Gheorghe Stoica Lencan: Perenitatea gândirii gramsciene

Recent, a apărut în România o nouă carte despre Antonio Gramsci semnată de Ioana Cristea Drăgulin, intitulată „Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci”. Editura „Adenium”, unde este publicată, a mai găzduit o lucrare despre Gramsci. Este vorba despre „Scrieri”, traducere din limba italiană. Cum o cunosc foarte bine pe autoare (în calitate de coordonator al lucrării sale de doctorat), ea crearea-statului-italian-in-viziunea-lui-antonio-gramscişi‑a propus publicarea întregii opere a lui Antonio Gramsci în România. O inițiativă deosebită, extrem de lăudabilă, mai ales dacă ne gândim că anul viitor, va avea loc la Universitatea din Bucureşti un congres mondial despre Antonio Gramsci. În legătură cu importanța şi semnificația problemei abordate de către Ioana Drăgulin, mi‑a atras atenția titlul prefeței cu care începe cartea şi anume: „Forja gramsciană”, termen ce sugerează, îndeosebi, faptul că abordarea gramsciană a fost preluată de întreaga cultură italiană (de la marxişti şi până la catolici). Poate acesta este şi sensul la care se referă şi Angelo Chielli, dar e bine să precizăm că aproape în niciun moment Gramsci nu scapă din vedere rolul şi importanța culturii în abordarea problemei risorgimentale. Dimpotrivă. Referindu‑se la scrierea Ioanei Drăgulin, şi Guido Liguori, Preşedintele I.G.S. (Gramsci Societa Internationale), apreciază contribuția autoarei la analiza Risorgimento‑ului: „Studierea Risorgimento‑ului, procesul prin intermediul căruia Italia a devenit pe parcursul secolului al XIX‑lea un Stat național, este deci «via maestra» în analiza gândirii lui Gramsci şi a categoriilor sale teoretice şi politice, deoarece tocmai reflectând asupra Risorgimento‑ului, Gramsci a elaborat în marele «laborator» reprezentat de către istorie mai multe dintre categoriile sale cele mai răspândite şi folosite. Hegemonia, revoluția pasivă, transformismul sunt categorii ce s‑au născut pe teritoriul studiului istoriografic, în sensul în care teza le reconstruieşte”. Aşa se face că Ioana Drăgulin, în cartea sa recentă, trece la o analiză istorică a fenomenului risorgimental afirmând că în istoria Italiei Risorgimento a reprezentat momentul de cotitură în procesul creării statului național. Din acest motiv, evenimentele ce s‑au desfăşurat pe parcursul acestei perioade au fost cele la care s‑au referit principalii oameni politici ai perioadei, fiind participanți activi la importante dispute istoriografice, în care au fost folosite argumente de tip sociologic, economic, politic etc. Toate acestea din dorința de a‑şi explica şi a face ca publicul larg să înțeleagă cauzele şi condițiile care au stat la baza declanşării fenomenului, motivațiile ideologice ale acestor personalități care au stat la baza declanşării fenomenului respectiv. Risorgimento s‑a regăsit în discursul politic din peninsulă pe parcursul ultimelor două secole şi, în acelaşi timp, aproape toți comentatorii au subliniat existența unei „întârzieri istorice” ce a caracterizat națiunea italiană în raport cu evoluția altor națiuni europene. Este vorba aici despre o „deconectare” în raport cu evoluția altor țări din Europa Occidentală. Apreciez, în context, afirmația autoarei cu privire la importanța conceptului de Risorgimento pe care, de altfel, l‑a şi pus în centrul cercetării sale.

