Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Ioan C. Popa: De la teroare revoluționară la teroare ca politică de stat

Ioan C. Popa: De la teroare revoluționară la teroare ca politică de stat

Teroarea, ca apanaj al oricărui act de violență și agresiune, s‑a situat dintotdeauna în afara legalității și moralității, fiind condamnabilă în orice societate. Asociată cu măsurile violente sau cglobalizare-punctul-criticoercitive extreme pentru lichidarea adversarilor, teroarea a fost concepută de promotorii ei ca mijloc de a induce teamă, de a paraliza și a descuraja în fașă orice încercare de rezistență sau de opoziție față de schimbarea unei anumite stări de fapt sau a ordinii sociale în ansamblul său. Încă din Antichitate, luptele fratricide, marcate de violență și teroare, provocau un adevărat tumult (de la latinescul tumultus), ceea ce echivala cu „iscarea unei tulburări atât de mari, încât groaza să fie cu atât mai mare”, o stare considerată de Cicero, celebrul orator și filosof antic, ca fiind mai gravă și periculoasă decât războiul (bellum), deoarece însemna război civil[1]. Mai târziu, îndeosebi odată cu Revoluția Franceză începută în 1789, promotorii introducerii unei stări de teroare au căutat să‑i confere o aură de respectabilitate și să asimileze, cel mult, unui rău necesar pentru o anumită perioadă, de tranziție, ca premisă a instaurării unei ipotetice epoci viitoare a libertății și democrației depline.

În umbra eșafodului și al ghilotinei

Începută sub auspicii promițătoare, prin proclamarea unor principii cu valoare de universalitate (dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, renunțarea la războaie de cucerire și la folosirea forței împotriva libertății altor popoare, abolirea monarhiei și a feudalității, desființarea privilegiilor și întronarea egalității etc.), revoluția franceză s‑a radicalizat treptat, atât sub presiunea unor factori externi, cât și din cauze care țineau de mecanismele de exercitare a puterii de către noile autorități. În vara anului 1793, pe fondul accentuării crizei interne, Maximilien Robespierre dobândește puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, iar majoritatea iacobină declanșează ceea ce s‑a numit teroarea revoluționară împotriva tuturor dușmanilor republicii. O epocă de circa zece luni de domnie a terorii, bazată pe o justiție sumară și expeditivă pentru a reprima fără cruțare dușmanul sub toate înfățișările sale. „Pedepsirea dușmanilor patriei nu trebuie să dureze decât timpul strict necesar pentru a‑i recunoaște, nu este vorba atât de a‑i pedepsi, cât de a‑i nimici”[2], declara Georges Couthon, unul din liderii radicalilor iacobini, apropiat al lui Robespierre. Pentru a atenua efectul paralizant al Terorii, Robespierre a insistat pentru a obține suportul Comitetului Salvării Publice și al Convenției în favoarea ideii sale de a instaura o „Republică a Virtuții”. Virtutea publică însemna, în concepția sa, devotamentul absolut față de revoluție și față de noile legi ale republicii. Scopul terorii era, așadar, instituirea unui sistem absolut democratic, ceea ce reprezenta un paradox, rezultatul practic fiind o democrație dictatorială sui‑generis, la care va ajunge peste mai bine de un secol și revoluția bolșevică.

Să mai notăm că, așa cum afirmă sursele istorice, în decursul celor zece luni de regim al terorii, au fost masacrate, îndeosebi prin decapitare cu ghilotina, dar și cu ghiulele de tun, între 30 și 40 de mii de persoane[3], la care se adaugă circa 200 000 de victime ale unor tulburări care au marcat evenimentele revoluționare din Franța. De menționat că, între victimele terorii s‑au numărat nu doar regele, regina, anturajul lor și exponenți ai nobilimii, ci și un mare număr de revoluționari și cetățeni nevinovați, acuzați în mod abuziv de crime, trădare, conspirație, jefuire și înavuțire ilegală, sabotarea aprovizionării etc. Iar lista „dușmanilor republicii” se extindea necontenit. Rezultatul a fost nu „virtutea publică”, adică întărirea loialității față de revoluție și purificarea moravurilor, ci tocmai creșterea nemulțumirii și a revoltei populare față de revoluție. „Un guvern nu poate obține dragostea și stima dominându‑i pe oameni prin Teroare”, scria un ziar din epocă al cărui patron, susținător inițial al revoluției, ajunsese în temniță. „Nu învrăjbind, răsturnând, incendiind, scăldând totul în sânge și transformând Franța într‑o mare închisoare” – continua același ziar –, „va cuceri revoluția noastră lumea… În închisori se află mai mulți nevinovați decât vinovați”.[4] Atmosfera de frică și teroare a dus la escaladarea delațiunii la dimensiuni pe care numai revoluția bolșevică le va depăși. Iscoadele din închisori, afirmă un istoric al revoluției franceze, „pândind cele mai neînsemnate cuvinte, întocmeau la întâmplare liste de pretinși conspiratori. Capetele cădeau ca niște cărămizi…”. În fața unei asemenea „orgii de omoruri, conștiința publică s‑a revoltat. Trecuse timpul în care mulțimea se năpustea spre locul de excuție ca la un spectacol”[5]. Eșuarea revoluției în dictatură și teroare a însemnat, în fapt, și sfârșitul acesteia și al conducătorilor săi.

