George Apostoiu: Criza din Catalonia

Octombrie 2017 va rămâne nu doar în istoria Spaniei, ci și a Uniunii Europene, o lună cu adevărat dramatică. Mișcarea independentistă din Catalonia a atins un grad de intransigență atât de ridicat, încât mult nu a lipsit să degenereze în anarhie. Pentru apărarea ordinii constituționale, Madridul abia a putut să evite o posibilă derivă autoritară.

Odată cu succesul obținut de unele partide populiste și de extremă dreapta, mișcările autonomiste din Europa par să intre într‑o nouă tulburare. Vechi sau recente, agitațiile vindicative au puseurile lor periodice. Îmi aduc aminte că, prin anii ’90, în Italia, Lega Nord, partid extremist, a încercat forțarea creării unui stat, Padania, în care să nu mai aibă loc sărăcimea de la sud de râul Po, cunoscut la noi cu numele de Padova. După multe tentative nereușite, susținute mai ales prin presă, Lega Nord a făcut apel la italienii din nord să constituie un lanț uman de‑a lungul râului Po. Și amatorii au pornit la drum pentru a se întâlni a doua zi. Seara, președintele de atunci, Gian Luigi Scalfaro, un înțelept blând, a apărut la televiziune, a amintit în câteva cuvinte responsabilitățile pe care le are ca garant al Constituției Italiei și a concluzionat calm: avertizez pe cei care uneltesc împotriva unității statului că voi aplica Legea. Nu a mai fost nevoie, nordiștii secesioniști au făcut cale întoarsă. În 2017, catalanii au crezut, însă, că pot să meargă mai departe.
*
La 1 octombrie, a. c. liderul separatiștilor catalani, Carles Puigdemont, sfidând autoritatea guvernului de la Madrid, a organizat un referendum pentru autodeterminarea provinciei din nord‑estul Spaniei. Zece zile mai târziu, același Puigdemont avansează ideea ca provincia „să devină stat independent sub formă de republică”. Să precizăm: Catalonia se bucură de o largă autonomie, are parlament și guvern. Apelurile guvernului central de la Madrid pentru respectarea Constituției și ordinii în stat sunt ignorate de separatiști și, la 27 octombrie, Parlamentul provincial proclamă independența Cataloniei. Senatul Spaniei, în baza art. 155 al Constituției, aprobă preluarea de către guvernul central a controlului asupra provinciei rebele. Premierul Mariano Rajoi anunță destituirea guvernului catalan; Puigdemont și o parte din membrii guvernului catalan fug în Belgia; cei rămași la Barcelona sunt arestați; autoritățile spaniole emit mandate de arestare și pentru fugari. Extrădarea lor face ca între Belgia și Spania să se instaleze o stare de stânjeneală și confuzie. În domeniul jurisprudenței comunitare, problema este cu totul nouă!

Recitiți, dacă simțiți nevoia, cele de mai sus pentru a vă convinge că întâmplările nu s‑au petrecut într‑o țară bananieră de aiurea, ci într‑un stat membru al Uniunii Europene, patria de azi a lui Don Quijote!

 

Câteva repere istorice

În istoria ei, Catalonia a avut o perioadă de glorie, ajungând, prin secolele al XIII‑lea şi al XIV‑lea, să fie cea mai importantă putere din Mediterana occidentală. În secolul XV, intră sub stăpânirea dinastiei castilienei instaurată la Madrid. Pe vremea când puternica Spanie s‑a aventurat în cuceriri coloniale, Catalonia a rămas încrâncenat atașată tradițiilor ei particulare, de opoziție față de puterea centrală. În timpul războiului de succesiune din secolul al XVII‑lea, catalanii au întâmpinat cu speranțe trupele franceze, gest ce le va atrage mânia regilor Bourboni și privarea de ultimele privilegii autonomiste. În 1931, este proclamată Republica Catalană, iar în 1932, Madridul se vede nevoit să‑i acorde statut de autonomie. În timpul războiului civil, catalanii au luptat împotriva lui Franco și au încercat să declanșeze o revoluție regională. Până astăzi, Barcelona a rămas un centru al opoziției față de politica Madridului, iar regionalismul catalan a fost una dintre problemele spinoase ale politicii spaniole. În istoria lor de popor fără țară – catalanii sunt un popor, nu o minoritate etnică – ceea ce s‑a numit regionalismul spiritual al acestora s‑a transformat progresiv într‑o dorință și acțiune de autonomie politică. Istoria a făcut să existe interferențe puternice între spanioli și catalani, adesea manifestate prin contradicții cu potențial destabilizator. Evenimentele din octombrie 2017 trebuie plasate pe acest vechi fond antagonic. Conducerile instituțiilor europene, Parlamentul și Uniunea, nu au înțeles acest particularism – sau nu au vrut să‑l înțeleagă – și, în consecință, nu au fost capabile să reacționeze prompt la o mișcare secesionistă petrecută în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene.

