Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Ilie Popa: Marine Le Pen – o înfrângere cât o victorie!?

Ilie Popa: Marine Le Pen – o înfrângere cât o victorie!?

Într‑un interviu acordat ziarului Le Monde în 2012, Ernesto Laclau, autor al cărții „La Raison populiste”, a fost întrebat de ce populismul de dreapta este prezent în Europa, în timp ce populismul de stânga domină în America Latină, reputatul politolog a afirmat: „În Europa de Vest și de Est, cele mai multe populisme sunt de dreapta, de la Silvio Berlusconi la Geert Wilders. Pentru ei, respingerea imigrației, a multiculturalismului și afirmarea identității naționale au prioritate față de revendicări. În Europa, categoriile populare s‑au îndepărtat de guvernele de stânga pentru că au fost prea aproape de dreapta liberală”.

În Franța, ca de alt­fel în multe ale țări din Vestul și Estul Europei, votul protestatar, cândva captat de forțele de stânga, a putut să fie recuperat de extrema dreaptă. „După prăbușirea comunismului, prin formarea unui establishment de centru, în care Partidul Socialist și aliații săi nu se deosebeau deloc de gaulliști, diviziunea dintre stânga și dreapta a devenit tot mai neclară./…/ Necesitatea unui vot de protest a rămas, totuși, puternică și semnificanții de stânga au abandonat tabăra diviziunii sociale, aceasta fiind ocupată de semnificanții de dreapta,” concluzionează în același interviu Ernest Laclau.

După alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al SUA, în noiembrie anul trecut, subiectul care a revenit ca un laitmotiv atât în presa europeană cât și în cea de peste ocean putea fi rezumat de întrebarea: Cine urmează? În prima parte a acestui an, erau programate alegeri parlamentare în Olanda, alegeri prezidențiale și legislative în Franța, iar în toamnă alegeri parlamentare în Germania. Va câștiga Marine Le Pen prezidențialele? Se va confrunta Angela Merkel cu o resurgență a mișcărilor xenofobe în ţara sa? În marea lor majoritate, scenariile invocate făceau trimitere fie la un fel de teorie a dominoului ‑ orice „democrație liberală”, odată căzută va trage după sine pe următoarea – dar și la efectul de contagiune, pe fondul degradării politicilor redistributive trecute prin filtrul neoliberalismului. Brexit‑ul apărea ca semnalul care vestește noi și „tot mai rele surprize”. Eșecul lui Matteo Renzi la referendumul din Italia și renunțarea lui François Hollande de a mai candida pentru un nou mandat în Franța erau percepute ca un ecou la înfrângerea lui Hillary Clinton în alegerile prezidențiale americane și ca un semnal al destrămării „centrului‑stânga”.

Și, totuși, primăvara anului 2017 a arătat că lucrurile nu sunt chiar atât de dramatice pe cât păreau la un moment dat: partidele populiste, de extremă dreaptă, din Europa nu par să confirme pronosticurile sumbre făcute mulți analiști. Marine le Pen, liderul Frontului Național, a pierdut alegerile prezidențiale din Franța, Geert Wilders și partidul său xenofob au pierdut alegerile parlamentare din Olanda, iar în Germania, în alegerile regionale din Saarland, Alianța pentru Germania, de extremă dreapta, a fost votată de doar 6 la sută dintre alegători.

Dar aceste afirmații exprimă doar jumătate de adevăr. De exemplu, Alianța pentru Germania este al treilea partid, la mare depărtare de Partidul Creștin Democrat al Cancelarului Angela Merkel, dar, cu cele 6 la sută din voturi a depășit pragul necesar pentru a face parte din parlamentul regional și Saarland este al unsprezecelea din cele şaisprezece landuri ale Germaniei în care acest partid obține voturi pentru a intra în legislativul regional.

