Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Internetul, digitalizarea societatii si mutatiile comportamentului uman » Ioan C. Popa: O carte de referință: „Basarabia şi destinul ei secret”

Ioan C. Popa: O carte de referință: „Basarabia şi destinul ei secret”

În prima parte a acestui an, în spațiul publicistic românesc a apărut un volum de excepție, care constituie în multe privințe o premieră în literatura de specialitate consacrată Basarabiei. Este vorba de o carte de mărturii și documente istorice, editată de Grup Media Litera, al cărei autor este Vasile Sturza, jurist și diplomat din Republica Moldova.

Basarabia și destinul ei secret, cum este intitulată lucrarea, reprezintă rodul unor strădanii îndelungate și al unor căutări pasionate în arhivele secrete ale fostei URSS și Germaniei, dar și ale altor mari puteri ale lumii din Europa și America. Într‑un consistent studiu introductiv, autorul subliniază: „Documentele incluse ne ajută să înțelegem adevăratele planuri ale conducătorilor Uniunii Sovietice și să urmărim felul în care poporul a fost nimicit planificat. Aflăm ce documente se aflau pe masa lui Stalin și a lui Molotov, cum se jongla cu fapte, cu cifre, cu istoria însăși, ne putem face o părere obiectivă despre gândirea liderilor sovietici, despre ceea ce noi, în Basarabia și România, reprezentam pentru Moscova. basarabia-si-destinul-ei-secret-vasile-sturzaDin ele ne putem forma o imagine destul de completă asupra felului în care erau concepute și puse în practică politica germană și cea sovietică în anii 1939‑1941. Studierea materialelor prezentate oferă posibilitatea de a înțelege, în mare măsură altfel, evenimentele care au avut loc în această regiune”.

Focalizată asupra intervalului dintre unirea de la 1918, când după mai bine de un secol Basarabia revenea la sânul Patriei mamă, până la finalul celui de‑al Doilea Război Mondial, când această provincie și Nordul Bucovinei intrau în componența marelui vecin de la răsărit, documentele adunate oferă o imagine cuprinzătoare asupra a ceea ce a reprezentat chestiunea basarabeană și impactul ei asupra eforturilor diplomației românești în perioada interbelică. Datorită ariei de cuprindere a documentelor, lucrarea depășește sfera strictă a subiectului anunțat în titlu, oferind informații mai largi asupra evoluțiilor, intereselor adesea divergente și înțelegerilor fluide care au marcat continentul european în deceniile trei și patru ale secolului al XX‑lea și s‑au repercutat, într‑un fel sau altul, asupra României și a poporului român. Din acest motiv, cititorul poate găsi răspunsuri la numeroase întrebări, uneori incomode, cu privire la diverse momente ale istoriei naționale.

Spre exemplu, documente păstrate în arhiva Departamentului de Stat al SUA, incluse în volum, ne prezintă aspecte neștiute sau cunoscute de puține persoane avizate despre motivele care au stat la baza deciziei Statelor Unite de a nu se alătura Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, la semnarea Tratatului de la Paris, din 1920, prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România. La vremea respectivă, aflăm din documente originale, la Washington a prevalat așa-numita „doctrină Colby”, conform căreia Rusia era considerată o țară prietenă a SUA, iar guvernului bolșevic nu i se dădeau șanse de viață lungă. După un deceniu, situația a devenit stânjenitoare în raport cu evoluțiile din Europa și din relațiile româno‑americane. Ca urmare a unor demersuri repetate ale Legației române la Washington, Departamentul de Stat a inițiat rectificarea poziției SUA în chestiunea basarabeană. O Notă înaintată Președintelui Roosevelt, la 12 aprilie 1933, sub semnătura secretarului de stat Cordell Hull consemna: „În numeroase ocazii în ultimii ani, guvernul român a cerut Statelor Unite recunoașterea suveranității române asupra Basarabiei. Acest teritoriu, care a fost anterior parte a Imperiului Rus (s.n.), și-a proclamat independența pe 2 decembrie 1917, iar pe 26 noiembrie 1918, Consiliul Suprem (Sfatul Țării, n.n.) a decis să se unească cu România”. Așadar, potrivit bazei de date existente la Departamentul de Stat, istoria Basarabiei începea odată cu anexarea ei de către Imperiul Țarist, în 1812, printr‑o înțelegere ilegală, contrară dreptului internațional, cu Imperiul Otoman. O „anomalie”, cum o numea Legația României la Washington care, din păcate, se menține și astăzi în anumite privințe. Desigur, la vremea respectivă, SUA au ajuns la concluzia că trebuie să țină seama de realități și să recunoască suveranitatea României asupra Basarabiei, după cum aflăm din textul Notei înaintate Președintelui Roosevelt:

„După o examinare atentă a faptelor, am ajuns la concluzia că nu mai există niciun motiv pentru care ar trebui să se adere în continuare la doctrina enunțată de domnul Colby în 1920. Dimpotrivă, sunt de părere că ar trebui să recunoaștem acum situația de facto. Acest lucru poate fi îndeplinit printr‑un act administrativ simplu…(care) ar avea ca efect recunoașterea americană a suveranității române asupra Basarabiei…” (op. cit., pp. 188‑189). Două luni mai târziu, actul administrativ propus de secretarul de stat era emis de președintele american (Proclamația Președintelui nr. 2048, din 16 iunie 1933).

