Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Ilie Popa: Ghiță Ionescu, deschizător de drumuri în teoria politică a opoziției

Ilie Popa: Ghiță Ionescu, deschizător de drumuri în teoria politică a opoziției

La mijlocul anilor ’60, a existat un interes major, atât în Europa, cât și în America, pentru definirea conceptului de opoziție ca obiect de studiu academic. În 1965, reputatul politolog Ghiță Ionescu lansează revista Government and Opposition, a cărei tematică va fi chiar definirea opoziției ca instituție democratică și a relației sale cu guvernul. Un an mai târziu, Robert Dahl și un grup de colaboratori apropiați publică un compendiu de referință, Political Oppositions in Western Democracies/Opoziții politice în democrațiile occidentale (Yale University Press, 1966). Urmează, în 1967, cartea lui Ghiță Ionescu The Politics of the European Communist States/Politica statelor comuniste europene (Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1967) și, un an mai târziu, o altă lucrare, care se regăsește citată în orice studiu academic despre opoziție, semnată de Ghiță Ionescu și Isabel de Madariaga, Opposition. Past and Present of a Political Institution/Opoziția: trecutul și prezentul unei instituții politice (Londra, Watts Press, 1968). Interesul major pentru rolul opoziției, una dintre cele mai „mari și neașteptate descoperiri sociale cu care s‑a confruntat omenirea vreodată”, cum titra un colaborator al prestigioasei reviste Government and Opposition, s‑a încadrat, de altfel, într‑un demers mult mai cuprinzător, care avea în vedere studiul comparativ al sistemelor de partid, văzut mai ales din punctul de vedere al precondițiilor culturale și sociologice care pot genera o viață politică civilizată. În acest sens, pot fi menționați, tot în aceeași perioadă: Arend Lijphart care a publicat The Politics of Accommodation/Politica acomodării (University of California Press, 1968), un studiu clasic de caz despre consociaționalism, definit ca un aranjament politic în care diferite grupuri își împart puterea conform unor formule sau mecanisme convenite; Seymour Martin Lipset şi Stein Rokkan, Political Systems and Voter Alignments, Cross‑party perspectives/Sisteme politice și aliniamentele votanților, perspective transpartinice (New York, Free Press, 1967) și mulți alții. Toate aceste lucrări de referință se circumscriu unor abordări ce încercau să răspundă unor întrebări care rămân de actualitate și astăzi: Ce determină clivajul structurilor în diferite tipuri de societate? Cât de solide sunt aceste structuri și de ce? Cum cooperează și coexistă forțele politice într‑o societate?

Fără îndoială, a existat și un alt motiv pentru care interesul academic pentru opoziție a înflorit în anii ‘60 ai secolului trecut. Chiar atunci când părea că lumea își găsise făgașul după cel de‑al Doilea Război Mondial, instituțiile existente s‑au confruntat cu revolta fără precedent a tinerilor. A început în SUA cu „mișcarea pentru liberă exprimare” de la Universitatea Berkeley, California. The Free Speech Movement (FSM) a fost un protest studențesc de mare anvergură și de durată, care a atins apogeul în campusul Universității Berkeley, în anii 1964-1965. Mobilizând mii de studenți, Mișcarea pentru liberă exprimare a fost primul protest de nesupunere civilă inițiat într‑un campus studențesc din Statele Unite în anii ‘60. Studenții au insistat ca Senatul Universității să ridice interdicția privind activitățile politice în campus și să recunoască dreptul studenților la liberă exprimare și libertate academică. Mișcarea pentru liberă exprimare a fost puternic influențată și s‑a desfășurat în strânsă legătură cu Mișcarea pentru drepturi civile și Mișcarea împotriva Războiului din Vietnam din America.

Protestele tinerilor s‑au extins apoi și în Europa, unde, ca și în America, au evoluat repede într‑un conflict între generații pe teme tot mai diverse. În Republica Federală a Germaniei a luat forma unei mișcări naționale sub numele de Ausserparlamentarische Opposition ‑ APO. În Franța a culminat cu binecunoscuta revoltă studențească din mai 1968.