De la teroare revoluționară la Teroarea Roșie

Admirator al fermităţii şi radicalismului liderilor Revoluţiei Franceze de la finele secolului al XVIII‑lea, Lenin a preluat o serie de idei şi sintagme puse în circulaţie în special de Robespierre şi alţi conducători ai grupării iacobine, precum cele privind conducerea prin decrete sau instituirea „guvernării Terorii” pentru anihilarea „duşmanilor poporului”, cărora le va da o largă utilizare în cuvântările şi globalizarescrierile sale, dar mai ales în măsurile practice inițiate imediat după instaurarea dictaturii proletariatului în Rusia. Cu toate acestea, Lenin a evitat să invoce deschis modelul Revoluției Franceze, deși s‑a inspirat copios din sloganurile și ideile corifeilor acesteia, fiind în multe privințe un veritabil plagiator. Aristocrația este mai perfidă și periculoasă ca oricând, afirmase cândva Robespierre, în fața camarazilor săi, deoarece nu mai acționa deschis, ci „se află printre voi, în mijlocul vostru și, deghizată sub vălul patriotismului, vă dă pe ascuns lovituri de pumnal, de care voi nici nu vă feriți”[6]. „Dușmanul (capitalismul anarhic, n.n.) este iar printre noi”, va afirma și Lenin în 1921, într‑o expunere pe tema Noii Politici Economice (NEP), fără a face vreo aluzie la predecesorii săi francezi. Într‑o telegramă din august 1918 adresată lui Leon Troțki, pe atunci comandant al Armatei Roșii, Lenin scria: „N‑ar trebui să le împărtășim comandanților intenția noastră de a pune în aplicare modelul Revoluției Franceze: n‑are niciun rost să afle că vom aduce în fața tribunalului, ba chiar și vom executa pe comandanți și pe ofițerii superiori din armată dacă trag înapoi și eșuează în acțiunile lor”[7]. Poate pentru că a fost vorba de o revoluție burgheză, Lenin a lăsat de o parte experiența regimului de teroare din Franța și a preferat să citeze, în schimb, tezele și aprecierile lui Marx despre Comuna din Paris și necesitatea sfărâmării mașinăriei de stat burgheze prin recurgerea la violență neîngrădită.

Astfel, la 28 noiembrie/11 decembrie 1917, Lenin cerea ca una din lozincile ce urmau să fie lansate cu ocazia unei demonstraţii la Petrograd să sune în felul următor: „Jos cu sabotorii şi cu funcţionarii grevişti! Să‑i boicotăm, teroare revoluţionară (s.n.) împotriva lor!”[8]. În aceeaşi zi, în calitate de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, Lenin semna un decret cu aplicare imediată prin care „membrii instituţiilor conducătoare ale partidului cadeţilor, partid al duşmanilor poporului (s.n.), trebuie să fie arestaţi şi deferiţi tribunalelor revoluţionare”[9].

