Punctul Critic » Justiţia şi drepturile omului » Ioan Alexandru Florea: Legea islamică şi drepturile omului în Orientul Mijlociu

Ioan Alexandru Florea: Legea islamică şi drepturile omului în Orientul Mijlociu

Dacă vorbim de o ciocnire a civilizațiilor, așa cum ne avertiza Huntington, această ciocnire este din ce în ce mai evidentă în ceea ce privește drepturile omului.

În Orientul Mijlociu s‑au ridicat nenumărate probleme legate de drepturile omului de către Amnesty International și Human Rights Watch. Vom încerca să schițăm o imagine a acestor probleme. De asemenea, vom contura o imagine a legii islamice privind drepturile omului (șari’a). Vom încerca să vedem dacă se ridică la standardele drepturilor omului, așa cum sunt ele văzute de Occident în prezent, sau dacă sunt unele discrepanțe între șari’a și drepturile omului.

Avem, pe de o parte, tabăra care susține că legea islamică este în perfectă armonie cu valorile democrației și ale drepturilor omului. Pe de altă parte, avem tabăra care susține că există o incompatibilitate între valorile islamului și noțiunea occidentală a drepturilor omului.

În cele ce urmează, vom prezenta în mod general dreptul Islamic și, în special, cum tratează el problema drepturilor omului. În a doua parte, vom arunca o privire asupra realităţilor mai multor țări pentru a vedea cum este implementată șari’a, precum și diferențele de interpretare a legii.

Ce este Șari’a?

Trebuie făcută, de la bun început, o distincție între șari’a şi fiqh. Șari’a este legea lui Dumnezeu, fiqh este interpretarea textelor divine de către juriști.

Șari’a se ocupă de efectele legale ale unor acte sau evenimente, ridică problema drepturilor și obligațiile indivizilor sau a unui individ în comunitate, reglementează actele vânzării și ale căsătoriei.

Ceea ce trebuie luat în considerare este că are și o dimensiune religioasă, concentrându‑se pe Lumea de Apoi. Poate fi considerată un ghid al musulmanului, care îi reglementează comportamentul, astfel încât să poată să ajungă în Paradis.

Anumite diferențe de opinie au dus la formarea diferitelor școli de jurisprudență (maḏhab cu pluralul maḏāhib). Sunniții au patru școli de jurisprudență: Hanefită, Malekită, Șafeită și Hanbalită. Șiiții recunosc trei școli: jaʽfarită, ismaelită și zaydită.

După trecerea secolelor, mai ales odată cu invazia mongolă, s‑a dezvoltat ideea că trebuie să se respecte doctrina în detaliu, nemaifiind permisă formularea de noi opinii. Această perspectivă a împiedicat ca statul să intervină în șari’a.

Odată cu dezvoltarea acestor școli, juriștii au început să fie definiți prin loialitatea lor doctrinală față de o școală.

Șari’a are și o dimensiune de lege penală. Ea pedepsește delictele coranice, omuciderea sau rănirea.

Printre delictele coranice (hudud) amintim: furtul, băutul alcoolului, relații sexuale nelegitime (între persoane necăsătorite), acuzarea pe nedrept de relații sexuale nelegitime. Aceste delicte au o pedeapsă fixă și judecătorul nu poate să intervină prea mult în sentință. De exemplu, pentru adulter, pedeapsa este lovirea cu pietre până la moarte. În cazul în care se întrețin relații sexuale fără ca partenerii să fie căsătoriți, pedeapsa este de o sută de lovituri de bici. Furtul este pedepsit cu amputarea mâinii drepte. Astfel de acțiuni sunt clar în contradicție cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) care interzice în articolul cinci tortura și pedepsele sau tratamentele crude, inumane, degradante.

