Punctul Critic » Lecturi » Florin Grecu: Opera lui Antonio Gramsci tradusă în România. Colecţia Biblioteca gramsciană

Florin Grecu: Opera lui Antonio Gramsci tradusă în România. Colecţia Biblioteca gramsciană

Editura Adenium din Iaşi aduce în atenţia publicului opera gânditorului sard Antonio Grasmsci, tradusă în limba română prin grija doamnei Ioana Cristea Drăgulin şi a profesorului Sabin Drăgulin.

Primul volum apărut în România despre opera lui Antonio Gramsci, în perioada postdecembristă, a fost publicat în anul 2015 şi s‑a intitulat Scrieri (1914‑1926), ediţia fiind îngrijită de Guido Liguori şi Sabin Drăgulin, traducerea fiind realizată de Ioana Cristea Drăgulin, cu un cuvânt-înainte de Guido Liguori. Postfaţa volumului a fost scrisă de Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin. Vorbim de un volum care adună articole ce nu au mai fost traduse în limba română și care au fost scrise și publicate în revistele vremii înainte de arestarea teoreticianului sard de către autoritățile fasciste, care a survenit în anul 1926. Autorii care au îngrijit volumul au dorit să prezinte, prin textele gramsciene, mai multe teme pe care acesta le‑a abordat atât în perioada din tinerețe, cât și ulterior, în închisoare, la momentul redactării Caietelor din închisoare (Quaderni del Carcere). Volumul Scrieri (1914‑1926) a fost lansat la București în cadrul târgului Internațional Gaudeamus 2015.

Una dintre temele preferate ale lui Gramsci este cultura. Când vorbește despre cultură, Gramsci afirmă că aceasta înseamnă organizare, disciplina propriului eu interior, este luarea în posesie a propriei personalităţi, este cucerirea conştiiinţei superioare. Prin urmare, fiecare revoluţie a fost precedată de o muncă intensă a criticilor, de penetrare culturală şi schimb al ideilor prin intermediul grupurilor culturale. Aşa cum revoluţia a fost pregătită în Franţa de cultura iluministă, acelaşi fenomen se repetă pentru socialism în anii care au urmat încheierii Marelui război, care critică capitalismul şi încearcă să formeze o conştiinţă unitară a proletariatului. După Gramsci, revoluţia franceză nu a prevăzut apariţia sistemului capitalist, ci a dorit doar să impună drepturile omului, modelând civilizaţia burgheză. Astfel, liberalismul creează statul etic care se află mai presus de competiţia dintre clase şi de realităţile economice.

O altă temă privește modele de dezvoltare ale statelor. Gramsci e de părere că statul german e opusul statului englez, cu toate acestea a produs acelaşi rezultat. Statul german este protecționist, Fichte fiind filosoful care a teoretizat conceptul statului închis, adică al statului condus de raţiune (să nu fie lăsat să fie condus de forţele libere, ci trebuie să i se imprime o voinţă prestabilită). Gramsci arată că în Germania parlamentul nu are puterile pe care le are în Anglia. Astfel, Kaiserul nu poate admite infaibilitatea puterii executive, iar ministrul poate fi înlocuit oricând prin voinţă imperială. Prin faptul că socialiştii germani au fost de acord cu aprobarea unui buget de miliarde în anul 1913, care nu provenea din impozitarea contribuabililor, ci dintr‑o expropriere a celor avuţi, a apărut experimentul socialismului de stat, şi anume ca toate cheltuielile militare să fie plătite de către capitalişti, deoarece banii erau alocaţi burgheziei, adică partidului militar prusac. Astfel, modelul german şi englez reprezintă modele de referință pentru partidele din Italia, deoarece liberalii şi naţionaliştii doresc să creeze în Peninsulă un astfel de stat. Gramsci arată că polemica s‑a dezvoltat în jurul construcţiei statului etic, însă Italiei i‑au lipsit perioadele din Germania şi Anglia. Prin urmare, sacrificiul proletariatului este susţinut atât de liberali, cât şi de naţionalişti, pentru a permite ca bogăţia să se multiplice. Prin urmare, ordinea se poate realiza doar dacă socialiştii nu se opun sau nu împiedică instaurarea sa. Această situație care se regăsește în Italia (o stare de dezordine) reprezintă câmpul de luptă pentru socialişti, deoarece guvernul sufocă aspiraţiile maselor. În ţările unde există o ordine, probabilitatea ca o revoluţie să izbucnească este minimă şi este destul de greu să fie înlocuită cu o ordine nouă. Socialiştii nu trebuie să înlocuiască ordinea actuală cu o ordine nouă, ci trebuie să creeze una pentru sine care să prăbuşească privilegiile, unde bogăţia să nu fie un instrument de înrobire, iar şcoala să‑i educe pe toţi cei care se nasc şi să nu reprezinte un premiu. Aceasta este ordinea socialistă pe care Gramsci intenţiona să o aplice şi în Italia.

Atunci când analizează Revoluţia rusă, Gramsci e de părere că aceasta a ignorat iacobinismul, deoarece s‑a luptat cu autocraţia şi nu şi‑a propus să cucerească majoritatea prin violenţă. Iacobinismul este un fenomen esenţialmente burghez, deoarece burghezia este cea care a făcut revoluţia în Franţa, fără să aibă un program universal, ci servind interesele propriei clase. Violenţa în cadrul revoluţiilor burgheze este caracterizată de distrugerea vechii ordini şi impunerea unei noi ordini. Astfel, burghezia impune forţa şi ideile sale nu doar castei dominante, ci şi poporului, cu scopul de a‑l domina. Gramsci subliniază faptul că este vorba de un regim autoritar care a înlocuit un alt regim autoritar. În schimb, revoluţia rusă a distrus autoritarismul şi a extins sufragiul universal la femei. Prin urmare, revoluţionarii socialişti nu pot fi iacobini, ci au îndeplinit rolul de controlori ai burgheziei.

Pentru Gramsci, catolicii italieni s‑au organizat politic, iar burghezia este bulversată, deoarece dominaţia statului de către liberali va fi puternic contestată. Probabilitatea ca partidul catolic, aflat în mâinile unor persoane abile, să iasă victorios în lupta cu burghezia laică, liberală, conservatoare corupte, nu este exclusă. Gramsci preconizează apariţia fascismului în Italia, precizând că pentru nevoile sale interne, din cauza conflictelor de interese individuale şi de grup, burghezia o să intre în criză constituţională, afectând statul.