Într‑un articol publicat în Pravda, la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, intitulat „Plehanov despre teroare”, Lenin va sublinia în mod repetat ideea că dictatura proletariatului impune o restrângere severă a drepturilor democratice pentru celelalte clase şi categorii sociale care se opun într‑un fel sau altul victoriei revoluţiei bolşevice: „Folosul revoluţiei, folosul clasei muncitoare – aceasta este legea supremă”[10]. Sub deviza utilităţii pentru revoluţie, Lenin va încerca sistematic să argumenteze şi să justifice recurgerea la teroare, la violenţă şi chiar la războiul civil. „Folosul revoluţiei”, scria el, „impune acum o luptă crâncenă împotriva sabotorilor, a celor care organizează răscoalele iuncherilor, împotriva ziarelor finanţate de bancheri”[11]. Într‑un alt articol scris tot la începutul anului 1918 („Cei speriaţi de prăbuşirea vechiului şi cei care luptă pentru nou”), Lenin sublinia şi mai răspicat intensitatea măsurilor de coerciţie, de violenţă şi teroare specifice dictaturii proletariatului: „socialismul nu poate fi «introdus»… el se dezvoltă în cursul celei mai încordate, celei mai ascuţite, ascuţite până la turbare, până la disperare, lupte de clasă şi al războiului civil.” Între capitalism şi socialism, mai explica Lenin, „va fi o perioadă lungă de «dureri ale facerii»”, iar violenţa a fost „moaşa vechii societăţi”. În sfârşit, mai scria liderul bolşevic, „dictatura proletariatului (adică un sistem deosebit de violenţă organizată – s.n.)” presupune „o stare de război latent, o stare în care se recurge la măsuri militare în lupta împotriva duşmanilor puterii proletare”[12]. Cu o notă ironică, Lenin susţinea că, „în limbaj ştiinţific”, zdrobirea oricărei împotriviri faţă de revoluţie înseamnă dictatura proletariatului, adică „exercitarea sistematică a violenţei împotriva unei clase întregi (burghezia) şi împotriva acoliţilor ei”[13]. Tot Lenin este cel care insista ca noul regim instaurat să se manifeste cu severitate maximă, ca un „pumn de fier”, avertizând că nu „vom ieşi victorioşi dacă nu vom folosi cel mai dur gen de teroare revoluţionară”[14].

De menţionat că, înaintea bolşevicilor cu mai bine de o jumătate de secol, Mihail Bakunin (1814‑1876), unul dintre cei mai proeminenţi anarhişti ruşi, aflat o vreme în relaţii apropiate, apoi pe poziţii de adversitate cu Marx, deşi susţinea ideea că revoluţia proletară va însemna şi război civil, respingea totuşi cu vehemenţă recurgerea la violenţă pe scară largă, argumentând: „ghilotina n‑a putut ucide reacţiunea, ci a făcut‑o să renască; … a vărsa sângele, cu toată tovărăşia obligatorie a ipocriziei juridice, iată un lucru odios şi oribil”. În plus, afirma Bakunin, violenţa fără limite este în contradicţie cu valorile pe care le proclamă o revoluţie eliberatoare: „Când se face revoluţia pentru emanciparea umanităţii, trebuie respectată viaţa şi libertatea oamenilor”. Mai mult, „revoluţia nu cere moartea, nici chiar deportarea în masă ori individuală…”[15]. Bolşevicii nu au preluat însă de la anarhişti decât spiritul distructiv cu orice preţ faţă de tot ce aparţine trecutului.

În septembrie 1918, în contextul unui atentat la viaţa lui Lenin, Consiliul Comisarilor Poporului a adoptat decretul Despre teroarea roşie care stipula că „măsura terorii este o necesitate absolută”[16]. Mass‑media aservită total revoluţiei era instantaneu inundată de ameninţări şi declaraţii ale liderilor bolşevici privind instituirea terorii roşii la scară naţională: clasa muncitoare va răspunde atentatului împotriva lui Lenin printr‑o teroare în masă fără milă împotriva duşmanilor revoluţiei (Izvestia); „vom crea o teroare organizată” (comisarul poporului pentru presă şi propagandă); „trebuie să executăm sugrumarea în masă a întregii burghezii” (Comitetul Central al PC (b) din Rusia)[17].

Grigori Zinoviev, unul dintre membrii primului Birou Politic, apropiat al lui Lenin şi probabil cu o influenţă politică mai mare decât Stalin în 1918, declara la rândul său la o întrunire publică: „Burghezia şi toţi cei care stau în calea revoluţiei muncitoreşti trebuie să fie şterşi de pe suprafaţa pământului”[18]. Un adjunct al şefului CEKA, prima dintre instituţiile chemate să pună în aplicare acest decret, explica şi el semnificaţia noii măsuri: „Orice încercare a burgheziei ruse de a ridica din nou capul va fi pedepsită în aşa fel încât oricine ştie ce înseamnă Teroarea Roşie va încremeni de spaimă”[19].

