Punctul Critic » Editorial » George Apostoiu: Lumea între conformism şi primejdii reale

George Apostoiu: Lumea între conformism şi primejdii reale

Mai mult decât orice agresiune in­tervenită în lume (războaie locale, cri­ze, migraţii de populaţii etc.), apariţia stărilor conflictuale în Europa ridică cele mai mari preocupări pentru pro­iecţia viitorului. Iluzia păcii în Europa a fost spulberată de criza din Ucraina. Între garanţiile privind securitatea eu­ropeană şi primejdiile reale, terenul a devenit instabil, nisipos. Sentimentul de nesiguranţă îl sugerează trecutul: până acum, schimbarea raportului de forţă pe continent nu s‑a făcut la masa tratativelor. Şi pare să nu razboi-mondial-iii-fotopoată fi făcut nici de acum înainte prin mobi­lizarea reţelelor de socializare, inova­ţie a revoluţiei informaticii, chiar dacă aceasta a funcţionat cu succes în pri­ma fază a crizei din Ucraina.

În primele două decenii ale noului secol, sigur cuantificabile rămân refa­cerea poziţiei mondiale a Rusiei şi in­trarea Chinei în clubul superputerilor. După dezmembrarea Uniunii Sovieti­ce, creşterea influenţei Statelor Unite în Europa de Est, pe calea extinderii NATO, era de aşteptat. Greu de anti­cipat a fost limita procesului de extin­dere. Şi, pentru unii, probabil, natura reacţiilor la modificarea zonelor de influenţă pe această cale. Nu însă şi pentru cei care introduceau lecţiile is­toriei în analize. Politologul canadian Jacques Levesque, profesor la Uni­versitatea din Montréal, vede astfel atacarea ultimei etape a acestui pro­ces: „După «revoluţia portocalie» din Ucraina şi mai ales după summitul NATO din 2008, la care G.W. Bush a reuşit să înscrie în declaraţia solem­nă că Ucraina şi Georgia vor deveni într‑o zi membre ale Alianţei, Vl. Pu­tin s‑a arătat deschis mai ameninţă­tor. Bush smulsese acea declaraţie după ce Franţa şi Germania provo­caseră eşecul unui plan de integra­re imediată a acelor state în Alianţă. Toate sondajele din Ucraina arătau că majoritatea populaţiei se opunea aderării la NATO, motiv pentru care guvernul refuza să organizeze un re­ferendum pe această temă”. (La crise russo‑ukrainienne accouchera‑t‑elle d’un nouvel ordre européen?). Rezul­tă că, în 2008, Franţa şi Germania nu acceptau nici măcar perspectiva pro­misiunii integrării Georgiei şi Ucrainei în NATO. De unde se vede că nicio prognoză nu se poate face în absenţa confruntărilor dintre marile puteri, fie ele şi partenere.

Dacă depăşim capcanele bătăliilor mediatice, evoluţiile la scară globală depind nu doar de raporturile Rusiei cu NATO, ci, mai degrabă, de evoluţi­ile ce conduc spre naşterea lumii mul­tipolare. În acest complicat proces, proporţiile hegemonismului vor rezul­ta din competiţia dintre Statele Unite, China şi Rusia. De la o vreme, se ob­servă o deplasare a interesului aces­tora spre regiunea Asia‑Pacific care, se crede, va deveni centrul mondial de putere. Dar, înainte de a se ajun­ge acolo, sunt declanşate mari bătălii, mai mult sau mai puţin vizibile. Într‑un centru de putere fixat în Asia‑Pacific, rolul Chinei va deveni primordial. O îndreptăţeşte puterea ei economică, a doua din lume, şi o sugerează atenţia acordată prezenţei militare în Oceanul Pacific. Pentru o stâncă nelocuită din Marea Chinei, pe care o revendică Ja­ponia, Pekinul a trimis în zonă o navă militară şi a făcut declaraţii intransi­gente. Ce mijloace va pune în mişca­re o modificare substanţială a ordinii mondiale? În evaluările Washingto­nului, Rusia s‑a manifestat agresiv militar în timpul crizei din Ucraina, stat intrat în ceea ce la Moscova este definit ca „vecinătate imediată”; ideea pericolului a fost extinsă la statele eu­ropene. Prezenţa militară chineză în Marea Chinei, tot o „vecinătate imedi­ată”, a avut o interpretare diferită, le­gată direct de raporturile chino‑ame­ricane. În Raportul Departamentului Apărării pe 2013 înaintat Congresului american, se precizează că viziunea chineză pare echilibrată „China con­sideră că relaţiile stabile cu vecinii şi cu Statele Unite sunt indispensabile pentru stabilitatea şi dezvoltarea ei”. Constatarea este importantă şi expli­că tratamentele diferite în relaţiile din­tre puterile mondiale.

