Punctul Critic » Istorie » Gheorghe Lencan Stoica: Cesare Beccaria, fondatorul dreptului penal și promotorul interzicerii pedepsei cu moartea

Gheorghe Lencan Stoica: Cesare Beccaria, fondatorul dreptului penal și promotorul interzicerii pedepsei cu moartea

Într‑un roman celebru, intitulat „Secolul luminilor”, Alejo Carpentier descria atmosfera și preocuparea emoțională a cetăților și a întregii populații dintr‑o insulă „Guadelupa”, pe atunci în timpul revoluției franceze‑ colonie franceză. Auziseră și ei, fiind chiar entuziasmaţi de sloganurile „liberté, egalité, fraternité”, așteptau însă pe malul oceanului pentru a întâmpina cumsecade prima corabie ce venea chiar din Franța. Dar mare le‑a fost curiozitatea când au văzut pe vas ceva neidentificabil, adus chiar pentru insula lor, un obiect ce părea misterios, un obiect simbol, inventat în Franța revoluției și care, va înceta să existe doar pe 10 mai 1981, odată cu alegerea ca președinte a lui Francois Mitterand (președinte socialist).

Nu se auzise pe atunci, pe insulă nimic despre o carte devenită și ea celebră apărută și ea în Franța, în atmosfera „iluministă” a epocii lui Voltaire și Montesquieu în care se cerea ca pedeapsa cu moartea să fie interzisă. Se va întâmpla acest lucru numai odată cu alegerea lui Mitterand. Deci timp de două secole s‑a menținut și în Franța luminilor și a expozițiilor universale, pedeapsa cu moartea prin intermediul ghilotinei – acel obiect ce fusese adus în anul 1789 și în Guadelupa. Pe continent însă apăruse cartea lui Cesare Beccaria – Despre delicte și despre pedepse. Aceasta era citită și discutată până și în saloanele împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei și ale principatelor germane în Anglia sau în Imperiul Austriei. În acea vreme, odată cu celebritatea cărții, se perfecționau tot mai mult și mijloacele de tortură. Se ajunsese până și la tragerea pe roată, cum s‑a întâmplat în Transilvania cu Horia și Cloșca, în anul 1784.

Cesare Beccaria a scris o carte care l‑a impus, în mod definitiv, în rândul „filosofilor iluminiști” din preajma Revoluției franceze. Aceasta însă nu e opera unui jurist, ci a unui observator acut, care privind din unghiul vizual al Binelui colectiv, încearcă să apere societatea.

Cesare Beccaria s‑a născut în anul 1733, într‑o familie nobiliară cu un titlu obținut mult mai târziu (numai în 1759 a fost recunoscută de patriciatul milanez). A murit în anul 1794. Și în viața intimă a avut probleme, propria lui familie n‑a recunoscut căsătoria sa cu Tereza Blasco care avea păcatul de a nu face parte dintr‑o familie nobilă. Căsătoria a durat doisprezece ani, iar după moartea Terezei, Cesare se recăsători și așa el va deveni unchiul marelui scriitor Alessandro Manzoni. La cei aproape treizeci de ani el era atras de iluminism fiind în jurul grupului „Il Caffé”, alături de Pietro și Alessandro Verri. Între lucrările scrise în aceea perioadă: „Dezordinea și remediile monedei la Milano în anul 1762”, „Tentativele analitice asupra contrabandei”, „Fragmente asupra stilului” etc. Avea însă o mare admirație pentru „filosofii” francezi, intrând în corespondență cu Morellet căruia îi transmite despre dorința sa de a se converti la filosofie. Convertirea la filosofia luminilor deveni ambiția și visul său, având de altfel și o admirație specială pentru Jean Jacque Rousseau. Despre această admirație știau și colegii săi din cercul „Il Caffé”. La 19 iulie 1763 el le‑a scris „Voi știți că sunt prietenul vostru‑ și vă spun că noi trebuie să continuăm să cultivăm filosofia în secretul inimii noastre, să facem bine oamenilor fără să așteptăm recompensa și să menținem mult mai strânsă prietenia noastră, care e cel mai mare bine de pe planeta noastră”. Avea să constate că toți erau animați de o muncă și idei comune, și era „în acea prietenie din secolul al XVIII‑lea, un germen de fraternitate revoluționară”, cu o energie deosebită care‑i va fi infuzată și lui Cesare Beccaria. Și în mod natural Beccaria se simțea atras la orice pas de modelul parizian. Așa se face că, pentru el, „convertirea” la filosofie avea o semnificație specială și, din această cauză, pentru Beccaria, lectura lui Helvetius, Diderot, D’Alembert sau Condillac erau preocupări obligatorii. Entuziasmul său pentru virtutea filosofilor îl va face să îmbine rigoarea logică și filantropia vremurilor sale, cu utilitarismul lucid și cald, dar și cu sensibilitatea. O probează Pietro Verri, care spune despre Beccaria că era „atât un matematician de frunte cât și un suflet aplecat spre alții”. De aceea, descoperirea ororilor, a suferințelor nu l‑a împiedicat să reflecteze asupra torturii, asupra pedepsei cu moartea și să ajungă la concluzii precise, nete și decisive. În acea perioadă a început să scrie „Despre delicte și despre pedepse”, în martie 1763.