În ceea ce privește crima sau rănirea, dacă este făcută intenționat, moștenitorii victimei au dreptul să se răzbune, cauzând aceleași răni făptașului. Dacă este făcută neintenționat, tribul sau asociații făptașului sunt nevoiți să plătească „prețul sângelui” (diya). Prețul pentru un bărbat musulman este de o sută de cămile, o mie de dinari în aur sau douăsprezece mii de dirhami în argint. Acesta este un preț fix și nu depinde de statutul sau bogăția victimei. Totuși, aici întâlnim discriminarea de gen și de religie. În lege este precizat prețul unui bărbat musulman, implicit prețul unei femei sau al unui non‑musulman este mai mic. Iranul este singura țară islamică în care se precizează clar că prețul unei femei este jumătate din prețul unui bărbat.

Trebuie să ne punem întrebarea de ce șari’a câștigă din ce în ce mai mult teren. Avem exemplul Republicii Federale Nigeria care, în Nord în 2000‑2001, a început să revină la șari’a. Acest lucru nu a fost impus de către autorități, ci de către populație. Motivele principale sunt scăparea de sub influența Occidentului și promisiunea pe care şari’a o face de a elimina crima și corupția datorită intimidării și aplicării justiției în mod rapid. Metodele ei precum biciuirea, amputarea mâinii și lovirea cu pietre sunt folosite des ca argument pentru eficacitatea legii. Susținătorii ei dau ca exemplu Arabia Saudită care are nivelul criminalității mult scăzut față de alte locuri în lume.

Universalitatea drepturilor omului și relativismul cultural

Trebuie luat în calcul că universalitatea drepturilor omului include diferitele elemente culturale, fără a face deosebire între sex, religie, rasă. Bielefeldt susținea că universalitatea drepturilor omului nu înseamnă impunerea la nivel global a unui set de valori occidentale, ci are scopul să recunoască pluralismul, diferențele dintre religii, culturi, opinii politice. Diferențele culturale nu trebuie folosite ca o justificare a limitării drepturilor omului.

De când a fost adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului, multe din statele musulmane au opus ideii de universalitate a drepturilor omului ideea de relativism cultural.

Ele susțin că universalitatea drepturile omului, așa cum este descrisă în DUDO, este relativă și că sunt obligați să respecte doar acele drepturi ale omului care coincid cu legea și tradiția islamică.

Drepturile omului din punct de vedere al islamului

Unul din cei mai proeminenți învățați islamici este Allamah Abu al‑’A’la Mawdudi. Prin lucrările lui a încercat să revitalizeze islamul, dându‑i o puternică componentă politică. S‑a născut în India în 1903 într‑o familie de musulmani sunniți, s‑a mutat în Pakistan unde a organizat grupul Jama’at‑e‑Islami. Scopul acestui grup a fost să reinstaureze șari’a și să facă din Pakistan, un stat cu adevărat islamic. A publicat multe cărți despre islam și drepturile omului, ceea ce i‑au adus o reputație de mare învățat islamic, iar lucrările lui vor influența și modela gândirea următoarelor generații.

Cartea lui Drepturile omului în islam, este împărțită în patru capitole. În primul capitol compară viziunea Occidentului cu viziunea islamului în ceea ce privește drepturile omului. Critică vehement Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru că nu e în stare să pună în aplicare respectarea drepturilor omului, susținând că ONU are doar rolul de spectator, iar încălcarea drepturilor omului, așa cum este descrisă în DUDO, nu atrage niciun fel de sancțiune. El pune în antiteză legea islamică, pe care fiecare musulman are datoria de a o pune în aplicare. În al doilea capitol vorbește despre drepturile fundamentale ale omului, din perspectivă islamică. Începe cu dreptul la viață și susține că doar o curte de justiție competentă poate să dea verdictul de răzbunare a unei crime sau în problema pedepsirii pentru răspândirea corupției pe pământ. Individul nu are dreptul să ia asupra lui această decizie. De asemenea, susține că islamul este cel care a dat omului dreptul la viață, constituțiile occidentale referindu‑se doar la cetățenii lor sau doar la rasa lor albă, nerespectând celelalte rase. Aduce ca exemplu genocidul asupra amerindienilor, vânătoarea aborigenilor din Australia pentru a face loc rasei albe. Islamul, în schimb, respectă dreptul la viață tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau apartenență la un trib sau altul.