Teroarea a reprezentat „nervul vital al sistemului totalitar”, scriau Carl J. Friedrich şi Zbigniew Brzezinski în prima ediţie a lucrării lor Dictatura totalitară şi autocraţia, din 1956.

„Ejovşcina” și epoca „Marii Terori”

La finele lunii septembrie 1936, Stalin îl numește la conducerea NKVD, organul de represiune politică, pe Nikolai Ivanovici Ejov (1895‑1940), membru al partidului bolşevic din 1917 şi comisar militar în diverse unităţi ale Armatei Roşii în timpul războiului civil. Figura adolescentină a lui Ejov contrasta cu zelul fără seamăn şi lipsa oricărui simţământ uman cu care acesta conducea campania de lichidare fizică şi morală a milioane de oameni nevinovaţi, ceea ce a făcut să fie supranumit „piticul sângeros”, iar numele său să fie extins asupra epocii Marii Terori – „Ejovşcina”.

Aparent paradoxal, în 1936 a fost aprobată o nouă Constituţie a URSS, în locul celei din 1924, urmărindu‑se astfel să se confere o imagine mult îmbunătăţită primului stat din lume al muncitorilor şi ţăranilor. Ca o ironie a istoriei, 1936 a intrat totuși în conştiinţa umanităţii ca debut al epocii Marii Terori care a marcat dramatic Ţara Sovietelor în perioada lui Stalin. În anul respectiv s‑au consemnat o serie de mutaţii semnificative şi în conjunctura externă în care activa URSS, influenţând direct şi imediat deciziile lui Stalin, în primul rând în privinţa ordinelor transmise serviciilor sale secrete. Astfel, în vara lui 1936 a izbucnit războiul civil din Spania, în care sovieticii se vor implica masiv şi profund, într‑o măsură ignorată la vremea respectivă de puterile democratice occidentale. În noiembrie acelaşi an, Germania şi Japonia încheie Pactul anticomintern, îndreptat în mod expres împotriva URSS şi a bolşevismului[20]. În scurt timp, spion germano‑japonez va deveni o sintagmă preferată a propagandei sovietice, identificată cu imaginea concretă a duşmanului ce trebuie stârpit.

O stranie coincidenţă face ca în august 1936 Troţki să termine de scris lucrarea sa Revoluţia trădată, care va fi tipărită la Paris un an mai târziu. Cu mult timp înainte de a vedea lumina tiparului, importante părţi ale manuscrisului se vor afla în copie pe biroul lui Stalin, ca rod al serviciilor secrete conduse de Ejov. Pentru Stalin, cartea lui Troţki semnifica un strigăt de luptă împotriva sa, iar informaţiile serviciilor secrete care îi semnalau un amplu proiect de traducere şi difuzare în mai multe limbi europene nu făceau decât să‑i sporească nervozitatea. Troţki era deja condamnat la moarte. Mâna lungă a revoluţiei bolşevice îl va găsi destul de curând peste Ocean, în Mexic, țara care îi oferise găzduire.

Deocamdată, după o logică simplistă şi vulgarizatoare proprie, Stalin va trage o acoladă în jurul inamicilor declaraţi ai URSS şi îi va băga pe toţi (Hitler, militarismul japonez şi Troţki) în aceeaşi oală, troţkismul va fi echivalat cu o formă a fascismului, iar duşmanii interni ai regimului stalinist vor fi catalogaţi fără drept de apel ca agenţi germano‑japonezi ai lui Troţki.

La indicaţia lui Stalin, în decembrie 1936, Ejov înfiinţează, sub conducerea sa directă, o „Administraţie cu Însărcinări Speciale”, de fapt o unitate de elită a NKVD, formată din grupuri mobile având ca obiectiv asasinarea în străinătate, dar şi în interiorul graniţelor URSS, a adversarilor lui Stalin şi a duşmanilor puterii sovietice, în general. Concomitent, Stalin acordă prerogative sporite NKVD, considerat „eşalonul de avangardă, înarmat al partidului”. O Plenară a CC al PC(b)US, din iunie 1937, îi acordă lui Ejov împuterniciri excepţionale. Pentru o perioadă, toate instituţiile statului şi chiar structurile de partid sunt subordonate NKVD, organ chemat să joace rolul central în executarea operaţiunii Marii Terori. Salariile şefilor de subdiviziuni sunt triplate, multe alte avantaje sunt acordate lucrătorilor enkavedişti, asemănătoare celor de care beneficiază nomenclatura de partid.