 

Reacţii întârziate

Rămâne de neînțeles blocajul Bruxelles-ului și Strasbourgului în fața actului unilateral al secesioniștilor catalani. Stefani Weiss, directoarea Biroului de la Bruxelles al Fundației germane Bertelsmann (un imperiu mediatic preocupat de evoluția „guvernanței mondiale”), consideră că, deși referendumul pentru autodeterminarea Cataloniei a fost pregătit de mulți ani, „el… nu a primit din partea Bruxellesului atenția cuvenită”. Și adaugă: „Într‑un anumit fel, Uniunea Europeană este o instituție făcută pentru timpuri fericite. Atâta timp cât totul merge bine, ea funcționează bine. Dar, de cum apar probleme, ea se lovește de dificultăți enorme până reușește să se poziționeze și să acționeze”. Ce să înțelegem de aici? Că Bruxelles‑ul nu a fost în măsură să deslușească gradul de periculozitate a crizei catalane? Totuși, avea experiența crizei din Grecia, țară ajunsă cu ani în urmă în pragul falimentului, chiar al disoluției, sau a erorilor în lanț care au condus la Brexit. Dacă necazurile declanșate de fenomenul migrației pot fi puse pe seama schimbărilor prin care trece ordinea mondială, crizele, sau mai blând spus, situațiile din Grecia, Marea Britanie și Spania indică vulnerabilități reale ale proiectului european, așa cum se prezintă acesta astăzi, și o incapacitate a instanțelor europene de a adapta proiectul, din mers, la nevoile statelor membre.

O atentă analiză a acestor evoluții nu poate să nu ajungă la substanța conceptelor politice, încă diferite, pe care este clădit proiectul european. Pornind de la organizarea lor politică, Germania și Belgia preferă o Europă federală. Franța, adepta de până acum a ideii gaulliste de Europă a națiunilor sau a patriilor, are un președinte tânăr care a anunțat măsuri de reformă instituțională (socotite de unii lirism napoleonian) privind stratificarea pe niveluri, viteze sau cercuri a statelor membre U.E., unele dintre acestea fiind privite cu condescendență chiar și la Berlin. Așa încât, merită observat că evenimentele din Spania au intervenit într‑o nouă perioadă de incertitudini doctrinale și, tocmai de aceea, ele ar fi putut să ia o amploare cu totul stânjenitoare pentru Uniunea Europeană. Vulnerabilitatea ideii de unitate, pe care criza catalană a evidențiat‑o nefericit, constă în faptul că Europa unită nu a reușit să‑și creeze mijloacele de care are nevoie pentru scopul politic pe care și l‑a propus.