Capitolul al treilea se referă la dreptul cetățenilor din statul islamic. El începe cu protejarea onoarei. Își găsește echivalentul în Occident în legea defăimării. Autorul susține că legea islamică este mult superioară celei occidentale deoarece pornește de la prezumția că omul respectiv este onorabil, el nemaitrebuind să dovedească faptul că este un om res­pectabil.

Această afirmație este întărită de faptul că în Coran se găsește un pasaj care atestă sanctitatea legii: „O, voi, cei care credeți! O comunitate să nu ia în batjocură o altă comunitate, pentru că s‑ar putea ca aceasta să fie mai bună decât ea! Și nici femeile să nu ia în derâdere femeile, căci s‑ar putea ca acestea să fie mai bune decât ele. Și să nu vă ponegriți între voi și să nu vă adresați, unii altora, cu porecle! Ce urât este cuvântul „Fățarnic!” după ce ai crezut! Cât privește pe cei care nu regretă, aceștia sunt cei nelegiuiți”(49:11)

Islamul mai apără, de asemenea, securitatea vieții private și garantează libertatea personală. Un cetățean nu poate să fie aruncat în închisoare fără ca o curte de justiție să îl găsească vinovat. Nu este permisă în islam privarea de libertate a unui cetățean fără a i se oferi oportunitatea ca acesta să se apere.

Libertatea de a protesta împotriva tiraniei și libertatea de exprimare sunt garantate de islam. Totuși, acest drept de exprimare este văzut altfel decât dreptul de exprimare în concepția occidentală. Islamul permite propagarea virtuții și adevărului, nu permite niciodată propagarea răului. Nu dă dreptul nimănui să folosească un limbaj abuziv doar pentru a critica.

Islamul garantează egalitatea în fața legii. Însă aici până și Mawdudi recunoaște că este vorba de egalitatea dintre musulmani și nu alte religii. De asemenea, cum vom vedea mai departe, unele drepturi ale femeilor sunt limitate.

Cartea se încheie cu drepturile inamicilor în război. El începe prin a spune că islamul a fost cel care a umanizat inamicii, tratându‑i ca pe ființe umane. În Occident abia în secolul al XIX‑lea a fost codificată legea internațională care reglementa comportamentul în război.

Islamul face o distincție clară între combatanți și non‑combatanți. Non‑combatanții nu trebuie răniți sub nicio formă, dar sunt reguli clare și în tratamentul combatanților și al prizonierilor de război. Prizonierii de război nu trebuie uciși, iar cei răniți sau incapabili de luptă nu trebuie atacați.

Islamul face referire clară și la sanctitatea proprietății. Abu Bakr As‑Saddiq (succesorul profetului), în timp ce își instruia armata aflată pe teritoriul țării inamice, le spunea că musulmanii nu trebuie să bea nici măcar laptele unei vaci fără permisiunea proprietarului.

Drepturile omului o nouă metodă de colonialism?

Printre vocile care negau universalitatea drepturilor omului se auzeau și cele care susțineau că drepturile omului nu sunt decât o strategie a Occidentului de a‑și impune valorile și cultura asupra lumii arabe, încercând să își mențină hegemonia post‑colonialistă.