Cartea a fost tipărită la Livorno și a început să fie difuzată și să circule prin Europa. Unul dintre cei mai entuziaști cititori a fost Voltaire. Acesta scria, vorbind despre o întâmplare gravă ce apăruse chiar în Franța. O tânără fată dintr‑o stare socială inferioară rămăsese gravidă și era supusă la diferite pedepse ieșite din comun. Știrea despre apariția cărții lui Beccaria era venită la timp; Voltaire și‑a exprimat admirația pentru cartea lui Cesare Beccaria. Astfel, Beccaria a obținut nu numai reputația literară, dar chiar și o glorie deosebită. Nu vor lipsi însă nici atacurile la adresa celebrei cărți a lui Beccaria. Unul dintre cele mai dure atacuri a venit din partea părintelui Fachinei Ferdinando, care spunea „printre operele cele mai monstruoase și oribile” este cea a lui Beccaria, o carte influențată de Rousseau. Voința egalitară, viziunea unei societăți bazate pe consensul membrilor săi, toleranța și umanitarismul, sunt toate niște elemente care stau la rădăcina cărții lui Beccaria, avertiza părintele Fachinei. Sunt multe erori și erezii în această lucrare intitulată „Despre delicte și pedepse”, argumenta cu violență marele Fachinei, iar la un moment dat o califica și ca fiind socialistă. O acuzație foarte gravă în acel timp. Mai mult decât atât, Fachinei propunea un gen de „tribunale împotriva libertății și spiritelor puternice” cu scopul de a feri „statul de cele mai funeste consecințe”. În urma ofensei clericaliste pomenite de Fachinei, cartea lui Beccaria a fost pusă la index. Și cea mai mare prohibiție a fost decretată la Veneția, unde influența părintelui Frachinei era una dintre cele mai mari, însă nu prea eficace. Totuși, în cele din urmă, ordinea, deducția, forța, elocvența sunt cele ce se întrevedeau din cartea lui Beccaria și recunoașterea autorului începe treptat să vină din partea „filosofilor” francezi. Ei l‑au descoperit pe Beccaria. Cartea se va traduce în Franța. „Despre delicte și despre pedepse” va fi în viziunea lor o primă schiță de drept penal (un veritabil) tratat de drept penal care răspundea exigențelor iluminismului. Morellet scria, de‑a dreptul, cuvântul Tratat pe versiunea traducerii sale.

În cuprinsul cărții sale, Beccaria se întreabă dacă avem dreptul de a pedepsi sau să condamnăm la moarte pe cineva. „Care sunt legile pe care eu trebuie să le respect, care mă separă foarte mult pe mine de un om bogat? Cine a făcut aceste legi? Să atacăm injustiția la rădăcinile sale?” În fond raționamentul lui Beccaria, la origininea sa, se întreabă dacă dreptul de proprietate, așa cum se exprimă el, este conform cu viziunea unei societăți în care egalitatea ieșea din abstracțiile juridice, intrând apoi în faptele economice. De aici provine ezitarea pe care o are Beccaria în fața dreptului de a pedepsi.

El avea oroare și „la modul personal” în fața violenței, a cruzimii. Eliminarea pedepsei cu moartea, și a torturii provin și de aici. Orice temă și argument, pe care‑l aduce, este rezultatul reflecției sale asupra binelui și a răului, este prin urmare, o problemă filosofică la Cesare Beccaria. De astfel, întreaga sa lucrare se fundamentează pe principii filosofice. Se poate observa cu precădere o ezitare profundă a lui Beccaria în raport cu orice fel de violență și cruzime ce vine din partea statului, a societății, a dreptului. De aceea, Beccaria teoretizează mult asupra „dreptului de a pedepsi”: Să consultăm inima umană și „în ea vom găsi principiile fundamentale ale adevăratului drept al suveranului de a pedepsi delictele…”, spunea Beccaria. Iar mai departe, subliniază că „necesitatea i‑a constrâns pe oameni” să cedeze o parte din libertate lor pentru a fi apărați. Din această parte cedată se formează dreptul de a pedepsi. Dar acest drept a devenit din ce în ce mai mult abuz și nu justiție, un fapt și nu un drept”. Beccaria amintește că o astfel de modalitate de a concepe omul și existența lui poate fi vazută și altfel.