Și în Franța, Marine le Pen și Frontul Național, în ciuda înfrângerii în recentele alegeri prezidențiale, au reușit să provoace ceea ce mulți analiști politici consideră a fi „un mini‑cutremur” pe scena politică franceză, reușind să adune peste o treime din voturile exprimate de alegătorii francezi, iar Marine Le Pen a adus partidul său la un nivel superior. Din momentul în care Marine Le Pen a preluat conducerea Frontului Național, în 2011, partidul a crescut de la 18% la 33%, potrivit barometrului Kantar Sofres publicat de Franceinfor și Le Monde în martie 2017. Desigur, Marine Le Pen nu a trecut pragul de 40% pe care spera să‑l atingă în disputa cu Emmanuel Macron, dar a strâns 34% din voturi, aproape dublu în raport cu procentajul de 17,8% obținut de tatăl ei în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din 2002 sau față de propriul său scor din 2012, când a strâns 17,9% din voturi.

Frontul Național din Franța nu numai că înregistrează un nou record dar trece și un prag simbolic, acela de 10 milioane de votanți. Înainte de alegerile prezidențiale din acest an, partidul de extremă‑dreaptă nu reușise să obțină mai mult de şapte milioane de voturi în alegeri. Și ce este mai important, Frontul Național a câștigat voturi de peste tot ‑ funcționari, salariați apropiați de uniunile sindicale sau catolici practicanți. Și după alegerile regionale din 2015, agenția de sondare a opiniei politice Ipsos arăta la France Inter că Frontul Național a fost „primul partid atât al muncitorilor (43%), cât și al funcționarilor (36%)” și a reușit, de asemenea, să seducă „o parte a dreptei tradiționale care se radicalizează treptat și se alătură Frontului Național.”

Marine Le Pen s‑a străduit să se distanțeze de excesele tatălui său și să dea credibilitate partidului. În perioada dintre cele două tururi ale prezidențialelor a reușit o lovitură de maestru ‑ și‑a luat „concediu” de la partid. De pe afișele de campanie au fost scoase însemnele formațiunii sale politice și numele său de familie. Apare doar imaginea ei și numele de Marine.

„Primul tur de scrutin a confirmat reconfigurarea vieții politice franceze, prin eliminarea vechilor partide. Al doilea tur a adus o re‑compunere politică de amploare în jurul clivajului dintre patrioți și globaliști,” a declarat Marine Le Pen în timpul ultimului său discurs televizat. Și are dreptate. Alegerile prezidențiale din 2017 din Franţa au consemnat respingerea – în primul tur de scrutin – a principalelor două forțe politice tradiționale: Partidul Socialist și Republicanii, partide care și‑au împărțit puterea încă de la începutul celei de‑a V‑a Republici. Cu alte cuvinte, clivajul stânga‑dreapta și bipartizanatul care dominau viața politică franceză au fost spulberate. Fără îndoială, Marine Le Pen nu este singurul „responsabil” pentru această evoluție, Emmanuel Macron a contribuit în mod evident la reconfigurarea peisajului politic francez.

Imediat după anunțarea rezultatului alegerilor, Marine Le Pen a anunțat că: „Intenționez să propun realizarea unei transformări profunde a Frontului Național”. Obiectivul? „Construirea unei noi forțe politice, pe care mulți francezi o doresc. /…/Frontul Național, care s‑a angajat într‑o strategie de alianțe, trebuie el însuși să se reînnoiască profund pentru a fi la înălțimea […] așteptările francezilor”.

Frontul Național condus de Marine Le Pen și anterior de tatălui său, nu a apărut din neant. Așa cum remarcă mulți istorici, rădăcinile sale se regăsesc în mișcările conduse de generalul Georges Ernest Boulanger la sfârșitul secolului al XIX‑lea și Pierre Poujade care a format, la mijlocul secolului trecut, Uniunea pentru Apărarea Comercianților și Meșteșugarilor, și unde s‑a lansat în politică și Jean‑Marie Le Pen, ca lider al organizației de tineret. Este interesant de notat că, Georges Boulanger l‑a incarnat, în politica externă, pe „Generalul Revanșă”, care putea aduce victoria împotriva germanilor și, în politica internă, pe „mandatarul nemulțumiților” care putea rezolva toate revendicările celor frustrați. Boulanger a agitat steagul răzbunării naționale cu aceeași ușurință și același succes cu care Marine Le Pen flutură stindardul ieșirii din Uniunea Europeană.