Faptul că Occidentul are un dublu standard în ceea ce privește drepturile omului are efectul de a submina ideea universalității drepturilor omului. Observăm că guvernele țărilor occidentale au criticat intens Iranul și Irakul pentru încălcarea drepturilor omului, în timp ce Arabia Saudită este considerată aliatul împotriva terorismului. De asemenea, în ceea ce privește libertatea de religie, în Franța s‑a dat o lege care interzice portul vălului de către femei. Astfel de acțiuni nu trec neobservate de lumea arabă și riscă să creeze o situație în care lumea arabă se simte atacată din punct de vedere cultural și al identității. Vom vedea anti‑reacția pe care a stârnit‑o mișcarea feministă în Maroc, când femeile au ieșit îmbrăcate în vălul tradițional, cerând reîntoarcerea la rădăcinile culturale, la normele islamice, combătând ideologia occidentală, pe care o vedeau ca pe un atac la instituția familiei tradiționale.

Divergențe între legea islamică și drepturile omului

Probabil unul din cele mai controversate aspecte ale legii islamice este felul în care sunt tratate femeile și non‑musulmanii. Aparent toată lumea este egală în islam în fața legii. Totuși, la o privire mai atentă, observăm că sunt unele discrepanțe marcante. În ceea ce privește mărturia, ca aceasta să fie luată în considerare, este nevoie de doi bărbați musulmani, un bărbat și două femei sau patru femei. În mod clar, este semnalat că mărturia unei femei are jumătate din valoarea mărturiei unui bărbat. În ceea ce privește mărturia între soți, ea este considerată egală. Găsim în Coran în sura 24 câteva versete care spun că dacă soțul o acuză pe soție că nu este castă, jurând de cinci ori, mărturia poate fi invalidată de soție dacă și aceasta jură de cinci ori că soțul minte.

Cu toate acestea, în cazul răzbunării (qisas) nici nu se ia în considerare mărturia unei femei. În cazul răzbunării unei crime, deși islamul ia foarte în serios uciderea unei persoane, reclamantul nu este statul islamic, ci familia victimei. Ea trebuie să ceară curții de justiție răzbunarea prin aceeași metodă pe principiul ochi pentru ochi, guvernul islamic doar implementează răzbunarea.

Uneori există opțiunea plătirii unei sume de către ucigaș familiei victimei. Această sumă, numită prețul sângelui, este o altă formă de discriminare de gen și de religie. Prețul unui bărbat musulman este mai mare decât al unei femei sau al unui non‑musulman. În cazul în care bărbatul este ucigașul și femeia este cea ucisă, familia femeii, dacă vrea răzbunare, trebuie să plătească curții de justiție jumătate din suma prețului sângelui bărbatului.

În ceea ce privește moștenirea, și aici se practică discriminarea de gen. Fratele moștenește de două ori mai mult decât sora. Acest lucru este justificat din punctul lor de vedere prin faptul că bărbatul este cel care întreține familia. Femeia, mai devreme sau mai târziu, se va căsători și bărbatul ei va avea grijă de necesitățile ei materiale.

Unei femei îi este foarte greu să obțină divorțul. Doar în cazuri extreme, unde îi este pusă viața în pericol de către soț. Soțul, în schimb, poate să ceară divorțul când dorește. Legat de discriminarea de religie, nimeni nu are voie să părăsească islamul și să se convertească la altă religie. Acest lucru este pedepsit cu moartea și dacă individul reușește cumva să fugă și să scape, căsătoria lui este anulată.

O altă formă de discriminare a femeii este poligamia. Un bărbat are dreptul la patru soții. Totuși, trebuie semnalat că poligamia nu este încurajată în islam, ci doar permisă. Justificarea este că numărul femeilor în lume este mai mare în raport cu numărul bărbaților. Această situație este cauzată și de războaie. Acesta este și motivul pentru care profetul și‑a luat mai multe soții, multe dintre ele erau văduve de război.