O asemenea „abordare” i‑a permis autoarei să surprindă în cartea sa probleme precum „chestiunea meridională”, diferite interpretări ale fenomenului risorgimental, conceptul de hegemonie, transformismul, revoluția pasivă etc. În interpretările sale, Ioana Cristea Drăgulin se întâlneşte cu aprecierile de mare valoare, cu privire la evoluția istorică, cum sunt cele ale lui Max Weber, F. Braudel, M. Migliorini şi Vito Galati. Max Weber, de exemplu, a identificat acele diferențe esențiale dintre etica protestantă şi catolică, explicându‑se astfel apariția unui spațiu dinamic în țările protestante, mult mai deschis liberului schimb şi acumulării de capital. La fel s‑a pronunţat şi Braudel, precizând că Mediterana s‑a definit în timp ca un obiect plural datorită varietății de forme umane, societăți şi culturi care au produs de‑a lungul timpului fizionomii istorice reprezentând caracterul morfologic fondator al spațiului. În acelaşi fel, se înscrie şi interpretarea lui Migliorini care susține existența unor diferențe majore de mentalitate la nivelul corpului politic, fapt ce a blocat desfăşurarea unor activități revoluționare. Un asemenea blocaj a creat condițiile şi cadrul unui nivel de guvernare de tip transformist în perioada risorgimentală. Şi Vito Galati, un apropiat a lui Benedetto Croce susține aceleaşi idei, având în vedere procesul istoric desfăşurat în perioada risorgimentală la nivelul Italiei de Sud, în Calabria. „Procesul de transformare a vieții calabreze s‑a desfăşurat în contradicția dintre libertatea declamată din partea clasei conducătoare liberal conservatoare şi realitatea clasei populare. Liberalii n‑au avertizat decât în mod abstract necesitatea şi datoria de a îmbunătăți starea economică şi morală a claselor umile, printre care cei mai numeroşi erau țăranii”. Cu privire la Risorgimento, Ioana Cristea Drăgulin, aminteşte că, în istoria şi gândirea politică italiană, a avut un rol fundamental în apariția statului modern. Pe parcursul perioadei risorgimentale, termenii Italia şi italieni încep să definească un stat şi o națiune. Este momentul în care societatea italiană îşi identifică părinții fondatori (contele Camillo Benso di Cavour, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi şi Victor Emanuel al II‑lea) şi îşi defineşte idealurile politice. Risorgimento, ca expresie politică s‑a desfăşurat în două etape. Prima dintre acestea a privit perioada anilor 1859-1861, în timp ce a doua s‑a desfăşurat între anii 1861‑1871. Deşi, în mod strict şi restrictiv, perioada în care statul italian s‑a creat este între anii 1859 şi 1871 (încheierea Războiului franco-prusac). Ca o mărturie evidentă a unui asemenea proces stau cuvintele lui Garibaldi spuse la o întâlnire cu populația din Siena, unde afirmă: „Sau Roma vine la Italia, sau Italia merge spre Roma”.

Şi Antonio Gramsci, analizând Risorgimento, introducea un alt concept cheie şi anume: blocul istorico‑cultural. Acesta, în concepția teoreticianului marxist, a reprezentat o categorie sau formațiune istorico‑politică ce explică realizarea procesului de unitate națională, fiind alcătuit din aristocrația agrară şi industriaşii din Nord, împreună cu proprietarii din Sud. Este blocul care i‑a exclus de la participarea în cadrul fenomenului risorgimental, pe țărani, atât în Nord, cât mai ales în Sud, determinând în acest mod o schimbare radicală la nivel politic, economic şi social, pornită de la nivelul elitelor către mase, fără ca acestea din urmă să fie implicate: „modul în care moderații au pus problema națională conducea la apariția unui bloc al tuturor forțelor de dreapta, inclusiv al marilor proprietari de pământ, în jurul Piemontului, ca stat şi armată”. Aşadar, analiza gramsciană a partidelor ce au fost parte a acestui fenomen a reflectat următoarele: existența a două grupuri politice alcătuite din moderați şi democrați, manifestarea unei hegemonii exercitate de către moderați asupra întregii societăți, slăbiciunea iacobinismului istoric în Italia, lipsa unui program agrar din partea Partidului Acțiunii şi inexistența unei reprezentări politice autonome a țărănimii. Continuându‑şi pe mai departe analizele sale cu privire la societatea italiană Il Risorgimento, Gramsci introducea conceptul de bloc istoric prin intermediul căruia explică mult mai adecvat interdependența dintre economie şi cultură, dintre politică şi cultură, dintre obiectiv şi subiectiv. Gramsci propune astfel sensuri noi pentru conceptele de societate civilă şi hegemonie, dar într‑o anumită măsură, şi pentru cele de structură, suprastructură, luptă de clasă (raportul dintre guvernanți-guvernați), comunitate națională, stat, partide, tranziție (revoluție). Blocul istoric este unul dintre conceptele „cele mai importante propuse de gândirea gramsciană” (Al. Pizzorno). El reprezintă acel „arc central al edificiului politic” pe care l‑a elaborat Antonio Gramsci, oferindu‑ne o perspectivă largă privind înțelegerea concepției sale politice şi culturale. În viziunea autorului Caietelor, blocul istoric constituie acel ansamblu complex al forțelor economico‑sociale şi al raporturilor politice şi ideologice (culturale) de la nivelul unei societăți anume privite în unitatea şi organicitatea lor, precum şi în dinamismul şi istoricitatea lor specifică. El este un concept dinamic şi structural care surprinde dialectica relațiilor de determinare dintre structură şi suprastructură în cadrul unei formațiuni sociale, într‑un anumit sistem social concret. Prin intermediul acestui concept, Gramsci pune un accent deosebit pe dialectica raporturilor dintre structură şi suprastructură, vizând o relație mai organică între aspectul economic şi cel politic al formațiunii sociale, precum şi între momentul politic şi cel cultural.

