Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Ioan C. Popa: 1940 – al treilea rapt al Basarabiei, primul pas spre dezmembrarea României Mari

Ioan C. Popa: 1940 – al treilea rapt al Basarabiei, primul pas spre dezmembrarea României Mari

1940 – al treilea rapt al Basarabiei, primul pas spre dezmembrarea României Mari[1]

După încheierea Primului Război Mondial și împlinirea idealului de întregire națională, România a devenit unul dintre statele cele mai devotate principiilor apărării statu‑quo‑ului și securității colective în Europa. Sistemul de alianțe pus în aplicare cu consecvență de toate forțele politice care s‑au succedat la guvernare (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică, tratatul cu Polonia, ca și orientarea aproape absolută spre prietenia și protecția Franței și Angliei, principalii susținători ai făuririi României Mari) a dat o coloratură specială diplomației și politicii externe românești în perioada interbelică. Timp de aproape două decenii, România s‑a bucurat de o largă libertate de acțiune în relațiile externe, fapt ce i‑a permis să‑și apere cu succes interesele legitime și să se afle la originea multor inițiative bine primite și apreciate de comunitatea internațională.

Îndeosebi după semnarea Pactului Briand‑Kellog (1928), inclusiv în „varianta Litvinov” (1929), care interzicea orice agresiune, și a Convențiilor (având conținut identic) de definire a agresiunii (Londra, 3 și 4 iulie 1933), România s‑a văzut încurajată să depășească vechile reticențe față de Uniunea Sovietică și să treacă la normalizarea raporturilor bilaterale, prin stabilirea de relații diplomatice și susținerea primirii acesteia în Liga Națiunilor (1934). La 3 decembrie 1934, primul ambasador sovietic în România, Mihail Ostrovski, își prezenta regelui Carol al II‑lea scrisorile de acreditare purtând semnăturile lui M. Kalinin (președintele Sovietului Suprem al URSS) și M. Litvinov (comisarul afacerilor externe), care apreciau acest moment ca răspuns la dorința suveranului român de a dezvolta „relațiile amicale” dintre cele două țări (1, pp. 12‑30).

Ca un gest de bunăvoință, simbolic desigur, Stalin încuviințează returnarea, în 1935, a unor piese din Tezaurul românesc sechestrat la Moscova de guvernul bolșevic. În același timp, diplomația sovietică evită să mai ridice deschis chestiunea basarabeană, rămasă în conservare pentru alte timpuri. Sunt instructive de reamintit remarcile lui Litvinov în discuțiile cu Nicolae Titulescu, la Monte Carlo, înaintea reluării relațiilor diplomatice româno‑sovietice: „În primul rând, Basarabia. Este o chestie pe care nu mai trebuie s‑o ridicați, având în vedere semnarea Convenției de neagresiune care definește teritoriul fiecăruia dintre semnatari ca fiind teritoriul ce există în prezent sub autoritatea fiecăruia dintre ei”. Printr‑un asemenea mod de punere a problemei, conchidea Titulescu, „Litvinov a acceptat să recunoască deplina și întreaga suveranitate a României cu care trata, adică a României care poseda Basarabia” (2, p. 110).

Doi ani mai târziu, la 14 iulie 1936, guvernul României îi acorda, în scris, depline puteri lui Nicolae Titulescu, încă în funcția de ministru al afacerilor externe, să negocieze încheierea unui Pact (tratat) de asistență mutuală cu URSS. „Suntem inamicii comunismului intern”, se sublinia în textul acelei împuterniciri, „dar pe tărâmul politicii externe suntem pentru o înțelegere cu URSS, aliatul aliaților noștri, Franța, Cehoslovacia și Turcia, înțelegere care singură poate da acestor alianțe valoarea lor efectivă, noi neputând fi în același timp și aliatul Franței și inamicul Rusiei, aliata ei” (2, p. 142). Pe această bază, la 21 iulie 1936, pe timpul Conferinței de la Montreux, Titulescu redacta și parafa, împreună cu Litvinov, textul unui Pact de asistență mutuală româno‑sovietic, în cadrul căruia, la art. 3, se stipula că guvernul URSS recunoaște că „trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără cererea formală a guvernului României”, la fel cum „trupele române nu vor putea niciodată trece Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS” (2, p. 154). Obligații similare pentru cele două guverne se stipulau și la art.4 privitor la retragerea, peste Nistru, a trupelor fiecăreia dintre țările semnatare în cazul prezenței lor temporare pe teritoriul uneia dintre ele. Așadar, sublinia Titulescu, „Nistrul era recunoscut ca frontieră fără ca Basarabia să fie cedată României de URSS” (2, p. 120).

La 29 august 1936, Nicolae Titulescu era demis din funcția de ministru al afacerilor externe, iar sovieticii au interpretat acest act ca echivalând cu o schimbare a politicii externe românești. Pe fond, însă, în 1936 România rămânea atașată principiilor Ligii Națiunilor și alianțelor sale din cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. Înlocuirea lui Titulescu de la conducerea diplomației române, într‑o perioadă de mari provocări externe în care era nevoie mai mult decât oricând de clarviziunea și devotamentul său față de interesele supreme ale țării, a însemnat, totuși, o eroare strategică în politica externă a României.

 

România, între Scylla și Charybda

„România e un fel de Polonia… Cine se leagă de România cu un ajutor reciproc, acela trebuie să țină sabia pregătită…” (Stalin, 1 octombrie 1939)

„Orice încercare de a evita pericolele care amenință țara dv.(…) trebuie să fie și va fi sortită eșecului. Mai devreme sau mai târziu –  și probabil într‑un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României.” (Hitler, 15 iulie 1940)

Un an mai târziu de la creionarea textului Pactului de asistență mutuală româno‑sovietic, eliminat din atenția celor două guverne după demiterea lui Titulescu, atitudinea URSS nu mai avea nicio urmă de moderație în chestiunea Basarabiei, iar spectrul rivalității cu Germania în privința României începe să fie exprimat cu toată claritatea. La o discuție privată avută cu Titulescu la Talloires (Franța), în vara anului 1937, Litvinov descria fără retușuri poziția Moscovei, afirmând că aceasta ar putea recurge și la mijloace militare pentru a‑și atinge scopurile în chestiunea basarabeană: „Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile” (subliniere în textul lui Titulescu, 2, p. 124). La orizont, în vâltoarea vremii, pentru România se conturau tot mai amenințător siluetele celor două stânci de neocolit ale antichității – Scylla și Charybda[2] –, întruchipate de această dată de Rusia bolșevică și Germania nazistă.

După venirea lui Hitler la putere, Germania a adoptat constant o poziție ostilă României, iar prezența lui Titulescu la conducerea afacerilor externe era ca un ghimpe în ochii Berlinului, ale cărui acțiuni nu au fost străine de înlăturarea sa din guvern. La începutul anului 1939, amenințarea germană la adresa securității și integrității României devenise mai acută decât cea resimțită neîncetat din partea URSS. SSI a informat cu detalii conducerea statului despre intențiile la timpul respectiv ale regimului nazist față de România. Berlinul urmărea nu doar „acapararea petrolului și grânelor”, ci și crearea unui avanpost strategic pe teritoriul românesc care să‑i permită „să întreprindă acțiuni împotriva altor state” (3, p. 238).

 Mai ales după ocuparea Cehoslovaciei, în martie 1939, zvonurile privind o posibilă agresiune germană împotriva României s‑au extins la scară europeană. La scurt timp, Marea Britanie și Franța au oferit garanții unilaterale, mai întâi pentru Polonia (30 martie), apoi pentru frontierele Greciei și României (13 aprilie 1939). Încercând să găsească o cale de a‑și păstra integritatea și, totodată, de a menține o anumită echidistanță în raporturile cu Marile Puteri vestice, România a încheiat acorduri economice succesiv cu Germania (23 martie), Franța (31 martie) și Marea Britanie (11 mai 1939), oferind fiecăruia dintre acești parteneri diverse avantaje în conformitate cu interesele lor specifice.

Înclinarea balanței spre oricare dintre cele trei țări vestice stârnea în mod automat nemulțumire și reacții de avertizare din partea Moscovei. După încheierea acordului economic româno‑german, de pildă, Maksim Litvinov îl chestiona în amănunt pe șeful Legației Române din Uniunea Sovietică dacă în spatele acestui acord nu se ascund cumva clauze secrete, evident cu caracter antisovietic. În telegrama despre această convorbire trimisă la București, la 8 aprilie 1939, reprezentantul român sublinia: „Am insistat asupra frazei – România nu se va face niciodată unealta Marilor Puteri împotriva vecinilor săi. S‑a vorbit de ultimatum, de clauze secrete, a răspuns Litvinov și a reînceput să mă chestioneze. L‑am asigurat mai ales asupra faptului că nu există acord secret…” (4, p. 368). La fel de preocupat se arăta Litvinov și în cazul garanțiilor unilaterale oferite Poloniei și României de către Anglia și Franța. La 11 aprilie 1939, Litvinov transmitea instrucțiuni identice reprezentanților sovietici la Paris și Londra, apreciind că asemenea garanții în cazul celor două țări au sau pot lua caracter antisovietic. „Ni se spune că e în interesul nostru apărarea Poloniei și României în fața Germaniei. Dar noi ne vom recunoaște mereu propriile interese și vom face tot ce ne dictează ele. De ce să ne luăm dinainte obligații fără să reiasă din aceste obligații în mod clar vreun avantaj pentru noi?”, îi scria Litvinov reprezentantului său în capitala Franței. Comisarul pentru afaceri externe îi scria la fel de apăsat ambasadorului URSS la Londra, I.M. Maiski: „În mod deosebit ar fi inacceptabilă aderarea Angliei la tratatul polono‑român, pentru că, în primul rând, el a fost încheiat în mod deschis împotriva URSS, iar în al doilea rând, atinge chestiunea basarabeană”. Prin urmare, insista Litvinov, Anglia ar trebui să indice precis că este vorba de ajutor împotriva unei agresiuni intenționate din partea Germaniei la adresa celor două țări, nu împotriva oricărei agresiuni (5, pp. 199‑200).

Dincolo de textul explicit al cererilor URSS, intențiile sale agresive la adresa celor doi vecini, Polonia și România, nu puteau fi ascunse. De alt­fel, imediat după sfârtecarea Poloniei, la 1 octombrie 1939, Stalin nu mai avea niciun fel de reținere când se referea la România în discuțiile de la Moscova cu ministrul de externe turc, Mehmet Saracoglu: „România e un fel de Polonia… Cine se leagă de România cu un ajutor reciproc, acela trebuie să țină sabia pregătită…” (5, p. 252). Amenințarea fățișă a lui Stalin viza atât garanțiile reciproce angajate de Turcia și România în cadrul Înțelegerii Balcanice, cât și garanțiile unilaterale oferite de Marea Britanie și Franța, cu câteva luni mai înainte. Chestiunea garanțiilor date României era atât de deranjantă pentru Moscova încât, la doar câteva săptămâni, reprezentantul URSS la Ankara îi reamintea ministrului Saracoglu „cuvântul spus lui la Moscova de tovarășul Stalin despre faptul că oricine (ar fi), legat de aproape de România, va trebui să țină mereu sabia pregătită” (5, pp. 256‑257).