Dreptul femeilor de acces la educație superioară este garantat de majoritatea statelor islamice. Totuși, ele sunt limitate de domeniile în care pot lucra. Aici fiecare stat islamic este diferit, în funcție de cum interpretează Coranul și legile islamice. De exemplu în Iran, prima femeie judecător, Shirin Ebadi, a fost îndepărtată din funcție imediat după revoluție. Universitatea Al‑Azhar a susținut și ea că femeilor nu ar trebui să li se acorde acces în sfera legislativă. Avem pe de altă parte cazul Pakistanului, care în 1982 a răspuns la o petiție care spunea că femeile nu sunt calificate pentru posturi de judecători. Petiția argumenta că în vremea profetului și a succesorilor lui nicio femeie nu a îndeplinit acest rol. Că mărturia a două femei echivalează mărturia unui bărbat așa că și judecata a două femei echivalează judecata unui singur bărbat. Curtea de justiție a respins petiția argumentând că puterea de mărturie a unei femei nu poate fi corelată cu puterea ei de judecată, neexistând dovezi care să indice acest lucru nici în Coran și nici în tradiția islamică.

Statul Islamic din Irak și Siria (ISIS)

În 2015, Statul Islamic a difuzat pe internet o scrisoare destinată femeilor din lumea arabă, în special celor din zona Golfului. Scrisoarea a fost scrisă de brigada ẖansaʼ, o brigadă formată integral din femei. Această scrisoare arată o imagine a femeii așa cum este văzută în Statul Islamic. ISIS are luptători vorbitori fluenți de limba engleză. Acest lucru reiese evident din revista Dabiq, care este redactată în limba engleză și are ca public‑țintă – vorbitorii de engleză. Faptul că scrisoarea nu a fost tradusă din arabă în engleză arată clar că publicul‑țintă este vorbitor de arabă, iar din criticile aduse Arabiei Saudite ne dăm seama că publicul‑țintă este cu atât mai restrâns, anume femeile din zona Golfului. Scrisoarea avea chiar potențialul să fie contraproductivă dacă ar fi fost destinată publicului occidental, obișnuit cu un anumit standard de libertate în ceea ce privește femeile. Ea insistă pe rolul matern al femeii și pe susținerea familiei, responsabilitatea de a lupta este doar în cazuri extreme. Acest lucru putea să descurajeze femeile din Occident, cu viziuni romantice despre luptă activă, să se alăture Statului Islamic.
Prima parte a scrisorii respinge și critică felul în care este tratată și văzută femeia în Occident. Se consideră că femeia nu își îndeplinește rolul fundamental, acela de mamă, din cauza efeminării bărbaților din Occident. Aceștia nu își asumă responsabilitatea față de comunitate și sunt chiar întreținuți de femei.

Din punctul de vedere al semnatarilor scrisorii, femeia are rolul de a crește, de a educa și de a proteja noua generație. Ea nu poate să își îndeplinească acest rol decât dacă este, la rândul ei, educată.
Educația femeii trebuie să cuprindă învățăturile religioase și legea islamică. Este aspru criticată dorința femeii de a merge într‑o parte sau în alta pentru a obține diplome doar pentru a demonstra că inteligența ei este mai mare decât a unui bărbat.

Este sever criticată și schimbarea creației lui Dumnezeu, prin operații estetice, prin modă, prin purtatul cerceilor etc.

Scrisoarea descrie faptul că femeile s‑au pierdut în secularism, că studiază lucruri care nu au nicio legătură cu religia. Din cauza acestor studii femeile amână momentul în care se căsătoresc sau nu se mai căsătoresc deloc. Pentru asta se schiţează un program care să le acorde femeilor învățătura de care au nevoie, dar care să le ofere și oportunitatea de a se căsători la vreme:

De la vârsta de șapte ani până la vârsta de nouă ani, fetele vor învăța fiqh, despre religie, araba coranică scrisă și citită. De la vârsta de nouă ani până la doisprezece ani se vor concentra mai mult asupra învățăturilor religioase, în special legate de legile căsătoriei și divorțului. Pe lângă asta vor învăța bazele croșetatului și gătitului. De la vârsta de treisprezece ani până la cincisprezece fetele vor învăța mai mult despre şari’a și alte îndeletniciri care au de a face cu creșterea copilului.