În articolul intitulat „Ţara lui Pulcinella”, care semnifică o mască a unui personaj faimos din comediile din Neapole, ce are comportament de servitor dornic de parvenire, predispus să slujească oricărui stăpân, conform traducerii realizare de Ioana Cristea Drăgulin (nota 1, p. 122), Gramsci atacă ziarele guvernamentale. Critica se referă la un raport al ministerului de interne privind dispoziţiile date biroului de cenzură. Gramsci face lumină, arătând că regimul arbitrar va continua. Pentru Gramsci statul italian este statul lui Pulcinella, un stat iresponsabil, unde autocraţii se multiplică din generaţie în generaţie, fiind un trib de secretari şi subsecretari de stat care deţin un amalgam de puteri autocrate, care dau circulare şi decrete în funcţie de propria voinţă pentru a asigura o bătrâneţe pentru toţi şomerii jurnalismului şi ai birocraţiei, cu singurul scop de a‑şi perpetua propria dominaţie. Aceştia sunt servitorii puterii executive care s‑au transformat stat în stat. Ca urmare, după Gramsci, Italia traversează faza de disoluţie a statului capitalist, intervenind în sfera privată, cauzând confuzie. Aici, nimeni nu conduce, deoarece nimeni nu e responsabil, iar dezordinea este o constantă, cenzura şi starea de asediu sunt permanente. În aceste condiţii, Gramsci se întreabă dacă statul mai există, dacă mai există legi.

După Gramsci, statul a apărut deoarece a avut misiunea să distribuie bogăţia către capitalişti. Astfel, concurenţa pentru cucerirea puterii politice a fost suprimată în momentul în care legislativele au fost interzise, iar birocraţia s‑a extins şi militarismul a devenit mijlocul de acumulare şi conservare a profitului, prin jefuirea economiilor statelor străine şi prin teroarea albă în interior. Monopolul a subordonat lumea intereselor egoiste unui mic număr de capitalişti anglo‑saxoni (p. 126). Prin urmare, afirmă Gramsci, schemele liberalismului sunt anulate, iar tezele marxiste sunt în desfăşurare, la fel şi comunismul. Gramsci dă un exemplu prin care arată că pentru a câştiga o sută de mii de lire se înfometează un oraş, pentru a câştiga un miliard sunt distruse vieţile a douăzeci de milioane de fiinţe umane şi averi de două trilioane. Capitalismul, astfel, a culminat cu distrugerile războiului şi a determinat organizaţiile proletare să se organizeze pentru o credinţă: „comunismul instaurat prin intermediul consiliilor de stat ale muncitorilor şi ţăranilor, aşa cum a fost conceput de Karl Marx, triumfă asupra utopiei iacobine liberale”.

După gânditorul sard, care a fost primul secretar general al partidului comunist italian, revoluţia proletară doreşte să desfiinţeze proprietatea privată şi naţională şi îi constrânge pe indivizi să se identifice cu statul. De aceea, revoluţia proletară este socială. Astfel, revoluţia rusă a fost pregătită cam de două mii de oameni care au studiat în exil şi care cunoşteau ţarismul şi au putut să lupte cu el. Gramsci aduce ode lui Lenin, pe care‑l considera „cel mai mare om de stat din Europa, omul care reuşeste prin mintea sa vastă să domine toate energiile şi să ţină în şah oamenii de stat ai rutinei burgheze” (p. 129). Bolşevicii au dat o formă statală experienţelor istorice şi sociale ale proletariatului, cu speranța ca majoritatea poporului să fie cucerită de modelul noului stat. Prin urmare, numai în regimul consiliilor se găsesc soluţiile. Astfel, consiliile sunt organe ale democraţiei lucrătorilor, care trebuie să fie libere de antreprenori. Comisiile interne limitează puterea capitalismului în fabrică, deoarece arbitrează conflictele de muncă şi de disciplină, alegând adunările de delegaţi. Gramsci, în reflecţiile sale de tinereţe, se vrea a fi un vizionar, propunând deschiderea unor secţii regionale în funcţie de mărimea atelierelor, comisia de delegaţi din fabrică să includă muncitori, angajaţi, aparat tehnic, iar comisia locală ar trebui să cuprindă delegaţi proveniţi din alte categorii de lucrători: chelneri, şoferi de taxi, vatmani, măturători… funcţionari (p. 135). Comitetele locale se vor organiza în comisariate urbane, evident, controlate de Partidul Socialist şi de sindicate. Acest sistem al democraţiei populare ar disciplina masele şi i‑ar da o formă, ar fi o şcoală politică şi administrativă. Fabricile ar avea delegaţi aleşi prin alegeri libere, şi nu impuşi autoritar. Comuniştii italiani, spune Gramsci, ar trebui să preia din experienţa rusă. Cel mai mare defect al mişcării socialiste a fost identic cu cel al sindicatelor, deoarece au participat la activităţi în cadrul statului. Prin urmare, socialiştii au uitat de poziţia lor critică, s‑au lăsat dominaţi de stat. În schimb, comuniştii marxişti nu au abandonat lupta, fiind critici faţă de burghezie. Având capacitatea de a anticipa viitorul, Gramsci îl numeşte pe Marx cel mai mare geniu politic contemporan (p. 141). Socialiştii au fost pasivi la iniţiativele capitaliste, deoarece, ca şi liberalii, au fost acaparaţi de instituţiile statului democratic. Instituţiile statului capitalist sunt organizate cu scopul de a asigura concurenţa. În schimb, statul socialist are sarcina de a suprima concurenţa, după eliminarea proprietăţii private, a claselor şi a economiilor naţionale, iar aceste deziderate nu pot fi puse în aplicare în cadrul democraţiei parlamentare. Cucerirea statului se realizează prin fabricarea unui nou tip de stat, din asocierea clasei muncitoare, prin înlocuirea instituţiilor private şi publice ale statului democratic parlamentar, realizându‑se astfel autonomia producătorului în fabrică. Muncitorul are impresia că statul proletar s‑a construit printr‑o alianţă a consiliilor muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor. Gramsci arată că nu s‑a format o concepţie despre statul proletar şi propune construirea unei reţele de instituţii proletare care să disciplineze masele. Prin urmare, statul proletar are nevoie să fie pregătit prin activităţi propagandistice, prin acordarea de puteri proletariatului din fabrici, care să fie conduse de aceştia, conştienţi de misiunea revoluţionară a comuniştilor. Altfel, muncitorii nu vor putea împiedica parlamentul populat de iresponsabili.