Calea pentru definirea și utilizarea conceptului de opoziție a fost deschisă de politologul de origine română Ghiță Ionescu, profesor la Manchester University și London School of Economics and Political Science, președinte al Comitetului pentru Unificarea Europeană al Asociației Internaționale de Științe Politice, care a fost, în anii ’60, și inițiatorul și directorul revistei Government and Opposition. În Introducerea la cartea sa despre regimurile comuniste din Estul Europei The Politics of the European Communist States, în care tratează relațiile de la acea vreme dintre stat și societate în șapte țări comuniste, el definește astfel noțiunea de opoziție:

„În sens larg, /opoziția/ este orice atitudine sau acțiune concertată, spontană sau deliberată, sporadică sau continuă, a unor grupuri anomice sau asociaționale, sau a unor indivizi împotriva puterii existente (pentru a arăta că definiția nu este aplicabilă la ceea ce antropologii denumesc societăți „acefale”.) în orice condiții și prin orice mijloace”. (p. 2)

Conform accepțiunii pe care o dă Ghiță Ionescu noțiunii de opoziție, aceasta acoperă întreaga gamă de motive și manifestări ale conflictului politic în orice societate, care se regăsesc „fie sub forma conflictului de interese care își are originea în fricțiunea și rivalitatea dintre grupuri în cadrul unei comunități (aceste activități se află la originea conceptului de checks and balance (Montesquieu le‑a denumit contre‑pouvoirs) folosite în cadrul unui regim politic democratic de opoziție împotriva partidului/alianței de partide aflate la guvernare, fie sub forma conflictului de valori”, definit de autor ca „dezacordul care își are originea logică în incompatibilitatea de opinii, viziune și credințe împărtășite de oamenii care trăiesc împreună în aceeași comunitate”. (p. 2)

Reputatul politolog de origine română definește, în continuare, și opoziția politică, drept instituție și parte a unei proceduri politice co‑instituționale. Opoziția politică înseamnă, în accepțiunea sa, „un partid sau mai multe, sau o coaliție de partide politice, care pe baza unui set de valori proclamate public se prezintă în fața alegătorilor drept competitori ai puterii executive stabilite și care nu reușesc să adune destule voturi în cadrul unei consultări instituționalizate care să‑i îndreptățească să solicite voința poporului suveran”. (p. 3) În această ipostază, partidele politice au rolul și funcția de a critica guvernarea existentă, acțiunile legislative și executive ale acesteia, precum și valorile pe care se bazează aceasta – în parlament sau prin orice alte mijloace constituționale – cu scopul de a influența acțiunile și legile guvernului și, în cele din urmă, de a înlocui acel guvern la următoarele consultări sau de a împărți puterea cu acesta.

Criteriul care stă la baza selecției celor șapte state est‑uropene care fac obiectul studiului realizat de Ghiță Ionescu în The Politics of the European Communist States este absența opoziției. În acest sens, el împarte „statele contemporane, pe de‑o parte, în state pluralist‑constituționale, pentru a folosi formula deosebit de cuprinzătoare a lui Raymond Aron (adică statele care prin norme și structuri asigură manifestarea liberă a pluralismului politic) și, pe de altă parte, în state care nu sunt pluralist‑constituționale și care sunt grupate împreună în virtutea faptului că sunt lipsite de opoziție”. (p. 3)

Studiul modern al politicii vizează, în accepțiunea lui Ghiță Ionescu, relația dintre stat și societate. Axându‑se pe sistemele politice și societăți în ansamblul lor, acesta analizează măsura în care statul corespunde sau nu respectivei societăți. Dihotomia stat/societate este astfel definită: „în timp ce caracteristicile statutului sunt autoritatea, unitatea și obediența obișnuită, cele ale societății sunt diversitatea, contradicțiile interne și pluralismul. Un stat rău (a bad state) tinde spre cât mai mult control, rigiditate și coerciție, în timp ce o societate rea (a bad society) spre cât mai multă intoleranță, disoluție și lipsă de contur. Cu alte cuvinte, în timp ce un stat are o tendință funcțională de a deveni centralizat și monolitic, societatea tinde să fie descentralizată și pluralistă.” (p. 4) În opinia autorului cărții, statele moderne pot fi clasificate după felul în care ele restrâng și controlează forțele pluraliste ale societății. Și tot el conchide: „Nicio societate contemporană nu este atât de eficace controlată de poliție încât să poată preveni eternul conflict al valorilor care, sub forma dezacordului, apar fără încetare prin fisurile inerente ale regimului…”.

