Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Noi repoziţionări geopolitice. România între Washington, Moscova şi Bruxelles » Ioan C. Popa: Ce influențe se întrevăd în zona din vecinătatea Mării Negre?

Ioan C. Popa: Ce influențe se întrevăd în zona din vecinătatea Mării Negre?

Alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA este considerată aproape în mod unanim, și nu fără temei, ca începutul unor schimbări majore nu doar în America, ci la scară planetară. Într‑un anumit fel se poate însă afirma, la fel de întemeiat, că victoria puțin anticipată a noului președinte american în alegeri poate fi începutul, dar, totodată, și rezultatul unor schimbări deja în curs de manifestare, ca efect direct al cursului urmat de omenire în ultimul sfert de veac, mai exact de la sfârșitul proclamat al confruntării Est‑Vest, care a dominat lumea după cel de‑al Doilea Război Mondial.

De câtva timp, ne aflăm deja, după cum atestă analizele multor politologi și viitorologi, pe nisipuri mișcătoare, iar lumea se reorganizează și reașază în jurul unor piloni de putere, tradiționali sau mai noi, care se dovedesc sau se vor dovedi capabili să confere stabilitate, securitate și prosperitate, deziderate atât de mult râvnite de toată lumea.

Schimbarea raportului dintre instabilitate și stabilitate, în favoarea celui de‑al doilea termen, pare să fie unul dintre obiectivele majore ale președintelui Trump, după cum susțin unii dintre membrii importanți ai administrației sale. Lumea trece în mod vizibil printr‑o amplă perioadă de instabilitate la scară generală, iar readucerea acesteia la o stare dominată de stabilitate reprezintă o încercare nu doar îndrăzneață, dar care implică și eforturi multiple, conjugate, ale cât mai multor state. Drept urmare, una din primele întrebări care se poate pune se referă la ce fel de stabilitate urmează să fie edificată la nivel mondial? Un răspuns coerent la o asemenea întrebare implică în prealabil o definire a stării de instabilitate ce caracterizează lumea de azi. Lucru deloc simplu sau, întrucât este greu de ajuns la un consens în precizarea coordonatelor și a cauzelor care au tulburat și tulbură stabilitatea la nivel global după încheierea Războiului Rece. Câteva repere sunt însă de ordinul evidenței și asupra lor ar trebui să medităm puțin.

Mai întâi, trebuie reamintit faptul că, în perioada bipolarismului, dominat de cele două superputeri, SUA și URSS, echilibrul global s‑a bazat pe existența celor două mari blocuri politico‑militare antagonice, NATO și Pactul de la Varșovia, precum și pe descurajarea nucleară. Ca delimitare și, în fond, ca negare a politicii de bloc, începând din anii ’60 s‑a afirmat cu putere Mișcarea de nealiniere, care a contribuit, la rândul său, la păstrarea stabilității și a unui anumit echilibru la nivel global. Merită, de asemenea, menționate definirea, pentru prima dată în cadrul oferit de Organizația Națiunilor Unite, a agresiunii (Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3314/XXIX/1974), precum și negocierile multilaterale în cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Aceste negocieri au condus la semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), document cuprinzător prin care 32 de țări europene, împreună cu SUA și Canada, s‑au angajat să respecte o serie de principii fundamentale, între care respectarea independenței și suveranității statelor, neamestecul în treburile lor interne, recunoașterea frontierelor existente și posibilitatea modificării lor exclusiv pe cale pașnică. Toate aceste evoluții au reprezentat momente simbolice pentru inițiativele privind destinderea între cele două blocuri rivale, având consecințe practice importante pentru întărirea stabilității internaționale și orientarea spre un curs al coexistenței pașnice între țări cu regimuri social‑politice diferite. Echilibrul relativ instaurat pentru o bună perioadă de timp s‑a rupt în mod violent din momentul căderii comunismului în Europa Centrală și de Est (1989) și, mai ales, al destrămării URSS (1991), evenimente însoțite de autodizolvarea Pactului de la Varșovia și de intrarea Alianței Nord‑Atlantice într‑o perioadă de transformări radicale pentru adaptarea la noile evoluții și provocări de securitate ale unei lumi în schimbare. Aceste evoluții cu adevărat revoluționare au generat numeroase speranțe privind trecerea de la confruntare la cooperare între vechii adversari, pentru a contribui împreună la combaterea amenințărilor asimetrice, în primul rând a terorismului, și la reașezarea pe baze noi a lumii în secolul al XXI‑lea.