În contradicţie cu socialiştii sunt anarhiştii, care sunt adversari, iar socialiştii sunt adversari ai capitalismului şi luptă cu anarhiştii când forţele capitaliste îi utilizează inconştient, trăind din construcţia pe care socialiştii au realizat‑o. Anarhiştii văd în stat doar principii de autoritate, însă socialiştii disting în stat două aspecte: aparatul puterii politice şi sistemul de producţie şi de schimb. Gramsci e de părere că producţia şi schimbul lăsate de capitalism proletariatului trebuie păstrate şi dezvoltate. Statul este aparatul de putere politică atât timp vor exista clasele. Astfel, muncitorii sunt socialişti, nu sunt anarhişti, deoarece nu pun accent pe raporturi de proprietate individuală. Partidele democratice au oameni impuşi de bănci, de marile ziare sau asociaţii industriale şi s‑au descompus în clici personale. În schimb, Partidul Comunist respinge originile democratice şi parlamentare. Referindu‑se la Partidul Socialist Italian, Gramsci consideră că acesta nu diferă de Partidul Laburist din Marea Britanie, fiind revoluţionar doar în declaraţii şi în program. Comuniştii trebuie să dea proletariatului italian acel partid capabil să organizeze statul proletar pentru a crea condiţiile apariţiei societăţii comuniste.

În articolul nesemnat publicat în L’Ordine Nouvo, pe 2 ianuarie 1921, intitulat „Poporul Maimuţelor”, Antonio Gramsci atacă burghezia afirmând că fascismul este opera acesteia, deoarece mica burghezie a renunţat la producţie odată cu dezvoltarea marii industrii şi a capitalului financiar, iar parlamentul a fost organul corupt de control al burgheziei capitaliste şi al funcţionarilor publici. Astfel, Parlamentul şi‑a pierdut orice prestigiu în faţa maselor populare. Însă mica burghezie s‑a subordonat puterii de stat prin intermediul corupţiei parlamentare, devenind antiparlamentară, corupând la rându‑i mişcările revoluţionare împreună cu marea burghezie, având ca obiectiv apărarea proprietăţii industriale şi agricole venite din partea clasei revoluţionarilor alcătuite din muncitori şi ţărani. Această activitate a micii burghezii s‑a transformat în fascism, cu complicitatea statului. Mica burghezie serveşte capitalul şi proprietarii funciari. După ce a ruinat Parlamentul ruinează şi statul burghez. Fasciştii au putut să‑şi desfăşoare activitatea deoarece au avut sprijinul funcţionarilor din siguranţa publică şi a magistraţilor care şi‑au consolidat astfel propriile poziţii politice. Fasciştii au organizat un sistem ierarhic de tip militar folosind forţa în vederea ajungerii la guvernare. Astfel, cel care este produsul grupurilor parlamentare a debutat la Cameră şi se consideră şeful reacţiunii italiene este Benito Mussolini. Burghezia se uită la Mussolini, care s‑a pus în slujba ei. Fasciile de luptă s‑au născut din spiritul micii burghezii, după terminarea Primului Război Mondial, în cadrul organizaţiilor veteranilor de război, care se opuneau socialiştilor şi militau înainte de război pentru intrarea Italiei în conflagraţie, reuşind să obţină sprijinul capitaliştilor care aveau nevoie de o Gardă Albă îndreptată împotriva mişcărilor proletariatului, ceea ce a condus la apariţia unui sistem de bande susţinute de aceştia, care şi‑au arogat titlul de fascii, fiind folosite împotriva clasei proletare. Astfel, zonele agricole au acumultat putere cu sprijinul financiar al capitaliştilor, fiind protejaţi de autorităţile civile şi militare ale statului. Proletariatul a fost supus unei ofensive nemiloase şi întregul aparat de luptă sindicală a fost înfrânt. Astfel, Partidul Socialist a fost nevoit să colaboreze cu forţele politice capitaliste din Parlament. Prin urmare, Mussolini este tipul caracteristic al micului burghez italian care, neputând fi conducătorul proletariatului, a devenit dictatorul burgheziei. Mussolini a cucerit guvernarea şi o menţine prin represiune violentă cu ajutorul administraţiei. Tactica sa a constat în demontarea aparatului de stat, el nefiind decât o mască fizică. Profeţia lui Gramsci despre fascism şi Mussolini s‑a adeverit. „Roma nu este la prima experienţă a unor scenarii prăfuite. I‑a văzut pe Romulus, pe Caesar, aşa cum a văzut şi asfinţitul unui Romulus Augustus” (p. 210).

A doua lucrare din cadrul bibliotecii gramsciene a fost scrisă de Ioana Cristea Drǎgulin, fiind intitulată Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci. Volumul a fost publicat la Editura Adenium, Iaşi, 2016, fiind lansat la București în cadrul Târgului de carte Bookfest 2016. Prezenta recenzie a volumului Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci a fost deja publicat de subsemnatul în revista Polis[1].

În anul 2015, Ioana Cristea Drǎgulin şi‑a susţinut public teza de doctorat, devenind doctor în ştiinţe politice, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, titlul tezei sale de doctorat fiind Il Risorgimento în viziunea lui Antonio Gramsci. Un an mai târziu, Ioana Cristea Drǎgulin a publicat o parte din teza de doctorat cu titlul Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci, la Editura Adenium din Iaşi. La lansarea cărţii, în vara acelui an, în cadrul Târgului de carte Bookfest, au participat profesorii Daniel Şandru, Sabin Drǎgulin, precum şi specialistul italian în teoria gramscianǎ, profesorul Angelo Chielli. Volumul amintit este structurat pe trei capitole, examinând critic ideile autorului sard cu privire la unificarea statului italian. În Quaderni del Carcere (Caietele din închisoare), Gramsci a analizat problemele societǎţii meridionale cu care s‑a confruntat întreaga perioadǎ risorgimentalǎ. Reflecţiile teoreticianului au influenţat gândirea de stânga, dupǎ publicarea operei sale, dupǎ cel de‑al Doilea Rǎzboi Mondial.

Ioana Cristea Drǎgulin, specialistǎ în opera gramscianǎ, cercetează demersul teoreticianului şi militantului Antonio Gramsci (a fost primul secretar general al Partidului Comunist din Italia) cu instrumentele ştiinţei politice, folosind un aparat critic şi conceptual modern. Autorul sard analizeazǎ perioada risorgimentalǎ şi identificǎ mecanismele care au stat la baza fondǎrii statului şi naţiunii italiene. Considerat de specialiști ca fiind cel mai important teoretician al stângii italiene, Gramsci criticǎ modul în care s‑a realizat unificarea teritoriilor italiene. Autorul sard investighează etapele procesului de unificare numit Risorgimento şi introduce conceptul de bloc istorico‑cultural pentru a explica modalitatea prin care s‑a realizat unitatea naţională. Așa cum s‑a arătat și pe parcursul lucrării, acest bloc a fost alcătuit din aristocraţia meridionalǎ şi burghezia industrialǎ piemontezǎ, fapt care a dus la excluderea ţǎranilor din procesul de unificare al Italiei. De aceea, procesul de unificare nu a fost un proces organic, așa cum ar fi trebuit să fie în concepția lui Gramsci, ci a fost creația geniului contelui de Cavour care, prin opera sa ministerialǎ, a creat statul italian.