Declanşarea Marii Terori este pregătită cu minuţiozitate. Multe măsuri sunt luate în cel mai strict secret, aşa cum se pregătesc acţiunile militare de anvergură. Nimic nu este scăpat din vedere. În acest fel, scrie Robert Conquest, Stalin „pusese la punct controlul direct al Poliţiei Secrete şi înfiinţase alte mecanisme ale puterii, răspunzătoare numai în faţa lui însuşi, capabile, pe baza unei tactici atente, să înfrângă ierarhia oficială a partidului şi statului”[21]. Marele conducător, scrie la rândul ei Elena Dundovich, „controlează personal mecanismele represiunii, îi trasează obiectivele, desemnează categoriile victimelor, stabileşte sau aprobă lungile liste cu nume pregătite de organele de poliţie punându‑şi alături semnătura, lucru extraordinar dată fiind legendara sa prudenţă”[22].

Cadrul organizatoric era pregătit pentru ca, timp de doi ani, să se desfăşoare unul dintre cele mai mari şi monstruoase masacre din istoria umanităţii, care a cuprins întreaga populaţie sovietică, dar şi mulţi cetăţeni străini care aveau în vreun fel sau altul legătură cu URSS.

În februarie‑martie 1937, timp de două săptămâni, din iniţiativa lui Stalin s‑a desfăşurat o plenară a Comitetului Central dedicată unei singure probleme: combaterea sabotajului, a acţiunilor de diversiune şi spionaj ale agenţilor japono‑germani şi troţkişti. Cu acest prilej, Stalin a prezentat un raport intitulat „Cu privire la deficienţele muncii de partid şi măsurile ce trebuie adoptate în vederea lichidării troţkiştilor şi a altor ipocriţi (talere cu două feţe)”. Stalin definea troţkismul ca fiind „o bandă de sabotori furioşi”, cu o platformă prin care urmărea „să reinstaureze capitalismul, să dezmembreze teritorial Uniunea Sovietică… să comită acte de terorism împotriva liderilor sovietici”. Iată de ce este necesar ca „agenţii germano‑japonezi ai lui Troţki să fie smulşi din rădăcini şi stârpiţi (s.n.)”. Sintagma potrivit căreia duşmanii bolşevismului trebuie să fie smulşi din rădăcini fusese invocată de Lenin încă în primele luni de la preluarea puterii de către bolşevici: „Cu cât vor fi mai variate încercările şi eforturile exploatatorilor de a apăra ceea ce este vechi, cu atât mai repede va învăţa proletariatul să alunge din ultimele ascunzişuri pe duşmanii lui de clasă, să smulgă din rădăcini (s.n.) dominaţia lor, să distrugă chiar şi terenul pe care au putut (şi au trebuit) să crească”[23]. Mai târziu, după ce‑i apostrofa cu diferite calificative pe unii dintre foştii colegi de luptă împotriva ţarismului, Lenin solicita în termeni categorici ca o comisie „să facă liste cu numele acestor domni ce urmează să fie deportaţi fără milă din ţară. Vom curăţa Rusia odată pentru totdeauna”[24]. Exact acest lucru dorea şi Stalin să reediteze acum: să întocmească liste nesfârşite cu numele duşmanilor din toate republicile şi ţinuturile unionale, care nu vor mai fi însă expulzaţi din ţară, ci încolonaţi cu toţii şi trimişi în marş la moarte. Proporţiile represiunii şi modalităţile de înfăptuire îl diferenţiau deja pe Stalin de predecesorul său.

La aceeaşi plenară, liderul comuniştilor ucraineni – S.V. Kosior, comisarul poporului pentru transporturi – L.M. Kaganovici sau cel pentru probleme militare şi navale – K.E. Voroşilov au prezentat date statistice concrete prin care argumentau că ei au trecut deja la lupta pentru demascarea şi „smulgerea din rădăcini a troţkiştilor” din sectoarele lor de responsabilitate. La rândul său, V. Molotov, şeful Consiliului Comisarilor Poporului, a acuzat şi el vechile conduceri ale NKVD pe motiv că ar fi întârziat cu patru ani răfuiala cu duşmanii troţkişti, reafirmând teza lui Stalin: „Cum e posibil ca sabotajul să fi atins asemenea proporţii? Cine poartă răspunderea pentru asta? Numai noi suntem de vină”. Fireşte, rezoluţiile Plenarei cereau în mod imperios NKVD‑ului „să ducă până la capăt activitatea de demascare şi zdrobire a agenţilor troţkişti şi de altă natură, pentru a anihila complet activitatea lor antisovietică”.