Din păcate, la mai bine de un sfert de secol de la istoricele evenimente din 1989, multe dintre așteptările legitime nu s‑au împlinit, dar nu numai în fosta lume comunistă, ci, oarecum paradoxal, și la nivelul lumii occidentale care se declarase învingătoare în Războiul Rece. În pofida multor progrese și schimbări pozitive certe care au urmat la începutul anilor 1990, lumea nu a devenit, totuși, la nivel global, nici mai stabilă, nici mai sigură, astfel încât ne aflăm în perioada unor noi cerințe de reorganizare și reașezare la scară planetară. În primul rând, asistăm la un proces continuu de eroziune a prestigiului și a rolului ONU de principal for mondial de dezbatere democratică și de găsire a unor soluții viabile la toate marile probleme cu care se confruntă omenirea. Acest proces de eroziune, ce vizează nu doar organizația în ansamblul său, ci și structurile sale specializate, a început încă din deceniul al 9‑lea al secolului trecut, dar s‑a adâncit și amplificat cu deosebire în anii ce au urmat după 1990. Semnificativ în această privință, spre a da doar unul din multele exemple, este scăderea rolului Curții Internaționale de Justiție (CIJ), principalul organ judiciar al ONU, care a contribuit în mod esențial, de‑a lungul anilor, la dezvoltarea dreptului internațional, dar ale cărui decizii, de o autoritate în materie de necontestat, sunt deseori ignorate sau chiar respinse de către diverse state, în timp ce Consiliul de Securitate, datorită vetoului la care pot recurge membrii săi, împiedică de cele mai multe ori luarea unor măsuri de constrângere pentru aplicarea hotărârilor Curții. În același timp, pe măsura scăderii sau ignorării rolului ONU și al organismelor sale specializate în reglementarea diverselor chestiuni privitoare la relațiile dintre state, s‑au multiplicat inițiativele vizând punerea la punct a unor mecanisme de acțiune și chiar de intervenție și amestec în problemele interne ale unor țări în afara cadrului oferit de forul mondial sau, uneori, fără avizul Consiliului de Securitate. Astfel de acțiuni au venit adesea în contradicție cu principiile dreptului internațional și, în loc să contribuie la soluționarea sau depășirea unor situații de criză, din America Latină sau Orientul Mijlociu, spre exemplu, s‑au aflat dimpotrivă la originea amplificării și agravării lor.

Așadar, este foarte important de stabilit și evaluat cu exactitate ce fel de stabilitate dorește să instaureze președintele Donald Trump și Administrația sa, la nivel global și în diferite regiuni ale lumii? Este vorba de a renunța la așa‑numitul drept la intervenție umanitară sau la autoapărare preventivă, care s‑au aflat în ultimele decenii la baza multora din acțiunile contestate pe plan internațional? Pe de altă parte, dorește noul președinte al SUA să contribuie la întărirea organizațiilor internaționale cu vocația apărării securității și a păcii mondiale, în primul rând a ONU sau este vorba de o tratare selectivă a acestora? Firește, este foarte important să ne edificăm asupra planurilor președintelui Trump și în privința modului de consolidare și funcționare a Alianței Nord‑Atlantice, respectiv a solidarității euro‑atlantice și a angajamentelor avute în vedere de SUA în planul securității internaționale.

Până la o clarificare deplină, se pot imagina diverse scenarii de evoluție a lumii în era Trump. Unul dintre ele, care începe să prindă contur, ar putea fi acesta: SUA vor continua politica de slăbire și marginalizare a rolului ONU în viața internațională, concomitent cu reducerea angajamentelor sale de securitate în Europa și alte zone ale lumii, în paralel cu punerea în practică a opțiunii pentru dezvoltarea relațiilor cu diverse state exclusiv pe baze bilaterale. Într‑o asemenea eventualitate, chiar cu diverse amendamente, am putea asista la aducerea în prim-plan a rolului Marilor Puteri și a unor noi delimitări ale sferelor de influență sau de interese ale acestora, peste deciziile organismelor cu vocație universală și, mai ales, peste voința statelor mici și mijlocii, care vor fi nevoite să se alinieze, să se supună voinței sau să caute protecția acelor puteri care le‑ar garanta mai bine interesele de securitate. Preocupate excesiv de afirmarea și protejarea propriilor interese, acțiunile Marilor Puteri sunt asociate adesea cu dubla măsură aplicată în relațiile cu terții, de regulă mai mici și mai slabi, cunoscută ca așa‑numita politică a dublului standard. Un termen mai degrabă înșelător, după cum constată Noam Chomsky: „Este mai exact să le descriem ca pe un standard unic, clar și inconfundabil, standardul pe care Adam Smith (filosof și economist englez/1723‑1790, n.n.) l‑a numit «maxima josnicie a stăpânilor omenirii… Totul pentru noi și nimic pentru ceilalți oameni». Multe s‑au schimbat de pe vremea lui, dar josnicia maximă este înfloritoare încă”.

