Punctul Critic » Lecturi » George Apostoiu: La o aniversare – Mircea Maliţa şi logica în diplomaţie

George Apostoiu: La o aniversare – Mircea Maliţa şi logica în diplomaţie

Academia României şi Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brăianu” au organizat, la 20 februarie, o manifestare de omagiere a Academicianului Mircea Maliţa la împlinirea vârstei de 90 de ani. Cei care l-am cunoscut, care i-am stat aproape sau prin preajmă, am socotit că tinereţea savantului nu îngăduie acceptarea acestei vârste. O tempora! Aşa cum nu ne-a fost uşor să înţelegem ingratitudinea care i s-a făcut în 1985 prin înlăturarea din viaţa activă publică. Întreaga domniei sale cariere, de la director în Ministerul Afacerilor Externe (de îndată ce a fost angajat, a înfiinţat, în 1962, Direcţia Relaţiilor Culturale), la întemeietorul Şcolii româneşti de diplomaţie, apoi ministru-adjunct şi reprezentant al României în forumuri de negociere de cea mai înaltă responsabilitate, Academicianul Mircea Maliţa a parcurs prea lent drumul pe care îl merita în diplomaţia românească. Nu era o impresie, era o evidenţă. Când a fost numit ministru al Învăţământului, mulţi dintre noi, convinşi că este întruchiparea diplomaţiei, nu ne-am putut bucura. Eram, într-un fel, prizonieri ai unei ingratitudini şi ne era greu să anticipăm că mentorul nostru va fi la fel de util învăţământului românesc. A fost, aşa cum avea să fie şi în domeniile delicate ale ştiinţelor care depăşeau frontierele, precum matematicile, logica, etica şi cultura şi pătrundeau, prin iscusinţa minţii sale, în sfera diplomaţiei. Printre noi, Academicianul Mircea Maliţa plutea, lăsând impresia că este desprins de realitate. Şi chiar era, în felul domniei sale de a trăi în viitor.

*

Mărturisesc că, în apariţiile publice –, din păcate tot mai rare – ale Acad. Mircea Maliţa, mă interesa reacţia noii generaţii faţă de trecutul recent, dacă şi cum este înţeleasă politica externă a României din a doua jumătate a secolului XX ale cărei obiective au fost recâştigarea independenţei şi consolidarea suveranităţii. Chestiune de interes sociologic major, căci în acel timp, din motive care nu au depins de români, ţara era integrată într-o alianţă militară, Tratatul de la Varşovia, şi într-o organizaţie economică, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, ambele impuse şi conduse de la Moscova de ideologi comunişti. Noul secol, cel al generaţiei tinere, a început cu o Românie integrată, de asemenea, într-o alianţă militară, NATO, şi în alta economică, Uniunea Europeană, ambele fondate pe valori ale democraţiei occidentale. Două ere politice diferite în care Mircea Maliţa s-a remarcat ca sfetnic important al politicii externe româneşti.