 

Și raiul european este pavat cu bune intenţii, dar…

Într‑un discurs ținut la Madrid, la 7 aprilie 1991 pe tema „Europa și comunitățile locale” (O Europă și cealaltă, Ed. Metropol, 1995), prim-ministrul de atunci al Belgiei, flamandul Wilfried Martens, președinte al Partidului Popular European, afirma că: „Temelia consensului nostru în materie europeană este: «Toată unitatea necesară, toată diversitatea posibilă». Or, numai o construcție pornind de la bază spre vârf garantează în același timp spațiul indispensabil diversității în Uniunea Europeană și participarea efectivă a cetățenilor la problemele Europei”. Minunat! Cine ar putea să‑și dorească altceva? Doar că această idee, cu adevărat valabilă, este dezvoltată pe direcții nu neapărat acceptate de toată lumea. Până și un federalist ca Wilfried Martens a simțea nevoia să semnaleze posibilele efecte ale excesului de „particularizare” a autonomismului sau regionalismului. Iar exemplul la care se oprește vizează chiar Catalonia. „Eu aparțin unei țări, Belgia, unde rămâne foarte vie, ca și în Spania, ideea‑forță a identității – mai bine zis a personalității ‑ regionale. Dar poate că diferențele regionale au fost mai importante în Spania, încă din vremea regatelor medievale, și accentuate din pricina diversității de limbă și de grupuri etnice. Aceste tensiuni regionale au fost exacerbate în secolul din urmă, mai ales în Catalonia și în Țara Bască. Ele au devenit extreme în anii ’30, mai înainte de a fi reprimate cu brutalitate de Franco. În prezent, democrația spaniolă a dezvoltat o politică de descentralizare a puterilor spre regiuni, care a ajuns la un sistem quasi‑federal de autonomie regională și de descentralizare regională”. (Principiul subsidiarității în construcția federală a Europei, discurs pronunțat la Barcelona, la 16 octombrie 1991). Ei bine, vorbele de circumstanță ale lui Martens de lauda la adresa democrației spaniole, „definitiv consolidată și acceptată în toate dimensiunile sale cotidiene, de toți spaniolii” au fost, iată, contrazise după un sfert de secol. Și nu oricum, ci printr‑o revoltă împotriva ordinii în stat!

Doar Madridul să fi fost de vină?

Este ciudat cum, după blocajul nejustificat al cancelariilor europene în fața episodului secesionist din Spania, criza catalană este tratată aproape exclusiv drept consecință a politicii rigide a Madridului. Cum adică, larga autonomie acordată Cataloniei, pe care o lăuda Martens, nu este suficientă? Opinia Bruxelles-ului potrivit căreia toată harababura (periculoasă, trebuie să spunem!) provocată de mișcarea autonomistă catalană este „o problemă internă” a Spaniei trebuie salutată. Da, este o problemă internă a unui stat suveran, chiar dacă este membru al Uniunii Europene. Numai că există o condiție morală a solidarității, pe de o parte; pe de alta, unele dintre reglementările comunitare favorizează derivele independentiștilor, iar catalanii nu s‑au sfiit să le interpreteze excesiv în favoarea lor, să le ia de paravan protector. Că reglementarea unui conflict cu efecte asupra ordinii statale este de competența statului suveran, nimeni nu poate contesta. Dar ce facem cu condiția de solidaritate reținută în „Declarația privind viitorul Uniunii”, referitoare la „competențele concurente sau partajate în mai multe domenii”, printre care se află și cel al coeziunii economice, sociale și teritoriale? În numele acestei solidarități, dezavuarea mișcării separatiste catalane se cuvenea să fie mai promptă, pentru a nu fi lăsat loc unor speranțe secesioniștilor.

Și, încă ceva. Spania, unul dintre statele cu pondere majoră în Uniunea Europeană, era cutreierată, vorba lui Marx, de multă vreme de stafia independentistă, și nu exista nici o rațiune pentru care Bruxelles-ul să nu fi pregătit în laboratoarele sale o poziție – o soluție – de reacție adecvată și promptă, fie și la nivel declarativ. Condamnarea oarecum târzie a declarației de independență a lui Puigdemont ne trimite la timiditățile (păcatele?) și confuziile pe care le declanșează posibilele interpretări ale rostului Comitetului Regiunilor, instanță mult lăudată la Bruxelles. Doctrinal, în filozofia politică a Bruxelles-ului, principiul drepturilor colective ale minorităților sunt formulate suficient de ambiguu și pot conduce la gesturi (acțiuni) subiective greu de îndreptat. Soarta Iugoslaviei lasă în istorie un adevărat model de pulverizare a unui stat unitar și, totodată, o formulă arbitrară de construcție etatică. Kosovo, județ albano‑sârbesc decretat stat în „cizmăria” finlandezului Martti Ahtisaari, rămâne o dovadă peremptorie în această privință. Catalonia era cât p‑aici să folosească modelul kosovar, demonstrând că, de la regionalizare, prin autonomie, spre independență drumul nu este imposibil de parcurs. Ba, este chiar prevăzut în Charta Uniunii Europene la capitolul „regionalizare”.