O amplă şi zgomotoasă campanie de manipulare a maselor însoţea punerea în practică a deciziilor politice ale Plenarei. În numărul din 6 martie 1937, Pravda punea la zid troţkismul şi legăturile lui cu fascismul internaţional, avertizând: „Numărul nesemnificativ al acestei bande (troţkiste, n.n.) nu trebuie să ne liniştească; dimpotrivă, este necesar să ne mărim de zece ori vigilenţa”.

Spiritul revanşard al Plenarei continua să producă efecte pe scară largă şi un an mai târziu. În numărul din 15 martie 1938, de pildă, la două zile după procesul care îi condamnase la moarte pe Buharin, Iagoda şi alţi foşti lideri bolşevici, Vecernaia Moskva (Ziarul de seară al Moscovei) incrimina în inconfundabilul limbaj al epocii pericolul nemaiîntâlnit până atunci care se abătuse asupra URSS: „Istoria nu cunoaşte crime la fel de cumplite care să le egaleze pe cele ale bandei din blocul troţkist de dreapta antisovietic. Spionajul, sabotajul şi daunele provocate de ober‑banditul Troţki şi complicii lui, Buharin, Rîkov şi alţii, trezesc sentimente de mânie, ură şi dispreţ nu numai în sufletul poporului sovietic, ci al întregii omeniri progresiste”.

Aşa cum apreciază istoricul militar rus D. Volkogonov, raportul lui Stalin la Plenara Comitetului Central din februarie‑martie 1937 a constituit „expunerea metodologiei terorii, a represiunii, a înăspririi luptei de clasă cu duşmanii interni şi externi”. O metodologie care a fundamentat politic Marea Teroare, conferind legitimitate acţiunii organelor de represiune şi o bază ideologică pentru instrumentarea sistematică a unor crime în proporţii de masă. Teroarea devenea astfel, oficial, o politică de stat.

Pe o bază ideologică şi legislativă pe care o considera solidă, Stalin pune în operă o întreagă ţesătură de pedepsire a duşmanilor fortăreţei socialiste, catalogaţi adversari şi contestatari direcţi ai puterii sovietice, în fapt ai puterii sale unipersonale. Conducător cu puteri nelimitate, veritabil ţar roşu, zeificat, Stalin tratează problema ca un monarh absolut, reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Probabil că în epoca Marii Terori Stalin se apropie cel mai mult de chipul şi comportamentul tiranic‑maladiv al primului ţar al Rusiei, Ivan al IV‑lea, cel Groaznic, a cărui teroare răzbunătoare s‑a abătut deopotrivă asupra bogaţilor şi săracilor, credincioşilor şi celor fără credinţă, duşmanilor adevăraţi şi slujitorilor devotaţi din propriul anturaj.

Ca şi în cazul modelului său ce terorizase Rusia cu patru secole înainte, Stalin va proceda în perioada Marii Terori nu doar la o răfuială cu categorii limitate ale duşmanilor de clasă de care caută să se descotorosească într‑o manieră cât mai rapidă, aşa cum se întâmpla în epoca lui Lenin. De această dată, se desfăşoară o amplă operaţiune de identificare, demascare şi pedepsire a duşmanilor camuflaţi în proporţii de masă în toate cotloanele societăţii sovietice: de la colhozuri, sovhozuri, fabrici şi uzine, şantiere de construcţii sau exploatări miniere până la domeniile cele mai sensibile ale creaţiei ştiinţifice şi artistice, presă şi edituri, instituţii academice şi universitare, organizaţii de partid, unităţi militare, foruri conducătoare de toate categoriile. Abia acum se poate spune că a sosit timpul de a pune în aplicare îndemnul lui Lenin la întrecere în privinţa demascării duşmanilor puterii şi al imaginării metodelor de supraveghere, torturare şi exterminare a acestora pentru „a curăţi pământul rus de toate insectele dăunătoare” şi a putea astfel „să salveze Rusia, să salveze cauza socialismului”[25].