Astfel de situații s‑au întâmplat destul de frecvent de‑a lungul istoriei, iar consecințele pentru statele mici și slabe au fost adesea dramatice, nu de puține ori ele aflându‑se la discreția Marilor Puteri și obiect de partajare în funcție de interesele acestora. Unele cazuri semnificative pot fi găsite în perioada interbelică. Spre exemplu, în primii ani ai deceniului al patrulea ai secolului trecut, atunci când Liga (Societatea) Națiunilor era în plină afirmare și exercita un rol important în apărarea stabilității și securității în Europa, Benito Mussolini a avansat ideea unui directorat format din patru mari puteri ale vremii – Germania, Italia, Franța și Anglia (cunoscut sub numele de Pactul celor patru puteri), care își propunea să stabilească structurarea relațiilor europene și să impună și celorlalte state politica adoptată de ele. Desigur, dintotdeauna, Marile Puteri și‑au asumat, în mod natural, drepturi de decizie și de intervenție în viața internațională conform cu statutul și răspunderile lor mondiale. Este o realitate recunoscută și necontestată, atâta vreme cât aceste răspunderi sunt exercitate în conformitate cu reguli și standarde democratice unanim acceptate sau, mai precis, cu respectarea intereselor statelor mici și, în general, a principiilor de bază ale dreptului internațional. Ceea ce nu era cazul cu ințiativa lui Mussolini de la începutul anului 1933. Ca reprezentant și împuternicit al Micii Înțelegeri (România, Iugoslavia și Cehoslovacia), Nicolae Titulescu a pledat energic pe lângă Franța și Anglia împotriva inițiativei lui Mussolini, argumentând că textul propus de liderul fascist al Italiei „face din presiunea Puterilor Mari asupra Puterilor Mici un obiect de convențiune internațională”, ceea ce „este inadmisibil”. Până la urmă, dictatul Marilor Puteri a funcționat în mai multe rânduri, cum s‑a întâmplat în cazurile Acordului de la München privitor la prima sfârtecare a teritoriului Cehoslovaciei (29‑30 septembrie 1938), „arbitrajelor” de la Viena referitoare la cedări teritoriale în favoarea Ungariei de către Cehoslovacia (2 noiembrie 1938) și România (30 august 1940), Pactului Ribbentrop‑Molotov (23 august 1939), dar și în alte situații din deceniile care au urmat.

Este un fapt cunoscut și recunoscut că România s‑a simțit confortabil, apărată și protejată, și a putut să‑și manifeste plenar dorința de pace și cooperare internațională atunci când a făcut parte din organisme și organizații având la bază principiile fundamentale ale dreptului internațional, așa cum au fost Liga Națiunilor, Mica Înțelegere sau Înțelegerea Balcanică, în perioada interbelică, ori ONU și CSCE în perioada de după cel de‑al Doilea Război Mondial. Dimpotrivă, perioadele în care s‑a aflat (ca principate sau ca stat unitar după cele două uniri – din 1859 și 1918) la umbra și sub „protecția” unor Mari Puteri – precum imperiile otoman, țarist sau habsburgic, ori mai târziu Germania sau fosta URSS –, România „s‑a vestejit”, după o expresie a lui Marx, și a fost nevoită să se supună periodic voinței discreționare a „garanților” săi.

Tocmai pornind de la învățămintele ce decurg din experiențele sale istorice îndelungate, România a militat ferm după căderea comunismului pentru aderarea și integrarea în cele două mari organizații politico‑economice și militare reprezentative pentru valorile democratice occidentale – NATO și Uniunea Europeană, ca garanți ai securității, intregrității și prosperității sale, dar și ca un cadru natural de manifestare a vocației sale în favoarea păcii și cooperării internaționale. Din această perspectivă, este limpede că întărirea coeziunii acestor organizații, consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA și asigurarea unei prezențe americane consistente în regiunea noastră sunt premise indispensabile pentru siguranța națională și prosperitatea României. Dimpotrivă, o posibilă diluare sau chiar dezagregare a Uniunii Europene, prin continuarea și de către alte state a cursului început de Marea Britanie, precum și o eventuală slăbire a coeziunii NATO și a angajamentelor SUA în Europa, ar lăsa țările mai mici de pe continent, cele mai multe la număr, la discreția câtorva dintre Marile Puteri. În zona noastră este vorba, desigur, în primul rând de Federația Rusă, care ar putea profita de un asemenea curs pentru a relua și intensifica vechile preocupări imperiale de expansiune în Balcani și spre Mediterana, dar și spre Vestul granițelor sale actuale. În ultimii ani, au devenit tot mai evidente tentațiile Rusiei de a recurge la violență, de a profita de slăbiciunile vecinilor și de a trece chiar la modificarea frontierelor (cazul Crimeei), în pofida retoricii Kremlinului care se declară foarte vocal ca un vajnic apărător al statu‑quoului instaurat după cel de‑al Doilea Război Mondial.