În cartea de acum clasică, Opposition. Past and Present of a Political Institution, Ghiță Ionescu și Isabel de Madariaga se concentrează pe opoziția loială, pe care o definesc drept „cea mai avansată și cea mai instituționalizată formă de conflict politic”. Pentru cei doi autori, opoziția loială îmbină sprijinul pentru o constituție democratică și un sistem politic democratic cu opoziția față de un anumit regim politic”. Aceeași concepție se regăsește și în atât de citata definiție a democrației avansată de Robert Dahl (pe care el o numește „polyarchy”) care include, pe lângă opoziția loială, și libertățile civile bazate pe lege și participarea politică.

În această carte, politologul Ghiță Ionescu și istoricul Isabel de Madariaga își propun să analizeze apariția condițiilor esențiale pentru existența unei opoziții politice constituționale în Europa occidentală și în Statele Unite, în secolele XVIII-XIX. Autorii au viziunea că schimbările tehnologice care doar se prefigurau la acea vreme vor avea forța să modifice în profunzime funcționarea societății omenești. De asemenea, ei sunt conștienți de faptul că ceea ce a funcționat eventual rezonabil în civilizația occidentală și creștină este posibil să nu convină altor societăți, cu tradiții și probleme diferite.

Un capitol aparte este dedicat procesului istoric de instituționalizare a opoziției politice. În concepția autorilor studiului, elementele esențiale ale statului pluralist‑constituțional sunt: existența unei forțe sociale moderne care este opinia publică; elaborarea unei teorii, aceea a reprezentării, care nu poate fi separată de teoria suveranității; constituirea unei instituții politice, parlamentul și, în sfârșit, grupările politice moderne reprezentate de partidele politice.

Deși unele dintre aceste elemente existau, sub diferite denumiri, și înainte de perioada avută în vedere de autori, și deși au existat și există societăți politice care se bazează pe unul sau mai multe dintre aceste elemente, numai în cadrul sistemului coerent pluralist‑constituțional al democrațiilor occidentale, acestea au putut să se articuleze și să se integreze reciproc.

De aceea, autorii se axează pe situația opoziției politice în statele constituțional‑pluraliste, în cea de‑a doua jumătate a secolului al XX‑lea și identifică rațiunile pentru care această opoziție pare să‑și irosească o parte din însemnătate și pierde din vitalitate în anumite perioade. Aceste realități au stimulat dezbaterile despre posibilelor reforme necesare în cadrul parlamentelor, sistemelor electorale și mecanismelor de decizie. Cu acest prilej, sunt analizare și modalitățile de formare a opiniei publice și rolul mijloacelor de informare în masă.

În final, autorii trec în revistă și societățile în care nu funcționează opoziția, iar conflictele de interese și de valori se exprimă prin alte mijloace.

Cartea Opposition. Past and Present of a Political Institution se constituie într‑un demers deosebit de fecund, în care pot fi identificate, in nuce, răspunsuri la întrebări deosebit de actuale, cum ar fi: Care sunt implicațiile declinului partidelor politice pentru democrație? Dar pentru societatea civilă? Care sunt implicațiile pentru democrație dacă opoziția loială este din ce în ce mai mult dependentă de societatea civilă și nu de partidele politice? Este important ca această opoziție loială să ia o altă formă decât în trecut?