De cealaltă parte, Germania urmărea îndeaproape mișcările României, pentru a‑i putea bloca orice tentativă de independență sau de acțiuni ce ar scăpa de sub controlul Berlinului. Acordul economic bilateral semnat în martie 1939 era departe de a satisface interesele părții germane, care dorea exclusivitate absolută în privința accesului la petrolul și cerealele românești, concomitent cu eliminarea totală a oricărei prezențe sau influențe anglo‑franceze în România. O evaluare a șanselor de realizare a intereselor germane în România, transmisă Berlinului de atașatul militar german la București, la 26 mai 1939, atrăgea atenția asupra unor elemente esențiale de care ar trebui să se țină seama:

„…România a devenit și mai conștientă de poziția‑cheie pe care o ocupă din punctul de vedere al economiei pentru țările Axei…. Se cunosc slăbiciunile noastre și se știe că Germania, fără petrolul și cerealele din România, nu poate purta niciun război care ar depăși durata câtorva săptămâni (…).

În situația actuală ne este prielnic faptul că Ungaria, Bulgaria și Rusia formulează pretenții față de România, și chiar pretenții teritoriale. Acestor circumstanțe va trebui să le mulțumim dacă România se va îndrepta spre noi…

Apreciez că ne facem iluzii crezând că vom lega această țară de noi prin livrări de arme, că în timp de război ne‑ar livra petrol fără contraservicii… Ni se va sustrage. Nu putem fi interesați de o Românie puternică, aflată în acest front al încercuirii…” (5, pp. 204‑205).

În fapt, Germania era pregătită să facă pasul spre concesii masive în raporturile cu URSS pe seama țărilor mai mici din arealul care le separa. Iunie 1939 marchează debutul unor tatonări, mai întâi prudente, între cele două puteri revizioniste asupra posibilităților de a sta alături în privința unor reașezări teritoriale în Europa Centrală și de Est. La 3 august 1939, Ribbentrop îi comunica deja ambasadorului Schulenburg din capitala sovietică: „Suntem binevoitori față de Moscova… (…), de la Marea Baltică la Marea Neagră nu va fi nicio problemă pe care să n‑o putem soluționa împreună” (5, p. 210), un mesaj care va răsuna ca un laitmotiv la toate întâlnirile germano‑sovietice care au urmat în acea perioadă. La 14 august 1939, Ribbentrop îi transmite instrucțiuni ambasadorului Schulenburg să‑i comunice lui Molotov dorința sa de a efectua o scurtă vizită la Moscova și, ca o condiție, să i se asigure să poarte „ample tratative cu Stalin”. E adevărat, îi scria Ribbentrop ambasadorului său, că „Germania și Uniunea Sovietică, în urma unei divergențe de mulți ani a opiniilor despre lume, se privesc astăzi una pe cealaltă cu neîncredere. Trebuie să fie curățat mult gunoi care s‑a adunat. Trebuie să spunem totuși că, până și în această perioadă, simpatiile firești ale germanilor și rușilor unii pentru alții nu au dispărut niciodată. Pe această bază poate fi construită din nou politica celor două state”. Răspunsul prompt al lui Molotov nu putea fi decât unul entuziast: „…guvernul sovietic salută cu căldură intențiile germane de a îmbunătăți relațiile cu Uniunea Sovietică” (5, pp. 214‑215). O zi mai târziu, ambasadorul Schulenburg revine cu noi precizări din Moscova: „Destul de neașteptat, domnul Molotov s‑a dovedit amabil și sincer…, propunerea despre vizita ministrului Reichului l‑a măgulit personal (…). Toate acestea par să indice că, în tratativele de aici, la momentul respectiv, am putea obține rezultatele dorite” (5, p. 216).

Întrucât sovieticii încă mai amânau data desfășurării vizitei, Führerul s‑a adresat direct lui Stalin, anunțându‑l că „încordarea dintre Germania și Polonia a devenit insuportabilă”, iar „un protocol suplimentar, dorit de guvernul sovietic, poate fi elaborat în cel mai scurt timp posibil”. Hitler insista ca ministrul de externe german să fie primit la Moscova „marți, 22 august, cel mai târziu miercuri, 23 august” și da asigurări că trimisul său „are puteri depline pentru a concepe și a semna atât pactul de neagresiune, cât și protocolul”. La 21 august, Stalin transmitea acordul pentru sosirea lui Ribbentrop la Moscova, în ziua de 23 august, și exprima speranța că „pactul germano‑sovietic de neagresiune va deveni un punct de cotitură pentru îmbunătățirea relațiilor politice dintre țările noastre” (5, pp. 220‑221).

După cum se știe, la Moscova s‑a semnat atunci nu doar un Tratat de neagresiune, ci și un pact adițional secret prin care Germania nazistă și URSS și‑au împărțit fără scrupule sferele de interese în Europa Centrală și de Est. Urmările tragice ale acestor înțelegeri continuă să modeleze și astăzi frontierele în această parte a Europei.

 

Ora răfuielilor cu România

 Împotmolirea, timp de câteva luni, a Armatei Roșii în războiul declanșat împotriva Finlandei la finele anului 1939 a dat o perioadă de respiro României, atât pentru continuarea eforturilor de înarmare, cât și pentru reanalizarea alianțelor spre a putea evita catastrofa. De fapt, pregătirea românilor pentru un război de rezistență împotriva amenințării sovietice era mai mult o figură de stil. Toată lumea, aliați sau adversari, era conștientă că România este o pradă sigură pentru colosul sovietic, în pofida unor grave neajunsuri în plan militar dovedite de Armata Roșie în campania împotriva Finlandei. Nu era însă vorba doar de timp.

Sub conducerea lui Stalin și în condițiile interne și externe de atunci, URSS își calcula cu atenție fiecare pas pe arena internațională, căutând să‑și extindă teritoriul și, implicit, influența ideologică și organizarea socială și politică, să‑și păstreze pe cât posibil aureola de luptător pentru pace, dar și să‑și menajeze forțele pentru confruntări viitoare de anvergură, considerate inevitabile.

În vara anului 1940, după ce Polonia, Finlanda și țările baltice fuseseră scoase din joc, singurul reazem pentru România mai rămâneau totuși garanțiile unilaterale anglo‑franceze, pe care Moscova le interpretase din capul locului ca având un caracter antisovietic, și mai ales relațiile speciale pe care România continua să le aibă cu Franța, Turcia și Iugoslavia, la rândul lor aflate în relații amicale cu URSS. Drept urmare, Moscova a preferat să se posteze un timp într‑o poziție de așteptare, ca un animal la pândă înainte de a‑și ataca prada, încercând cu dificultate să‑și camufleze pornirile agresive pentru ca momentul surpriză să fie maxim când va suna ceasul.

Analiza corespondenței diplomatice și a unui număr important de stenograme și documente secrete, sovietice și străine, din perioada ce a urmat înțelegerilor cu Germania din august și septembrie 1939, dezvăluie cel puțin patru direcții de acțiune ce vizau România, urmărite concomitent de URSS – în plan politico‑diplomatic și în plan militar:

(1) Concentrarea atenției asupra confruntărilor militare din Vest, dintre Germania, de o parte, și Marea Britanie și Franța, de cealaltă parte, pentru a cunoaște permanent încotro înclină balanța și a evalua în ce măsură garanțiile de securitate anglo‑franceze pentru România își păstrează validitatea. Imediat după căderea Franței și, odată cu ea și a garanțiilor franceze pentru România, reprezentantul sovietic la Roma, N.V. Gorelkin, consemna cu satisfacție în jurnalul său, la 22 iunie 1940, după o primire la ministrul de externe italian: „Ciano se exprimă ironic despre garanțiile Angliei (singurele rămase în vigoare, n.n.), care pot fi comparate cu o sticlă de vin care este păstrată mulți ani în speranța de a obține un vin tare și bun, dar, când este deschisă această sticlă, găsesc în ea oțet în loc de vin” (5, p. 283).

(2) Supravegherea necontenită a mișcărilor Germaniei și Italiei în raport cu România, pentru a evalua cu exactitate orice concesie făcută de guvernarea de la București ori vreun avans al acestor țări de natură să semnifice o sporire a influenței și prezenței lor într‑o zonă în care rivalitățile ruso‑germane nu au încetat niciodată începând din secolul al XIX‑lea. În 1936, când încă se mai discuta oportunitatea unui pact de asistență sovieto‑român, privit și ca o măsură de prevenire a unei apropieri a României de Germania, comisarul pentru afaceri externe, Maksim Litvinov, îi scria reprezentantului său la București, M.S. Ostrovski: „În general, dvs. supraevaluați, fără îndoială, însemnătatea pentru noi a pactului cu România. Recunoscând pe deplin marele pericol al orientării României spre Germania, eu nu cred, în niciun caz, că acest pericol s‑ar elimina prin încheierea pactului” (5, pp. 194‑195). Dacă în 1936, Moscova avea puține temeiuri să se teamă că România s‑ar putea orienta prea curând spre Germania, în prima jumătate a anului 1940 aceste temeri deveneau îndreptățite, în condițiile în care URSS obținuse deja acordul Berlinului pentru revendicarea Basarabiei, iar pretențiile sovietice asupra României erau cu mult mai mari. În mod paradoxal, Moscova continua să se teamă de o apropiere (cu atât mai mult de o alianță!) a României cu Germania, deși prin acțiunile sale expansionist‑agresive URSS forța ea însăși un asemenea curs în plan geopolitic regional și european.

(3) Realizarea unei coordonări a URSS cu Ungaria și Bulgaria în privința recunoașterii și susținerii reciproce a pretențiilor teritoriale la adresa României. Deși negată frecvent la nivel oficial, în realitate o asemenea strategie de coordonare, încurajare și susținere reciprocă a fost deosebit de activă în perioada interbelică și s‑a intensificat în preajma și după înțelegerile germano‑sovietice de la Moscova din august și septembrie 1939. Încă din luna mai 1939, Molotov îi atrăgea atenția adjunctului comisarului poporului pentru afaceri externe al URSS, P. Potemkin, aflat în vizită la Ankara, asupra „necesității de a reda bulgarilor Dobrogea de Sud. Toată problema este ca turcii să facă presiuni asupra românilor, iar după aceea nu va mai fi nicio problemă” (5, p. 202).