Vârsta de la care se pot căsători este de nouă ani, dar majoritatea se vor căsători până la vârsta de șaisprezece sau șaptesprezece ani. Băieții nu vor depăși vârsta de douăzeci de ani fără să se căsătorească.
Este preferabil ca femeile să rămână în casă, dar dacă este nevoie ca ele să muncească, pot să o facă doar trei zile pe săptămână. Femeilor trebuie să li se acorde doi ani concediu de maternitate.

A doua parte a scrisorii descrie orașul Mosul din Irak și orașul Raqqa din Siria, după ce acestea au intrat sub controlul Statului Islamic.

Scrisoarea susține că femeile au fost asuprite în numele libertății, umanității și egalității de către regimurile colonialiste. Statul Islamic a pus capăt acestei asupriri. A reinstaurat dreptul de a purta văl. În timpul regimurilor trecute femeile erau nevoite să își descopere fețele în anumite situaţii. Viața de zi cu zi era dificilă pentru femeile care voiau să rămână decente. Chiar și în presă, femeile care alegeau să poarte vălul erau caracterizate ca fiind inculte. De la instaurarea Statului Islamic ele pot să circule liber pe teritoriul acestuia fără să mai fie supuse ochilor unui inspector. Statul Islamic a interzis, de asemenea, rochiile provocatoare, scoțând din magazine tot ce a găsit indecent.

De asemenea, se vorbește despre drepturile imigranților care au fugit în Statul Islamic. Ei sunt scutiți de taxe și absolut toată lumea este egală în fața legii. Naționalitatea nu mai este luată în considerare, nici rasa, doar faptul că sunt musulmani.

Scrisoarea se încheie cu un atac vehement la adresa Arabiei Saudite. Statul Islamic critică Arabia Saudită că a devenit occidentalizată. Dă ca exemplu femeile care lucrează cot la cot cu bărbații, în magazine și bănci, fără măcar un paravan care să îi separe. Acest lucru o împiedică pe femeie să‑şi împlinească rolul ei adevărat. Sunt lăsate să apară în fotografii pe cărțile de identitate, iar cele care nu au fotografii întâmpină probleme. Critică și universitatea din Jeddah și materiile occidentale predate acolo. Aici studenții, bărbați și femei, pot să interacționeze unii cu alții de parcă ar fi într‑o țară păgână din Europa. Este permis accesul studenților creștini americani, care pot să trăiască în același apartament cu studenți musulmani. Critică, de asemenea, decizia Arabiei Saudite de a nu lăsa femeile să conducă mașini. Această decizie nu este conformă cu religia.

Cât despre situația socială, guvernul este criticat că nu face nimic pentru a îmbunătăți situația omului de rând. Prinții își pavează palatele cu aur, în timp ce oamenii de rând mănâncă paie.

Israel

Israelul, văzut ca modelul de democrație în Orientul Mijlociu, s‑a confruntat cu unele probleme în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Unele aveau cauze de natură religioasă, mișcările ultra‑ortodoxe încercând să își impună voința, altele vizau securitatea națională, combaterea terorismului.

În 2014 a apărut o carte a lui Assaf Meydani (analist politic și profesor la Colegiul Academic din Tel Aviv) care descrie în amănunt problemele pe care le‑a întâmpinat Israelul în implementarea drepturilor omului. Autorul descrie în detaliu cum factorul politic a influențat, într‑o oarecare măsură, deciziile Înaltei Curți de Justiție, văzută în Israel ca apărătoarea drepturilor omului.

Nu voi intra în detalii legate de jocurile politice pe care le descrie autorul, ci voi încerca să descriu succint realitățile din teren, tensiunile care s‑au creat între nevoia de securitate a Israelului și dorința de a implementa drepturile omului, așa cum reies din această carte.