Chestiunea meridionalǎ pune în luminǎ actualitatea societǎţii italiene, şi anume, raportul nord‑sud. Autorul sard aratǎ faptul cǎ, dupǎ unificare, nordul și‑a continuat procesul de industrializare, burghezia capitalistǎ şi‑a consolidat hegemonia, iar sudul a fost obligat să cunoască o stare de subdezvoltare, apariţia statului naţional defavorizând spaţiul meridional. De aceea, Antonio Gramsci concluzionează cǎ Risorgimento‑ul a eşuat, în acest fel, sudul a rămas la stadiul de regiune agrarǎ şi sursă de materii prime pentru industria din nord. Alianţa dintre moderaţii din nord şi latifundiarii din sud a condus la eliminarea elitelor feudale din Regatul celor douǎ Sicilii. Astfel, s‑a realizat şi continuat hegemonia nordului asupra sudului. Cauzele apariţiei fascismului în Italia, în viziunea lui Gramsci, se datoreazǎ eșecului proiectului de unificare teritorială, în contextul în care modelul liberal piemontez s‑a impus cu forţa, prin măsuri administrative. Modalitatea menținerii acestei hegemonii în plan politic a fost impunerea transformismului datorită imobilismului elitelor politice moderate care aveau mentalitǎţi conservatoare, preferând să modernizeze statul prin intermediul unei revoluții pasive sau revoluții fără revoluție.

Istoriografia meridională a criticat rezultatele procesului de unificare, însă Antonio Gramsci a fost cel care a surprins faptul cǎ forţele din interiorul Partidului Acţiunii nu au ştiut şi nu au vrut sǎ devinǎ revoluţionare, eșuând astfel să devină hegemone, deoarece forțele modernizatoare au refuzat să se alieze cu masele rurale din spaţiul meridional, prin refuzul promovării reformei agrare. Eșecul, în opinia lui Gramsci, se datorează faptului că intelectualii au preferat să devină agenți de influență ai politicienilor moderați. Pentru a răspunde acestei provocări, autorul sard propune crearea unui nou tip de intelectuali cu orientǎri de stânga, așa-numiții intelectuali organici, scopul fiind acela de a integra masele în cadrul mișcării comuniste.

A doua parte a volumului Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci, scris de Ioana Cristea Drăgulin, analizează categoriile fundamentale pe care autorul le folosește în cadrul Caietelor din închisoare cu privire la crearea statului italian.

Dupǎ Primul Rǎzboi Mondial, socialiştii şi comuniştii şi‑au intensificat critica la adresa regimului burghez piemontez, iar Gramsci susţinea cǎ democraţia reprezentativǎ şi‑a încheiat misiunea, deoarece puterea politicǎ era deţinutǎ de o clasǎ politicǎ declasatǎ şi îmbǎtrânitǎ, care nu dorea să accepte noile realități reprezentate prin apariția unei noi clase: proletariatul, fapt care a determinat dezechilibrul instituţional la nivel statal. Lipsa votului universal, contradicţiile culturale, politice şi economice puteau fi rezolvate prin intermediul statului socialist întruchipat de democraţia popularǎ. Autorul devine critic din interiorul socialiştilor, amendaţi pentru pasivitatea cu privire la ordinea capitalistǎ şi pentru acceptarea economiei burgheze, crezând în democraţia reprezentativǎ şi regimul parlamentar, devenind astfel parte a sistemului politic italian, atitudine care a avut ca efect blocarea acţiunii de tip revoluţionar.

Gramsci întrevede hegemonia proletariatului prin impunerea conducerii revoluţionare de cǎtre clasa muncitoare, prin intermediul alianţelor dintre muncitorii din nord și țăranii din sud împotriva capitalismului şi a statului burghez. Dupǎ Gramsci, impunerea hegemoniei politice a proletariatului în vederea preluări puterii devine condiţia esenţialǎ. Influenţele leninismului asupra gândirii lui Gramsci sunt surprinse de Ioana Cristea Drǎgulin prin analize atent elaborate atunci când este prezentat conceptul de dictatură a proletariatului. Astfel, conflictul dintre clase conduce la hegemonie politicǎ, prin care grupurile sunt reduse la tǎcere, prin intermediul forţei sau al revoluţiei active, pe modelul iacobinismului.

Așa cum am arătat mai sus, Gramsci analizeazǎ termenul de intelectual pornind de la realitatea că, în perioada risorgimentalǎ, acesta s‑a aliat din punct de vedere economic cu moderaţii, devenind un agent al hegemoniei acestora, în loc sǎ devinǎ promotorul ideii de revoluţie. Gramsci introduce conceptul de intelectual organic ca alternativă la intelectualul de tip burghez. Teoreticianul sard îi criticǎ pe intelectualii italiani pentru că au eșuat în încercarea de a se transforma într‑un grup hegemon, iar acesta se datorează faptului cǎ nu au avut legǎturi strânse cu masele. Transformismul este criticat de Gramsci deoarece este sistemul de putere specific spațiului politic italian de până la izbucnirea războiului. Autorul sard consideră cǎ acesta nu a oferit o alternativǎ politicǎ, deoarece puterea s‑a concentrat în mâinile grupurilor politice. Acestea au dezvoltat reţele clientelare în vederea menţinerii guvernelor burgheze la putere. Instituţiile statului au devenit supape ale consensului politic şi electoral, prin care guvernul controla forţele politice de opoziție. Subordonarea aparatului administrativ al statului a caracterizat transformismul, devenind vârful de lance al sistemului politic italian. Pentru Gramsci, transformismul este sinonim corupţiei parlamentare, oferind ca exemplu guvernarea Giolitti, care a falimentat politic statul prin fabricarea reţelelor politice clientelare meridionale. Transformismul a dus la divizarea stângii, care a refuzat „regulile”, însǎ guvernarea Depretis a atras grupurile socialiste, iar efectul a constat în lipsa de alternativǎ datorată impunerii sistemului politic piemontez. Gramsci criticǎ statul italian pentru introducerea demagogiei în discursul politic, considerând că modernizarea instituţiilor a lipsit pânǎ la izbucnirea Primului Rǎzboi Mondial.