Intelectual cu o deschidere vastă şi o intuiţie superioară a sensurilor politicii, diplomatul îşi explică opţiunile, atunci şi acum, ca datorie faţă de ţară, nu faţă de o ideologie. În trecut, cariera sa are destul de multe disonanţe şi disconfort produse de proletarii comunismului: „Ce îmi rămânea de făcut, după ce constatam condiţiile improprii şi constrângerile abuzive de care mă înconjuram? Nu aveam decât să-mi fac datoria faţă de interesele reale ale ţării pe care o reprezentam, care spera într-o lume mai bună. Când se scutură sita, rămân boabele viabile”. (Secolul meu scurt). Crezul acesta, împreună cu harul pentru prima sa profesie, cea de matematician, i-au permis lui Mircea Maliţa să aşeze diplomaţia pe principiile logicii. Este, îmi place să cred, o lăudabilă recompensă a apropierii sale timpurii de gândirea lui Richelieu care a consacrat ideea supremaţiei şi priorităţii intereselor statului asupra oricăror opinii şi prejudecăţi sentimentale, doctrinare sau ideologice. Performanţa în diplomaţie se obţine dacă înţelegi ambianţa politicii globale şi valorifici avantajele oferite de esenţialul acesteia. Pe Mircea Maliţa l-au interesat ambele. Actor al unei piese jucate în mediul marilor discordii din vremea Războiului Rece, diplomatul a scăpat victorios din capcanele rigidităţilor, nu de puţine ori paranoice, şi s-a aşezat inteligent, salvator în unele cazuri, la baza piramidei pe care a fost ridicată politica externă a României în a doua jumătate a secolului trecut, cea prin care a putut fi recâştigată o limitată libertate de acţiune. Depăşind ambiguităţile şi paradoxurile politicii, Mircea Maliţa a tratat „ştiinţa diplomaţiei” (din câte ştiu, nu împărtăşeşte ideea că diplomaţia este artă) de pe un „Zid de pace, turnuri de frăţie”, cum inspirat spune preluând, cu poezie cu tot, vorbele lui Dosoftei.

Ce ar putea stârni interesul noilor generaţii în contactul cu Mircea Maliţa şi opera sa? Primul şi cel mai sigur răspuns este: adevărul. Oricât de tributari rămânem ideilor în mers, trecutul nu poate să ne rămână străin. Trăim drama prăbuşirii industriei româneşti? Nimic nou. Prin astfel de momente am mai trecut. Într-o discuţie, din 1963, cu Mircea Maliţa, proaspăt numit adjunct al ministrului de externe, pe Crawford, ambasador al SUA la Bucureşti, îl interesau discordiile din CAER şi neplăcerile provocate României de Moscova. Mircea Maliţa a evitat să dramatizeze situaţia. Ştia că nicio politică nu este doar virtuoasă, că „toate crizele sau conflictele din lume se nasc pentru că, uitând măsura şi moderaţia, cineva exagerează şi întinde coarda” (Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972, în colaborare cu Dinu C. Giurescu, 2011). Cine întindea coarda? Răspunsul dat lui Crawford: „…scandalul din CAER a început dintr-o înfierbântare a minţii lui Hruşciov. Avem şi noi, socialiştii, organizaţie ca europenii? Avem. Integrează ei economiile ţărilor membre? Să ne integrăm şi noi, tuna şi fulgera acesta. Peste un an, comuniştii români adoptau Declaraţia de independenţă, produs al acumulării nemulţumirilor faţă de Moscova.

Confruntarea cu timpul, proba supremă a validităţii unui ideal, justifică locul în diplomaţie şi crezul în politică al lui Mircea Maliţa prin înălţimea ideilor, calitatea intelectuală a susţinerii lor, devotamentul pentru cauzele mari ale politicii de intrare a României în orizonturi fireşti. Recâştigarea independenţei era o primă condiţie a existenţei noastre ca popor. Sensul frământărilor care agitau secolul trecut, cel scurt, cum îl numeşte, l-a interesat pe diplomatul Mircea Maliţa în măsura în care îi răspundea nevoii de descifrare a semnificaţiilor primordiale ale evoluţiilor de pe scena lumii. Cercetătorii operei vor fi, bănuiesc, interesaţi să confrunte fidelitatea diplomatului cu mediul în mijlocul căruia a trăit. Înlăturarea lui din viaţa activă, care are un precedent în cazul Titulescu, spune mult în această privinţă: a fost eliminat în plină glorie în serviciul ţării pentru vina de a nu mai satisface vanitatea conducătorilor. Nedreptatea şi insolenţa celor de deasupra l-au rănit puternic, dar nu l-au învins. Victimei îi repugna răzbunarea. Ar fi putut părăsi România. Nu a făcut-o, deşi avea nu numai motive, ci şi condiţii să o facă. A preferat să suporte exilul în propria ţară, refugiindu-se în scris: a valorificat experienţa diplomatică în Jocuri pe scena lumii, Conflicte, negocieri, diplomaţi şi în Secolul meu scurt. Mircea Maliţa a recurs la alternativă folosindu-se de preceptul mentorului său, matematicianul Grigore Moisil, potrivit căruia în muncă există cicluri marcate de limitele atinse într-un domeniu. În acest caz, limita o dădea ostilitatea mediului politic din care provenise.

