altfel, unul dintre regulamentele lui Petru I proclama în 1724 că „poliţia este sufletul cetă­ţeanului şi al ordinii”, fapt ce l‑a făcut pe un istoric să afirme că „libertatea susţinută de constrângere”, ca şi „răs­pândirea culturii sprijinită de lagăre de deţinuţi”, au reprezentat „umbra care a întunecat nu doar domnia lui Petru, ci şi întreaga civilizaţie rusă în timpul celor două secole care au urmat” (1, p. 75).

Ambiţiile imperiale ale lui Petru I au fost continuate de urmaşii săi, în primul rând de Ekaterina a II‑a, Ale­xandru I şi Alexandru al II‑lea.

Ekaterina a II‑a (1762‑1796), îm­părăteasa de origine germană veni­tă la putere în mod ilegitim, printr‑o lovitură de stat, avea să contribuie la dezvoltarea, expansiunea şi pros­peritatea Rusiei într‑o măsură consi­derabilă, care a întreţinut mult timp o atmosferă de nostalgie după perioa­ da sa. În scurta domnie care a pre­cedat venirea acesteia pe tron, Petru al III‑lea (1762‑1763) a făcut un nu­măr important de concesii în favoarea Prusiei, încheind o alianţă pe termen nelimitat cu această ţară; în plus, s‑a înconjurat de numeroşi nemţi, iar „în­treaga politică a Imperiului rus înce­puse să fie condusă de ambasadorul prusac”, după cum scrie Soljeniţîn (6, p. 43). Ekaterina a II‑a a continuat să sporească influenţa culturii şi mora­vurilor europene în societatea rusă. În timpul domniei sale sângeroase (a purtat nu mai puţin de şase războaie), ea a împins graniţele Rusiei până la Nistru şi a încurajat politica de coloni­zări, arătându‑se generoasă mai ales faţă de coloniştii germani pe care i‑a adus în ţară: „le‑a atribuit mari propri­etăţi funciare, le‑a construit locuinţe, i‑a scutit de corvezi şi de alte pre­stări timp de 30 de ani, le‑a acordat împrumuturi fără dobândă” (6, p. 44). Ekaterina a II‑a a consolidat regimul de represiune împotriva ţăranilor, autorizându‑i pe moşieri să‑i trimită în surghiun în Siberia sau la muncă silnică de pe latifundiile lor. „Chiar şi cu rusa asta a mea, io‑s mai rusoaică decât voi toţi”, obişnuia să afirme Eka­terina a II‑a („cea Mare”). Într‑adevăr, dincolo de cultura şi obiceiurile legate de originea sa germană, Ekaterina a II‑a îşi însuşise în totalitate trăsăturilor marilor săi predecesori la conducerea Rusiei: „Sufletul Ecaterinei se îngrijea mai mult de gloria militară şi de cal­culele politice… Ea conducea statul şi împărţea dreptatea nu atât după sfântul adevăr, cât după considerente politice şi după liberul ei arbitru”, după cum scria un ilustru contemporan de la curtea sa, poetul G.R. Derjavin, ci­tat de Soljeniţîn (6, p. 46). Potrivit ace­luiaşi martor de la curtea imperială, spre sfârşitul vieţii, Ekaterina „nu se gândea decât la cum să pună mâna pe alte ţări”, iar această „manie de a se amesteca în treburile altora” o inci­ta la acţiuni tot mai ambiţioase, meni­te chiar „să exercite o influenţă asupra Apusului” (6, pp. 55‑56).

Tendinţa de a‑şi etala forţa şi do­rinţa vădită de a se implica astfel în problemele europene îl apropie în multe privinţe pe ţarul Alexandru I (1801‑1825) de Ekaterina a II‑a. Sub influenţa consilierilor săi, catalogaţi adesea ca filoenglezi şi ostili deci Franţei napoleoniene, Alexandru I a intrat în coaliţii cu Austria (1805) şi cu Prusia (1806), suferind înfrângeri usturătoare în confruntarea cu Napo­leon. Pacea de la Tilsit, convenită cu Napoleon în 1807, dădea totuși mână liberă Rusiei spre Finlanda, aflată sub stăpânirea Suediei, dar şi spre prin­cipatele Moldovei şi Valahiei, care se aflau pe tabla intereselor expansio­niste ale imperiului ţarist. Alexandru I va reuşi să anexeze Finlanda (1809) și Basarabia (1812), apoi să se intitu­leze şi „ţar al Poloniei” prin alipirea la Rusia a ducatului Varşoviei. Invada­rea Rusiei, în 1812, de către armata lui Napoleon a stopat pentru moment avântul expansiunilor ruseşti, nu însă şi dorinţa de a se implica tot mai mult în problemele europene, alături de ce­lelalte monarhii de pe continent. După înfrângerea Franţei, Rusia s‑a găsit în poziţia extrem de favorabilă de a dicta condiţiile de pace la Congresul de la Viena (1815), unde a dat chiar dovadă de mărinimie faţă de învinşi şi a pus bazele Sfintei Alianţe între prin­cipalii monarhi pentru apărarea ordi­nii în Europa împotriva ameninţărilor ateiste şi ale revoluţiilor democratice. Ideea că Imperiul ţarist este purtătorul unei misiuni sacre de apărare a ordinii europene şi, în primul rând, de garant al creştinătăţii ortodoxe în Balcani, a dat noi impulsuri acţiunilor lui Alexan­dru I, ca şi celor ale urmaşilor săi, Ni­colae I şi Alexandru al II‑lea.

Epoca domniei lui Nicolae I (1825‑1855), marcată de implicarea activă a Rusiei în reprimarea mişcări­lor revoluţionare pe continentul euro­pean, inclusiv din principatele române la 1848, avea să fie martora unei apri­ge confruntări ideologice şi de principii între ceea ce s‑au numit slavofili şi oc­cidentali. Semnalul a fost dat de scri­soarea fostului ofiţer de gardă Piotr Ceadaev, publicată în 1836, care afir­ma că, aflată la confluenţa civilizaţiilor Asiei şi Europei, Rusia se complace într‑o stare de izolare, în care „nu a învăţat nimic folositor de la lume” şi „nu a contribuit în niciun fel la progre­sul spiritului uman” (1, p. 194). Adepţii curentului slavofil au susţinut că, spre deosebire de individualismul care se află la originea decăderii Vestului, Ru­sia a păstrat „ceea ce pierduse Oc­cidentul: integritatea credinţei creşti­ne”, care „venea din Bizanţ şi fusese transmisă de Biserica Ortodoxă” (1, p. 195). Prin contrast, germanii erau asociaţi cu elementul străin, adepţii unei birocraţii care implică disciplină, organizare, respect faţă de lege, dar lipsiţi de acea forţă interioară propice renaşterii şi afirmării poporului rus (1, p. 196). Aşa‑numiţii occidentali nu ide­alizau nici ei calităţile culturii vestice, mai ales realităţile contemporane, dar admirau fără rezerve trecutul Europei Apusene, cum ar fi realizările lui Carol cel Mare (742‑814), regele francilor, care s‑a aflat la originile civilizaţiei pe continent. În contextul acestor dispute din epocă pot fi înţelese mai bine şi „instrucţiunile de călătorie” date de Ni­colae I în 1838, când atrăgea atenţia fiului său la plecarea în ţări occidenta­le că salvarea Rusiei rămâne în păs­trarea cu sfinţenie a specificităţii sale naţionale. Disputele în jurul modelelor occidentale şi al semnificaţiei în gene­ral a cuvântului Occident au rămas în multe privinţe la fel de vii şi astăzi în rândul ruşilor, iar ele reapar cu forţă ori de câte ori este repusă în discuţie chestiunea opţiunilor strategice pri­vind căile de dezvoltare democratică a Rusiei.

„Solidare împotriva pericolelor comune”. Rusia țaristă sprijină unificarea Germaniei

Epoca lui Alexandru al II‑lea (1855‑1881) marchează, în opinia multor istorici ruşi sau străini, mo­mentul în care relaţiile dintre Rusia şi Germania intră pe făgaşul evoluţiilor specifice dintre cele două mari puteri europene, cu o influenţă covârşitoa­re asupra configuraţiei frontierelor pe continent şi asupra vieţii internaţiona­le, în general. Începută sub auspicii deloc favorabile, din cauza consecin­ţelor suportate la Congresul de la Pa­ris (1856) în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei, domnia lui Ale­xandru al II‑lea înregistrează treptat o serie de realizări pe plan intern (dintre care se detaşează abolirea şerbiei în 1861), precum şi succese politico‑di­plomatice şi militare externe care îi fac pe unii cercetători să vorbească despre o veritabilă „primăvară” în isto­ria Rusiei. În planul raporturilor directe ruso‑germane putem constata rezul­tate favorabile pentru fiecare dintre părţi atunci când ele îşi armonizează interesele, dar şi mari dezamăgiri şi consecinţe dezastruoase atunci când cei doi protagonişti intră în coliziune ori se sabotează reciproc pe scena internaţională.

Un moment important în procesul de apropiere dintre Prusia şi Rusia îl reprezintă colaborarea celor două state în timpul răscoalei poloneze an­tiţariste izbucnite în 1863. Atunci, trei dintre marile puteri europene (Franţa, Anglia şi Austria) s‑au situat de partea polonezilor. În schimb, premierul Pru­siei, Otto von Bismarck (1815‑1898) face o interesantă „mutare de şah”, după cum va afirma el mai târziu, şi îşi declară sprijinul faţă de Rusia. Într‑o scrisoare adresată prinţului A.M. Gor­ceakov, şeful cancelariei Imperiului ţarist (ministru de externe), Bismarck îi comunică dorinţa sa de a fi alături de Rusia, iar în ceea ce priveşte „ori­ce revolte ale polonezilor, ca şi în orce chestiuni care reprezintă ameninţări externe”, cele două state să fie „soli­dare împotriva pericolelor comune, ca şi cum ar fi o singură ţară”(8, cap. 2). Un mesaj care a provocat bucurie şi multe speranţe în capitala rusă.

Anii 1870‑1871 marchează o nouă perioadă cu semnificaţii deosebite pentru cele două ţări. Atunci Rusia obţine, cu sprijin german, abrogarea unora dintre clauzele umilitoare ale Tratatului de la Paris, din 1856, mai precis a acelor prevederi care stipulau neutralizarea Mării Negre şi interdicţii pentru prezenţa flotei ruse în această regiune. Pe de altă parte şi oarecum în compensaţie pentru acest succes, Rusia lui Alexandru al II‑lea se distan­ţează de Franţa, care pierde Alsacia şi Lorena după înfrângerea suferită în faţa armatei prusace la Sedan, şi îl sprijină pe Otto von Bismarck, cance­lar al Reich‑ului (1871‑1890) să reali­zeze unificarea statelor germane şi să proclame Imperiul German ce va juca de acum înainte un rol major pe scena Europei. Un ajutor dat necondiţionat Germaniei, dar în schimbul căruia Ru­sia se aştepta la o lungă şi consistentă recunoştinţă din partea prusacilor. De altfel, Wilhelm I (1797‑1888), unchiul lui Alexandru al II‑lea şi rege al Prusiei (1861‑1868), apoi împărat al Germa­niei unificate (1871‑1888), promitea că nu va uita niciodată gestul Rusiei. Un asemenea moment de apropiere şi de sprijin reciproc între cele două popoare este comparat de unii istorici doar cu reunificarea Germaniei spriji­nită de URSS sub conducerea lui Mi­hail Gorbaciov.