Ioana Cristea Drǎgulin analizeazǎ critic termenii gramscieni ai revoluţiei pasive sau ai revoluţiei fǎrǎ revoluţie ca parte a fenomenului risorgimental. Astfel, Gramsci pune în luminǎ faptul cǎ idealurile revoluţiei napolitane nu au apǎrut ca urmare a voinţei populaţiei meridionale, ci ca un rezultat cultural extern, deoarece au lipsit masele care sǎ asigure victoria revoluţiei, neputându‑se realiza masa critică. Elitele naţionale nu au inclus masele meridionale în procesul risorgimental, scopul fiind reprezentat de menţinerea dominaţiei şi, în acest fel, o revoluţie de tip iacobin nu a fost posibilǎ în Italia. Fiind respinsǎ de moderaţi şi liberali, vǎzutǎ ca o revoluţie fǎrǎ revoluţie, transformarea elitelor în caste, conform lui Gramsci, s‑a conturat pe parcursul procesului de modernizare, când transformismul a fabricat reţeaua clientelarǎ şi astfel unificarea italianǎ nu s‑a produs pe cale revoluţionarǎ, considerentele fiind de ordin mercantil şi industrial. Gramsci atacǎ ordinea liberalǎ burghezǎ argumentând cǎ elita republicanǎ şi moderatǎ nu a dorit o revoluţie de tip iacobin activǎ, ci a preferat revoluţia pasivǎ, aplicând reforme lente. Moderaţii i‑au exclus pe catolici, iar radicalii pe meridionali, în prima fază, pentru ca, ulterior, intrarea catolicilor în politică să conducă la întărirea regimului liberal. Hegemonia burghezǎ liberalǎ a impus revoluţia pasivǎ ca formă a transformismului, efectul fiind acela de înlǎturare a reprezentanţilor maselor culturale.

Apariția fascismului reprezintă, în viziunea lui Gramsci, rezultatul falimentului ordinii parlamentare burgheze. Presiunea maselor proletare şi sǎrǎcirea micii burghezii au permis ascensiunea fascismului, cauza fiind reprezentatǎ de sistemul clientelar şi de transformismul elitelor care au impus guvernarea Giolitti. Astfel, fascismul a apǎrut ca rezultat al reacţiei foarte slabe a statului, expresie a regimului capitalisto‑burghez. Transformismul şi clientelismul au paralizat instituţiile statului şi au refuzat sǎ respingǎ acţiunile fasciştilor. Odată cu falimentul instituțiilor statului liberal, fasciştii au cucerit puterea politicǎ cu ajutorul soldaţilor întorşi de pe front, care dispuneau de putere şi legitimitate. Astfel, fascismul a reprezentat forma de exprimare a dominaţiei burgheze. Ceea ce nu a reuşit stânga a realizat fascismul, şi anume sǎ angreneze masele în vederea cuceririi puterii politice, dar fǎrǎ revoluţie activǎ, prin revoluţie pasivă. Gramsci considerǎ cǎ fasciştii au oprit disoluţia statului liberal, deoarece au atacat transformismul în numele recrutǎrii elitelor, adicǎ au oferit burgheziei ascensiunea la poziţiile din stat, eliminând astfel sistemul clientelar. Autorul sard consideră că fascismul nu a declanşat o revoluţie de tip iacobin, cu toate cǎ fasciştii promovau preluarea puterii politice pe cale violentǎ, inamicul fiind burghezul şi sistemul reprezentativ al partidelor politice, cu scopul înlǎturării regimului democratic, deoarece, în realitate, clasa mijlocie a fost cea care a sprijinit avântul acestora. Nerezolvarea chestiunii meridionale reprezintǎ pǎcatul originar al Risorgimento‑ului, acesta fiind descris ca o revoluţie pasivǎ, la fel cum a fost şi fascismul pe care Gramsci îl vedea ca pe o restauraţie şi ca pe o dominaţie a burgheziei aflate în crizǎ.

Risorgimento a creat condiţiile cuceririi puterii politice de cǎtre fascişti prin faptul cǎ a înlǎturat masele. Prin triada hegemonietransformismrevoluţie pasivǎ, Gramsci şi‑a construit critica la adresa fenomenului risorgimental. Astfel, procesul revoluţionar nu se poate realiza fǎrǎ participarea mulţimilor, iar succesul fascismului, imediat dupǎ Marele Rǎzboi, se datoreazǎ clientelismului, transformismului şi alianţei elitelor politice dintre nordul burghez şi prosper cu sudul agrar şi pauper.

A treilea volum din cadrul bibliotecii gramsciene se intitulează Caietul 10. 1932‑1935 Filosofia lui Benedetto Croce, ediţia fiind îngrijită de Angelo Chielli, iar studiul introductiv şi traducerea au fost realizate de profesorul Sabin Drăgulin. Caietul 10. 1932‑1935 Filosofia lui Benedetto Croce scris de Antonio Gramsci, apărut la Editura Adenium din Iaşi, a fost lansat la Librăria Open Art din Bucureşti, în luna decembrie a anului 2016.

Antonio Gramsci critică opera gânditorului şi omului politic liberal Benedetto Croce, cu precădere filosofia praxisului. Poate să existe filosofia fără o voinţă morală conformă, pot fi separate filosofia şi norma? De ce filosofia trebuie să fie anterioară practicii? Istoria filosofiei semnifică practicitatea. Pentru Croce, Marx nu răstoarnă filosofia hegeliană, deoarece aceasta se substituie activităţilor practice. Croce, în „Glose”, e de părere că filosofii reproduc mecanic cele auzite, revendicând unitatea dintre teorie şi practică. Gramsci consideră că soluţia lui Croce este ineficientă, deoarece Marx nu şi‑a propus să substituie filosofia cu activitatea practică. Pentru Croce, filosofia se identifică cu religia şi astfel nu se poate afirma că mişcarea muncitorească germană este moştenitoarea filosofiei clasice germane. După Gramsci, filosofia praxisului este o concepţie de masă şi îl acuză pe Croce că a tras beneficii din studiile sale cu privire la filosofia praxisului. Ce este teza croceană a identităţii filosofiei şi a istoriei dacă nu modul crocean de prezentare a aceleiaşi probleme spuse de „Glosele” lui Feuerbach şi confirmate de Engels în eseul său despre Feuerbach. Pentru Engels istoria este practică, pentru Croce este un concept speculativ, Croce nu face nimic altceva decât să meargă pe drumul invers, de la filosofia speculativă la filosofia concretă şi istorică, la filosofia praxisului şi a retradus în limbaj speculativ programul filosofiei praxisului, care reprezintă gândirea croceană.