Desigur, revendicările teritoriale ale Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei față de România, tot mai vocale după agresiunea Germaniei împotriva Cehoslovaciei, erau bine cunoscute în toate capitalele europene și în SUA. În prima săptămână a lunii octombrie 1939, un Memorandum elaborat de șefii de Stat Major ai Marii Britanii estima destul de precis că, după semnarea Pactului sovieto‑nazist, chiar și prin poziția sa afișată oficial ca neutră, URSS aducea, în fapt, prejudicii serioase cauzei Aliate, iar prin colaborarea economică atenua efectele blocadei instituite de Anglia împotriva Germaniei. Mai mult, liderii militari britanici avertizau că, în fața agresiunii sovietice, țările baltice și Finlanda rămâneau neajutorate, iar ocuparea Basarabiei era considerată „foarte posibilă” (6, p. 160).

Într‑o telegramă trimisă Departamentului de Stat, la 17 octombrie 1939, ambasadorul american la Moscova, Laurence Steinhardt, referindu‑se la discuțiile purtate la începutul lunii de ministrul de externe al Turciei cu Molotov și Stalin, semnala la rândul său că „problema României a fost, de asemenea, ridicată”, guvernul sovietic urmărind să obțină „asigurări ale neutralității Turciei nu numai în cazul ocupării sovietice a Basarabiei, ci, de asemenea, în cazul unei încercări bulgare de a dobândi Dobrogea” (5, pp. 254‑255). În ianuarie 1940, ambasadorul Steinhardt semnala acumularea de dovezi cu privire la aranjamentele dintre Germania și URSS, în baza cărora, așa cum se întâmplase deja în cazul Poloniei, „un acord similar să fie avut în vedere în ce privește România, prin care Basarabia va deveni partea sovietică din pradă” – s.n. (5, p. 265).

Iugoslavii erau și ei preocupați de intențiile agresive și anexioniste ale URSS, după cum informa din Londra ambasadorul I.M. Maiski, la 8 decembrie 1939, în urma convorbirii cu un reprezentant diplomatic al Iugoslaviei, care era „tulburat, aproape de panică”, atunci când a vorbit despre pretențiile sovietice față de Basarabia: „Dacă România ar fi de acord să vă înapoieze Basarabia”, afirmase diplomatul iugoslav, „atunci Ungaria, fără îndoială, ar pune problema Transilvaniei, iar bulgarii pe cea a Dobrogei. Și atunci ce ar mai rămâne din România? Într‑un cuvânt, în Balcani se va aprinde un război mare…” (5, p. 259). „Am fost nevoit… să‑l liniștesc pe trimisul tulburat”, scria în încheiere Maiski, cu o doză evidentă de cinism și ipocrizie. „I‑am explicat că ducem o politică de pace și… evităm complicațiile inutile” (Ibid.).

(4) Intensificarea pregătirilor militare pentru o invazie împotriva României, ca variantă pentru eventualitatea unui refuz de a ceda Basarabia fără luptă, atunci când această solicitare va fi adresată guvernului de la București.

Semnalul oficial al intrării în faza finală a pregătirilor politico‑diplomatice și militare sovietice pentru ocuparea Basarabiei a fost dat de Molotov, în raportul prezentat, la 29 martie 1940, în sesiunea Sovietului Suprem al URSS, când a ținut să menționeze că între țara sa și România nu există un pact de neagresiune, și aceasta datorită „existenței unei probleme controversate nesoluționate, chestiunea Basarabiei, a cărei ocupare… nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică” (5, p. 270). Cu același prilej, Molotov mai preciza că nu s‑a pus niciodată „problema retrocedării Basarabiei pe cale militară”, așa că „nu există niciun temei pentru vreo înrăutățire a relațiilor sovieto‑române”. Deloc surprinzător, dacă avem în vedere maniera în care Moscova invocase diverse motive de nemulțumire în relațiile cu republicile baltice, și de această dată Molotov a adus în atenție o chestiune particulară – cazul diplomatului sovietic Fedor Butenko, fugit în Italia la doar o lună după sosirea sa la post în București, în ianuarie 1938. Deși chestiunea era clarificată, Molotov a pus în responsabilitatea autorităților române dispariția fără urme a diplomatului sovietic de la București. Ministrul de externe român, Grigore Gafencu, a transmis imediat instrucțiuni legației de la Moscova și arăta că, deși între cele două țări nu există un pact bilateral de neagresiune, între ele „există totuși obligațiuni reciproce de neagresiune”, care decurg din Pactul Briand‑Kellog și Protocolul Litvinov, semnate în 1928 și 1929, precum și din Convenția de la Londra privind definirea noțiunii de agresiune (1933), asumată, de asemenea, de către ambele părți.

La 1 iunie 1940, Ambasada americană din Moscova semnala la Washington concentrarea de trupe sovietice „în sud și sud‑est” și că „Uniunea Sovietică este dispusă să riște conflicte… plănuite pentru a‑și spori securitatea sau a‑și reconstitui vechile granițe imperiale”. De asemenea, mai informa că, „în cazul în care condițiile vor fi propice (…), guvernul sovietic va profita de oportunitatea de a recupera Basarabia. Nu se știe dacă aspirațiile sale cu privire la România merg mai departe” (5, p. 279).

Când trupele lui Hitler au atacat Franța și Țările de Jos, la 10 mai 1940, hotărârea lui Stalin de a‑și desăvârși, în cel mai scurt timp și prin orice mijloace, planurile în privința republicilor baltice și României devine irevocabilă. După cum relevă documentele de arhivă sovietice, între 11 și 14 mai 1940, secția de topografie militară din cadrul districtului militar Kiev a trecut la pregătirea unor „seturi de hărți topografice ale zonei de frontieră a României” (7, p. XXXIII). La 3 iunie, șeful Statului Major al districtului militar Kiev, N. Vatutin, i‑a înaintat comisarului apărării al URSS, S. Timoșenko, un memoriu strict confidențial care prezenta o variantă de organizare și desfășurare a unei operațiuni militare împotriva României. Planul aventurist imaginat de șeful Statului Major al districtului militar Kiev era nu doar extrem de agresiv, dar și maximalist: viza obiective care puneau în cauză, încă din prima fază, ocuparea întregii Moldove prin înaintarea pe o adâncime în interiorul României de 220‑250 km, încercuirea și lichidarea forțelor armate române din această parte a țării și instalarea trupelor sovietice pe crestele Carpaților Răsăriteni, precum și pe linia Focșani‑Brăila și cursul inferior al Dunării. Pentru o etapă ulterioară, planul avansa ideea aplicării unei lovituri asupra orașului București, ocuparea Dobrogei și înaintarea spre zona strâmtorilor turcești (7, pp. XXXIII‑XXXIV). Planul Vatutin, rămas la stadiul de proiect sau variantă de lucru, întruchipa o veritabilă conspirație împotriva păcii și este relevant pentru gândirea strategică sovietică de atunci, care nu ezita să ia în calcul acțiuni de forță pentru dezmembrarea și distrugerea totală a unei țări.

Planurile operative finale privind acțiunile militare împotriva României au fost elaborate la nivel central, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Roșii. În baza acestor planuri, la 7 iunie 1940, comisarul apărării al URSS, Timoșenko, l‑a numit, prin ordinul nr. 02469, pe generalul Gheorghi Jukov la comanda districtului militar cu destinație specială Kiev, funcție preluată chiar a doua zi. Jukov, distins de curând cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice în urma victoriei obținute de sovietici împotriva japonezilor pe frontul din Mongolia, în vara anului 1939, era considerat o stea în ascensiune, care avea și avantajul că nu participase la războiul împotriva Finlandei și nu i se puteau imputa eșecurile înregistrate atunci de Armata Roșie (8, p. 31). La 9 iunie, prin directivele OY/583 și OY/584, emise de comisarul apărării, Consiliile militare ale districtelor Kiev și Odesa au fost puse în stare de luptă, iar prin joncțiunea celor două districte a fost creat Frontul de Sud, sub comanda lui Gheorghi Jukov. La 10 iunie, cele trei armate din componența Frontului de Sud au primit directive de concentrare de‑a lungul graniței cu România, acțiune camuflată sub pretextul unui exercițiu ce urma să debuteze la 11 iunie și să fie finalizat la 24 iunie 1940 (7, p. XXXIV).

La 13 iunie 1940, Stalin organizează la Kremlin o consfătuire cu principalii lideri politici și militari ai URSS, de la care nu lipsesc Molotov, Timoșenko, B.M. Șapoșnikov (șeful Marelui Stat Major), L.Z. Mehlis (șeful Direcției politice a Armatei Roșii) și Gh. Jukov, comandantul Frontului de Sud. Cu acest prilej au fost aprobate două variante de acțiune în plan militar privitoare la România, în funcție de atitudinea armatei române în fața pretențiilor sovietice:

(a) declanșarea concomitentă a două lovituri concentrate pe direcțiile Prut‑Iași și Prut‑Huși, dacă guvernul român va decide să opună rezistență armată;

(b) deplasarea rapidă a eșaloanelor mobile ale Armatei Roșii pe Prut, pentru a controla retragerea trupelor române, în cazul în care aceasta se va realiza fără luptă.

Concomitent cu urgentarea concentrării de forțe masive la granița cu România, Stalin a decis să rezolve definitiv problema republicilor baltice, rămasă oarecum suspendată la finele anului 1939 și pe care le voia încorporate imediat sub steagul URSS. După ce au calificat drept fantezie orice încercare din partea acestora de menținere pe poziții de neutralitate, sovieticii revin brusc la tonul amenințărilor la adresa balticilor. În noptea de 14 iunie 1940, la o zi după consfătuirea de la Kremlin amintită mai înainte, Molotov adresează un ultimatum Lituaniei, prin care îi cere arestarea unor membri ai cabinetului, formarea unui guvern nou, favorabil Moscovei, și acceptarea de trupe sovietice suplimentare pe teritoriul său. Răspunsul era așteptat în ziua de 15 iunie, ora 10. Fără a mai aștepta răspuns, Armata Roșie a intrat în Lituania, unde nu a întâmpinat rezistență. Ultimatumuri similare celui adresat Lituaniei au fost transmise Letoniei și Estoniei, care au avut o soartă asemănătoare. Înalți reprezentanți sovietici au fost trimiși imediat în cele trei republici baltice, pentru a organiza și supraveghea încorporarea lor la URSS: Andrei Vîșinski – în Letonia, Andrei Jdanov – în Estonia și Vladimir Dekanozov – în Lituania. Molotov îi explicase noului ministru de externe lituanian că balticii nu au de ales:

Trebuie… să înțelegeți că în viitor națiunile mici trebuie să dispară. Lituania voastră, alături de celelalte națiuni baltice… vor trebui să se alăture glorioasei familii a Uniunii Sovietice. Prin urmare,… va trebui să vă inițiați poporul să se integreze în sistemul sovietic, care va domina în viitor pretutindeni… în Europa” (6, p. 104).