De fapt, rezistenţa în faţa comunismului şi a mecanismelor sale represive nu a încetat niciodată. Succesele trâmbiţate nu puteau ascunde calvarul unei vieţi care schimbase complet fizionomia societăţii sovietice. Într‑un text clandestin din 1932 („Stalin şi criza dictaturii proletariatului”), un critic al stalinismului, M. Riutin, fost membru supleant al CC al PC(b)US, se întreba: „A ajuns Stalin să aibă astăzi în Comintern statura unui papă infailibil? Da, dar nu pentru că partidele comuniste l‑ar considera o adevărată autoritate în domeniul teoriei marxist‑leniniste…”. De fapt, susţinea Riutin, autoritatea lui Stalin nu se bazează pe dreptate şi încredere, ci pe faptul că „are puterea… şi provoacă teamă”[26]. Frica generată de maşinăria terorii bolşevice, instalată în toate sferele societăţii sovietice, întreţinea în mod cert în popor sentimente de ură la adresa celui aflat în fruntea regimului torţionar.

 În timpul Marii Terori, intrarea unei persoane în atenţia organului de represiune, arestarea sa şi începerea anchetei (a interogatoriilor, în primul rând) conduceau în mod automat la includerea respectivei persoane nu doar în cercul suspecţilor care, eventual, mai puteau să‑şi probeze nevinovăţia, ci în cercul vinovaţilor care trebuie obligaţi să‑şi mărturisească şi să‑şi asume faptele infame imputate. O astfel de mentalitate s‑a înrădăcinat adânc în conduita torţionarilor şi o regăsim intactă un deceniu mai târziu: „La noi nimeni nu nimereşte nevinovat. Şi nimeni nu iese de aici nepedepsit”, după cum se exprima un anchetator la interogatoriul luat în 1947 unui student la filosofie din Chişinău, viitorul scriitor şi memorialist Alexei Marinat, român transnistrean din Valea Hoţului, localitate din stânga Nistrului.

Un document din 1939 confirma faptul că folosirea torturii fusese autorizată de conducerea politică odată cu declanşarea Marii Terori: „Comitetul Central al Partidului arată că este permisă aplicarea metodelor de presiune fizică în practica NKVD‑ului începând din 1937… presiunea fizică trebuie folosită obligatoriu, ca excepţie aplicabilă duşmanilor cunoscuţi şi învederaţi ai poporului”.

Un manual, calificat „strict confidenţial” în arhiva Cominternului, referitor la „regulile de conspirativitate ale partidului”, accentua asupra nevoii de verificare permanentă a militanţilor comunişti: „Este necesar ca orice individ să fie considerat nesigur, până la proba contrarie… În jurisprudenţă este la modă prezumţia de nevinovăţie. În activitatea partidului, dimpotrivă, orice individ trebuie considerat nesigur… Încrederea în el trebuie demonstrată. Simpla lipsă a unor date compromiţătoare nu trebuie considerată ca o dovadă că se poate avea încredere în cineva”[27]. Un principiu extins la nivelul întregii societăţi sovietice, care s‑a impus aproape ca o dogmă în atmosfera de teamă şi suspiciune generalizată de la mijlocul anilor ’30.

Mecanismul torţionar al bolşevismului, pus în aplicare pe bandă rulantă, cu anchete şi interogatorii epuizante, alternând cu torturi fizice şi presiuni psihice inimaginabile în cadrul unor procese ce durau de la patru‑cinci luni până la doi ani şi jumătate, devenise o adevărată manifestare ritualică, organizată până în cele mai mici detalii după reguli standardizate. Rezultatul era aproape fără excepţie aducerea omului într‑o stare în care voinţa sa de a rezista era distrusă şi nu avea alternativă decât de a se lăsa convins că este vinovat: de regulă, „numai un acuzat din o sută nu mărturisea”, după cum scrie Robert Conquest în lucrarea citată.