Ascultându-l şi mai ales citindu-i opera, înţelegem de la Acad. Mircea Maliţa cu ce forţe intră generaţiile în bătălia cu istoria, cum se produce metamorfoza idealurilor acestora. Există succese şi victorii, există deziluzii şi prăbuşiri. Iată un exemplu de eşec. În 1964, la Geneva este convocată Conferinţa pentru comerţ şi dezvoltare, care ar fi trebuit să ofere soluţii pentru o nouă ordine economică. A eşuat, aşa cum a eşuat şi Conferinţa pentru dezarmare. În Secolul meu scurt găsim explicaţia: „Este demn de remarcat că Noua Ordine Economică nu a fost, din motive de principiu, acceptată de SUA (noua ordine există şi e capitalismul!), şi de URSS (noua ordine există şi e socialismul!)”.

Când te trezeşti într-un sistem controlat militar, ideologic şi politic, cum era cazul României în a doua parte a sec. XX, devine imperios necesar să cauţi căi de supravieţuire. „O generaţie întreagă, cu oameni ale căror minţi vedeau prin ceaţă şi acţionau cu câteva raze de lumină, a lucrat tăcut şi iscusit la luminişul deschiderii. Zid de pace împrejur, dorinţă de colaborare semnalată mai larg în exterior” Aşa sugerează, poetic, Mircea Maliţa momentul iniţial al construcţiei deschiderii României spre Occident în deceniul cuprins între 1962-1972. Strategia a implicat prudenţă pentru a nu stârni mânia Moscovei, argumente în susţinerea schimbării, fidelitate faţă de crez. Ea s-a bucurat de sprijinul democraţiilor occidentale atâta timp cât Bucureştiul a făcut gesturi curajoase să se desprindă de URSS. Când forţele centrifuge şi-au găsit o piesă mai importantă pe tabla de şah, Polonia, şi un lider comunist mai puternic, util prăbuşirii regimurilor comuniste, Gorbaciov, România a fost abandonată. Aşa se explică replierea în dogmatism, o întoarcere din drum aflată la originea violenţei prin care a fost răsturnată dictatura lui Ceauşescu în decembrie 1989. În Secolul meu scurt, Mircea Maliţa prezintă astfel recompunerea forţelor care au modificat cursul istoriei: „Eroii noştri în cei cinci ani de schimbări masive până în 1990 sunt, în primul rând, Reagan şi Bush pentru Vest, cu sfetnici europeni ca Thatcher şi Mitterrand, iar din Est, Gorbaciov, vorbind pentru Rusia sovietică, dar având ochiul asupra sateliţilor vecini, toţi cu busole stricate şi încercaţi de presiuni interne rău prevestitoare”. Aceşti eroi şi nu „corectitudinea politică” a idealului lor au schimbat lumea. Diplomatul a ridiculizat gogoriţa lui „politically correct”, obiect de encomion sulfuros folosit pentru impunerea unei noi ordini mondiale.

Şi acum, un amănunt pitoresc. Cândva, pe vremea când era adjunct al ministrului de Externe, m-a frapat modul în care Mircea Maliţa semna corespondenţa diplomatică: pe acte importante folosea semnătura dezvoltată, pe restul aşternea un zig-zag, un fel de MM legat. Învăţăceii de atunci înţelegeam că semnătura era un prim indiciu al importanţei documentului. Fascinaţia noastră faţă de personalitatea Acad. Mircea Maliţa este îndreptăţită de crezul său umanist. Din labirintul „comediei umane”, un înţelept ca domnia sa ne scoate oricând la lumină.

Salvează

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*