Stalin și Molotov au încercat multă vreme să nu agite în mod vizibil pretențiile asupra României și să păstreze secretul amplelor pregătiri militare pentru o invazie. Odată aceste pregătiri ajunse la final, iar rezistența Franței nu mai avea nicio șansă în fața Germaniei, Moscova devine subit extrem de grăbită să obțină Basarabia, fără nicio întârziere și cu orice preț. La întâlnirea cu ambasadorul Italiei la Moscova, desfășurată la 20 iunie 1940, Molotov afirmă că URSS se pronunță pentru reglementarea chestiunii basarabene „pe cale pașnică, dar, desigur, ea nu va fi întinsă așa la nesfârșit” (5, p. 282). Informat de omologul italian asupra convorbirii cu Molotov, ambasadorul german Schulenburg se arăta mirat, în comunicarea sa din 22 iunie către Berlin, de faptul că până atunci comisarul sovietic „nu a descris problema Basarabiei ca fiind acută” (5, p. 284). La 23 iunie, Molotov îi comunică direct ambasadorului german la Moscova că URSS va cere României să cedeze Basarabia și Bucovina pe cale pașnică, dar dacă aceasta nu va accepta, Uniunea Sovietică „o va rezolva prin forță armată”. URSS, a mai spus Molotov, contează pe faptul că, în conformitate cu tratatul dintre ele, Germania „nu va crea dificultăți… în soluționarea acestei probleme”, după cum consemnează documentele sovietice (5, pp. 284‑286). În telegrama trimisă la Berlin despre aceeași convorbire, Schulenburg este și mai explicit în privința declarației făcute de Molotov: „Soluția în problema Basarabiei nu mai suportă amânare. Guvernul sovietic… este hotărât să folosească forța, în cazul în care guvernul român refuză o înțelegere pașnică. Pretenția sovietică se extinde, de asemenea, spre Bucovina…” (5, p. 286‑287).

Surpriza și chiar o anumită nemulțumire în privința cererilor intempestive ale lui Molotov referitoare la România erau împărtășite nu doar de ambasadorul Schulenburg, ci și de Hitler și de ceilalți conducători naziști de la Berlin. Ce se întâmplase de fapt? Cât timp URSS se menținuse evazivă în chestiunea Basarabiei, iar avansul ei se orientase exclusiv spre nord‑vest, Germania lăsa impresia că respectă întocmai înțelegerile din august‑septembrie 1939 dintre cele două părți. În privința României, politica Germaniei a fost la fel de perversă și ascunsă ca și cea a URSS, urmărind însă atragerea acesteia în propria sferă de interese. Atunci când s‑au încheiat înțelegerile de la Moscova, în august 1939, practic nici nu se poate vorbi de negocieri, în sensul propriu al cuvântului, între cele două părți. Germania era atât de mult interesată să‑și asigure neutralitatea URSS în chestiunea Poloniei și apoi în războiul împotriva Angliei și Franței încât le‑a promis sovieticilor satisfacerea oricăror pretenții teritoriale, de la Marea Baltică la Marea Neagră, cum suna laitmotivul ofertelor Berlinului. La rândul său, URSS s‑a grăbit să accepte participarea la împărțirea prăzii alături de bătăușul Europei al acelei perioade, încât a trecut imediat și fără nicio remușcare peste toate divergențele de ordin ideologic de care făcuseră atâta caz ambele părți.

 

Hitler, mai degrabă „împotrivă” decât „pentru România”

În cazul României, atitudinea Germaniei a evoluat treptat, fiind modelată după gradul de aliniere a guvernului român la politica Berlinului. La începutul lunii decembrie 1939, după ce Polonia nu mai exista ca stat, iar Finlanda era deja victimă a agresiunii sovietice, ministrul de externe român Grigore Gafencu cere „sfatul” Germaniei. În telegrama trimisă lui Ribbentrop, la 8 decembrie 1939, ambasadorul Fabricius comunica îngrijorarea existentă la București cu privire la „amenințarea dinspre Rusia Sovietică”, dar și despre atitudinea tot mai „iritată” din partea Ungariei. Gafencu afirmase că „România este ferm hotărâtă să lupte pentru Basarabia” și se interesa dacă, în cazul unui atac rusesc, Germania ar putea „determina Ungaria să rămână pasivă” (5, pp. 259‑261). O săptămână mai târziu, secretarul de stat Weizsaecker îi transmitea lui Fabricius: „Niciun răspuns…, fie oficial sau neoficial, nu trebuie dat la întrebarea adresată de Gafencu cu privire la atitudinea noastră în cazul unui atac rusesc asupra României”. În același timp, arăta explicit înaltul demnitar de la Berlin, „Basarabia a fost o componentă a Imperiului Rus înainte de 1918…, iar noi am considerat întotdeauna că acordarea acestui teritoriu României a fost cu adevărat un cadou otrăvit al Conferinței Ambasadorilor de la Paris și că România ar putea cu greu să‑l păstreze pe termen lung” (5, pp. 262‑263). Așadar, pentru Germania lui Hitler, istoria Basarabiei începea la 1812, odată cu ocuparea acesteia de către Rusia țaristă, în timp ce secole de istorie anterioară erau șterse cu buretele. Târgul făcut la Moscova pe seama României era pe deplin valabil în decembrie 1939.

În paralel, planurile militare germane erau, firește, coordonate strâns și permanent cu politica generală a Berlinului, astfel încât fiecare pas să fie făcut cu maximă eficacitate și riscuri cât mai reduse. Este în interesul războiului pe care îl poartă Germania, îi scria generalul Alfred Jodl, șeful Înaltului Comandament al Wehrmachtului, la 8 ianuarie 1940, lui Ribbentrop, ca „poziția de început (războiul pe un singur front), favorabilă din punct de vedere strategic, creată prin mijloace politice și pe calea armelor, să nu fie afectată de necesitatea de a angaja forțe în sud‑est; ca sud‑estul, fiind o sursă importantă de provizii, să rămână neutru, cel puțin cât timp în domeniul economic ne oferă ce avem nevoie…”. Ocuparea Basarabiei, mai sublinia Jodl, „ar fi relativ ușoară pentru ruși”, dar rezultatul unei astfel de operațiuni, mai ales dacă pretențiile Rusiei s‑ar extinde mult spre sud, în direcția strâmtorilor, ar genera „o neliniște în Balcani pe care nu ne‑o dorim deloc” (5, pp. 264‑265). Punctul de vedere al militarilor, de a păstra zona Balcanilor și, îndeosebi, România în afara teatrului de război, cel puțin cât va fi necesar pentru a satisface nevoile de aprovizionare ale Germaniei, va prevala la Berlin și va fi însușit în totalitate și de politicieni. Din acest motiv, ideea că România ar putea opune rezistență armată în fața revendicărilor teritoriale ale vecinilor, în primul rând ale Rusiei, a generat mereu neliniște în cercurile conducătoare germane, care nu doreau să pericliteze în niciun fel sursele de aprovizionare cu petrol. Pe de altă parte, însă, cât timp guvernarea de la București a căutat să adopte o poziție echilibrată, chiar echidistantă, în relațiile cu partenerii vestici – Franța și Anglia, de o parte, Germania, de cealaltă parte, Berlinul s‑a arătat mereu nemulțumit și îngrijorat de un posibil blocaj franco‑britanic al aprovizionării cu petrol românesc.

Pe măsură ce încercările de a crea un bloc al neutrilor în Europa au eșuat, iar amenințarea rusă devenea tot mai gravă, România se vede nevoită să facă noi concesii Germaniei, în speranța unei protecții din partea acesteia. La începutul lunii aprilie 1940, la câteva zile după declarațiile lui Molotov referitoare la Basarabia, guvernul român se adresează Germaniei, solicitând asigurări în fața remarcilor foarte abuzive ale comisarului sovietic la adresa României. Ca urmare a unui astfel de demers, la 4 aprilie 1940, ambasadorul german din București, Wilhelm Fabricius, într‑o comunicare „top secret” către Ribbentrop, atrăgea atenția că regele Carol al II‑lea „este perfect conștient de faptul că poate rămâne rege doar dacă se asociază îndeaproape cu Germania. El știe foarte bine că Anglia și Franța sunt incapabile să‑l ajute și că acest ajutor ar veni, în orice caz, prea târziu. Dar el știe, de asemenea, că Germania are nevoie urgent de petrol românesc pentru a purta război…” (5, pp. 273‑274).

Hitler nu era însă deloc dispus să ofere fie și garanții minime pentru România, cât timp nu va fi sigur că această țară se va afla total în brațele Germaniei. El era decis să se folosească de pretențiile teritoriale ale URSS, Ungariei și Bulgariei, pentru a ajunge mai repede la rezultatul dorit. Un memorandum german, datat 11 aprilie 1940, despre o discuție între Führer și ambasadorul Italiei la Berlin, Bernardo Attolico, este relevant pentru atitudinea de atunci a lui Hitler față de România, țară considerată nesigură pentru Germania și capabilă să colaboreze cu englezii datorită garanțiilor de securitate ale acestora aflate încă în vigoare:

„…dacă România ar începe ceva (acțiuni împotriva vecinilor, n.n.), cu siguranță Rusia și Ungaria, posibil și Bulgaria, ar interveni de îndată. Desigur, nici Germania însăși nu ar rămâne inactivă, ci ar sprijini Ungaria și, în cele din urmă, ar interveni probabil și Italia (…). Germania nu vede nicio altă posibilitate de a exercita influență asupra României decât prin ideea că vom acționa mai rapid și mai puternic decât englezii. Pentru restul, el (Führerul, n.n.) a considerat mai favorabilă formula împotriva României decât pentru România” (5, pp. 274‑275).

Încercuită și presată din toate direcțiile, la 27 mai 1940, România face un nou pas spre Germania și semnează un acord economic suplimentar („Pactul petrolului”/„Olwaffen Pakt”), care prevedea în special livrări de petrol și produse petroliere românești contra unor achiziții de armament german. România devine astfel o sursă de aprovizionare indispensabilă pentru Germania, dar aceasta nu se grăbește să‑și asume vreun angajament direct în sprijinul apărării integrității teritoriale a statului român. Dimpotrivă. La 1 iunie 1940, doar la câteva zile după semnarea noului acord economic bilateral, Ribbentrop îi transmitea instrucțiuni șefului legației germane de la București cum să pună problema la solicitările de sprijin formulate de guvernul român în privința amenințărilor din partea vecinilor. Șeful diplomației germane observa „cu interes ideile care impulsionau guvernul român… de a realiza o cooperare mai strânsă cu Germania”, dar sublinia că, în cazul în care românii doresc „să lucreze pentru pacificare și o soluție definitivă a problemelor în Balcani”, se pune întrebarea „dacă și în ce măsură România ar putea fi dispusă să accepte orice cereri revizioniste făcute de vecinii ei, ca, de exemplu, de către Rusia în problema Basarabiei” (5, pp. 278‑279).