În „Introducerea” la cartea sa, Beccaria precizează faptul că legile deși ar trebui să fie rezultatul unor pacte ale oamenilor liberi, ele au fost doar un instrument al pasiunii celor puțini și născute dintr‑o forțată necesitate. Sunt cunoscute astfel „adevăratele relații dintre suverani și supușii săi”. Dar puțini sunt aceia care au examinat și combătut cruzimea pedepsei și neregularitatea procedurilor criminale, acea parte din legislația principală existentă în toată Europa și, de asemenea, puțini au pus în discuție principiile generale și erorile acumulate de secole, relativizând, cel puțin, acea singură forță care a fost anticipată până acum doar pentru a realiza atrocitatea.

Sunt nenumărate consecințele care se deduc din principiile generale amintite mai înainte. Una din primele consecințe, după Beccaria, ar fi aceea că numai legile pot deculpa pedepsele asupra delictelor, iar această autoritate provine de la legislatorul ce reprezintă societatea unită printr‑un contract social. Încă odată, sunt precizate premisele gândirii lui Beccaria. Rousseau este unul dintre filosofii de la care a plecat Beccaria. A plecat de la Rousseau și se întoarce mereu la „contractul său social”. Pentru Rousseau totul pleacă de la obligația oamenilor de a fi liberi, adică de a trăi conform rațiunii. Se întâlnește pe acest plan cu Kant. Și acesta îl are în vedere pe Rousseau. Referindu‑se la legi, Beccaria are un articol în care se face trimitere la interpretarea legilor. În cazul oricărui delict, ne spune el, trebuie să facem o judecată de tip silogistic. Pentru a înțelege mai bine legea trebuie să facem un silogism perfect. Premiza majoră trebuie să fie legea generală, premiza minoră este acțiunea conformă sau nu cu legea generală. Consecința va fi clară. În consecință, libertatea sau pedeapsa. Cunoștințele noastre și toate ideile noastre au o conexiune reciprocă. Fiecare om are punctul său de vedere. Spiritul legii ar fi rezultatul unei mai bune sau mai rele judecăți a celui care analizează starea de fapt (judecătorul). Având în vedere delictele, Beccaria spune că acestea reprezintă raportul dintre oameni și oameni, adică între egali și numai necesitatea a făcut să apară împingerea spre pasiuni și opoziții de interese în elaborarea în cele din urmă a utilității comune, ce stă la baza justiției umane. Este vorba aici de situația în care se poate face cel mai mare rău din societatea cu cele mai bune intenții sau a celui mai bine cu cea mai rea voință.

Cartea lui Beccaria „Despre delicte și despre pedepse” cuprinde în afara unei „Introduceri” și unei argumentări despre cei care trebuie să citească, 47 de capitole, inclusiv o concluzie. În lucrarea lui Beccaria se vorbește despre originea pedepsei, despre dreptul de a pedepsi, consecințele, interpretarea legilor, obscuritatea legilor, proporția dintre delicte și pedepse, erorile în măsurarea pedepselor. Un alt gen de capitole se referă la divizarea delictelor, despre omoruri, despre dueluri, despre liniștea publică, scopul pedepselor, mărturii și formele de judecată.

Iată ce spune Beccaria: sclavia perpetuă este dureroasă ca și moartea și tot la fel de crudă. Iar moartea este un exemplu de atrocitate, îndeosebi dacă e prevăzută și în mod legal, formal.

În alt capitol, Beccaria declară că trebuie făcut ceva la nivelul legii pentru a preveni un act ce provoacă un delict. Un catolic n‑ar vorbi astfel. La capitolul al XVI-lea el vorbește despre prevenția delictelor. El spune că oamenii sclavi sunt mai cruzi decât cei liberi, un rol important îl are educația în depășirea unei asemenea situații.