 

Să pornim de la documente

Prin Tratatul de la Maastricht, din 1994, a fost creat Comitetul Regiunilor care are rolul „de a sprijini procesul decizional din cadrul Uniunii Europene prin opinii cu privire la problemele ce pot afecta cetățenii Europei la nivel local sau regional”. Ideea este dezvoltată (sublimă perseverență!) în 2014 prin adoptarea unei Charte pentru guvernare pe niveluri, redactată chiar de Comitetul Regiunilor la inițiativa naționalistului flamand Luc Van den Brande. Să nu fi intuit capcanele acestui demers Manuel Barroso, pe atunci președintele Comisiei Europene, care motiva inițiativa flamandului în numele ideii că „Europa…reprezintă diversitatea și bogăția tuturor regiunilor și orașelor sale”? Să nu fi priceput direcția de acțiune a extremiștilor flamanzi, veche de decenii, nici Martin Schultz, președintele de atunci al Parlamentului European, care se entuziasma în fața „rolului central pe care trebuie să‑l joace Comitetul Regiunilor”? Paul Dirkx, profesor la Universitatea din Lorrena, considera, încă din 2004, că autonomiștii și separatiștii europeni sunt reconfortați prin tot ce își propune acest Comitet: „Noi vrem ca Europa… să poată trage întreg profitul din diversitatea teritorială, lingvistică și culturală care‑i conferă forța și bogăția sa și care garantează identitatea cetățenilor săi…Noi revendicăm autonomia autorităților regionale și locale, dreptul acestora de a dispune de resurse financiare adecvate și încurajăm procesul de descentralizare”. Este ceea ce au cerut tot mai insistent, de atunci până la insurgența din octombrie, catalanii în Spania.

Totuși…

După blocajul stupid prin care a trecut Uniunea Europeană atunci când secesioniștii catalani și‑au declarat independența s‑a ajuns, totuși, la o convergență a opiniilor într‑un punct, unul singur: spaima că, în plină reformă instituțională, construcția europeană începe să semene cu o dramă. Trebuie spus că nimeni, nici măcar spaniolii fideli statului unitar, nu absolvă guvernul de la Madrid de erori grave și de obtuzitate crescândă în tratarea regimului Cataloniei. Dar trebuie spus că instanțele Europei comunitare nu sunt în măsură să evalueze potențialul exploziv al conflictelor autonomiste. Au dreptate cei care, fără să absolve guvernul spaniol de eroarea de a fi înghețat riscant un conflict, consideră că Bruxelles-ul a privit cu indulgență energia destabilizatoare a ambițiilor autonomiste ale grupurilor etnice. Legislația comunitară, de la Tratatul de la Maastricht până la cel de la Lisabona, oferă suficiente idei pentru încurajarea mișcărilor de disoluție – chiar prin regionalizare! – a statului națiune. Așa încât, cei care plasează criza catalană într‑un context european mai larg au dreptatea lor. Această criză nu este doar una regională, spaniolă adică, ci una posibilă pe terenul precar al proiectului european. Viitorul Europei nu înseamnă numai subsidiaritate, nici neapărat și numai federalism, ci și capacitate reală de decizie și acțiune democratică în interesul statelor suverane.

P. S. Sună cinic, dar cred că ne putem felicita că prima mare explozie a separatismului s‑a produs într‑un stat occidental, Spania, și nu în unul din estul Europei. Trecutul recent ne spune că reacția Bruxelles-ului ar fi venit rapid și nu este exclus să fi fost catastrofală pentru integritatea unui astfel de nefericit stat!

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*