Ioana Cristea Drăgulin, în cartea sa recentă, scoate în evidență contribuția lui Gramsci la înțelegerea societății italiene prin intermediul conceptului de Risorgimento. În „el” găsim cele mai importante analize, discuții şi observații. Astfel, el a subliniat că în analiza fenomenului risorgimental este deosebit de important criteriul istorico‑politic. Acest criteriu poate fi formulat astfel: o clasă este dominantă în două moduri, adică dacă este dominantă şi conducătoare. De aceea, o clasă, înainte să ajungă la putere, trebuie să fie diriguitoare (conducătoare), iar în momentul în care va ajunge la putere, va fi „dominantă” şi „diriguitoare”. Începând cu chestiunea meridională şi continuând cu întregul fenomen al Risorgimento‑ului, evenimentele ce s‑au desfăşurat în această perioadă au fost determinate de situația socio‑politică particulară din peninsulă bazată pe un mare „bloc istoric” realizat ca urmare a alianței capitaliştilor din Nord cu proprietarii de pământ din Sud. La rândul său, apariția acestui bloc este consecința modului în care a fost realizată unificarea teritorială italiană. Gramsci a surprins evenimentele ce s‑au desfăşurat în peninsulă care au determinat situația socio‑politică particulară bazată „pe un mare bloc istoric” realizat ca urmare a alianței capitaliştilor din Nord cu proprietarii pământului din Sud. Se poate spune, de altfel, că şi apariția acestui bloc este consecința modului în care a fost realizată unificarea italiană. Rolul determinat al moderaților pe parcursul întregii perioade risorgimentale s‑a datorat faptului că grupurile de democrați de origine mazziniană şi garibaldiană din interiorul Partidului Acțiunii nu au ştiut să devină forțe „iacobine”, adică să se alieze cu masele rurale şi să pună în prim‑planul acțiunilor politice reforma agrară. Analizând din acest punct de vedere chestiunea meridională, ne putem pune întrebări cu caracter critic cu privire la mecanismele concrete care au stat la baza Risorgimento‑ului în Italia.