Declarații incitante au fost provocate recent de gestul președintelui rus Vladimir Putin de a‑i înmâna noului președinte de la Chișinău, Igor Dodon, cu prilejul vizitei acestuia la Moscova (16‑18 ianuarie 2017) o hartă a Moldovei istorice întocmită de cartograful italian Bartolomeo Borghi după războiul ruso‑turc din 1787‑1791. Reamintim că, în urma păcii semnate la Iași, în 1791, de reprezentanții celor două imperii, expansiunea Rusia spre Balcani atingea pentru prima dată malurile Nistrului, la Sud de râul Iagorlâc. Partea din stânga Nistrului situată la Nord de râul Iagorlâc a fost ocupată de Rusia în 1793, după cea de‑a doua împărțire a Poloniei. Igor Dodon a reacționat ca și cum abia acum ar fi aflat că Moldova a fost cândva un stat întreg, în care Prutul era un fluviu interior, nu un râu despărțitor. Alți cartografi cunoscuți au consemnat cu mult înainte granițele etnice ale românilor și ale formațiunilor lor statale, începând cu Harta Daciei întocmită de Claudius Ptolemeus (sec. II d. Chr.), apoi hărțile principatelor avându‑i ca autori pe Nicolas Sanson (Paris, 1665), Giacomo Cantelli da Vignola (Roma, 1686) sau pe Antonio Zatta (Veneția, 1789), pentru a aminti doar pe câțiva dintre ei. Ce demonstrează aceste hărți? Ele sunt dovezi indubitabile că, deși aparțineau unor formațiuni statale diferite, moldovenii și valahii reprezentau unul și același popor. Mai mult, ele sunt o mărturie că teritoriul vechiului stat moldovenesc, recunoscut în granițele sale, cu cetățile de la Nistru, de către Petru cel Mare prin Tratatul încheiat cu Dimitrie Cantemir în 1711, a fost sfârtecat de Imperiul țarist și Imperiul otoman în 1812, prin violarea (de către Turcia) a contractului său de vasalitate cu Moldova, în timp ce „Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internațional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul”, după cum afirma Nicolae Titulescu.

Prin prisma acestor adevăruri, „darul” lui Putin ar putea fi privit ca un măr otrăvit. Pentru președintele Dodon, însă, alta este semnificația hărții primite de la Putin, după cum declara el în fața presei în timpul prezenței la Moscova: „Jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”. Și pentru că nu era de ajuns, președintele Dodon adăuga: „Dacă (în 1812) Imperiul Rus nu s‑ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”. Declarații care ne trimit la teorii de tristă amintire vehiculate de istoriografia sovietică și rusă cu decenii și chiar cu secole în urmă, care neagă identitatea românească a moldovenilor, șterg cu buretele procesul îndelungat de formare a națiunii române și a Statului român modern. Oare acesta să fi fost mesajul transmis de președintele Putin: de incitare a lui Dodon și, implicit, a Republicii Moldova, la revizionism la adresa României? Dacă este așa, atunci suntem în fața unor gesturi, deocamdată declarative, care atentează la integritatea României și la identitatea românească a unei mari părți a populației sale. Ca să nu mai vorbim de identitatea etnică a majorității românești din Republica Moldova.

Nu este, desigur, un gest singular care avertizează asupra unor pericole și amenințări la adresa stabilității și securității în regiunea noastră, precum și asupra nevoii unor clarificări în privința noului context strategic și echilibru de forțe în curs de redefinire la nivel internațional. Așa cum am menționat mai înainte, locul României este în NATO și Uniunea Europeană. În același timp, este limpede că tentațiile belicoase ale Rusiei nu pot fi înfrânate doar printr‑un șir prelungit de constrângeri și sancțiuni, ci este nevoie de dialog, în cadru bilateral și multilateral, de o redefinire a relațiilor cu aceasta pentru a fi readusă la rolul de contributor al întăririi securității și stabilității în plan european și internațional.

În concluzie la scurtele considerații de mai înainte, ar mai fi de subliniat faptul că, în ultimele decenii, asistăm în mod evident la schimbări rapide și majore nu doar în ceea ce privește regimul climatic pe glob, ci și la o accelerare a ciclurilor politice și, în plan mai larg, a ciclurilor istorice…

Astăzi suntem încă în perioada așteptărilor și a ipotezelor, iar orice concluzie care se dorește tranșantă poate fi hazardată. Nu pentru mult timp însă. Evoluțiile sunt atât de rapide și profunde, încât prelungirea unei perioade de ezitări și nesiguranță poate pune numeroase state și pe decidenții acestora în situații imprevizibile, greu de surmontat ulterior. Deocamdată un lucru este cert: era Trump marchează debutul unui nou ciclu istoric nu doar pentru America, dar și pentru cea mai mare parte a lumii.

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*