Căderea Franței în fața mașinăriei de război germane a avut consecințe imediate pentru România, însă cu tendințe contrare din partea URSS și Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, sunase ceasul reocupării Basarabiei pe orice cale, prin cedare de bunăvoie ori prin invazie militară, iar pretențiile sale au fost extinse și la Bucovina, printr‑o interpretare excesivă a Protocolului adițional secret din august 1939, dar și prin invocarea altor pretexte care exprimau de fapt lăcomia sa în fața unei țări mici și lipsite deodată de orice apărare din afară. Pentru Germania, în schimb, situația creată era cu totul nouă: eforturile de război trebuiau concentrate acum împotriva Marii Britanii, iar petrolul românesc era mai necesar ca oricând. Prin urmare, România trebuia ferită cu orice preț de un conflict militar cu vecinii, mai ales cu Rusia, care ar fi antrenat inevitabil bombardarea câmpurilor petrolifere de pe Valea Prahovei. Graba sovieticilor de a recupera Basarabia chiar în aceste momente de euforie pentru germani după victoria împotriva Franței a stârnit nemulțumirea lui Hitler. În plus, Berlinul era preocupat de extinderea pretențiilor rusești asupra Bucovinei, în afara cadrului stabilit prin protocolul secret, un element de natură să facă și mai dificilă acceptarea de către România a unei cedări fără luptă în fața URSS. Așa se explică de ce Hitler i‑a cerut explicații suplimentare lui Ribbentrop despre înțelegerile secrete din 1939, de îndată ce a fost informat despre hotărârea lui Stalin de a ocupa imediat Basarabia și Bucovina. Așa cum rezultă din textul Memorandumului înaintat lui Hitler la 24 iunie 1940, Ribbentrop era în mod evident în dificultate și, pe lângă formula repetată „după câte‑mi amintesc”, el încearcă să se justifice. Atunci când sovieticii au formulat pretenții asupra Basarabiei, menționa Ribbentrop, „eu am hotărât să nu recunosc pretențiile ruse la Basarabia în mod deschis, adică în formă scrisă, și am ales pentru protocol o formulare cu caracter general: când erau dezbătute problemele Europei Sud‑Estice, am făcut o declarație generală despre aceea că Germania nu este din punct de vedere politic cointeresată în aceste teritorii, adică în Europa Sud‑Estică. Pe când cointeresarea economică a Germaniei în teritoriile Europei Sud‑Estice a fost subliniată de către mine într‑un chip cât se poate de limpede”.

Având în vedere „marja scurtă de timp” impusă de Moscova pentru a primi răspuns la cererile sale în privința României („până inclusiv în 25 iunie”, după cum îi comunicase Molotov ambasadorului Schulenburg, la 23 iunie 1940), ceea ce reprezenta, implicit, și o presiune asupra Berlinului, secretarul de stat Weizsaecker se vedea nevoit să schițeze în grabă pentru Ribbentrop câteva „puncte de vedere” de care ar trebui să se țină seama în formularea poziției Germaniei:

„1) Pentru Moscova:… este deja cunoscut rușilor că suntem de acord cu revendicarea Basarabiei. Cu toate acestea, nu s‑a purtat nicio discuție referitoare la Bucovina până în prezent (…). Dorințele noastre ar putea fi exprimate după cum urmează:

  1. a) În Basarabia, să nu se treacă deloc sectorul Prutului și zona Dunării de Jos, deoarece interesele noastre în legătură cu petrolul ar fi în acest fel amenințate.
  2. b) Promisiunea generală de protecție a drepturilor și intereselor Reichului.
  3. c) Promisiunea de protecție a intereselor populației germane (din teritoriile ce urmau a fi ocupate, n.n.) în conformitate cu o procedură ce urmează să fie stabilită.
  4. d) În cazul unui conflict armat, protecția regiunii petrolifere (fără atacuri aeriene).

2) Pentru București: (…) guvernul român, în aparență, nu a fost conștient de gravitatea situației și se baza, cel puțin în parte, pe ajutorul nostru împotriva dorințelor Rusiei Sovietice. Am putea da guvernului român doar sfatul urgent să contacteze de îndată guvernul sovietic… cu scopul de a realiza o soluționare pașnică a problemei”.

Tot ca un gest de bunăvoință față de România, oficialul german mai sugera ca, în același timp cu o „declarație generală de bune intenții față de aspirațiile naționale (revizioniste, n.n.) ale Ungariei și Bulgariei”, Berlinul să ceară imediat celor două țări ca, „în eventualitatea unei soluții pașnice sau violente a chestiunii Basarabiei, ele să‑și păstreze în continuare starea de pace” (5, pp. 289‑290).

Așadar, la 24 iunie 1940, pentru Germania singura preocupare era protejarea intereselor economice proprii în România, în timp ce singurul său sfat pentru guvernul român era ca acesta să contacteze din proprie inițiativă guvernul sovietic și să capituleze necondiționat, în mod pașnic, în fața pretențiilor Moscovei, care nici măcar nu fuseseră comunicate explicit Bucureștilor (!?). Pe de altă parte, Germania avea alte planuri în privința revendicărilor ungare și bulgare la adresa României, pe care continua să le încurajeze, dar nu considera oportun ca acestea să fie ridicate concomitent cu cele rusești.

În după amiaza zilei de 25 iunie 1940, înainte de expirarea termenului dat de sovietici pentru a primi punctul de vedere german în privința României, Ribbentrop se grăbea să‑i transmită lui Schulenburg („foarte urgent”, prin telefon), să ia legătura cu Molotov pentru a‑i comunica decizia Germaniei de a respecta înțelegerile de la Moscova din anul anterior. În privința revendicării Bucovinei, însă, menționa ministrul de externe al Reichului, aceasta reprezintă „ceva nou”, întrucât „Bucovina a fost anterior o provincie a Coroanei austriece și este dens populată de germani”. Ribbentrop reproșa, așadar, rușilor extinderea pretențiilor asupra Bucovinei nu pentru că aceasta era teritoriu românesc, ci pentru că era considerată spațiu germanic, întrucât aparținuse cândva Coroanei austriece. Ministrul Reichului îi mai cerea ambasadorului său să sublinieze preocuparea Berlinului pentru soarta germanilor din Basarabia și Bucovina și, totodată, să insiste pe lângă Molotov și să‑i explice „marele nostru interes ca România să nu devină un teatru de război” (5, p. 294). Ambasadorul Schulenburg s‑a conformat imediat și, la ora 9.00 în seara aceleiași zile, s‑a prezentat la Molotov pentru a‑i comunica poziția Germaniei. Molotov „și‑a exprimat recunoștința pentru înțelegerea manifestată de guvernul german” și a reiterat că „chestiunea este extrem de urgentă și nu mai suportă altă amânare”. La explicația lui Shulenburg că renunțarea Moscovei la Bucovina, „care nu aparținuse nici măcar Rusiei imperiale”, ar putea servi la o soluție pașnică a chestiunii basarabene, Molotov „a protestat, spunând că Bucovina este ultima piesă lipsă a Ucrainei întregi și că, din acest motiv, guvernul sovietic dă importanță soluționării acestei chestiuni concomitent cu cea basarabeană” (5, pp. 295‑296). Nota de convorbire întocmită de partea sovietică după primirea lui Schulenburg de către Molotov, în seara zilei de 25 iunie 1940, este mai detaliată și subliniază în mod repetat, practic la fiecare paragraf, urgența soluționării problemei basarabene („neîntârziat”, „imediat”, „nu se mai poate tergiversa”, „foarte urgent”, „foarte urgent”, „nu suferă amânare”, „urgent”, „urgent”…). În legătură cu posibilitatea reglementării pașnice a chestiunii, Molotov declară că în protocolul din toamna anului trecut nu se vorbea despre modalitatea în care să fie atinse punctele stabilite. Schulenburg, consemnează nota sovietică, „își imaginează această chestiune în felul următor: într‑un viitor apropiat, URSS va ridica problema și Germania va spune României fii de acord”. În principiu, a precizat Molotov, propunerea este acceptabilă, dar a repetat că „această problemă este foarte urgentă” (5, pp. 291‑293).

 

Molotov:
„Toate termenele au expirat”

În timp ce sovieticii și germanii făceau schimb de mesaje și puneau la cale maniera în care să se desfășoare sfârtecarea părților de est și nord ale României, guvernul de la București încă mai aștepta un semn de încurajare de la Berlin. Chiar în 25 iunie 1945, când Berlinul comunicase clar acordul său Moscovei, ambasadorul Fabricius informa Berlinul: „Prim‑ministrul (Gheorghe Tătărescu, n.n.) m‑a întrebat astăzi dacă nu am primit încă un răspuns la ultima sa ofertă. I‑am răspuns negativ…”. La o serie de întrebări ale ambasadorului german, premierul a răspuns că, în cazul în care sovieticii ar emite pretenții asupra Basarabiei, „guvernul român și regele erau hotărâți să lupte, mai degrabă decât să cedeze”. Mai mult, consemna Fabricius, Tătărescu se gândea probabil la un posibil „schimb de populații” cu URSS, întrucât cedarea Basarabiei ar însemna „trimiterea a două milioane de cetățeni de‑ai lor în Rusia Sovietică, nemaivorbind despre toate celelalte pericole pe care această măsură le‑ar atrage pentru regiunea Dunării, ca rezultat al pătrunderii rusești dincolo de Nistru” (5, pp. 296‑297).

Odată obținut acordul german pentru ocuparea Basarabiei, Moscova s‑a decis să facă totuși o mică concesie Berlinului, respectiv „să‑și limiteze cererile la partea de nord a Bucovinei și orașul Cernăuți…”, după cum i‑a comunicat Molotov lui Shulenburg în după amiaza zilei de 26 iunie 1940. Comisarul sovietic a mai precizat că guvernul URSS va adresa guvernului român pretențiile sale și „se așteaptă ca guvernul Reichului… să sfătuiască urgent guvernul de la București să se conformeze cererilor sovietice, deoarece, alt­fel, războiul va fi inevitabil” (5, pp. 298‑299). Câteva ore mai târziu după primirea ambasadorului german, în cursul nopții de 26 iunie, ora 22.00, Molotov l‑a invitat pe ministrul plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, „într‑o chestiune de importanță principială pentru dezvoltarea relațiilor sovieto‑române”. Molotov a dat citire Notei ultimative a guvernului sovietic, prin care solicita „rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice” și, concomitent, „transmiterea către URSS a nordului Bucovinei”. Răspunsul guvernului român era așteptat în cursul zilei de 27 iunie, adică în mai puțin de 24 de ore, având în vedere ora înaintată la care era transmis ultimatumul și posibilitățile tehnice limitate la vremea respectivă de comunicare cu guvernul de la București. În fața acestei prime obiecții firești formulate de reprezentantul român, Molotov răspunde ironic și cinic, în același timp: „termenul acordat guvernului român este întru totul suficient, România cunoscând această problemă de 22 de ani. URSS a așteptat destul de mult. Dacă răspunsul nu va întârzia și va fi pozitiv, problema se va soluționa pe cale pașnică. Guvernul sovietic nu poate să acorde nicio amânare. Toate termenele au expirat” (5, p. 303).

La 26 iunie, pregătirile militare sovietice pentru invadarea României erau definitivate. După informații din Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, până la data respectivă, pe Frontul de Sud, comandat de generalul Jukov, au fost concentrate 32 de divizii de infanterie, două divizii infanterie moto, șase divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, trei brigăzi de desant aerian, 16 regimente de artilerie din rezerva comandantului‑șef, 14 regimente artilerie de corp și patru divizioane de artilerie, cu un efectiv total de 637 149 de militari, care așteptau doar semnalul de atac (7, p. XXXV.) În plan politico‑ideologic, în ultimele luni militarii sovietici masați spre frontiera cu România erau îndoctrinați sistematic cu lecții tematice care insistau asupra unor subiecte precum: „România pregătește o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roșie trebuie să o prevină cât mai curând”; „Acțiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României față de Uniunea Sovietică”; „Orice război purtat de statul muncitorilor și țăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. (Ibid.).

Așadar, în seara de 26 iunie 1940, URSS avea masați la frontiera României peste o jumătate de milion de soldați, pregătiți militar pentru agresiune și ideologic pentru jefuirea unei țări pașnice, iar Molotov își permitea să fie arogant și neînduplecat în fața încercărilor nefericitului diplomat român de a găsi elemente ale unui posibil dialog civilizat: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului, iar situația internațională care s‑a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări”, după cum suna una dintre frazele Notei ultimative sovietice citite de Molotov. O amenințare plină de cinism și fariseism, care nu se deosebea cu nimic de ultimatumurile adresate până atunci de Hitler victimelor sale. Se înțelege că toate obiecțiile formulate de reprezentantul României au fost respinse ca neîntemeiate. Pe lângă vechile falsuri invocate de istoriografia țaristă și apoi sovietică (Basarabia locuită în majoritate de ucraineni, unirea din 1918 cu România ar fi fost rezultatul unui act de forță etc.), Molotov încerca să susțină că „răbdarea de care a dat dovadă URSS a rămas fără rezultat”, aruncând vina asupra României pentru „neasumarea inițiativei în soluționarea problemei basarabene” (5, p. 302). Adevărul era cu totul altul, cunoscut de Molotov, dar nerecunoscut public niciodată.

Încă de la primele discuții sovieto‑române pentru clarificarea acestei chestiuni (mai ales după tratativele de la Viena, din 1924), URSS a susținut necondiționat ideea organizării unui plebiscit pentru stabilirea statutului definitiv al Basarabiei. Or, nimeni nu organizează un plebiscit sau referendum pentru a stabili viitorul unui teritoriu care i‑a aparținut dintotdeauna. Guvernele care s‑au succedat la conducerea României în perioada interbelică, indiferent de coloratura lor politică, au respins categoric ideea de plebiscit. Dimpotrivă, insistând pentru această idee, Rusia Sovietică recunoștea, implicit, lipsa de legitimitate a pretențiilor sale asupra unui teritoriu obținut în urma unui târg cu Turcia, adică prin complicitate la violarea unui drept internațional, după cum afirma Titulescu. De fapt, insistența sovieticilor pentru organizarea unui plebiscit în Basarabia era și o modalitate de a tergiversa recunoașterea unirii din 1918 și de a lăsa în suspensie o chestiune pentru alte vremuri care ar putea să le fie mai favorabile.

La 23 iunie 1940, când pregătirile pentru reocuparea Basarabiei intraseră în faza febrilă, Molotov îi trimitea instrucțiuni reprezentantului URSS la București, A.I. Lavrentiev, pentru a‑l familiariza cât mai în detaliu cu istoria chestiunii basarabene. „Istoria chestiunii” începea pentru Molotov cu anul 1812, când, în urma Tratatului ruso‑turc de la București, Imperiul țarist își instala granița pe Prut. Într‑adevăr, art. 4 al Tratatului respectiv preciza că „frontiera între cele două imperii să fie formată de râul Prut…”, dar Moldova era un principat aflat sub suzeranitatea Turciei, iar aceasta din urmă putea să se retragă până unde dorea sau era obligată de adversar, însă nu avea dreptul să cedeze teritorii care nu‑i aparțineau. „Conform Tratatului de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să cedeze Turciei partea sudică a Basarabiei…” (5, pp. 287‑288), mai menționa comisarul sovietic pentru familiarizarea reprezentantului său cu subiectul, denaturând în mod flagrant adevărul. Într‑adevăr, art. XX al Tratatului din 1856 stipula că împăratul Rusiei „consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia…” (cedarea celor trei județe din sudul provinciei), iar în rest „vechea frontieră dintre cele două imperii nu va suferi nicio modificare”. Deci, ca și Tratatul din 1812, noul tratat vorbește de frontiera dintre cele două imperii, care delimita practic sferele de interes sau de influență ale acestora, nicidecum nu îndreptățea sfârtecarea unui stat (principat) aflat sub protecția unuia dintre beligeranți. De alt­fel, art. XXI al Tratatului din 1856 stipula în mod explicit că „Teritoriul cedat de Rusia va fi anexat Principatului Moldova, sub suzeranitatea Sublimei Porți”. Același tratat mai stipula că „Principatele Valahia și Moldova vor continua să se bucure, sub suzeranitatea Porții… de privilegiile și de imunitățile pe care le au… Nu va exista niciun drept particular de amestec în treburile lor interne” (art. XXII). Mai mult, Sublima Poartă se angaja „să păstreze numitelor Principate o administrație independentă și națională…”.

Toate marile personalități politice românești, de la Mihail Kogălniceanu la Nicolae Titulescu, au subliniat tocmai semnificația specială a faptului că Marile Puteri europene au restituit, în 1856, Moldovei și nu Turciei o parte din Basarabia, făcând astfel un act de dreptate poporului român. Pentru Stalin și Molotov era însă mai la îndemână să falsifice adevărul pentru a justifica noul rapt teritorial în dauna poporului și a statului român.

 

„Sub presiunea forţei”
(27 iunie 1940)

Ultimatumul transmis guvernului României de către guvernul sovietic a căzut ca un trăsnet la București. Nu atât prin noutatea sa, cât mai ales prin dimensiunea exagerată a pretențiilor și excluderea din start a oricăror discuții asupra acestora. Aproape concomitent, în noaptea de 26/27 iunie 1940, ambasadorul W. Fabricius transmitea printr‑o Notă verbală adresată ministrului de externe român Ion Gigurtu, aflat în funcție de la 1 iunie, în locul lui Grigore Gafencu, mesajul guvernului de la Berlin, primit de la Ribbentrop, în legătură cu cererea ultimativă a Rusiei. În mod paradoxal, textul mesajului, departe de a fi formulat în termenii unui sfat prietenesc din partea unei țări în care, de mai bine de un an, România își pusese speranțe de susținere în fața URSS, pare mai degrabă un ultimatum în versiune germană, pentru acceptarea pretențiilor sovietice. Mai mult, deși agreaseră încă din 1939 revendicările Rusiei în privința Basarabiei, comunicarea germanilor încearcă să lase impresia că și ei ar fi fost surprinși de atitudinea Moscovei:

„Molotov comunică (faptul) că trupele sovietice trec mâine dimineață (28 iunie, n.n.) granița României, dacă guvernul român nu dă încă azi (27 iunie, n.n.) răspuns afirmativ la pretențiunile URSS… Acceptarea este, bineînțeles, în interesul României. În numele guvernului Reichului, (Ribbentrop) roagă… să sfătuiesc urgent guvernul român să primească condițiunile rusești fără nicio rezervă. Primirea ultimatumului este singurul lucru ce rămâne de făcut…” (Nota verbală din 26 iunie, noaptea/ 5, p. 304).

Ca și în cazul lui Bismarck, în 1878, și de această dată Cancelaria Reichului sfătuia România să cedeze fără condiții în fața cererilor rusești. De această dată, situația era mult mai dramatică, din cauza pretențiilor exagerate și a amenințării cu recurgerea la violență armată de către Rusia bolșevică. În plus, prin atitudinea sa, guvernul german întărea de această dată presiunile rusești în loc să caute variante pentru atenuarea acestora.

Convocat de regele Carol al II‑lea, în cursul dimineții de 27 iunie, în prezența prim-ministrului și a ministrului de externe ai României, ambasadorul Fabricius avea să raporteze în aceeași zi la Berlin impresiile sale: după citirea textului ultimatumului sovietic, regele „a făcut apel către Germania și către Führer. Deși știa foarte bine că mâinile noastre erau legate, cu siguranță existau anumite modalități de sprijinire a României, pentru că, așa cum a explicat la început, noi aveam o anumită responsabilitate pentru situația actuală”. Întrebat de Fabricius care va fi răspunsul către ruși, Carol al II‑lea a precizat că acesta va depinde în principal de asistența din partea Germaniei și a solicitat ca Berlinul să exercite „o influență moderatoare asupra Ungariei și Bulgariei”. La citirea de către Fabricius a mesajului primit de la Ribbentrop pentru ministrul de externe român, amintit mai sus, „Regele a fost consternat. El a continuat critica politicii noastre. Cum puteau să‑i ceară să cedeze o treime din teritoriul său fără luptă. La urma urmei, el obținuse cuvântul Führerului. Politica Reichului nu era de încredere”. La finalul primirii, mai consemnează ambasadorul german, regele a afirmat că „răspunsul nostru a fost o lovitură serioasă pentru el, deoarece și‑a pus speranța în Germania, înspre care intenționa să‑și orienteze politica în viitor” (5, pp. 311‑312).

 Nemulțumirea evidentă a părții române față de lipsa oricărei reacții de susținere din partea Germaniei era comunicată, la jumătatea aceleiași zile de 27 iunie, și de reprezentantul României la Berlin, după cum consemnează un memorandum întocmit de secretarul de stat Weiszaecker: guvernul român era pregătit pentru negocieri cu rușii, dar „nu poate negocia sub presiunea unui ultimatum”. Diplomatul român, menționează documentul, „a înclinat să creadă din instrucțiunile de azi către Fabricius că lăsăm România complet în voia sorții”. El era în special preocupat dacă, în eventualitatea unui acord cu Rusia, „teritoriul românesc va fi la masa negocierilor, pentru a îndeplini pretențiile Ungariei și Bulgariei”. Oficialul german s‑a eschivat de la orice răspuns (Memorandum din 27 iunie/5, pp. 320‑321).

La ordinea zilei este limbajul forței! Îl va folosi din nou Molotov în seara și noaptea de 27/28 iunie, în două întâlniri succesive cu reprezentantul României la Moscova, Gheorghe Davidescu. În cadrul primei întâlniri (ora 23.00), reprezentantul român transmite răspunsul guvernului de la București, care îl înfurie pe Molotov, după cum consemnează stenograma întocmită de sovietici: el nu vede în acest răspuns acceptarea propunerilor URSS și „consideră că chiar mâine trupele sovietice trebuie să pășească pe teritoriul Basarabiei și al Bucovinei de Nord (…). Tovarășul Molotov subliniază că, dacă răspunsul românesc conține numai acordul asupra negocierilor, atunci el nu îl poate considera pozitiv. În declarația sovietică se vorbește despre transmiterea de teritoriu către Uniunea Sovietică și nu despre negocieri”. Ca un ultim avertisment, Molotov mai afirmă că „se va consulta cu militarii”, după care va comunica „în scris” răspunsul sovietic (5, pp. 316‑320). De fapt, răspunsul era formulat dinainte, iar Molotov afirmase deja că „mișcarea de trupe trebuie să înceapă chiar mâine, astfel ca la 28 iunie unitățile sovietice să ocupe orașele Cernăuți, Chișinău, Akkerman (Cetatea Albă) și încă două, trei localități”. Ocuparea localităților respective figura la punctul 3 al celei de‑a doua Note ultimative a guvernului sovietic înmânată reprezentantului României în cursul aceleiași nopți de 27/28 iunie 1940, ora 1.25. De alt­fel, stenograma sovietică asupra celei de‑a doua discuții a lui Molotov cu Gheorghe Davidescu consemnează cu exactitate elementul militar al amenințării ultimative a URSS: „Tovarășul Molotov spune că membrii guvernului său, în special militarii (s.n.), sunt extrem de nemulțumiți de răspunsul guvernului român la declarația sovietică. Răspunsul creează impresia că în România nu se apreciază situația reală existentă la frontieră: acolo se află un mare număr de trupe și nu este de glumit” (s.n.) – 5, p. 305. Molotov știa despre ce vorbește, iar adevărul că cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei s‑a făcut sub presiunea forței brute nu mai are nevoie de nicio demonstrație.

Părăsită din toate părțile, România se vede nevoită să cedeze în fața forței: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le‑ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiunile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Nu toți românii (lideri politici și militari, dar mai ales cvasimajoritatea populației) au fost de acord cu poziția de cedare adoptată de guvernul și Coroana României. „Ne‑am plecat în fața forței”, nota cu durere și reproș Grigore Gafencu în Jurnalul său, „fără s‑o spunem și fără să stăruim asupra bunului nostru drept”. Cu toate acestea, Gafencu este nevoit să admită că România s‑a găsit izolată în fața pretențiilor colosului sovietic, deoarece „singurul nostru sprijin adevărat și real, forța anglo‑franceză, s‑a prăbușit”: „Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne‑a găsit singuri. Ei uită că, puține zile înainte, s‑a cufundat o lume întreagă. Am fost singuri fiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine (Germania și Italia, n.n.) nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte) și fiindcă cei care ne‑au sprijinit întotdeauna (Franța, în primul rând, n.n.) nu mai erau în viață” (5, p. 342).

 

Calvarul României

Potrivit noului ultimatum sovietic, trupele românești trebuiau evacuate din Basarabia și nordul Bucovinei în decurs de patru zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00 (ora Moscovei), în timp ce răspunsul guvernului regal al României era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 (ora Moscovei)”, adică în circa 10 ore de la comunicatul rusesc. Trupele sovietice masate la frontiera română erau foarte grăbite să treacă la acțiune și erau pregătite pentru atac. În multe privințe, operațiunea de ocupație a Basarabiei și nordului Bucovinei poate fi considerată o veritabilă invazie militară. Încă înainte de expirarea termenului ultimativ, oricum impus într‑o manieră care nu putea fi respectată practic, militarii sovietici au început forțarea Nistrului și și‑au făcut apariția în primele localități românești. Ne amintim de maniera pașnică în care s‑a produs evacuarea celor trei județe din sudul Basarabiei în urma deciziei Congresului de la Berlin, din 1878. Fără incidente, fără agresarea reprezentanților autorităților române care s‑au retras în ordine, fără excese și violențe împotriva populației locale. De această dată, puterea sovietică – în contrast cu atitudinea vechii puteri țariste, atât de detestată de bolșevici – dăduse alte ordine militarilor săi care urmau să ocupe o mare parte din România. În discuțiile din noaptea de 27/28 iunie, Molotov îi dăduse asigurări reprezentantului român că acțiunea de ocupare se va desfășura în trei‑patru zile, iar ca regulă, între trupele celor două părți să se păstreze în timpul deplasării o distanță de 5‑10 kilometri, totul „în interesul menținerii ordinii” (5, p. 318). În ziua de 28 iunie, la ora 11.00, când reprezentantul român a remis răspunsul guvernului de acceptare a ultimatumului, Molotov a reiterat că URSS nu poate prelungi termenul începerii ocupării, dar că pe parcurs ar putea fi admise eventuale prelungiri. Nici unul dintre aceste angajamente nu a fost respectat. De fapt, nici nu a existat intenția unei desfășurări ordonate. Dimpotrivă, planurile sovietice vizau în mod clar ocupația, ca și cum s‑ar desfășura în urma unor lupte deschise, însoțită de jafuri, provocări, violențe și umilințe față de adversar.

Documente de arhivă, inclusiv sovietice, confirmă recurgerea la operațiuni de desant pentru ca trupe ale Armatei Roșii să ocupe în avans puncte-cheie în diverse localități și în zonele de frontieră, astfel încât să poată „controla” retragerea armatei și a administrației românești. Pe lângă incitarea minoritarilor și a basarabenilor cu vederi de stânga la acțiuni de provocare și umilire a militarilor români în retragere, „carele de luptă sovietice blocau ieșirile din localități și, în poziție de tragere, somau trupele române să părăsească întregul armament, precum și materialele și animalele de tracțiune” (7, p. XXXVII). Ecourile acestor practici au ajuns imediat și în Anglia, după cum consemnează chiar o serie de note informative ale structurilor militare sovietice, datate 02.07.1940: presa engleză, menționează documentele respective, „acordă o mare atenție ocupației Basarabiei”. Publicațiile britanice „subliniază în mod deosebit ritmul rapid de deplasare a Armatei Roșii și folosirea parașutiștilor și a desantului. În acest sens se manifestă temeri față de repetarea de către germani, în atacarea Angliei, a experienței Armatei Roșii de parașutare a unor unități de tancuri, așa cum s‑a folosit în regiunea Reni și Bolgrad” (5, p. 339).

Chiar în ziua în care începea ocupația, care a coincis cu prima sa zi de mandat ca ministru al afacerilor străine (28 iunie – 4 iulie 1940), Constantin Argetoianu comunica Legației României la Moscova că, analizând harta anexată de sovietici la ultimatum, „rezultă că nu e vorba numai de Bucovina de Nord, ci de o suprafață mult mai întinsă, cuprinzând județul Cernăuți, Storojineț, o parte din județul Rădăuți și un colț din județul Dorohoi din Vechiul Regat. În ultimatum nu a fost vorba niciodată de Vechiul Regat și nici de partea de sud a Bucovinei. Vă rog să obțineți de urgență rectificarea liniei în condițiunile acceptate de noi, adică Basarabia și nordul Bucovinei locuit de ucraineni, regiune ce nu poate depăși spre sud hotarele județului Cernăuți” (5, p. 330). În dimineața de 29 iunie, Argetoianu revenea cu o nouă telegramă și îi cerea reprezentantului român să solicite măsuri urgente din partea Moscovei pentru temperarea comandanților militari sovietici, deoarece „grave incidente sunt semnalate la Herța, în județul Dorohoi. Trupe sovietice au pătruns în localitate, au ucis un căpitan și mai multe persoane și au trecut mai departe cu 11 km de linia de demarcație pretinsă de URSS” (5, p. 326).

În privința liniei de demarcație, sovieticii au recurs în mod deliberat la trucuri spre a profita de imprecizia textului ultimatumului și a hărții anexate privind delimitarea teritoriilor pretinse. După cum informa reprezentantul României la Moscova, într‑un raport din 29 iunie 1940, încă din momentul prezentării ultimatumului acesta îi ceruse lui Molotov o hartă militară amănunțită, însoțită de o notă cu traseul propus din cotă în cotă: „Din acea seară până azi” – preciza Gheorghe Davidescu – „am repetat de trei ori cererea mea de a mi se comunica amănunțit propunerea sovietică, arătând că, pe scara în care este întocmită harta (atașată inițial de Molotov, n.n.), grosimea liniei trasate cu creionul roșu cuprinde o fâșie de pământ de peste 10 km lățime”. Molotov a răspuns că aceste corecții se vor putea face ulterior și chiar s‑a arătat dispus la un moment dat „să reexamineze linia în partea ei de răsărit”. La scurt timp, însă, el a comunicat că „guvernul sovietic consideră această linie ca acceptată definitiv” (5, p. 333).

În aceeași zi de 29 iunie, ministrul Argetoianu revenea către reprezentantul său și semnala noi abuzuri și provocări majore pe toată linia de avansare a sovieticilor și solicita intervenția promptă a Moscovei pentru stoparea lor:

„Din rapoartele unităților noastre rezultă că, deși (acestea) au executat cu strictețe ritmul ordonat al evacuărilor, unitățile mecanizate sovietice au depășit dispozitivul nostru, dând naștere la situațiuni foarte regretabile.

 Profitând de faptul că trupele noastre au respectat riguros consemnele lor, Sovietele au procedat la acte de ostilitate. Deși s‑a stabilit ca evacuarea Basarabiei și a Bucovinei să fie efectuată în patru zile, în unele sectoare unitățile mecanizate sovietice au atins obiectivul final chiar în cursul acestei dimineți. Noi nu ne aflăm în stare de război cu Sovietele, ci efectuăm o evacuare pașnică; acte de război, ucideri și dezarmări sunt, prin urmare, incompatibile cu operațiunile în curs” (5, p. 333).

În fața avalanșei bolșevice, la 2 iulie 1940, regele Carol al II‑lea îl informa pe cancelarul Reichului, prin ambasadorul Fabricius, că „Evacuarea Basarabiei, din nefericire, a creat ocazia unor incidente deplorabile, în care trupele rusești ne‑au insultat și ne‑au dezarmat forțele și au împiedicat evacuarea lor. Sunt necesare o stăpânire excepțională și sânge rece pentru a evita o ciocnire de forțe” (5, pp. 337‑338).

Actele abuzive și represiunile declanșate de sovietici odată cu pătrunderea lor pe teritoriile românești sunt confirmate și de documente din arhivele de război ale NKVD. Numai în primele zile ale ocupației sovietice, după cum consemnează o notă informativă a NKVD din 3 iulie 1940, în Basarabia și nordul Bucovinei, grupurile operative ale organelor securității de stat au arestat 760 de persoane, îndeosebi „foști lucrători de la instituțiile de poliție și jandarmi”, dar și „oameni din satele din preajma frontierei”: 142 – în județele Hotin, Cernăuți și Bălți; 121 – în orașele Orhei, Soroca și Chișinău; 227 – în Akkerman (Cetatea Albă), Bender (Tighina), Comrat, Cahul, Bolgrad și Izmail; 270 – în satele din preajma frontierei.