Aflăm că nevoia unei reglementări a tehnicilor și practicilor de interogare a început să se contureze după două precedente: incidentul autobuzului 300 și cazul locotenentului Azat Naffso. În 1984 patru teroriști au capturat autobuzul 300 şi au luat ostatici în speranța că vor negocia eliberarea altor teroriști închiși în Israel. Autoritățile au ucis doi dintre teroriști și i‑au capturat, la rândul lor, pe ceilalți doi. Aceştia din urmă au fost bătuți până au murit. Publicului i s‑a spus că toți teroriștii au murit deoarece s‑au opus arestării. Adevărul a ieșit la iveală când ziarul Hadashot a publicat un articol în care spunea că doi dintre teroriști au fost capturați în viață. Al doilea incident a fost legat de locotenentul Azat Naffso, membru Israeli Defence Force (IDF), care a încercat să aducă în țară o valiză cu explozibili. Acesta și‑a recunoscut fapta, dar a semnalat că anchetatorii au extras aceste informații de la el folosind tehnici de interogare interzise. După aceste cazuri s‑a constatat nevoia unei comisii care să supravegheze activitățile General Security Service (GSS). În urma investigațiilor s‑a constatat că anchetatorii GSS au mințit în repetate rânduri în tribunale în legătură cu metodele pe care le foloseau pentru extragerea de informații, negând că au folosit forță fizică pentru ca interogații să își recunoască vina. Totuși, comisia a stabilit că folosirea acestor metode este acceptabilă sub imperiul „necesităţilor” de securitate. Atâta vreme cât pericolul care este ocolit este iminent și nu există altă modalitate de a-l preveni, metodele folosite sunt lăsate la latitudinea celui care se apără sau apără pe alții. Când este capturat un terorist care știe unde a fost plantată o bombă, atunci este justificat să se folosească violența în încercarea de a salva vieți.

Egalitatea de gen a avut de suferit în Israel. Pe autobuzele numite Mehadrin se practica separarea bărbaților de femei. Bărbații trebuiau să stea în față, iar femeile în spate, intrarea și coborârea se făcea, de asemenea, pe ușa din față, pentru bărbați și pe ușa din spate, pentru femei. De asemenea, era regula ca pasagerii să poarte haine modeste. Totul a început cu un proiect pilot, dar care a luat foarte rapid amploare. Inițial, separarea era doar o opțiune, iar șoferul nu avea voie să impună unui pasager unde să stea. S‑a ajuns în schimb la exces de zel atât din partea șoferilor, care refuzau câteodată să ia clienți în funcție de cum erau îmbrăcați, cât și din partea unor pasageri care agresau fizic sau verbal alți pasageri, în special femei. În 2007 a fost semnată o petiție împotriva Ministerului Transportului și a companiilor de autobuze Egged și Dan, că nu respectă principiul egalității și demnității umane. Decizia curții a venit patru ani mai târziu și sublinia importanța egalității de gen, libertatea de conștiință și religie, dar susținea că segregarea de gen pe autobuze ar trebui să depindă de dorințele pasagerilor.

O altă problemă a fost legată de dreptul la proprietate. În 2002, ca răspuns la a doua Intifada și pentru a reduce riscul unor atacuri teroriste, guvernul a decis ridicarea unui gard care să împiedice accesul neautorizat al palestinienilor din Cisiordania în centrele populației israeliene. Odată cu ridicarea gardului despărțitor, o parte din fermieri nu mai aveau acces liber la pământurile lor. Aici au apărut din nou tensiuni între nevoia Israelului de a monitoriza ce intra pe teritoriul țării, în interesul siguranței naționale și dreptul libertății individului. Decizia Curții a fost aceea că se poate limita dreptul la proprietate atunci când este vorba de chestiuni militare, atâta vreme cât restricțiile sunt proporționale cu pericolul.