De altfel, Gramsci consideră că întreaga perioadă risorgimentală a fost gestionată de clasele moderate, ce aveau o mentalitate de tip conservator şi nu de masele populare. În acest sens, Gramsci consideră că doar dacă mişcarea risorgimentală ar fi pornită de jos în sus, de la nivelul maselor către elite, ar fi putut exista o direcție democratică ce ar fi evitat ruptura dintre Nord şi Sud. Justificarea oferită de clasa conducătoare italiană risorgimentală, conform căreia era necesară dezvoltarea industriei în dauna investițiilor din Sud, este considerată de Gramsci falsă. Totuşi, el nu neagă rolul important al moderaților în realizarea unității naționale, ci pune în discuție modul în care aceştia au negat valorile fundamentale ale democrației pe parcursul întregii perioade risorgimentale, prin faptul că nu au acceptat alte forțe participante. În strânsă legătură cu prezentarea conceptului de „Risorgimento”, apare şi o altă categorie sau concept fără de care nu se poate explica fenomenul social în mişcare, este vorba despre hegemonie. Foarte mult utilizată de către Gramsci, hegemonia este un concept prin care el explică schimbarea „blocului istoric”, evoluția sa. Prin intermediul blocului istoric, Gramsci consideră că se vor putea surprinde şi determina în mod mai potrivit raportul de interdependență dintre economie şi cultură, precum şi cel dintre politică şi cultură, se vor preciza mai adecvat interacțiunile dintre proiectele umane şi legi, dintre voință şi necesitate istorică. De aceea, el se va angaja în „reconstrucția critică a noțiunilor de structură şi suprastructură”. Caracteristicile unui bloc istoric însă sunt determinate de cele ale hegemoniei, întrucât tot complexul problemelor sociale se rezolvă în conformitate cu avantajele şi interesele clasei şi grupului social hegemon. Iată din ce cauză influența şi rolul conceptului de hegemonie este foarte amplu cercetat de către autorul „Caietelor din închisoare”. E necesar însă aici să facem o precizare. Conceptul nu a fost inventat de Gramsci. El era invocat în dezbaterile din Internaționala a III‑a, Lenin îl folosea deseori. Gramsci însă l‑a îmbogățit în multiple sensuri, conferindu‑i diferite conotații, multe provenind din analiza lui Benedetto Croce. Apelul la contribuția lui Croce este sintetizat de Gramsci prin sintagma „direcția culturală”. Întreprinzând în cuprinsul Caietelor sale numeroase investigații cu privire la modul în care se realizează hegemonia burgheziei în societatea capitalistă, observând că mecanismul ei nu constă numai în dictatură şi constrângere, ci şi în înfăptuirea „direcției” ideologice şi culturale. Este posibil, de aceea, avea să demonstreze Gramsci, ca şi proletariatul să acționeze în cadrul suprastructurilor burgheze pentru a‑şi făuri propria sa hegemonie. Trebuie însă ca mai întâi să cucerească „societatea civilă” şi apoi să disperseze din interiorul „blocului istoric” dominația claselor opuse, înainte ca luptele să fi intrat în faza lor politică şi militară. Prin intermediul hegemoniei, astfel, Gramsci va surprinde complexitatea raporturilor dintre forță şi consens, existente în perioadele prerevoluționare şi postrevoluționare (când unul dintre cele două aspecte primează în procesul de instituire sau conservare a blocului istoric). În acest sens, el face precizarea în Caiete şi anume că în țările occidentale, cu o economie relativ dezvoltată, proletariatul are obligația să învețe să conducă, să devină deci conducător cu mult înainte chiar de a veni la putere. „Un grup social poate şi trebuie să fie conducător cu mult înaintea cuceririi puterii guvernamentale (iar aceasta este una din condițiile pentru cucerirea puterii însăşi); apoi, atunci când exercită puterea, şi chiar o ține bine în mâinile sale, devenit dominant, el trebuie să fie în continuare şi «conducător»”.

Clasa muncitoare trebuie, deci, să devină nu numai dominantă, dar şi conducătoare. Antonio Gramsci înfăptuieşte multiplicitatea relațiilor dintre consens şi dominație, hegemonie şi dictatură, surprinzând astfel relativa autonomie a instituțiilor, organismelor, formelor de conştiință şi ideologie în raportul lor cu baza (structura). Şi Ioana Cristea Drăgulin, bazându‑se pe cunoaşterea scrierilor gramsciene, aminteşte că la Gramsci avem de-a face cu „o teorie generală a conceptului de hegemonie… unde aceasta are funcția unei categorii interpretative de care Gramsci se foloseşte pentru a aprofunda analiza statului modern”, aşa cum spunea şi V. Gerratana, de altfel. Mai recent, în anul 2010, Massimiliano Panarari, apreciază mult şi valorifică în contextul de azi conceptul de hegemonie culturală provenit de la Antonio Gramsci.

Au fost multe referințe, în cartea de față, la analizele gramsciene privind societatea italiană, Risorgimento şi consecințele umane determinate de către fascism, precum şi la condiția umană din țara socialismului victorios din vremea lui Stalin. Gramsci a făcut totuşi investigații de mare rezonanță şi astăzi cu privire la condiția umană şi în S.U.A. pe vremea când întreprinderile Ford „cucereau” lumea. În acel timp, muncitorul nu era deloc „flexibil”. Pe atunci, „omul”, muncitorul era „integrat” ca în filmul lui Charlie Chaplin „Timpuri noi” şi Antonio Gramsci are în Quaderni referințe şi analize la acea epocă în capitolul „Americanism şi fordism”, el surprindea astfel o legătură intrinsecă existentă între creşterea demografică în rândul clasei productive (muncitoreşti) şi creşterea în sensul de spor al populației. În „Americanism şi fordism”, Gramsci dezvăluie o multitudine de aspecte privind relațiile interumane, de‑a dreptul chiar inumane. Întreprinderea industrială de tip „fordist” era productivă, fiind „raționalizată”.

În continuare, autoarea cărții a abordat şi alte teme interesante, vizând conceptele de transformism, originea termenului, reprezentanții de vârf ai acestuia: Agostino Depretis, Giovanni Galati conceptele de revoluție pasivă, revoluție fără revoluție, fascismul ca formă a revoluției pasive.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*