 Așa se explică de ce începutul celui de‑al Doilea Război Mondial găsește relațiile româno‑americane pe un trend ascendent, fapt confirmat și de atașatul american la București (Gunther) într‑o telegramă trimisă secretarului de stat al SUA după o discuție cu generalul Ion Antonescu, la 20 februarie 1941: „… am avut întotdeauna impresia – impresie confirmată în ultimul timp de atitudinea progermană și antibritanică a generalului – că sentimentele lui nu sunt dictate decât de ceea ce consideră el a fi interesul național și din pricina incursiunii Rusiei în România, precum și de colapsul Franței. Generalul a mai spus că nu înțelege de ce Statele Unite sunt împotriva Germaniei când Uniunea Sovietică a acționat într‑o manieră mult mai urâtă în țări mici precum Finlanda, statele baltice și România. În continuare, însă, atitudinea lui mi s‑a părut foarte prietenoasă la adresa noastră…” (op. cit., pp. 431‑432). Către sfârșitul aceluiași an, raporturile româno‑americane au intrat în coliziune directă, ca urmare a evoluțiilor generale la nivel european și mondial, pe care România nu le‑a provocat și nici nu le putea controla sau influența.

Un loc important în volum este acordat, firește, documentelor legate de negocierile care au premers semnarea la Moscova, la 23 august 1939, a Tratatului de neagresiune și a Pactului adițional secret (Ribbentrop‑Molotov) de către URSS și Germania nazistă, care au marcat în mod tragic și pe termen lung situația țărilor Central și Est‑europene, între care și România. Cu doi ani înainte, Nicolae Titulescu avertizase, într‑o carte (publicată în 1937 în limbile engleză și franceză) despre Politica externă a României, că ostilitatea declarată dintre URSS și Germania nu poate dura o veșnicie. Drept urmare, recomanda marele diplomat, ar fi oportună încheierea unui tratat de asistență mutuală cu URSS, pentru că, altfel, „apropierea ruso‑germană se va face fără noi, deci contra noastră”. Profeția lui Titulescu s‑a adeverit, din păcate, iar România, alături de Polonia, Finlanda și republicile baltice s‑a numărat printre victimele înțelegerilor secrete germano‑sovietice dominate de figurile malefice ale lui Hitler și Stalin.

Dintre multele mărturii ale modului în care sovieticii au pregătit, în secret și cu sânge rece, noul rapt al Basarabiei, la care s‑a adăugat de această dată și Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ne vom opri doar la un singur exemplu: discuția dintre Stalin, asistat de Molotov, și ministrul de Externe al Turciei, Mehmet Saracoglu, desfășurată la Moscova, la 1 octombrie 1939. La un moment dat, nemulțumit de explicațiile date de către demnitarul turc în privința legăturilor de prietenie dintre țara sa și România, Stalin izbucnește: „România e un fel de Polonia… Cine se leagă de România cu un ajutor reciprooc, acela trebuie să țină sabia pregătită…” (op. cit., p. 252). Iar amenințarea este repetată la scurt timp, și în discuţiile avute de ambasadorul sovietic la Ankara cu oficiali turci. În public, însă, Stalin și Molotov continuau să peroreze despre intențiile lor pacifiste față de vecini, până în preajma ultimatumurilor din vara anului 1940.

Un interes special pentru cititor îl prezintă și alte documente, identificate de autor în arhivele sovietice, care dezvăluie intențiile reale ale URSS cu privire la România, dar și la alte state europene aflate în vizorul intereselor sovietice. Mai întâi să consemnăm faptul că, după Primul Război Mondial, atât Germania, cât și Italia, Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria s‑au situat în tabăra țărilor revizioniste, ultimele trei formulând în mod expres revendicări teritoriale la adresa României. Ungurii au salutat cu entuziasm raptul Basarabiei și Nordului Bucovinei, din iunie 1940, după cum înregistrează documente declasificate din perioada respectivă. Reprezentantul plenipotențiar al URSS la Budapesta, N.I. Șaronov, nota în jurnalul său la 5 iulie 1940: „Am fost la ministrul adjunct al Afacerilor Externe (al Ungariei, n.n.) care, după ce m‑a salutat în legătură cu anexarea Basarabiei la URSS, a spus că ei se bucură de asta mai mult decât oricare alt stat, pentru că pentru ei asta înseamnă lichidarea principiului integrității României și o mai ușoară posibilitate de a continua ceea ce noi am început” (op. cit., p. 350). Moscova a susținut revendicările ungare privitoare la Transilvania în vara anului 1940, dar un an mai târziu, când Ungaria s‑a alăturat Germaniei împotriva URSS (fără să aibă o motivație precum România), Stalin și‑a schimbat poziția. Înregistrarea discuției lui Stalin cu ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, Anthony Eden, datată 16 decembrie 1941, consemnează propunerea avansată de liderul sovietic de a se conveni un șir de tratate, însoțite de protocoale secrete, pentru un mare număr de state europene „în care să fie indicată schema generală de reorganizare a granițelor europene după război”. Cu acest prilej, Stalin, secondat de Molotov, au insistat pentru obținerea de garanții din partea Angliei cu privire la restabilirea graniței de Vest a URSS așa cum a fost înainte de începerea războiului cu Germania, în iunie 1941. În cazul României, Stalin menționa expres că ar dori să încheie o alianță militară în baza căreia URSS să aibă dreptul de avea pe teritoriul acesteia „baze militare, aeriene și maritime”. În privința granițelor, Stalin viza realipirea Basarabiei și Nordului Bucovinei la URSS, dar și o extindere a teritoriului românesc „în Vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români” (op. cit., pp. 495‑496). Ministrul A. Eden a refuzat atunci convenirea unor asemenea înțelegeri și a precizat că ele vor fi discutate ulterior, cu ocazia viitoarei conferințe de pace de după război.

Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, Comisia Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace și a organizării postbelice punea în discuție chestiunea viitorului Transilvaniei. În Stenograma ședinței dezbaterilor, ca și în Nota întocmită de Comisie, întrunită sub conducerea lui Maksim Litvinov (fost comisar al poporului pentru Afaceri Externe în perioada 1930‑1939), ambele documente clasificate „strict secret”, se face o analiză amănunțită a disputelor româno‑ungare legate de Transilvania și a poziției pe care să o adopte URSS pentru a obține avantaje maxime din această chestiune. Sovieticii porneau de la premisa că „e greu și chiar imposibil de găsit o soluție a problemei care să mulțumească și Ungaria și România”. În același timp, însă, în plan politic, „este imposibil să se lase în vigoare o decizie luată în timpul războiului de Germania și Italia, mai ales că în urma unei asemenea decizii („arbitrajul” de la Viena din vara anului 1940, n.n.) ar fi câștigat numai Ungaria”. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretențiile față de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”. În Transilvania, se mai consemna în Nota menționată, „nu poate fi contestat faptul (și nu este contestat nici de Ungaria!) că românii constituie o majoritate neîndoielnică, în comparație cu toate celelalte naționalități luate la un loc, iar români sunt de două ori mai mulți decât unguri”.

Comisia condusă de Litvinov, în pofida unor deosebiri de vederi între membrii acesteia, lua în considerare toate variantele posibile în privința viitorului Transilvaniei: unirea acesteia cu Ungaria sau cu România ori dezvoltarea sa ca un stat autonom (sub protecția unui garant, care nu putea fi decât URSS) sau în cadrul unei federații regionale. La momentul efectuării analizei, atât Ungaria, cât și România, aliate Germaniei, erau incluse în rândul statelor dușmane URSS și Națiunilor Unite. Din acest punct de vedere, subliniau autorii Notei, Ungaria trebuie pedepsită pentru atitudinea ei, mai ales că s‑a alăturat Germaniei împotriva URSS, deși nu avea pretenții teritoriale, similare celor formulate de România și Finlanda. Pe de altă parte, „și România este un stat dușman care merită pedepsit, nu răsplătit. Dar e foarte acceptabilă cedarea Transilvaniei în schimbul unei garanții solide de colaborare strânsă și de lungă durată cu URSS și a unei renunțări totale la pretențiile sale față de Basarabia și Bucovina. România s‑ar considera suficient de compensată cu Transilvania pentru pierderea Basarabiei și a Bucovinei, a căror posesie a considerat‑o mereu problematică…” (op. cit., pp. 532‑533). Pentru moment, ideea unei Transilvanii cu statut autonom prezenta în opinia autorilor anumite avantaje pentru URSS: „Ea are acel avantaj că nu întărește nici pe vecinele noastre, Ungaria și România. Controlul asupra noului stat ne‑ar permite să ne întărim presiunea atât asupra Ungariei, cât și a României, și să le împiedicăm să intre în vreo combinație ostilă nouă. Un asemenea control ne‑ar întări și influența asupra statelor balcanice și mai ales asupra Iugoslaviei învecinate cu Banatul”. În orice caz, concluzionau autorii, „decizia unei Transilvanii de sine stătătoare ar putea fi luată măcar temporar, înainte de clarificarea posibilității unei colaborări sincere cu noi a României sau Ungariei și a adoptării unei alte decizii corespunzătoare” (op. cit., p. 534). Ceea ce s‑a și întâmplat în prima etapă de după încheierea războiului.

Deși am enumerat doar câteva exemple din multele dezvăluiri pe care le conține cartea, este evident că ne aflăm în fața unei culegeri de documente care dobândește ea însăși valoare de document, un instrument de lucru indispensabil pentru cercetători, dar și o sursă de informare de primă mână pentru cititorii interesați de istoria națională.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*