Croce a iscat un scandal cu a sa filosofie a praxisului, care studiază doar ceea ce nu este filosofic. Filosofia praxisului a lui Croce răstoarnă orice formă de filosofie, deoarece filosofia în sine nu este altceva decât idealism. Pentru Gramsci, Croce este un filosof speculativ. Critica croceană asupra filosofiei praxisului afirmă că singura teorie a valorii este determinată de gradul de utilitate, iar teoria marxistă a valorii este altceva. Pe de altă parte, Croce este într‑o eroare majoră atunci când vorbeşte despre tendinţa de scădere a ratei profitului. Gramsci arată că progresul tehnic permite o creştere a plusvalorii. Astfel, contradicţiile economice devin contradicţii politice, rezolvâdu‑se din punct de vedere politic printr‑o răsturnare a praxisului. Gramsci consideră că nu este corect, aşa cum face Croce, să spunem că dacă legea tendinţei scăderii ratei profitului ar fi mai exact stabilită, ar conduce mai mult sau mai puțin la sfârşitul iminent al societăţii capitaliste. Prin urmare, Croce spune că teoria valorii nu este teoria valorii, însă Gramsci arată că Croce nu distinge teoria în sine, iar economiştii ortodocşi nu au fost fericiţi cu teza sa. Croce a demonstrat în eseul său despre Loria că mitul, instrument tehnic, a fost o invenţie a lui Einaudi, fiind vorba despre o doctrină a filosofiei praxisului. Croce enumeră erorile făcute de Einaudi din cauza necunoaşterii. El confundă dezvoltarea instrumentului tehnic cu dezvoltarea forţelor economice, iar forţele de producţie sunt pentru economia critică doar lucruri materiale.

Pentru Gramsci, Croce este un anticlerical mason şi raționalist vulgar care combate catolicismul. Gramsci îl vede pe Croce ca pe un intelectualist şi nu ca pe un intelectual, deoarece judecă o mişcare istorică prin intermediul propagandei, fără a înţelege că până şi banalele istorioare sunt expresia unor mişcări (p.133). Marea reformă a timpurilor noastre, mai importantă decât reforma religioasă, a fost filosofia praxisului, o reformă intelectuală şi morală realizată de liberalism pentru un grup restrâns. Gramsci consideră că Croce este un fel de om al Renaşterii faţă de Reforma Protestantă. Prin urmare, abordarea lui Croce pe care o face conceptului de religie este o critică implicită ideologiilor burgheze, care nu sunt nimic altceva decât nişte construcţii ale intelectualilor. Astfel, Gramsci consideră că este foarte grav faptul că Croce nu a reuşit să înțeleagă filosofia praxisului. Deşi liberalismul reproduce Reforma, totuşi a capitulat în faţa catolicismului, deoarece singurul Partid Liberal era cel popular, un fel de catolicism liberal. Pentru Gramsci, Croce este anticonfesional, iar lucrările sale nesistematizate au reprezentat o proprie reformă intelectuală de tip Renaştere. Croce nu a coborât spre popor şi nu şi‑a propus să devină un element naţional.

Conform lui Gramsci, abordarea filosofiei praxisului reprezintă schimbarea poziţiei, care nu este justificată în comparaţie cu filosofia anterioară a lui Croce. Prin urmare, pentru Gramsci, Croce este un filosof al praxisului fără ca acesta să ştie acest lucru. Gramsci nu e de acord cu teza lui Croce cum că suprastructurile sunt concepte ca aparenţe şi că filosofiile nu sunt definitive. Cel mai interesat lucru la Croce este că doctrina originii practice a erorii nu este nimic altceva decât filosofia praxisului redusă la nivelul unei doctrine particulare. Astfel, eroarea lui Croce reprezintă iluzia filosofilor praxisului. Prin urmare, Gramsci afirmă că teoria suprastructurilor nu este nimic altceva decât soluţia filosofică şi istorică a idealismului subiectivist. Teoria ideologiilor politice trebuie înţeleasă ca un instrument practic de acţiune. Croce acuză dualismul teologic şi evoluția realului ca fiind neîntemeiate şi superficiale. Croce a introdus conceptul de dialectică a instinctelor, fiind acuzat de Gentile de faptul că a rupt procesul dezagregării evoluţiei realului. Gramsci consideră că ideile lui Croce nu ar putea să aibă impact şi că şi‑a pierdut timpul cu analize superficiale şi simpliste.

Gramsci îl vede pe Croce ca pe un teoretician al esteticii, ca un critic al filosofiei praxisului, ca un teoretician al istoriografiei, ca un moralist creator de principii de conduită care face abstracţie de orice confesiune religioasă, însă Croce nu face altceva decât să exprime un ateism anticlerical. Prin urmare, Gramsci e de părere că Croce s‑a angajat în luptă din motive meschine sau filistine. Pe de altă parte, Croce este şi un antimodernist şi anticatolic, însă Gramsci conchide că Croce a fost în esenţă aliatul iezuiţilor împotriva modernismului. Atitudinea lui Croce şi a lui Gentile i‑a izolat pe modernişti în lumea culturii şi a uşurat drumul iezuiţilor, făcând să pară ca fiind o victorie a Papalităţii împotriva filosofiei moderne. Enciclica antimodernistă era îndreptată împotriva ştiinţei moderne. Croce e suspectat de Gramsci că nu a dat modernismului aceeaşi explicaţie pe care a dat‑o catolicismului liberal, în legătură cu triumful religiei libertăţii. Prin urmare, Croce a exaltat victoria liberalismului asupra socialismului. Pentru Gramsci, Croce este un fel de Papă laic, însă morala sa laică renascentistă nu poate să prindă la popor, deşi doctrina papalităţii influenţează masele.