Este deja un truism să se afirme că politicile populiste au nevoie de lideri carismatici. De unde și ispita puternică, în politica franceză și nu numai, pentru bărbatul providențial și astăzi femeia providențială, pentru acea persoană care va avea soluție la toate problemele. Într‑un discurs ținut în timpul campaniei pentru prezidențiale, Marine Le Pen s‑a referit la femeile care au marcat istoria Franței, de la Ioana d’Arc la Marie Curie, neuitând să le menționeze și pe Sainte Genevieve, Jeanne Hachette, Olympe de Gouges sau Camille Claudel, din dorință clară de a se înscrie în această linie de „femei celebre”, „Dacă Franța a fost făcută cu lovituri de sabie, femeile, de asemenea, au participat influențând destinul națiunii noastre. (…) Franța este una dintre puținele țări din lume în care marile figuri feminine împărtășesc, desigur, cu figurile masculine, paginile romanului nostru național.”

Și din punct de vedere ideologic, Marine Le Pen știe să aglutineze doctrine din întregul spectru politic, citând cu aplombul care o caracterizează din Charles de Gaulle, Montesquieu, Charles Péguy, Jean Jaurès, Georges Orwell sau Karl Marx.

Analiștii politici au remarcat și foarte multe slăbiciuni ale Frontului Național: caracterul său radical, populist, incapacitatea de a prezenta un program economic coerent. Devenit partid „catch‑all”, dacă e să folosim terminologia împrumutată din științele politice americane, acest Front Național de tip „adună tot” este, totuși,captiv unor populisme cu puternice accente de extremă dreaptă. Într‑un discurs ținut după alegerile regionale din 2015, Marine Le Pen a declarat: „Duminică poporul nostru, acest popor pe care elitele îl dispretuiesc profund și îl ignoră cu un aer suveran, acest popor din care se revendică guvernanții pentru a‑și perpetua privilegiile lor exorbitante, poporul Franței a zguduit oligarhia, certitudinile sale, indiferența sa, aroganța sa.”

Aceste accente populiste se regăsesc, de alt­fel, în toate subiectele pe care le abordează Frontul Național și care s‑au schimbat puțin de la crearea sa: închiderea frontierelor, respingerea imigrației și a multiculturalismului, stigmatizarea persoanelor de origine străină, mai ales de origine magrebiană, erijate la rangul de țapi ispășitori. Întregul program al acestei mișcări se învârte în jurul ideii că toate relele societății franceze (insecuritatea fizică, economică, schimbările survenite în stilul de viață) au o singură cauză: prezența Islamului. În fața problemelor sociale, cum ar fi lipsa locurilor de muncă, Frontul Național are o soluție: preferința națională; când vine vorba de problemele de securitate, de vină „sunt arabo‑musulmanii”. Frontul Național are un program în care sintagmele cheie – „preferința națională”, „protecționismul inteligent” –, sunt panaceul universal pentru orice problemă.

Marine Le Pen este de extremă dreaptă și când se referă la modul de exercitare a puterii, susținând ideea unui executiv puternic care se află în contact direct și permanent cu oamenii, eludând instituțiile intermediare, democratic alese, cum ar fi, de exemplu, parlamentul, și bazându‑se doar pe referendumurile pornite din inițiative populare, pe subiecte cum ar fi ieșirea din Uniunea Europeană, revizuirea Constituției etc.

Fără tăgadă, Marine Le Pen a adus formațiunea pe care o conduce la un nou nivel. Rămâne de văzut cât de solidă este baza sa electorală.

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*