Adaptarea strategiilor pentru o rea­şezare a raporturilor evidenţiază faptul că, spre deosebire de trecut, modifică­rile la această scară nu au antrenat, cel puţin până acum, conflicte majore între marile puteri. La nivelul Europei, ca să revenim acasă, rivalităţile s‑au consumat mai degrabă în dispute po­litice. Este de observat că o eventuală creştere a agresivităţii în refacerea or­dinii mondiale ar surprinde Europa în pierdere de viteză. Pentru prima dată din Antichitate, apare riscul ca bătrânul continent să‑şi piardă preeminenţa pe care i‑au conferit‑o Umanismul şi Re­naşterea nu ca pământ al civilizaţiei şi ideilor novatoare – aceasta este deja istorie incontestabilă –, ci ca motor al dezvoltării şi progresului. Deocamda­tă, remanenţa istorică menţine Euro­pa în rândul puterilor lumii. În sensul tendinţei de organizare politică proprie, semnele timpului sunt, însă, descura­jante: Uniunea Europeană trăieşte mo­mente traumatizante, mecanismele ei se gripează uşor. În ciuda evidenţelor, Bruxellesul refuză să facă un inventar al erorilor. Europa caută să răbeltane_by_vinyariel-fotomână în bătălie cu întregul arsenal de care dis­pune: tradiţia civilizaţiei, ascendentul culturii politice, puterea economică şi tehnologică, chiar şi cu iluzia refacerii influenţei sale în acea parte de lume acoperită cândva de puterea ei colo­nială. De aceea, în evenimentele care par să bruscheze viaţa continentului manifestă multă prudenţă.

În evaluarea trecutului, memoria colectivă poate să fie împinsă în pos­tulate înţepenite. Depăşirea lor este o necesitate impusă de istorie. Reeva­luările nu sunt uşoare, mentalitatea fi­xată în timp suportă greu asaltul ade­vărului. Ruşii consideră că tot ceea ce au cucerit ţarii le aparţine, iar ceea ce cotropea armata sovietică li se cuvi­ne. Americanii sunt convinşi că intere­sele lor naţionale se află peste tot în lume. Chinezii au filozofia lor, ritmurile lor politice se măsoară în secole. Să adăugăm pe această listă şi câţiva ac­tori mai mici. Japonezii îşi venerează trecutul colonial, deşi datorează, mă­car moral, scuze pentru cruzimea ar­matei lor în epoca de glorie imperială. Francezii dezbat contradictoriu moş­tenirea cuceririlor lor; în 2005, Parla­mentul Franţei încă mai adopta o lege prin care li se pretindea profesorilor de istorie să asigure „o lectură poziti­vă” a colonialismului. De la Bismarck şi până azi germanii trăiesc sub impe­rativul nevoii de ordine cazonă, renu­mele kaizerului de „cancelar de fier” este transferat automat asupra urma­şilor, indiferent de timp şi de culoarea politică a acestora. Dacă nu conferim valoare de mesaje biblice, părerile cunoscătorilor avizaţi despre străini, mai ales despre adversari, merită să intre în analizele politice. Afirmaţia lui Talleyrand potrivit căreia Rusia este în egală măsură puternică şi slabă este confirmată de creşterea şi descreş­terea, după caz, a imperiului rus sau sovietic. În schimb, cea a lui Henry Kissinger, care credea că Pekinul îşi pierduse siguranţa de sine după pro­testele din Piaţa Tienanmen, din au­gust 1989, nu s‑a confirmat. China a trecut la o ofensivă tăcută, pe toate planurile – economic, politic şi militar – şi şi‑a asigurat un loc în conducerea lumii. Consideraţiile istoricului francez Charles Zorgbibe despre misiona­rismul american nu sunt împărtăşite de toată lumea. În 1988 acesta scria: „Statele Unite au misiunea de a răs­pândi în lume principiile democraţiei şi obligaţia de a contribui la edificarea unei ordini mondiale: primul principiu era moştenit de la părinţii fondatori, cel de al doilea fusese impus de Wil­son din clipa în care, prin apariţia lor pe scena internaţională, Statele Uni­te au avut posibilitatea să‑şi verifice în focul realităţilor interstatale veridi­citatea viziunii lor despre o societate internaţională ideală”. Dar adversarii preşedintelui l‑au socotit „dogmatic rătăcit care a vrut să organizeze sau mai bine să dezorganizeze viitoarea pace, în loc să câştige războiu’… Ad­versarii wilsonianismului atacă «sin­dromul Wilson» – această concepţie când înflăcărată, când statică, întot­deauna juridică şi moralizatoare, a unei societăţi internaţionale ideale”. (Wilson, un cruciat la Casa Albă).

Revoluţia industrială apărută a atras după sine nu numai progresul umanităţii, ci şi destule războaie, co­lonialismul fiind o consecinţă directă a acestora. Poate revoluţia de azi, cea a informaticii atotbiruitoare, să elimi­ne războiul? Deocamdată, pe lângă uriaşele beneficii, ea a fost pusă în slujba revoluţiilor portocalii din Geor­gia şi Ucraina, a celei a iasomiei din Tunisia şi a ajuns în mod diabolic să fie folosită cu mai multă eficienţă de terorismul mondial. După 11 septem­brie 2001 a apărut noţiunea de „co­munitate internaţională” de care încă se mai face uz în unele strategii mili­tare. Ce a mai rămas din unitatea pe care acea „comunitate” o manifesta în faţa pericolului terorismului? Mai este acum „internaţională”? Raţiunea de­clanşării războiului din Irak, în 2003, şi revoluţiile din „primăvara arabă” care au instalat democraţii şubrede în locul dictatorilor au modificat complet interesul pentru poziţii unitare. Partea cea mai gravă o reprezintă consecin­ţele acesteia în deschiderea de noi fronturi de luptă terorismului. Maniera în care a fost lichidat Saddam Husse­in nu a lăsat niciun dubiu în privinţa compromiterii şanselor pacificării Ira­kului. Nu deplânge nimeni dictaturile, dar când în locul lor sunt instalate re­gimuri incapabile de guvernare apar semne de întrebare privind contextul şi oportunitatea lor. Nu se cuvenea să fie schimbaţi dictatorii – nu discutăm pe ce cale – cu mult mai devreme? De la „revoluţiile arabe” cel mai mic conflict în Orientul Mijlociu are şanse să eşueze în război. Imediat s‑au de­clanşat disputele pentru putere dintre şiiţi şi suniţi. Djihadiştii şi‑au refăcut, în bună parte, în Irak şi Siria, Califatul desfiinţat în 1924; acesta este impro­priu denumit stat, este o structură te­roristă, cea mai puternică din câte au existat, încât mulţi se întreabă ce rost a avut sacrificarea lui Saddam.

Lumea în care trăim a intrat în tur­bionul unui nou ciclu istoric. Destabili­zarea, conflictele şi războaiele se do­vedesc cu mult mai profitabile decât cooperarea, dezvoltarea şi progresul. Până acum a fost evitată ciocnirea di­rectă între marile puteri. Echilibrul te­rorii, cel realizat pe existenţa arsena­lului nuclear, încă mai funcţionează. Pentru cât timp şi cu ce preţ?

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*