Maroc

În Maroc întâlnim chiar exemplul de ciocnire a civilizațiilor de care vorbea Huntington. La un moment dat, s‑a dat o bătălie între valorile tradiționale, islamice și valorile percepute ca fiind occidentale.
În 1992, mișcarea feministă din Maroc a dus o campanie de colectare de un milion de semnături pentru schimbarea situației sociale a femeilor, în special mudawana (codul familiei care reglementează căsătoria, divorțul, custodia copiilor etc.). Se cerea desființarea wilaya (tutela matrimonială), egalitatea între soți, drepturi egale pentru femei care să le permită să obțină divorțul, dreptul la educație și muncă, drepturi egale asupra copiilor, dreptul femeii de a păstra domiciliul conjugal în caz de divorț, abolirea poligamiei, reglementarea divorțului printr‑o curte de justiție. Inițial, s‑a dorit și crearea drepturilor egale dintre bărbați și femei în ceea ce privește moștenirea. S‑a renunțat la această cerință, deoarece era în contradicție directă cu învățăturile Coranului.

Această acțiune a provocat o reacție imediată a învățaților islamici, dar și a comunității marocane în general. Învățații au subliniat că această petiție pune în pericol suveranitatea țării, că islamul este compatibil cu drepturile omului și au întărit supremația legii lui Dumnezeu în comparație cu regulamentele umane.

Merită menționat faptul că petiția a generat o reacție a femeilor musulmane. Au început să semneze contra‑petiții, să poarte dezbateri publice. Totul a culminat cu ieșirea în stradă a femeilor musulmane în martie 2000. Ele au fost puse în postura de apărătoare a valorilor tradiționale islamice, a familiei tradiționale, atacate de o ideologie străină, occidentală. Acest lucru nu poate fi scos din contextul istoric în care Statele Unite atacaseră Irakul. Și astfel de acțiuni erau privite ca fiind un atac la cultura și cutumele locale. Femeile musulmane, deși credeau în drepturi egale, nu se considerau feministe. Considerau termenul unul occidental, care divizează societatea și duce la războiul sexelor. Ele au optat pentru păstrarea tradiției, dar pentru o reinterpretare a legilor islamice. Au semnalat faptul că izolarea femeilor din viața publică a creat un vid care a fost umplut de mișcarea feministă. Singurul fel de a combate influența occidentală este ca femeile să își reia rolul inițial care le‑a fost dat de islam și nu să fie izolate în poziții marginale ale societății.

În loc de concluzii

Cel mai important lucru este să ne dăm seama că legea islamică este interpretată și aplicată în mod diferit pe teritoriul țărilor musulmane. Nu există un singur fel de lege islamică; deși toate sunt bazate pe învățăturile din Coran și tradiția islamică, există un puternic element cultural local. Sunt șanse reale de a ajunge la un consens între felul în care vede Occidentul drepturile omului și valorile islamice. Trebuie totuși luată în calcul și componenta culturală și socială a diferitelor state musulmane. Impunerea în mod arbitrar al drepturilor omului, sau luând în considerare scopuri politice ori economice, nu face decât să crească scepticismul lumii musulmane în legătură cu universalitatea drepturilor omului Dacă nu se ia în considerare acest lucru, lumea musulmană va vedea orice încercare de a implementa drepturile omului ca pe o continuare a hegemoniei Occidentului, o impunere a propriilor valori printr‑un imperialism cultural sau neocolonialism.

Bibliografie
– http://www.federalshariatcourt.gov.pk/Leading%20Judgements/Sh.Pet.No.K‑4%20of%201992.pdf
– https://justpaste.it/almarah_resalh
– http://www.muslim‑library.com/dl/books/English_Human_Rights_in_Islam.pdf
– Hallaq, Wael B. The Origins and Evolution of Islamic Law. New York: Cambridge University Press, 2005.
– Peters, Rudolph. Crime and Punishment in Islamic Law. New York: Cambridge University Press, 2005.
– Salime, Zakia. Between Feminism and Islam. Minneapolis: University of Minnesota Press, 2011
– Meydani, Assaf. The Anatomy of Human Rights in Israel. New York: Cambridge University Press, 2014.

Salvează

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*