Abdicarea veteranilor bolșevici de la vechile principii de luptă și asumarea unor acte contrarevoluționare pe care de fapt nu le‑au comis poate găsi o explicaţie în „mistica partidului”, în transformarea voinţei Partidului într‑o dogmă, într‑un principiu abstract care nu poate fi pus niciodată în discuţie. Rând pe rând, toate victimele din cercul acestora se vor lăsa copleşite în cele din urmă de uriaşele sarcini ale construcţiei socialiste, în numele cărora vor dezarma. „Există ceva măreţ şi cutezător în ideea politică a unei epurări generale”, mărturisea Buharin într‑o ultimă scrisoare adresată lui Stalin la 10 decembrie 1937, înainte de a fi executat. „Ştiu că marile planuri, marile idei şi marile interese sunt mai importante decât orice şi ştiu că ar fi meschin din partea mea să pun chestiunea persoanei mele pe picior de egalitate cu sarcinile universal‑istorice care apasă, în primul şi în primul rând, pe umerii tăi”[28].

Regimul terorii iacobine înlocuise călăul cu ghilotina, aceasta reprezentând un „progres” deoarece decapitarea era mai puțin traumatizantă. Bolșevicii au făcut un pas mai departe, înlocuind ghilotina cu împușcarea. Obiectivul declarat era nimicirea fără cruțare a adversarilor politici, fără nicio îngrădire legală. În această privință, și național‑socialiștii din Germania au recurs la modelul bolșevic. La scurt timp după preluarea puterii, în 1933, Hermann Goring afirma și el, într‑un discurs public, reamintit în timpul Procesului de la Nurnberg: „Compatrioți! Măsurile pe care le iau nu vor fi stânjenite de niciun fel de scrupule juridice. Aici n‑am de făcut dreptate, ci numai de nimicit și exterminat, nimic altceva!”.

Dincolo de culoarea politică sau ideologică ori de motivația pe care încearcă să o inducă protagoniștii violenței organizate, teroarea și terorismul rămân la fel de iraționale, un flagel al societății umane din toate timpurile.

Note:

[1] Cicero, M.T. (1968), Filipice, Editura pentru Literatură Universală, București, pp. 133‑134.

[2] Mathiez, Albert (…/1976), Revoluția Franceză, Editura Politică, București, p. 499.

[3] Barber, John R. (1993), Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, p.132.

[4] Mathiez, Albert (…/1976), Revoluția Franceză, Editura Politică, București, p. 437.

[5] Mathiez, Albert (…/1976), Revoluția Franceză, Editura Politică, București, p. 505.

[6] Mathiez, Albert (…/1976), Revoluția Franceză, Editura Politică, București, p. 441.

[7] Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, p. 234.

[8] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p.130.

[9] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p.131.

[10] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p.194.

[11] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p.195.

[12] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p. 201.

[13] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p. 202.

[14] Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, p. 269.

[15] Bakunin, M., Oeuvres, t.IV, pp. 113‑114, apud D. Gusti (1920), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, București, p. 30.

[16] Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, p. 266.

[17] Apud Dorozynski, A. (2001/2007), Eu, Vladimir Ulianov zis Lenin. Romanul bolșevismului, Pro Editură și Tipografie, București, p. 199.

[18] Apud Dorozynski, A. (2001/2007), Eu, Vladimir Ulianov zis Lenin. Romanul bolșevismului, Pro Editură și Tipografie, București, p. 201.

[19] Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, p. 267.

[20] Italia a aderat la acest pact în 1937, iar Spania în 1939.

[21] Conquest, Robert (1996/1998), Marea Teroare. O reevaluare, Humanitas, București, p. 103.

[22] Dundovich, Elena (2004/2013), Iosif Vissarionovici Djugașvili Stalin, omul de oțel care a terorizat Rusia (traducere din limba italiană), Editura Litera, București, p. 51.

[23] Lenin, V.I. (1965), Opere complete, Editura Politică, București, vol. 35, p. 203.

[24] Volkogonov, Dmitri (1994), Lenin. O nouă biografie, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, p. 394.

[25] Pentru detalii vezi și Popa, Ioan (2014), Destine frânte. Pagini despre românii din Est (1917 – 1954), Editura Academiei Române, București (mai ales cap.I și VI).

[26] Vaksberg, Arkadi (1993/1998), Hotel Lux. Partidele frățești în slujba Internaționalei Comuniste, Humanitas, București, pp. 30‑31.

[27] Vaksberg, Arkadi (1993/1998), Hotel Lux. Partidele frățești în slujba Internaționalei Comuniste, Humanitas, București, pp. 176‑177.

[28] McCauley, Martin (1983/2010), Stalin și stalinismul, Meteor Press, București, pp. 196‑197.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *