Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » George Apostoiu: Testul francez. De ce a câştigat Macron?

George Apostoiu: Testul francez. De ce a câştigat Macron?

Recentele alegeri prezidenţiale din Franţa au adus modificări substanţiale în strategiile electorale. Succesul unui candidat fabricat în laboratoarele politicii într‑un timp scurt, cazul centristului Emmanuel Macron, şi eliminarea din primul tur de scrutin a candidaţilor partidelor tradiţionale, Republican (gaullist) şi Socialist (de stânga) sunt semne ale unei posibile decompoziţii a sistemului politic francez al celei de a V‑a Republici. Dacă ar fi să‑i dăm crezare reputatului economist Jacques Attali, fost consilier al lui François Mitterrand, Macron este un Pygmalion politic: „Emmanuel Macron ? Eu l‑am descoperit. L‑am inventat, chiar”.

Să începem cu începutul
Rezultatele primului tur de scrutin confirmă tendinţele manifestate în societatea franceză: decepţia pentru mizele mici sau inadecvate ale guvernării Hollande, concesiile făcute populismului promovat cu energie de Frontul Naţional (mai ales după alegerea lui Trump la Casa Albă), deruta în faţa interferenţelor ideologice între republicani şi socialişti. Odată eliminaţi reprezentanţii dreptei şi ai stângii, cursa pentru Elysée a fost continuată de pupila lui Attali, Emmanuel Macron, până mai ieri fost ministru al economiei în guvernul socialist, şi Marine Le Pen, reprezentanta Frontului Naţional care se luptă cu şanse minime împotriva Europei comunitare şi pentru stoparea migraţiei economice din care nu lipsesc ingredientele xenofobe. Succesul celor doi a fost favorizat şi de propaganda în campania electorală a unor precepte cel puţin discutabile în democraţie: „votul util” (variantă a „votului negativ” practicat de peste două decenii de români), împărţirea electoratului în „poporul etnic” (Le Pen) „poporul social” (socialiştii şi stânga comunistă a lui Mélenchon), „poporul de dreapta” (Fillon), ceea ce a condus la divizarea Franţei. Aşa încât, după eliminarea candidaţilor partidelor tradiţionale, se punea întrebarea dacă cei rămaşi în cursă, un centrist‑neoliberal şi o frontistă xenofobă erau îndreptăţiţi să ocupe fotoliul de la Elysée. Dacă puteau să devină oamenii refacerii încrederii în grandoarea şi unitatea Franţei.

Noul preşedinte ales, Macron, este perceput ca pro‑european, de unde şi reacţiile de uşurare cu care a fost primit insuccesul doamnei Marine Le Pen. Dacă nu a realizat victoria pe care şi‑o dorea, lidera Frontului Naţional a anunţat că va continua bătălia din Parlament. Pentru prima dată dreapta nu a mai avut un candidat în turul doi! O perspectivă care dă frisoane mai ales dreptei, ieşirea din cursă a candidatului acesteia, din primul tur de scrutin, s‑a datorat aderenţei tot mai mari a electoratului dreptei la ideile liderei Frontului Naţional. Ceva mai mult, un sfert dintre tinerii catolici au votat Le Pen. Republicanii au pierdut mizând exagerat pe „votul util” folosit ca antidot pentru stoparea extremei drepte, şansele lor fiind minate şi de compromiterea candidatului Partidului Republican, Fillon, prin declanşarea în timpul campaniei electorale a unor anchete judiciare pe motiv de corupţie. De alt­fel, loviturile instrumentate prin justiţie au devenit practică uzuală de eliminare a adversarilor politici. Şi eşecul socialiştilor era uşor de prevăzut, în primul rând prin efectul erodării puterii – se aflau la guvernare –, dar şi a slabelor performanţe în economie, a erorilor în plan social, a politicii belicoase faţă de statele islamice, ceea ce a condus la creşterea valului de terorism pe teritoriul francez. Alegerile din Franţa mai scot la iveală o particularitate: criza ideologiilor. În loc să‑şi adapteze doctrina la noile mutaţii sociale, stânga a recurs, cum scria Michel Onfray, la celebrarea permanentă a liberalismului, intrând pe terenul dreptei. Republicanii, la rândul lor, au apelat excesiv, până la ipocrizie, la mitizarea „valorilor franceze”, dovedindu‑se, astfel, la fel de „ieşiţi din timp” ca şi socialiştii.

Este adevărat că Franţa a obosit în proiectul clasic al alternanţei la guvernare. Orgoliul „excepţionalismului francez” a ajuns să‑şi găsească adversari într‑o realitate nouă, mai puţin compatibilă cu democraţia Republicii prezidenţiale gândită în condiţiile anilor ’50 ai secolului trecut (după războiul din Algeria) de generalul de Gaulle. Acestuia îi plăcea să se considere „monarhul” noii Republici, a V‑a, pe care a inaugurat‑o în 1958. Unii dintre succesorii lui şi‑au închipuit că pot moşteni coroana. Nu tuturor le‑a reuşit. Doar Mitterrand (socialist) şi Chirac (republican) rămân preşedinţi importanţi în climatul şi natura gaullismului. Moştenirea lui de Gaulle este o povară. Nici o democraţie occidentală „nu cunoaşte o concentrare de putere în mâinile unei singure persoane” aşa cum se perpetuează azi în Franţa. (Serge Halimi, Le Monde diplomatique, aprilie 2017). Este tânărul Macron pregătit să ducă povara moştenirii lui Charles de Gaulle?

O victorie scontată

Nu cred că francezii şi‑au adus aminte de vorbele de duh ale lui Georges Clemenceau: „viaţa m‑a învăţat că este bine să te privezi de două lucruri: preşedinţia Republicii şi prostata”. Dacă trecem peste ironia savuroasă a avertismentului fostului prim‑ministru şi preşedinte al Conferinţei de pace de la Paris, din 1919‑1920, liniştită nu poate fi decât lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen; alegerile parlamentare o găsesc dezamăgită, nu şi descurajată. În timp ce, pe învingător, acest scrutin l‑a aruncat cu o lună de zile înainte de parlamentare între taberele republicanilor şi socialiştilor tocmai când trebuia să formeze un guvern, fie şi pentru o lună, până la alegeri. Pentru recuperarea terenului pierdut la prezidenţiale, atât dreapta, cât şi stânga au început de a doua zi bătălia pentru Parlament. După instalarea la Elysée, la 14 mai, a lui Macron, importantă devine culoarea guvernului ieşit din parlamentarele din iunie. Tradiţia politică în Franţa a consacrat coabitarea între preşedinte şi guvern, nu şi formula coaliţiei de guvernare, ca în Germania.

Victoria lui Macron, pregătită bine mai ales prin media, a fost posibilă şi pe fondul erorilor partidelor politice tradiţionale. Dreapta greşise atunci când a avansat candidaturile unor politicieni cu şanse minate de suspiciuni de corupţie. În absenţa unui al doilea mandat al lui Hollande, stânga a calculat eficient rămânerea la putere crescându‑l din umbră – prea deasă această umbră! – pe Macron. Am urmărit atent spectacolele de stradă ale militanţilor celor doi protagonişti. Ca să evit o posibilă suspiciune, voi spune că „poporul etnic” al doamnei Le Pen îl constituie francezii de baştină, „de souche”, fără excepţie. În schimb, în „poporul social” al lui Macron exultau maghrebienii şi africanii proveniţi din fostele colonii. În aritmetica voturilor, din motive de ideologie ultra‑naţionalistă, Marine Le Pen a eliminat milioanele de voturi ale francezilor proveniţi din fostele colonii. Eroarea i‑a fost fatală ca şi tatălui ei care, cândva, a pus insidios întrebarea: îmi puteţi spune cum va arăta peste cincizeci de ani un francez? Marea majoritate a „străinilor” din Franţa sunt „copiii colonilor”, cetăţeni ai Franţei care cred în valorile Revoluţiei: „liberté, égalité, fraternité”. Cunoştea acest adevăr doamna Le Pen şi, totuşi, nu a ţinut cont de el. Aşa încât, nu este greşit să socotim reuşita lui Macron o victorie a Franţei cosmopolite şi moderne, ieşită dintr‑o realitate istorică, cea a post‑colonialismului, devenită din mers („en marche”) una politică. Se va vedea cât de inspirat a fost Macron când a transformat „mişcarea” în partid, botezat La République en marche.

Mulţi dintre francezii de religie islamică au votat Macron, un centrist fără de partid. Istoria serveşte o astfel de ironie când trebuie. A existat un Ioan fără de Ţară, de ce nu ar fi şi un preşedinte francez fără de partid? Macron, ca exponent al elitei, a ales să fie centrist. O poziţie care riscă să tulbure apele atât la stânga, de unde provine, cât şi la dreapta, unde este curtat. Sunt multe de spus. În treacăt, vreau să amintesc o gafă uriaşă făcută de Macron, care nu poate fi uitată de francezi: cu şase luni înainte de alegeri, el a căzut în capcana unui ziarist algerian şi a calificat colonialismul francez drept „crimă împotriva umanităţii”. Gura păcătosului…tânăr, cu orizont fără înălţime… adevăr grăieşte! Dacă nu ar fi trebuit eliminată Marine Le Pen, această gafă i‑ar fi fost fatală. Încă o precizare importantă. Mai mult decât oricând, la alegerile prezidenţiale din mai care l‑au propulsat pe Macron, absenteismul a făcut legea, reprezentând peste 25% din alegători; 9% dintre cei care au votat au recurs la „votul alb”, o nouă armă politică. Aceste procente, adunate cu voturile pentru Marine Le Pen, cca. 34%, arată că peste 70% dintre francezi nu l‑au preferat pe Emmanuel Macron şi nici programul lui electoral. Ei au vrut să ridice baricade împotriva extremismului şi le‑a reuşit. Aici, francezii au tradiţie!

Va reuşi testul francez?

De la o vreme, electoratul este îndemnat să voteze alt­fel, să se elibereze de prejudecăţi. Ar fi bine, cu o condiţie: noul curent să nu contribuie la instalarea altor prejudecăţi, încă şi mai puţin utile în democraţie. Acum, la modă este „votul anti‑sistem” văzut ca mijloc pentru schimbarea clasei politice. După război, sistemul politic francez, cel construit de Charles de Gaulle, a permis Franţei recuperarea poziţiei de putere europeană şi i‑a conferit identitate prin conceptul „Franţa francezilor”. Intra aici destul anti‑americanism, este drept, precum şi proiecţia irealizabilă a unei Europe „de la Urali la Atlantic”. Dacă împotriva acestui sistem a fost gândită schimbarea de la 7 mai 2017, atunci este posibil să asistăm la sfârşitul celei de a V‑a Republici. Cine şi în cât timp va putea construi o altă Franţă puternică?

Una care, dintr‑o necesitate istorică pe care nu o dezvolt, trebuie să stea alături de Germania?

Se vorbeşte de o enigmă, de un succes neobişnuit al unui necunoscut, venit dintr‑un prezent en marche, sloganul mişcării pe care Macron a confecţionat‑o. Cum? Nimeni nu ştie prea bine. Ţine de domeniul evidenţei că victoria noului preşedinte nu se datorează programului său de guvernare, ci barajului pe care partidele politice au consimţit să‑l ridice în calea extremismului. Lecţia populismului american a venit la timp pentru îndreptarea lucrurilor în Franţa, cu beneficii aşteptate în Europa. În privinţa curentului europenist, ambiguitatea Brexitului a fost, şi ea, de folos francezilor. Dar nici una, nici alta, nu sunt suficiente pentru înţelegerea dedesubturilor maşinăriei politice care a funcţionat la ultimele alegeri. Dovada: odată trecut pericolul, Macron a fost criticat, entuziasmul pentru victoria lui s‑a stins, au apărut semne de întrebare care ţin de chimia democraţiei. În Franţa, „votul util” a funcţionat nu ca expresie a voinţei populare, ci ca pârghie de răsturnat adversarul. Nici un regret pentru insuccesul lui Marine Le Pen, dar nici prea multă îngăduinţă dincolo de succesul stopării Frontului Naţional nu se arată. Pe fond, frământările privesc îndepărtarea cetăţeanului de funcţia scrutinului electoral, esenţă a aşezării oricărei guvernări pe soclul solid al democraţiei.

Se spune că Franţa a salvat curentul pro‑european prin Macron. Îl văd „en marche”, venind din Curtea Louvrului, pe fondul Odei bucuriei a lui Beethoven, azi Imnul Uniunii Europene, pentru a se urca la tribuna din faţa Piramidei care i‑a devenit fundal în timpul discursului de preşedinte ales. Unul al încrederii în valorile Revoluţiei franceze, în naţiunea franceză, în viitorul Europei.
Va reuşi testul francez? Pentru că, este clar, că avem de‑a face cu un test.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*