Desigur, politologii anilor ‘60 au pus accentul pe un anumit tip de opoziție politică: opoziția parlamentară, prezentată de Ionescu și Madariaga ca fiind „cea mai avansată și cea mai instituționalizată formă de conflict politic”. Potrivit lui Leonard Shapiro, în articolul Putting the Lid on Leninism. Opposition and Dissent in the Communist One‑party States/ Punând capacul peste Leninism. Opoziție și dezacord în statele comuniste uni‑partinice (Government and Opposition, vol. 2, nr. 2, 1967), opoziția ar trebui să fie definită în acești termeni: „unul sau mai multe grupuri politice organizate, al căror scop este de a îndepărta guvernul existent și de a‑l înlocui cu un guvern pe care l‑a ales”. Dintr‑o astfel de perspectivă, opoziția a fost studiată, în general, ca având un locus predilect de exprimare – parlamentul, actorii specifici fiind partidele minoritare, propulsate de o singură ambiție ‑ să ia puterea. Într‑un sens mult mai general, Gerda Zellentin, în articolul Form and Function of the Opposition in the European Communities/Formă și funcție a opoziției în Comunitățile Europene, în Government and Opposition, vol. 2, nr. 3, 1967, consideră că opoziția se regăsește, într‑o formă sau alta, în orice comunitate politică și o comunitate politică există numai în măsura în care opoziția este prezentă într‑o formă sau alta. Urmând și extinzând una dintre primele căi deschise de Ionescu, Dahl sau Shapiro, conform cărora există o opoziție atunci când actorul A se opune actorului B la guvernare, politologii moderni propun o definiție a opoziției pornind de la esența sa ‑ poziția față de afacerile publice și iau drept criteriu poziționarea mai degrabă decât funcțiile, actorii sau acel locus de acțiune al presupusei opoziții, adoptând astfel o viziune oarecum neutră a opoziției, neexcluzând a priori anumite tipuri de activități, de actori sau de arene politice.

Studiul democrației și al mecanismelor sale este în mod intrinsec legat de studiul opoziției, iar conceptul de opoziție politică este, de regulă, asimilat conflictelor instituționalizate, partidelor minoritare sau mecanismelor legate de checks and balance. Autorii clasici au pus accentul pe un anumit tip de opoziție politică, opoziția parlamentară, prezentată de Ionescu și Madariaga ca având o caracteristică fundamentală: loialitatea. Pentru Ghiță Ionescu și Isabel de Madariaga, în anul 1968, chiar și partidele cu o retorică foarte critică față de sistem în ansamblul său, atunci când se află în afara sistemului, se prezinte la alegerile parlamentare și, dacă și când sunt alese, „tind să accepte regulile jocului” și mobilizează aceleași tipuri de acțiuni ca și cele folosite de ceilalți oponenți, calificate a fi „constituționale”.

Citându‑l pe Ladislas Konopczynski în articolul Majority rule/Domnia majorității, în Encyclopedia of Social Sciences, Ghiță Ionescu și Isabel de Madariaga invocă și o practică extremă de a obține unanimitatea și de a trata minoritatea. Astfel, vechii slavi, pentru care regula majorității era necunoscută, nu admiteau decât unanimitatea și mergeau până acolo încât îi loveau, îi expulzau sau îi aruncau în apă pe cei din rândul minorității disidente.

Ca un semn de recunoaștere a meritelor academice ale profesorului, politologului și editorului GHIȚĂ IONESCU, la câțiva ani de la moartea acestuia, a fost înființată o bursă pentru studiul politicilor comparative. Colegiul editorial al revistei Government and Opposition și‑a propus, astfel, să atribuie anual o bursă de studii unui candidat la doctorat în politici comparative, în valoare de până la două mii de lire sterline. „Ghiță Ionescu a fost nu numai editorul /acestei reviste/ mulți ani”, se afirmă în anunțul pentru lansarea bursei de studii, „ci el însuși a fost un distins erudit în politici comparative. Considerăm că aceasta este o modalitate potrivită de a onora memoria lui Ghiță și de a oferi ajutor tinerilor savanți. Bursa este destinată celor care, după ce au terminat recent un doctorat, trebuie să călătorească pentru a‑și actualiza experiențele pe teren sau pentru a cerceta noi surse documentare”.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*