Gramsci îl critică pe Croce pentru felul în care abordează ştiinţa politică, fiind expresia unei pasiuni, mai mult intelectualistă, în sens sorelian, adică sindicalistă, iar Croce nu este Sorel. Astfel, abordarea lui Croce este şi de ordin iluminist. Gramsci e de părere că dacă teoria lui Croce ar fi adevărată, ştiinţa politică nu ar trebui să fie decât un nou medicament al pasiunilor, iar articolele politice ale lui Croce sunt un medicament intelectualist şi iluminist al pasiunilor. Mitul este pasiunea lui Croce, fiind o tentativă de a reduce în limbaj ştiinţific concepţia ideologiilor filosofiei praxisului văzută din unghiul revizionismului crocean. Croce reduce activitatea conducătorilor partidului care, pentru a‑şi satisface pasiunile, fac din partid un instrument. Gramsci e de părere că în lupta dintre om şi natură pasiunea se numeşte ştiinţă şi nu politică, iar pentru Croce pasiunea este un pseudonim pentru lupta politică. Ştiinţa politică trebuie să explice nu doar în parte acţiunea unei părţi, ci şi acţiunea celeilalte părţi. Astfel, conceptul crocean al pasiunii politice a fost inventat tocmai pentru a justifica teoria politică. Pentru Gramsci, Croce a fost teoreticianul partidelor liberale burgheze, precum şi un propagandist al culturii liberale democratice.

Doctrina lui Croce despre ideologiile politice provine din filosofia praxisului, acestea sunt construcţii practice, adică instrumente de direcţie politică, sunt pentru guvernaţi simple iluzii, o înşelătorie la care sunt supuşi, iar pentru guvernanţi este o înşelătorie dorită şi conştientă. Pentru Gramsci, Croce se apropie mai mult de interpretarea materialistă vulgară decât de filosofia praxisului. Pentru Croce, filosofia praxisului este o istorie realizată sau în proces de realizare. Istoricismul lui Croce este o formă de modernism politic, un fel de reformă. Gândirea lui Croce nu este nimic altceva decât gândirea noului stat italian, iar istoricismul său este o formă abil mascată de filosofie a istoriei, la fel ca toate conceptele liberale reformiste.

Al patrulea volum din biblioteca gramsciană se intitulează Caietul 22.1934, Americanismul şi fordismul. Lucrarea, publicată în limba română, a fost îngrijită de Silvio Suppa de la Universitatea Aldo Moro din Bari, care a publicat şi studiul introductiv al prezentului volum. Caietul 22.1934, Americanismul şi fordismul a lui Antonio Gramsci a fost publicat în primăvara anului 2017 la Editura Adenium din Iaşi, evenimentul lansării volumului având loc la Librăria Eminescu din Bucureşti, iar traducerea a fost realizată de profesorul Sabin Drăgulin.

Antonio Gramsci pune în lumină modul de organizare al societăţii americane, în comparaţie cu cel european şi în particular cu cel italian. Astfel, americanismul şi fordismul reprezintă forma de organizare a unei economii raţionalizate şi pragmatice. Noul individualism şi omul nou, noul lucrător fordizat a fost supus la numeroase raţionalizări, printre care şi interdicţia de a consuma alcool, ca o coerciţie morală, tocmai pentru a fi mult mai productiv în fabrică, fiind remunerat de industria fordizată şi raţionalizată. În Europa a existat o tentativă de introducere a americanismului şi fordismului de către vechile grupuri plutocratice pentru a armoniza structura social‑demografică europeană cu noua producţie şi de lucru, conform industriei dezvoltate de magnatul şi industriaşul Henry Ford. După Antonio Gramsci, rezistenţa la fordism se datorează faptului că Europa s‑a obişnuit să aibă totul fără eforturi, menţinând armatele de paraziţi care consumă plusvaloare, şi anume funcţionarii, clerul, proprietarii de pământ, populaţia pasivă economic, ce reprezintă o economie depăşită. Gramsci îşi dezvoltă astfel raţionamentul cu privire la înţelegerea evenimentelor politice care au avut loc în Europa după Marele Război. America a acumultat capital deoarece nu există elemente parazitare, iar industria s‑a dezvoltat şi, astfel, nivelul de viaţă al americanilor este mai ridicat decât al europenilor. Astfel s‑au dezvoltat comerţul, transporturile, şi astfel producţia a dominat în experimentele lui Ford. Acesta şi‑a vândut mărfurile produse, fapt care a condus la scăderea costurilor de producţie, iar efectul a constat în creşterea salariilor, iar maşinile erau vândute la preţuri mici, fiind accesibile aproape oricui. Consumul dirijat a condus la raţionalizarea producţiei muncii, prin faptul că sindicatele proletare au fost eliminate. Astfel, societatea raţionalizată se fundamentează pe faptul că structura domină suprastructurile.

Antonio Gramsci arată că America are Rotary Club şi o organizaţie creştin ecumenică YMCA (p. 92), iar Europa are masonerie şi iezuiţi. Conform lui Gramsci, au existat tentative de a introduce YMCA în Italia şi de a acorda ajutoare industriei italiene, adică lui Agnielli, patronul FIAT, care a dorit să absoarbă grupul socialist Ordine Nouvo, care susţinea americanismul, pentru a fi acceptat de masele proletare. În SUA, raţionalizarea a condus la un nou tip uman, printr‑un nou mod de lucru şi a unui nou tip de producţie industrială corelată cu salariile ridicate. Lupta constă în menţinerea dreptului de proprietate asupra propriei meserii, împotriva libertăţii industriale. Sindicatele, în SUA, sunt mai mult organizaţii corporative ale meseriaşilor ce se ciocnesc cu cele ale industriaşilor, care doresc lichidarea acestora, ceea ce pare, spune Gramci, a fi un fenomen progresist. Astfel, în Italia s‑a încercat a se introduce fenomenul fordist, însă în loc de americanism s‑a trecut la ruralism. În Italia, orice minimă tentativă de organizare sindicală a fost înăbuşită din faşă. Agnielli a încercat să acapareze şcoala muncitorească din cadrul grupului FIAT, YMCA a încercat să iniţieze cursuri de americanism, sub forma mişcărilor corporatiste. După Gramsci, americanizarea necesită un nou tip de structură socială şi un anumit tip de stat. Corporatismul a funcţionat pentru că a susţinut poziţiile clasei mijlocii pe cale de a se prăbuşi.