Sursele ruseşti şi străine consem­nează că „luna de miere” din relaţiile ruso‑germane ce a urmat proclamă­rii Imperiului German a fost totuşi de scurtă durată. Congresul de la Ber­lin, întrunit după războiul ruso‑turc din 1877‑1878, a dezamăgit profund conducerea ţaristă prin deciziile lua­te acolo cu implicarea directă a Ger­maniei. Deşi victorioasă în războiul cu turcii, Rusia s‑a văzut nevoită să cedeze în faţa jocurilor făcute de Ger­mania, Austria şi Anglia şi să renunţe la satisfacerea unora din pretenţiile sale de ţară învingătoare. Un an mai târziu, în 1879, împăratul Wilhelm I încheie cu Austria o alianţă secretă îndreptată împotriva Rusiei. La 15 august acelaşi an, Alexandru al II‑lea, convins că urmările Congresului de la Berlin sunt rezultatul „coaliţiei antiru­se uneltite de Bismarck” (7, p. 222), îi aminteşte unchiului său, într‑o scri­soare, de promisiunile de recunoştinţă făcute Rusiei în 1870 şi subliniază că interesele comune impun celor două mari naţiuni „să trăiască în bună în­ţelegere”. Cancelarul Bismarck nu s‑a lăsat însă deloc impresionat de amin­tirea vechilor promisiuni de loialitate şi i‑a scris Kaizerului că „recunoştin­ţa germanilor nu poate merge atât de departe, pentru ca pentru totdeauna politica germană să fie subordonată intereselor ruşilor şi, de dragul Rusiei, să jertfim viitorul relaţiilor noastre cu Austria” (8, cap. 2). Au urmat momen­te de tensiune, în care nemulţumirile în rândul clasei politico‑militare ruse la adresa germanilor au atins cote periculoase. „Duşmanul nostru este germanul. Războiul cu el este inevi­tabil”, afirma de pildă generalul M.D. Skobelev, unul dintre cuceritorii Asiei Centrale (7, p. 220). Accente puternic antiruseşti se aud periodic şi în tabăra germanilor. Experimentatul cancelar Bismarck este conştient însă de riscu­rile unei aventurări a ţării sale într‑un eventual război european, în condiţiile în care nu se mai poate conta pe aju­torul unor state precum Rusia, Anglia şi Austria, „după ce acestea au văzut cât de puternică poate fi o Germanie unită”. Mai mult, către sfârşitul cari­erei sale politice, în 1888, Bismarck avertiza asupra riscurilor unui război cu Rusia: „Am putea discuta acest su­biect doar în situaţia în care un astfel de război ar putea într‑adevăr să ducă la nimicirea Rusiei. Un asemenea re­zultat, chiar şi după cele mai străluci­te victorii, nu este verosimil. Cel mai favorabil rezultat al unui asemenea război nu poate în niciun caz să ducă la dezintegrarea principalelor forţe ale Rusiei…” (8, cap. 2). Un avertisment de care succesorii lui Bismarck din secolul al XX‑lea ar fi trebuit, desigur, să ţină seama.

Germania în război cu Rusia. Pacea de la Brest‑Litovsk

Trecuse un sfert de secol de la avertismentul lui Bismarck, când, la 1 august 1914, Reichul german decla­ră război Rusiei ţariste. La 3 august 1914 începea Primul Război Mondi­al. În prima etapă, evoluţiile par să se desfăşoare după scenariile tipice pentru confruntările la scară continen­tală, succesele de etapă alternând cu înfrângeri temporare de ambele părţi. Forţele ruse invadează Galiţia (austri­acă) şi Prusia Orientală unde, o lună mai târziu, în septembrie 1914, su­feră primele înfrângeri. În iulie 1915, forţele ruse se retrag din Polonia, iar în septembrie ţarul Nikolae al II‑lea preia comanda supremă. În 1916 confruntările se extind, în scenă intră mai mulţi beligeranţi, iar forţele uni­te germano‑austro‑ungare îşi extind ofensiva spre Est. Pe de altă parte, socialiştii şi comuniştii din Europa îşi intensifică și ei acţiunile împotriva războiului. Armata rusă este cuprin­să de febra bolşevizării. În curând, evenimentele încep să se deruleze pe frontul rusesc cu o viteză pe care nici cei mai mari strategi din cele două tabere nu au putut să o prevadă. În Rusia, revoluţia din februarie conduce la formarea de soviete la Petrograd şi Moscova, instalarea guvernului pro­vizoriu şi abdicarea ţarului Nikolae al II‑lea (15 martie 1917). Reticentă faţă de mişcările revoluţionare de orice fel, guvernarea imperială de la Berlin de­cide totuşi să‑i încurajeze şi să‑i susţi­nă pe diferite căi pe bolşevicii ruşi, ca mijloc eficient de subminare a puterii adversarului şi de scoatere a acestu­ia din joc. Lenin pleacă din Elveţia şi traversează Europa sfâşiată de răz­boi într‑un vagon sigilat german, iar la 16 aprilie ajunge pe căi ilegale la Petrograd. Din acest moment, în isto­ria relaţiilor germano‑ruse se deschi­de un capitol cu totul nou, captivant şi deopotrivă controversat, care va da în următoarele trei decenii o notă apar­te rivalităţilor şi colaborării dintre cele două state.

Aflat permanent sub supraveghe­rea autorităților, Lenin este acuzat de pactizare cu inamicul (trădare) şi, la 4 iulie 1917, guvernul provizoriu emite ordinul de arestare a sa, însă liderul bolşevicilor ruşi reuşeşte să se refu­gieze în Finlanda. În octombrie 1917, acesta revine în secret la Petrograd şi conduce insurecţia armată care se încheie cu preluarea puterii de către Gărzile Roşii. Conform angajamen­telor anterioare, Lenin semnează primele două decrete ale Puterii So­vietice referitoare la pământ şi la în­cheierea păcii. La 3 decembrie 1917, în oraşul Brest‑Litovsk încep tratative­le de pace sovieto‑germane, care se încheie prin semnarea unui Tratat, la 3 martie 1918, în urma căruia Rusia pierde Polonia şi Ţările Baltice. Pe fondul înfrângerilor suferite în con­fruntarea cu Aliaţii, împăratul Germa­niei, Wilhelm al II‑lea, abdică, iar la 11 noiembrie 1918 se semnează armisti­ţiul dintre cele două tabere. Două zile mai târziu, guvernul sovietic declară nul Tratatul de la Brest‑Litovsk.

Culisele venirii lui Lenin cu trenul german în Rusia, sprijinul autorităţilor militare ale Reichului pentru victoria revoluţiei bolşevice, ca şi împrejurări­le în care Puterea Sovietică a accep­tat condiţiile umilitoare ale ceea ce s‑a numit „pacea separată de la Brest‑Li­tovsk” au reprezentat, la vremea re­spectivă, dar şi mult după aceea, un subiect delicat şi stânjenitor pentru li­derii de la Moscova, ţinut pe cât posi­bil la secret, departe de cunoştinţa pu­blicului. Documentele din dosarul de „trădare” întocmit pentru Lenin de gu­vernul provizoriu au fost recuperate şi distruse imediat după preluarea pute­rii de către bolşevici. În diverse arhive au mai rămas însă urme ale acestora sau mărturii despre cele întâmplate atunci. Încă din iulie 1915, Ministerul de externe german solicita Trezoreriei să vireze cinci milioane de mărci pen­tru „intensificarea propagandei revo­luţionare în Rusia”, cerere onorată în scurt timp. Alte documente atestă că, în 1916, la Berlin a fost creată o secţie specială denumită „Stockholm”, care se folosea de o bancă (New Bank) din capitala suedeză pentru a efectua plăţi către bolşevicii ruşi (9, p. 146). Potrivit altor date, în iunie 1918, am­basadorul german la Moscova se adresa Berlinului cu cererea de a‑i suplimenta fondurile la dispoziţie cu „minimum patruzeci de milioane de mărci”, deoarece cheltuielile lunare pentru contracararea propagandei ali­aţilor în Rusia se cifrau la trei milioane de mărci (9, p. 155). Despre sprijinul dat pentru plecarea lui Lenin din El­veţia, şeful Statului Major din cadrul Înaltului Comandament German, ge­neralul Erich von Ludendorff, îşi amin­tea: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi‑a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia” (9, p. 142). Lenin, la rândul său, confirma legăturile cu germanii într‑o scrisoare trimisă emisarului său din Suedia, la 21 august 1918: „Nimeni nu le‑a cerut ajutor nemţilor, dar am avut o înţele­gere cu ei în legătură cu modul şi mo­mentul (când şi cum) îşi vor pune ei, germanii, în aplicare planul de a ataca Murmanskul şi pe generalul Alexeev. A fost o coincidenţă de interese. Ar fi însemnat să fim nişte idioţi dacă n‑am fi profitat de ea” (9, p. 149). Din ca­uza disputelor generate în partid, dar şi impactului negativ în opinia publi­că internă şi internaţională avut de condiţiile încheierii păcii separate cu germanii, Lenin a revenit în mai multe rânduri cu explicaţii oficiale, formu­lând chiar o teorie sui‑generis cu pri­vire la compromisuri.

La începutul lunii ianuarie 1918, Lenin expune unui grup de activişti din Petrograd o serie de „teze cu pri­vire la încheierea imediată a unei păci separate şi anexioniste”, în care ar­gumentează că, în condiţiile date, o înţelegere cu germanii este justifica­tă din considerente tactice, pentru a câştiga timp în favoarea consolidării Puterii Sovietice. O asemenea pace, susținea el, nu reprezintă nicidecum „un târg imperialist”. Aceste „teze” au fost publicate de ziarul Pravda o lună mai târziu, sub titlul „În legătură cu is­toricul unei păci nenorocite” (10, pp. 253‑262), după ce poziţia lui Lenin a fost acceptată de ceilalţi membri ai conducerii bolşevice.

În prima decadă a lunii martie 1918, la doar câteva zile după sem­narea Tratatului de la Brest‑Litovsk, Lenin revine pe larg cu explicaţii în faţa participanţilor la Congresul al VII‑lea extraordinar al PC (b) din Ru­sia, când afirmă: „Unii judecă lucru­rile întocmai ca nişte copii: dacă am semnat tratatul, înseamnă că ne‑am vândut diavolului, că am ajuns în iad. A crede aşa ceva este pur şi simplu ri­dicol, când istoria războaielor ne arată cât se poate de limpede că semnarea unui tratat în caz de înfrângere este un mijloc de adunare a forţelor” (11, p. 33). O lună mai târziu, într‑un text intitulat „Şase teze despre sarcinile imediate ale Puterii Sovietice”, Lenin reia ideea că, în politica internaţiona­lă, Republica sovietică „trebuie să ur­meze în mod obligatoriu o tactică de manevrare, de retragere şi de expec­tativă, până în momentul când se va maturiza definitiv…”; mai mult, în anu­mite cazuri, puterea bolşevică trebuie „să facă un pas înapoi sau să ajungă la un compromis cu tendinţele bur­gheze” , cu alte cuvinte, „în momentul de faţă compromisurile de acest fel sunt necesare…” (11, pp. 291‑294). Mai târziu, după ce Germania învinsă semnase armistiţiul, iar Rusia Sovieti­că denunţase Tratatul de la Brest‑Li­tovsk, Lenin va continua să sublinieze periodic că „pacea ruşinoasă” cu ger­manii a fost doar o manevră tactică, un compromis necesar pentru a se câşti­ga timp. Pentru a se face şi mai bine înțeles, în martie‑aprilie 1920, Lenin a redactat chiar un articol intitulat „Des­pre compromisuri”, în care afirma că, în anumite împrejurări, din perspecti­va intereselor revoluţiei proletare, co­muniştii pot încheia compromisuri sau înţelegeri cu capitaliştii, condiţia fiind însă de a nu deveni părtaşi la tâlhă­riile acestora. Concluzia lui Lenin: „în general vorbind, înţelegerile cu tâlha­rii sunt uneori admisibile şi necesare” (13, pp. 301‑303). Într‑un cunoscut studiu teoretic („«Stângismul», boala copilăriei comunismului”), publicat la Petrograd în iunie 1920, Lenin scria: „Sunt compromisuri şi compromisuri. Trebuie să ştim să analizăm situaţia şi condiţiile concrete în care are loc fie­care compromis sau fiecare varietate de compromis”. Privind prin această prismă, spunea Lenin, „compromisul făcut cu bandiţii imperialismului ger­man” a reprezentat o necesitate, a fost impus şi acceptat ca o condiţie a supravieţuirii, el nu poate fi echi­valat deci cu actul de a fi complici ai bandiţilor, întrucât Puterea Sovietică nu a semnat o înţelegere „pentru a participa la împărţirea prăzii lor” (14, pp. 1‑104).

De la Brest‑Litovsk la Pactul Ribbentrop‑Molotov. Liga Națiunilor sub presiune germană și sovietică

În pofida preocupării sale de a păs­tra nepătată, la nivel oficial, imaginea Puterii Sovietice şi a purităţii ideolo­gice a Partidului bolşevic în privinţa compromisurilor cu „imperialiştii ger­mani”, documente declasificate, as­cunse vreme îndelungată publicului larg, arată o altă faţă a conduitei lui Lenin. În perioada ce a urmat înche­ierii Tratatului de la Versailles, Rusia Sovietică şi Germania se regăsesc din nou pe poziţii apropiate, ambele situându‑se net în fruntea statelor re­vizioniste faţă de prevederile acestui tratat. Iar Rusia Sovietică, trecând peste orice considerente de moralita­te şi legalitate internaţională, se arată gata să sprijine pe căi oculte încălca­rea de către Germania a prevederilor Tratatului de la Versailles şi sabota­rea activităţii Ligii Naţiunilor. Tonul l‑a dat, fireşte, tot Lenin. Încă din august 1918, când perora împotriva nemţi­lor şi a condiţiilor umilitoare impuse de aceştia Rusiei, într‑o „Scrisoare adresată muncitorilor americani” Le­nin afirmase răspicat că, în cazul unui atac din partea „tâlharilor” imperialis­mului anglo‑francez şi american, „eu nu voi ezita nicio clipă să închei o «înţelegere» identică cu tâlharii impe­rialismului german” (12, p. 57). După cum rezultă dintr‑o telegramă cifrată trimisă la Moscova, în februarie 1921, de către legaţia sovietică din Berlin, reprezentanţi ai celor două ţări purta­seră deja negocieri asupra unor mo­dalităţi de eludare a clauzelor Trata­tului de la Versailles, prin acceptarea activităţii pe teritoriul Rusiei a unor firme ale Reichului (cum ar fi „Blohm”, „Voss”, „Albatrosswerke”, „Krupp”, profilate pe construcţia de submari­ne, avioane, piese de artilerie) care să contribuie la refacerea industriei germane de război. În răspunsul tri­mis şefului legaţiei sovietice, Lenin a precizat că vede posibilă o asemenea colaborare, secretă desigur: „Cred că da. Spune‑le aşa. Păstrează secre­tul” (9, p. 27). Alte documente evocă extinderea colaborării militare şi la or­ganizarea unor cursuri de pregătire a ofiţerilor germani pe teritoriul sovietic. O hotărâre adoptată prin consens de Biroul Politic face referire la cererea de „reluare” a unor asemenea cursuri, iar Leon Troţki şi Felix Dzerjinski „au fost însărcinaţi să găsească amplasa­mente convenabile în afara Moscovei” (9, p. 345). Această colaborare speci­ală sovieto‑germană este confirmată şi de un înalt funcţionar al serviciilor secrete ale URSS, generalul Pavel Sudoplatov, aflat în miezul evenimen­telor de atunci, care scrie în memoriile sale: „Relaţia cu germanii trebuie înţe­leasă pe fundalul unei legături strân­se între gânditorii strategici germani şi sovietici. În 1933, Stalin a pus ca­păt unei lungi perioade de cooperare între conducerile militare ale Germa­niei şi Uniunii Sovietice, sub pretex­tul inventat că germanii transmiteau francezilor informaţii despre contac­tele militare secrete sovieto‑germane” (15, p. 149).

Să mai notăm faptul că, deşi ide­ologic Rusia Sovietică şi Germania nazistă se plasau în tabere aparent ireconciliabile, în realitate cele două mari puteri revizioniste nu au încetat niciun moment să cocheteze şi să ur­mărească fiecare mişcările celeilalte, ba chiar să se inspire una de la alta fără a recunoaşte neapărat, în mod oficial, acest lucru. Hitler, de pildă, era impresionat de simbolurile roşii ale sovieticilor şi de ampla mobilizare populară pentru înfăptuirea unor mari proiecte sub conducerea lui Stalin, care au imprimat un puternic avânt dezvoltării puterii industriale şi mili­tare a URSS. „Slavii uniţi cu doctrina proletariatului sunt cea mai periculoa­să forţă din lume. Vă rog să vă gândiţi numai la rezerva umană şi la bogăţia de materii prime care stau la dispoziţia lui Stalin”, afirmase Hitler (16, p. 138). De altfel, într‑o convorbire cu ministrul de externe italian Galeazzo Ciano, la 10 martie 1940, amintindu‑și de vizita sa la Moscova și semnarea Pactului cu URSS, în august 1939, Joachim von Ribbentrop afirma: „La Kremlin m‑am simțit ca între vechi tovarăși de partid”. La rândul lor, sovieticii nu au încetat să se inspire din doctrina expansionistă a Germaniei naziste şi din teoriile care justificau pretenţiile acesteia asupra altor teritorii şi po­poare. Vom cita, spre exemplificare, doar cazul teoriilor lui Karl Haushofer, fondatorul şcolii geopolitice germa­ne din perioada interbelică, adept al stabilirii unor relaţii speciale de co­laborare între Germania şi URSS şi favorabil, fireşte, al încheierii Pactu­lui Molotov‑Ribbentrop. În concepţia sa, cele două mari puteri continentale erau chemate să corecteze împreu­nă „nedreptăţile” tratatelor de la Ver­sailles şi să înfrunte cu succes coa­liţia statelor oceanice, în primul rând SUA şi Marea Britanie (17, p. 89). Mai mult, teoreticianul german, promotor al ideii frontierei în mişcare, dezvoltă o întreagă metodologie a expansiu­nii asupra unor teritorii din vecinătate prin efectuarea unor „străpungeri pri­etenoase”, înţelese la vremea respec­tivă, ca şi astăzi de altfel, ca acţiuni de propagandă înşelătoare, care să contribuie la promovarea propriilor valori în rândul populației din statele inamice şi, în consecinţă, la demobi­lizarea ideologică a acesteia în spaţi­ile ce urmau să fie anexate. Această strategie de veritabilă „subminare ge­opolitică” (17, p. 97) a statelor vecine a fost practicată cu succes de sovie­tici în perioada interbelică la frontiera de pe Nistru, în acţiunile de slăbire și defăimare a administraţiei româneşti în Basarabia.

Întreruperea, în 1933, a cooperă­rii militare sovieto‑germană a fost, aşadar, doar temporară şi avea să revină în forţă peste doar câţiva ani, în ajunul celei de‑a doua mari confla­graţii mondiale, când toţi se aşteptau probabil cel mai puţin. Atunci însă, cum ar fi spus Lenin, s‑a ivit iarăși o „coincidență de interese” între cele două mari puteri.

„Pactul cu diavolul” sau „Pactul diavolilor”?

Cunoscând premisele menţionate înainte, înţelegerile la care au ajuns Hitler şi Stalin în vara anului 1939 nu mai apar deloc ca un accident istoric, ci decurg mai degrabă ca o consecin­ţă logică din evoluţiile anterioare. Do­minanta comună o reprezintă dorinţa nedisimulată a celor două mari puteri revizioniste de a proceda împreună la o reîmpărţire a zonelor de influenţă în Europa şi de a stabili o nouă ordine pe continent şi la scară mondială.

Istoriografia sovietică s‑a strădu­it necontenit să acrediteze ideea că acordurile cu Germania nazistă, rival ideologic ireconciliabil, au reprezen­tat pentru URSS, ce se pretindea stindard al luptei popoarelor pentru o nouă ordine bazată pe libertate și deplină egalitate în drepturi între toate statele, mari și mici, un pas necesar pentru a câștiga timp și a salvgarda pacea. Într‑un fel, era readusă în ac­tualitate teza lui Lenin despre „com­promisul necesar” realizat cu germa­nii prin încheierea tratatului de pace separată de la Brest‑Litovsk. Lenin argumenta la începutul anului 1918 că acea „pace nenorocită” era dic­tată de imperativul salvării revoluției bolșevice și, prin urmare, nu repre­zenta un „târg cu imperialiștii”, adică o abdicare de la „principiile fundamen­tale ale internaționalismului proletar”. Din această perspectivă, cel puţin te­oretic, Lenin păstrase o doză de de­cenţă în justificarea acțiunilor sale:

„Cel care, fără a ascunde nimic poporului, fără a încheia niciun fel de tratate secrete (subl. ns.) cu imperialiștii, consimte să semneze condiții de pace dezavantajoase pen­tru o națiune slabă și avantajoase pentru unul dintre grupurile imperialis­te, întrucât în momentul respectiv nu are destule forțe pentru continuarea războiului, acela nu se face vinovat nici de cea mai mică trădare a socia­lismului” („În legătură cu istoricul unei păci nenorocite”/10, p. 256).

În 1920, Lenin va reveni la condițiile încheierii compromisului cu germanii la Brest‑Litovsk, nuanțând ipostaze­le în care un astfel de acord poate fi acceptabil sau nu: în opinia sa, Rusia Sovietică s‑a plasat atunci în situația celui care admite condițiile impuse de tâlhari „pentru a micșora răul” pricinu­it de aceștia; există însă și cazuri în care unii se comportă ca niște „com­plici ai bandiților”, pentru a putea par­ticipa astfel „la împărțirea prăzii” (14, p. 20). Exact în această a doua iposta­ză se găsea URSS în 1939: deși afla­tă sub „încercuire capitalistă”, ea nu mai era amenințată cu sugrumarea și dispariția iminentă, precum revoluția bolșevică în primele săptămâni de existență, nici de Germania, nici de vreo altă mare putere sau alianță a vremii. Înțelegerile sovieto‑germane din 1939, cunoscute sub titulatura de Pactul Ribbentrop‑Molotov, nu au reprezentat un acord silit între o pu­tere învingătoare și o putere mai sla­bă sau învinsă. Dimpotrivă, a fost o înțelegere liber consimțită de ambele părți, plasate pe poziții de forță egale, care au purces la „împărțirea prăzii”, adică a unor state și teritorii lipsite de apărare ce urmau să intre sub stăpâ­nirea lor.

Limbajul utilizat atunci de exponenții celor doi prăduitori mondiali nu poa­te disimula în termeni diplomatici și cu atât mai puțin în convorbirile secrete, departe de ochii opiniei publice, ati­tudinea hrăpăreață a fiecăruia dintre protagoniști. Documentele de arhivă declasificate în ultimii ani nu lasă loc la niciun fel de dubii în această privință. În noiembrie 1940, la mai bine de un an de la încheierea pactului, URSS își arăta clar nemulțumirea că nu toa­te pretențiile sale au fost satisfăcute și insista pentru convenirea unor noi protocoale secrete privind „delimita­rea sferelor de influență” în diverse regiuni ale lumii. În fața noilor pretenții ale Moscovei, exprimate de Molotov la Berlin, Hitler nu s‑a putut abține să declare: „Rusia a primit deja partea leului din avantajele la care aspiră” (subl. ns.). Tocmai din cauza faptului că prevederile protocolului adițional secret contraveneau flagrant dreptului internațional, ambele părți semnatare se angajau în articolul patru să păs­treze textul „în cel mai strict secret”. Din același motiv, protocolul privind împărțirea „sferelor de interese” între Germania și URSS nu a fost supus procedurilor de ratificare.

Așa cum am mai menționat, so­vieticii au negat decenii de‑a rândul existența înțelegerilor secrete cu Ger­mania nazistă. În timpul procesului de la Nurnberg, la solicitarea expresă a reprezentanților sovietici, tribunalul a refuzat să permită o dezbatere pe marginea copiilor după înțelegerile secrete din 1939 cu URSS, înainta­te de avocatul apărării oficialilor ger­mani. În 1948, americanii au publicat totuși un volum de documente privind relațiile dintre Germania nazistă și URSS în anii 1939‑1941, inclusiv tex­tul protocolului secret. Conducătorii sovietici s‑au menținut însă pe poziția de negare a înțelegerilor cu Germa­nia lui Hitler pe seama altor popoare. Textele originale în limbile rusă și ger­mană ale protocolului „strict secret” au fost păstrate în celebra mapă spe­cială a secretarului general al PCUS, fiind cunoscute inclusiv de către Mi­hail Gorbaciov, care a negat însă și el existența acestora. În 1987, un ziar estonian a publicat pentru prima oară în URSS textul protocolului secret ger­mano‑sovietic și o serie de comentarii asupra acestuia. Abia în 1993, după prăbușirea URSS, istoricul rus Dmitri Volkogonov a publicat, în revista No­vaia i noveișaia istoria, textele origina­le ale documentelor respective găsite în Arhivele CC al PCUS, transferate Arhivelor de Stat ale Federației Ruse.

După ce existența acestor docu­mente a fost dovedită, în tabăra rusă continuă să se audă voci care afirmă că opțiunea lui Stalin pentru un pact cu Hitler „a fost una normală”, așa cum face de pildă Iulii Kvinițki (fost ambasador în Germania și adjunct al ministrului de externe sovietic, apoi deputat în Duma de Stat a Rusiei) într‑o lucrare publicată la Moscova în 2008. În definitiv, scrie el, „ce ne pro­punea nouă Germania? Aceasta ne‑a oferit ceea ce era cel mai important pentru noi, pace pentru o perioadă de timp. Și aceasta nu era totul. În schim­bul abținerii de la o acțiune militară, Uniunea Sovietică a obținut extinderi teritoriale considerabile în Est – Fin­landa, Estonia, Letonia, Lituania, teri­toriile ucrainene și belaruse din Polo­nia, Basarabia. Toate acestea erau te­ritorii care fuseseră luate de germani prin pacea rușinoasă de la Brest‑Li­tovsk”. Într‑o asemenea viziune, în­cheierea Pactului Ribbentrop‑Molotov nu a constituit, de fapt, decât o primă piesă din cadrul diplomației staliniste care a dus la înfrângerea fascismului: „În anul 1939”, scrie Kvinițki, „Uniu­nea Sovietică nu și‑a vândut sufletul diavolului. Ea s‑a așezat la masa de joc cu diavolii și a câștigat” (8, cap. „Pactul cu diavolul?”). Exact ceea ce era de demonstrat: în 1939 nu a fost încheiat un pact cu diavolul, a fost un pact al diavolilor!

Înțelegerile de la Brest‑Litovsk au durat mai puțin de un an de la încheierea lor, fiind anulate imediat de Rusia Sovietică după capitularea Germaniei. Tratatul de neagresiune semnat de URSS și Germania nazis­tă a funcționat aproape doi ani și a devenit caduc odată cu declanșarea ostilităților militare între cele două puteri revanșarde, în vara anului 1941. Prevederile protocolului secret adițional acelui tratat au supraviețuit însă mai multe decenii după termina­rea războiului și dispariția celui de‑al Treilea Reich, iar consecințele lor se resimt și astăzi. Deși a negat sistema­tic existența acelor înțelegeri secrete, URSS a ținut morțiș să le aplice ad litteram până la începutul prăbușirii sale și destrămarea sistemului co­munist instalat de Moscova în estul și centrul Europei. În 1989, sub pre­siunea republicilor care își cereau cu tărie libertatea și independența, președintele Mihail Gorbaciov, în spi­ritul „noii gândiri” prin care încerca să convingă Occidentul că URSS se în­depărtează de trecutul totalitar stân­jenitor, a decis să condamne formal Pactul Ribbentrop‑Molotov. La 24 de­cembrie 1989, Congresul deputaților poporului a adoptat o Hotărâre în care declara că „semnarea Protocolului se­cret adițional din 23 august 1939 și a altor înțelegeri secrete cu Germania… sunt, din punct de vedere juridic, lipsi­te de temei și de valabilitate din mo­mentul semnării lor”. Aceeași Hotărâ­re mai consemna faptul că înțelegerile respective „au fost folosite de Stalin și anturajul său pentru ultimatumuri și a exercita presiuni asupra altor sta­te prin recurgerea la forță, încălcând obligațiile juridice asumate față de acestea”. Comisia Sovietului Suprem al URSS mergea chiar mai departe, apreciind că, pentru Stalin, principa­lul motiv al încheierii înțelegerilor cu Germania l‑a constituit nu Tratatul de neagresiune ca atare, „ci tocmai ceea ce a devenit obiect al protocoa­lelor secrete: adică posibilitatea de a introduce trupe în republicile baltice, în Polonia și în Basarabia și, în per­spectivă, chiar în Finlanda. Adică mo­tivul central al Tratatului a constat în ambițiile imperiale” (18, pp. 344‑345).

URSS sprijină reunificarea Germaniei

Apropierea sfârșitului Războiului Rece găsește URSS și cele două Germanii într‑o situație specială, care va permite Moscovei să joace „car­tea germană” și să‑și pună din nou amprenta pe o schimbare majoră a hărții geopolitice a Europei și a lumii. Sub bagheta lui Mihail Gorbaciov, evoluțiile din țările satelit din Europa Centrală și de Est se precipită. Regi­mul din Germania de Est se clatină din temelii, iar la 9 noiembrie 1989 este dărâmat Zidul Berlinului, simbo­lul a ceea ce a reprezentat aproape o jumătate de secol Cortina de Fier, despărțitoare a două lumi și a două viziuni total opuse despre dezvolta­rea lor viitoare. După primele alegeri democratice libere (martie 1990), în Germania răsăriteană este instalat un guvern al marii coaliții, care negocia­ză o uniune monetară, economică și socială a celor două state germane, intrată în vigoare la 1 iulie 1990. La 15 iulie 1990, cancelarul Helmut Kohl începe o vizită oficială în Uniunea So­vietică, în cadrul căreia Mihail Gorba­ciov își dă acordul pentru reunificarea Germaniei. Discuțiile purtate cu acest prilej sunt considerate de ambele părți ca fiind decisive pentru cursul ulterior al problemei germane, influențând în mod considerabil și pozițiile celorlalte țări garante în chestiunea reunificării. Este interesant de remarcat faptul că, încă în prima discuție purtată la Mos­cova cu liderul sovietic, cancelarul Kohl a găsit de cuviință să aminteas­că o afirmație a lui Bismarck, potrivit căreia „atunci când Dumnezeu trece pe căile istoriei, trebuie să încerci să‑i prinzi poalele cămășii”. Ambii condu­cători sunt de acord cu ideea că în­ceputul anilor nouăzeci oferă o șansă unică pentru a adopta hotărâri care vor face din această perioadă, după cum se exprima Gorbaciov, „un ja­lon istoric în evoluția lumii, în special a Europei”. Mai mult, afirma Gorba­ciov, „cursul evenimentelor a făcut ca Rusia și Germania să trebuiască să acționeze din nou împreună…, trăind în bună înțelegere, îmbogățindu‑se reciproc, întărind această înțelegere mutuală și dezvoltând colaborarea reciproc avantajoasă. Atunci când țările noastre s‑au despărțit, urmă­rile au fost grele pentru popoarele noastre. Dumneavoastră și cu mine putem face în așa fel încât aceste două popoare să se regăsească. Si­tuez relațiile noastre cu Germania la același nivel cu relațiile sovieto‑ame­ricane. Ele nu sunt cu nimic mai puțin importante pentru destinul popoarelor noastre, pentru istorie”. Cancelarul Kohl nu se lăsa cu nimic mai prejos decât intrelocutorul său: „Germania dorește pacea și instaurarea unor relații noi cu marea Rusie… Pacea cu Rusia nu va fi obținută sub presiunea circumstanțelor, ci încheiată pe baza liberei și suveranei noastre voințe, cea a doi parteneri egali. Vreau să repet că întreaga istorie a Rusiei și Germaniei dovedește că niciodată nu a existat între ruși și germani o dușmănie organică. Forțele răului și cele ale binelui au fost cele care i‑au asmuțit pe unii împotriva celorlalți, cu urmări tragice pe care le cunoaștem” (19, cap. VII. „Calea reunificării ger­mane”).

Convorbirile de la jumătatea lu­nii iulie 1990 dintre Mihail Gorbaciov și cancelarul Helmut Kohl, purtate la Moscova și apoi înttr‑o stațiune mon­tană din Crimeea, au dat undă verde din partea URSS pentru reunificarea Germaniei. Modul în care sunt puse problemele de către cei doi lideri politici lasă clar să se înțeleagă că niciunul dintre ei nu știa cât de repe­de vor evolua lucrurile și cât de mult se va schimba situația generală pe continent în decurs de numai un an. Cancelarul Kohl, ca exponent al opi­niei care prevala în rândul celor mai importanți lideri occidentali ai vremii, era extrem de atent de a pune pro­blemele într‑o manieră care să nu afecteze în niciun fel poziția destul de contestată a lui Gorbaciov în privința reformelor declanșate în URSS, ma­rea putere de la răsărit care se va destrăma la finele anului următor. Pe de altă parte, nici Gorbaciov nu era conștient de faptul că destul de cu­rând va pierde definitiv puterea, iar Pactul de la Varșovia, organizația în numele căreia punea Germaniei o se­rie de condiții, se va autodizolva prin voința membrilor săi exact la înce­putul lunii iulie a anului viitor. Poziția favorabilă reunificării germane adop­tată de Gorbaciov a impulsionat neîn­doielnic derularea procesului. La 12 septembrie 1990, toate cele patru pu­teri învingătoare în al Doilea Război Mondial semnează tratatul prin care renunță la drepturile ce le reveneau în 1945 în privința Germaniei, care își redobândește astfel deplina suve­ranitate de stat. Festivitățile oficiale prin care este marcată reunificarea Germaniei se desfășoară la 3 octom­brie 1990, dată devenită sărbătoare națională. În curând, însă, o serie de acțiuni ale Germaniei reunificate în­cep să‑l irite pe Gorbaciov, așa cum a fost cazul deplasării lui Hans Dietri­ch Genscher, vicecancelar și minis­tru al afacerilor externe, în capitalele Ucrainei și Kazahstanului, fără a mai trece pe la Moscova sau a‑l informa în prealabil pe liderul sovietic. „Con­siderându‑se adevăratul tată al reuni­ficării germane”, notează în memori­ile sale un apropiat al lui Gorbaciov, „președintele (URSS, n.n.) se credea îndreptățit să conteze pe o conduită corectă față de sine și față de intere­sele țării pe care încă o conducea, din partea lui Kohl și a ministrului său. În fond, datorită lui intraseră amândoi în istoria germană” (20, p. 70).

Pe parcursul celor 15 ani care au trecut de la reunificare, relațiile dintre Germania și Rusia au continuat să înregistreze evoluții fluctuante, fără a ajunge vreodată la stadiul preconizat în 1990 de raporturi speciale. Liderii ruși, mai mult sau mai puțin vocal, continuă să fie nemulțumiți de atitu­dinea „nerecunoscătoare” a nemților cărora, afirmă ei, nu le place să‑și amintească de acordurile care au dus la reunificare. „Gratitudinea, care nu a durat prea mult” este tilul unuia din capitolele cărții lui Iulii Kvinițki, despre care am mai amintit înainte. După pă­rerea acestui autor, nimic semnificativ nu pare să fi intervenit în raporturile germano‑ruse de la Bismarck încoa­ce: „Politica răsăriteană a Germaniei și, într‑un cadru mai larg, întreaga ei politică externă a depins întotdeauna de puterea sau de slăbiciunea Rusiei. Germania s‑a acomodat cu o Rusie puternică și uneori a acționat împre­ună cu aceasta, iar atunci când Rusia a fost slabă, a atacat‑o și a jefuit‑o. Nu avem niciun motiv să presupunem că Germania va proceda altfel în vii­tor”. Concluzia sa: refacerea cât mai rapidă a Rusiei ca „mare putere, din punct de vedere militar, politic, econo­mic și informațional‑cultural” (8, cap. 15), ceea ce va antrena după sine și coerență în relațiile cu Germania. Pe de altă parte, aprecierea fostului can­celar Helmut Kohl, supranumit uneori de conaționalii săi „Bismarck al seco­lului al XX‑lea”, exprimă un adevăr de netăgăduit: „între ruși și germani nu a existat niciodată o dușmănie organi­că”.

Viitorul relațiilor dintre cele două mari puteri rămâne, așadar, deschis.

Note bibliografice:

1. Hosking, Geoffrey (1997/2001), Rusia, popor şi imperiu. 1552‑1917, Editura Polirom, Iaşi.

2. Cerniavsky, Michael (1959), Khan or Basileus: an Aspect or Russian Medieval Political The­ory (apud Geoffrey Hosking, op. cit., p. 18).

3. Riasanovsky, Nicholas V. (2000/2001), O istorie a Rusiei, Institutul European, Iaşi.

4. Kondratieva, Tamara (1996/2000), Vechea Rusie, Editura Corint, Bucureşti.

5. Marshall, William (1996), Petru cel Mare, Editura Artemis, Bucureşti.

6. Soljeniţîn, Aleksandr (1994/1995), Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia.

7. Carrere d’Encausse, Helene (2008/2009), Alexandru al II‑lea. Primăvara Rusiei, Editura Ar­temis, Bucureşti.

8. Kvinințki, Iulii (2008), Rossia – Germania. Vospominania o buduşcem/Rusia – Germania. Amintiri despre viitor, http://nash‑sovremennik.ru.

9. Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Lider, Bucureşti.

10. Lenin, V.I. (1965), Opere complete, vol. 35, Editura Politică, Bucureşti.

11. Idem, Opere complete, vol. 36.

12. Idem, Opere complete, vol. 37.

13. Idem, Opere complete, vol. 40.

14. Idem, Opere complete, vol. 41.

15. Pavel şi Anatoli Sudoplatov (1994, 1995/2013), Misiuni speciale, Editura Litera, Bucureşti.

16. Podkowinski, Marian (1980/2001), Hitler şi arhanghelii morţii, Editura Hiparion, Cluj‑Napoca.

17. Dobrescu, Paul (2008), Geopolitica (ediţia a 2‑a), Edidura Comunicare.ro, Bucureşti.

18. Popa, Ioan, Popa Luiza (2012), Românii, Basarabia și Transnistria, Ediția a II‑a, Fundația Europeană Titulescu, București.

19. Gorbaciov, Mihail (1993/1994), Memorii, Editura Nemira, București.

20. Graciov, Andrei S. (1992/1995), Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, București.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*