Aprecierea cărții lui Beccaria, are și ea un caracter istoric şi asupra ei s‑au pronunţat spirite ca Voltaire, Kant, Hegel și Marx, care au avut cuvinte de laudă. Critica lor, a clasicilor, a contribuit mult la corecta valorificare a cărții lui Beccaria. Odată însă cu trecerea timpului, lucrarea lui Beccaria este din ce în ce mai mult dependentă de timpul în care este evaluată. De exemplu, un lector din anul 1910 avea probabil un interes scăzut pentru lectura cărții lui Beccaria. Cartea ar fi avut probabil un interes mai mult istoric, în schimb pentru un cercetător din 1980 și chiar de astăzi, situația se prezintă cu totul altfel.

Scrisă între anii 1763 și 1764 la directa solicitare a lui Pietro Vierri, „Despre delicte și despre pedepse” a devenit o operă fundamentală (de o deosebită modernitate) pe măsura secolului luminilor, facând din Cesare Beccaria unul dintre cei mai mari italieni, cei mai celebri, alături de Machiavelli și de Vico.

Beccaria duce mai departe ideea „contractului social” a lui Rousseau. Iar Imanuel Kant vede în contract „singurul mod de a ieși al omului din starea sa naturală” astfel va fi fondată autonomia pedepsei „fiind acțiunea mea – voită de mine – de fapt de libertatea mea”. Legea penală este un ordin al acțiunii, un imperativ al său, este ceea ce rațiunea prescrie, când ea ca voință generală e întruchipată de Stat.

Așa se face că în bătălia sa, Beccaria, pentru a răspunde exigențelor rațiunii în conformitate cu epoca luminilor, se fundamentează pe ideile lui Rousseau și Montesquieu. „Omul nu e patronul vieții sale și nici al libertății sale și nici nu poate fi redus la bestia de serviciu: moartea, închisoarea, munca forțată, nimeni nu poate influența asemenea pedepse, nimeni nu are dreptul de a pedepsi și nu orice pedeapsă este un drept”, spunea Beccaria.

De aici și din alte argumente, fundamentează el interzicerea pedepsei cu moartea și diminuarea torturii. Cartea lui devine faimoasă într‑o vreme când asemena pedepse erau practicate în toate statele în cele mai atroce forme. „Despre delicte și despre pedepse” este o lucrare care participă din plin la proiectul general elaborat de iluminiști. Din această cauză Beccaria este aproape asilimat de gândirea iluministă modernă. Contribuția sa este aceeași ca a lui Rousseau, Helvetius, Hobbes și Montesquieu. De aceea, paginile sale cele mai faimoase, ca cele împotriva torturii și cele împotriva barbarului rit al pedepsei cu moartea, reprezintă acel aport care lipsea din proiectul iluminiștilor pentru „omul complet”. Ceea ce a adus Beccaria a vitalizat iluminismul și a pătruns în țesutul psihologiei colective. „Despre delicte și despre pedepse” i se repropune astfel lectorului, cu multă energie ca o provocare, trezind prin vigoarea și originalitatea ideilor sale simțul de revoltă și un model de polemică civilă.

„Despre delicte și despre pedepse” este o carte de luptă politică. În lumina acestei considerații Beccaria poate fi el însuși văzut ca filosof, și mai mult, se vede în acest fel, spiritul matematic care‑i e propriu. Avem de‑a face cu o veritabilă conceptualizare a problemelor politice. Asemenea analize i‑au adus lui Beccaria nu numai o recunoaștere din partea italienilor, dar și a umanității în general. În anul 2007, când în Italia la guvernare se afla un guvern de stânga, Massimo D’Alema (pe atunci ministru de externe), a propus ca în lume să fie interzisă pedeapsa cu moartea. În țările membre ale Uniunii Europene, pedeapsa cu moartea este interzsă, nu același lucru se întâmplă în China, în SUA și în țările islamice. Precum am mai amintit, după al doilea război mondial, interzicerea pedepsei cu moartea a influențat foarte mult mișcările de protest și pentru drepturile omului, în special din Europa și SUA. Războiul din Algeria a fost un astfel de eveniment. În fruntea unei asemenea „mișcări” s‑a situat Albert Camus și Arthur Koestler.

În 1957 apăruse în Franța „Reflecții asupra pedepsei cu moartea”, iar atunci, ghilotina era încă folosită, dar în timp, peste douăzeci de ani opinia s‑a schimbat în Europa. Koestler care a luptat în războiul din Spania și a fost condamnat la moarte în 1937, scăpând din mâna călăului, a declanșat Campania naționala pentru abolirea pedepsei cu moartea.

În Italia, la Torino, Luigi Firpo și‑a propus să editeze întreaga operă a lui Beccaria. Au apărut 17 volume, ele au rămas înscrise într‑un ansamblu de valori ce constituie patrimoniul umanității.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*