Potrivit altor documente întocmite de trupele de frontieră ale NKVD, până la data de 6 iulie 1940 detașamentele de grăniceri sovietici au arestat în Basarabia și nordul Bucovinei 244 de persoane, calificate ca agenți ai serviciilor de informații române, trădători, informatori, elemente contrarevoluționare (5, p. 351), acestea fiind încarcerate și supuse anchetelor care s‑au soldat cel mai adesea cu execuții sau trimiterea în Gulag.

Dimensiunile violențelor și atroci­tăților comise de sovietici erau, de fapt, mult mai mari, iar despre consecințele lor se va afla în lunile următoare. Pe lângă arestările de care vorbesc documentele NKVD menționate mai sus, au fost dezarmați și arestați numeroși soldați și ofițeri români în cursul retragerii, contrar oricăror uzanțe internaționale în asemenea situații. La 15 iulie 1940, în discuțiile începute cu sovieticii la Odesa, delegația română atrăgea atenția asupra faptului că, din efectivele românești din Basarabia și nordul Bucovinei, autoritățile sovietice au reținut și pus sub pază, în mod cu totul nejustificat, peste 170 de ofițeri și 100 de subofițeri, care au fost supuși la munci și la un tratament vexatoriu (7, p. XXXVIII). Cu alte cuvinte, sovieticii arestaseră militari români pe care îi tratau ca prizonieri de război. De la un lot de 28 de ofițeri și a unui preot militar, cărora li s‑a permis să se evacueze în România, la 28 septembrie 1940, deci la trei luni de la ocupație, autoritățile române au putut afla că, între 9 iulie și 27 septembrie, ei au fost întemnițați la închisoarea centrală din Chișinău și supuși unui tratatment de exterminare (Ibid.).

 

„Teritoriul ocupat de URSS – arie etnică românească”

Noul rapt al Basarabiei, însoțit de ocuparea nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, a reprezentat primul pas spre dezmembrarea României Mari în tragicul an 1940. Consecințele au fost devastatoare pe toate planurile, în primul rând pentru cetățenii țării: jale și durere erau la ordinea zilei după „cea mai cumplită încercare în inima unui neam care ispășește o soartă nemeritată”, așa cum menționa Gazeta Transilvaniei din 4 iulie 1940 (9, p. 340).

Un studiu (raport) întocmit la scurt timp după tragicele evenimente și publicat în 1941 de Societatea Română de Statistică prezenta bilanțul dureros al pierderilor teritoriale și umane suferite de statul român, ca urmare a condițiilor impuse de URSS și Germania:

„Prin desprinderile de teritorii impuse României în 1940: ocuparea în urma notei ultimative de la 27 iunie a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a regiunii Herța din județul Dorohoi de URSS; atribuirea, prin arbitrajul de la Viena, din 30 august, a Crișanei de Nord, a Maramureșului și a Transilvaniei de Nord‑Est către Ungaria și cedarea, acceptată în convenția încheiată la Craiova în ziua de 6 septembrie, către Bulgaria a Cadrilaterului, suprafața României a fost redusă cu 100 293 kmp (31,4%), rămânând de 194 756 kmp, ceea ce reprezintă 68,6% din teritoriul de după Războiul întregirii” (10, p. 4).

În privința populației, constata raportul citat, pierderile cele mai mari s‑au înregistrat în Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, unde densitatea locuitorilor era mult mai mare în comparație cu situația din teritoriile despărțite în Transilvania sau în Cadrilater. Astfel, în teritoriile ocupate de URSS „au fost trecuți sub stăpânire străină 978 000 Ruteno‑Ucraineni și Ruși, reprezentând 4,4%, și 2 020 000 Români, reprezentând 10,1% din populația de la 1 ianuarie 1940 a României”. Pe baza datelor amănunțite supuse analizei, sociologul Anton Golopenția, autorul raportului, ajungea la concluzia că „teritoriul ocupat de URSS este, deci, arie etnică românească și nu ruteno‑rusă (10, pp. 7‑8).

În nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în fața pericolului bolșevizării, în rândul populației locale s‑a creat rapid o amplă mișcare în favoarea refugierii în teritoriile libere din România, cu riscul părăsirii locuințelor și al pierderii agoniselii de o viață. Potrivit estimării autorităților române, circa 100 000 de persoane din teritoriile cedate URSS doreau să se repatrieze în România (9, p. 347). Din păcate, sovieticii au tergiversat permanent clarificarea acestei probleme, folosind‑o adesea ca șantaj pentru a obține alte avantaje de la partea română. Ceea ce nu s‑a întâmplat în cazul celor circa 50 000 de etnici germani din Bucovina, care au fost tratați de sovietici cu prudență. În baza unui acord semnat între Moscova și Berlin, la 5 septembrie 1940, aceștia au fost strămutați din regiune, în condiții legale, procesul încheindu‑se la 17 noiembrie același an. În schimb, românii au fost declarați cetățeni sovietici, iar orice solicitare de a părăsi locurile natale a fost catalogată ca atitudine antisovietică sau chiar trădare de patrie – pentru cei care au reușit să se refugieze, ori încercare de trădare de patrie – pentru sărmanii oameni care au fost arestați și trimiși în vreun fel sau altul la moarte.

În decurs de câteva luni, au avut loc asasinate în masă, grănicerii sovietici recurgând la mitraliere pentru a stopa afluxul spre România. Crimele cele mai ample au avut loc la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941, care au prilejuit chiar un schimb de telegrame între Nikita Hrușciov, conducătorul comuniștilor din Ucraina, și Stalin. Dar ororile nu s‑au oprit aici, iar amploarea lor a căpătat dimensiuni gigantice în perioada care a urmat: arestări, anchete, siluiri, condamnări pe bandă rulantă. În fiecare localitate din teritoriile românești anexate, organele puterii sovietice au întocmit în secret liste cu persoanele catalogate de la început cu poziții antisovietice și care trebuiau eliminate din comunitățile de baștină, de regulă prin deportare și deposedate de avere. Pe baza unor astfel de liste amănunțite s‑a efectuat și operațiunea de deportare din noaptea de 12/13 iunie 1941, desfășurată concomitent în nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia. Totul s‑a derulat noaptea, între orele 22,00 seara – 6,00 dimineața, după planuri operative concepute în termeni militari, în care erau prevăzute, pe zile și ore, sarcini și instrucțiuni precise privitoare la deportarea elementelor antisovietice.

În linii generale, represiunile staliniste din Basarabia sunt asemănătoare cu cele din nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Într‑o primă perioadă, aceste represiuni se suprapun nu doar ca manieră de înfăptuire, dar și în timp. Întrucât cele trei teritorii ocupate erau locuite de o majoritate covârșitoare românească, Moscova a decis, la 2 august 1940, o reorganizare administrativă, care a însemnat practic sfârtecarea vechiului teritoriu al Moldovei prin trecerea sudului și nordului Basarabiei, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța în componența RSS Ucrainene. Tot atunci a fost înființată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), care cuprindea șase județe basarabene și șase raioane (din 11) ale fostei RASSM din stânga Nistrului. Totodată, în 1940‑1941, noua republică unională (RSSM) a fost administrată direct de Moscova printr‑un împuternicit al CC al PC(b) US și al Consiliului Comisarilor Poporului. Discriminarea politică și economică pe criterii naționale, prin favorizarea elementelor provenite din fosta republică autonomă nistreană, ca și schimbarea echilibrului demografic, prin aducerea masivă de funcționari din alte regiuni ale URSS, în special ruși și ucraineni, au reprezentat încă de la început direcții de acțiune urmărite perseverent de puterea sovietică, atât în 1940‑1941, cât și după război.

Represiunile au cuprins toate planurile existenței sociale și s‑au desfășurat sub deviza anihilării oricărei rezistențe la procesele de comunizare, rusificare și sovietizare a RSSM. Potrivit documentelor de arhivă, în 1940, după ocuparea Basarabiei, circa 90 000 de oameni au devenit victime ale execuțiilor și deportărilor; în 12/13 iunie 1941, circa 22 600 de persoane au fost declarate „elemente antisovietice” sau „periculoase social” și deportate în Siberia, fără judecată. Planurile de deportare erau concepute pentru circa 85 000 de basarabeni, dar izbucnirea războiului a împiedicat ducerea lor la îndeplinire (11, pp. 280‑285).

În perioada 28 iunie 1940‑22 iunie 1941, din Basarabia au fost deportați peste 300 000 de români, în Kuzbas, Karaganda, Kazahstan și Asia Centrală (9, p. 361). După ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, atât în anul premergător războiului, cât și după sfârșitul acestuia, sovieticii se comportau „ca niște cotropitori pe un teritoriu cucerit”, după cum scrie un istoric (12, p. 129).

Toate aceste acțiuni samavolnice comise în timp de pace erau îndreptate împotriva unei populații civile și nu aveau nicio justificare de ordin militar, decât distrugerea cu premeditare a unor comunități întregi, ceea ce le circumscrie în mod evident în categoria crimelor împotriva umanității.

Note:

  1. Pasat, Valeriu, „Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la București…”, Historia, ianuarie 2017.
  2. Titulescu, Nicolae (1992), Documente confidențiale, Editura Academiei Române, București.
  3. Troncotă, C. (2004), Mihail Moruzov și frontul secret, Editura Elion, București.
  4. Apud Adrian Năstase, România după Malta, vol.5, Fundația Europeană Titulescu.
  5. Sturza, Vasile (2016), Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, Editura Litera, București.
  6. Moorhouse, Roger (2014/2015), Alianța diavolilor. Pactul lui Hitler cu Stalin: 1939‑1941, Sebastian Publishing House, Mediaprint, Târgu Mureș.
  7. Șișcanu, Ion (2015), „Premise false, efecte dezastruoase: Pactul Molotov‑Ribbentrop și Protocolul adițional secret”, cuvânt introductiv la volumul de documente Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța – 1940, Chișinău.
  8. Forczyk, Robert (2012/2014), Gheorghi Konstantinovici Jukov, Editura Litera, București.
  9. Scurtu, Ioan (2003), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Editura Institutului Cultural Român, București.
  10. Golopenția, Anton (1941), Populația teritoriilor românești desprinse în 1940, Societatea Română de Statistică, București.
  11. Popa, Ioan C. (2014), Destine frânte. Pagini despre românii din Est (1917‑1954), Editura Academiei Române.
  12. Pasat, Valeriu (2011), RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940‑1953), Editura Cartier, Chișinău.

[1] Textul reprezintă un fragment din volumul autorului – „Fața nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop‑Molotov și urmările lui pentru România”, aflat sub tipar la Editura Semne.

[2] Incidit in Scyllam, qui vult vitare Charybdin/ Cade peste Scylla cel care dorește să evite Charybda – Homer.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan C. Popa

Dr. Ioan C. Popa. Sociolog, publicist şi diplomat. Născut în 1949. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti. Doctor în sociologie (relaţii internaţionale). Cercetător asociat la Institutul de Sociologie al Academiei Române. Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*