Gramsci analizează sexualitatea ca pe o funcţie economică în societate, odată cu diviziunea muncii. În oraşele industriale natalitatea este scăzută din cauza industriei care necesită pregătire şi o adaptare psihofizică în funcţie de activităţile specifice producţiei. Astfel, tipul de hrană, locuinţele şi tradiţiile suferă modificări, iar nivelul scăzut al natalităţii din spaţiul urban reconfigurează compoziţia sociopolitică determinând problema hegemoniei. Astfel, o criză cauzată de coerciţie în domeniul sexual poate agrava prostituţia legală şi organizată, iar reglementarea sexualităţii devine dificilă. Fordismul conduce la crearea unei noi etici sexuale, în conformitate cu noile metode de producţie şi de muncă. Ford este interesat până şi de raporturile sexuale ale angajaţilor săi şi de nivelul de trai al familiilor acestora. Noul tip de om cerut de raţionalizarea producţiei nu se poate realiza până când instinctul sexual nu va fi raţionalizat, adică reglementat (p. 87). După Gramsci, industrialismul a luptat împotriva elementului animalic al omului, de subjugare a instinctelor. După încheierea războiului a apărut o criză a obiceiurilor cu scopul fabricării de noi obiceiuri adaptate unei noi forme de muncă, din cauza vieţii petrecute în tranşee, presiune care a reprimat instinctele sexuale din cauza dispariţiei multor bărbaţi şi a dezechilibrului creat dintre cele două sexe. Prin urmare, criza a atins toate straturile sociale şi impunea disciplinarea intinctelor sexuale. Astfel, straturile sociale sunt constrânse să respecte virtutea, deoarece coerciţia este exercitată de elita unei clase.

Reflecţia lui Gramsci despre raţionalizarea producţiei şi a muncii începe cu dezechilibrul dintre teoria şi practica lui Troţki, Lev Davidovici. Gramsci subscrie principiului coerciţiei în organizarea producţiei şi a muncii, apreciind că este corect, dar forma este greşită, apelând la modelul militar. În America, raţionalizarea muncii, prohibiţia, cercetările industriaşilor asupra vieţii intime a muncitorilor, inspectarea moralităţii muncitorilor din industrii, reprezintă necesitatea noilor metode de muncă, adică aspectul coerciţiei. Taylor, prin metafora gorilei dresate, spune că scopul final al societăţii americane constă în dezvoltarea în interiorul lucrătorului a automatismelor şi înlocuirea inteligenţei şi a iniţiativei personale, prin reducerea lucrătorului din fabrică la aplicarea unor operaţiuni productive făcute mecanic, fără să mai poată gândi. Astfel, cine nu se adaptează industrialismului va fi eliminat din câmpul muncii.

Gramsci consideră că Ford este un industriaş puritan a cărui iniţiativă are ca scop conservarea în afara spaţiului muncii a unui echilibru psihofizic menit să împiedice colapsul fiziologic al lucrătorului, stors de noua metodă de producţie (p. 113). Astfel, industriaşul american se preocupă de starea fizică şi de eficienţa muncitorului cu scopul de a avea o forţă de muncă stabilă şi în acest sens îi oferă un salariu mare pentru a‑l fideliza. Salariul mare din fabricile lui Ford semnifică faptul că lucrătorul trebuie să cheltuie banii raţional, pentru a‑şi menţine eficienţa muscular‑nervoasă. Acesta a fost motivul pentru care a început lupta împotriva alcoolismului şi a prohibiţiei, care a devenit o funcţie a statului, pentru ca criza morală să nu se extindă în rândul maselor lucrătoare, după o perioadă lungă de şomaj. Astfel, munca obsedantă provoacă depravare alcoolică şi sexuală. De aceea, Ford a încercat, prin intermediul inspectorilor, să controleze viaţa privată a angajaţilor săi din fabrici, precum şi felul în care îşi consumă salariul. Ceea ce preconizează Gramsci este faptul că aceste ingerinţe în viaţa privată pot să devină ideologie statală. Lucrătorul trebuie controlat deoarece, după o noapte de distracţii, nu mai are acelaşi randament cu mişcările cronometrate automatizate din fabrică. Rezultatul va fi că se va crea o nouă uniune sexuală monogamă şi stabilă.

Cu privire la muncă, Gramsci spune că şi miliardarii americani muncesc până la bătrâneţe, în schimb în Europa pasivitatea reziduală se opune americanismului, căci altfel clasele ar fi eliminate de noua formă de producţie industrială şi de noua formă de muncă. După ce lucrătorul din fabrică este controlat instinctual, mai este şi mecanizat, el nefiind interesat de conţinutul intelectual al textului care se măsoară prin numărul de erori, căci calificarea sa este măsurată de propria dezinteresare intelectuală la locul de muncă. Aceste iniţiative educative se regăsesc în cărţile lui Ford şi în opera lui Philip (p.118). După ce noile metode de muncă şi producţie se vor generaliza la nivel universal, salariile mari vor dispărea odată cu marile profituri. Industria americană şi salariile mari deţin monopolul noilor metode, deoarece profiturilor datorate monopolului le corespund salarii de monopol, însă acestea nu sunt acordate tuturor americanilor. Salariul plătit de Ford este ridicat doar în raport cu media salariilor americane.

Are America o cultură de tip francez, german sau englez? Problema nu este că în America există un nou tip de civilizaţie, o nouă cultură, ci dacă aceasta poate invada Europa. Noul mod de viaţă, care se răspândeşte sub eticheta de americanism, reprezintă tentativele nevăzute ale unei noi ordini care se naşte. Ceea ce se cheamă americanism este o critică preventivă a vechilor straturi care ar fi zdrobite de către noua ordine. Noua metodă de producţie a produs frisoane intelectuale şi morale, iar exaltările americanismului sunt produsul resturilor straturilor aflate în criză. După Gramsci, societatea americană a fost dorită de clasele înalte şi acceptată de celelalte clase, fiind prezentată în Europa ca o societate omogenă, fără conflicte, neexistând lupta de clasă, spre deosebire de societatea europeană, care stagnează.

Colecţia gramsciană, publicată la Editura Adenium din Iaşi, aduce publicului din România traducerea scrierile lui Antonio Grasmci. Ideile gânditorului sard au fost mai puţin cunoscute şi studiate în România, deşi au existat câţiva autori care au publicat o parte din opera teoreticianului sard înainte de 1989, dintre care îi amintim pe Titus Pârvulescu, Dumitru Ghişe, Radu Florian, Florian Potra, Gheorghe Lencan Stoica, şi după 1989 profesorul Mihai Milca. Prin publicarea articolelor lui Gramsci, traducătorii operei gramsciene, profesorul Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin, şi‑au propus introducerea ideilor autorului sard în spaţiul cultural intelectual românesc, având în vedere că Gramsci a fost cel mai important intelectual italian al secolului al XX‑lea, fiind ales de Palmiro Togliatti ca primul intelectual şi ideolog al Partidului Comunist Italian. Lecturarea operei lui Gramsci necesită înţelegerea contextului epocii, căci multe dintre interpretările sale doctrinare se înscriu în linia tânărului militant, afiliat internaţionalei comuniste. Pe de altă parte, unii intelectuali s‑au întrebat cui i‑ar servi o astfel de bibliotecă gramsciană în România. Răspunsul poate fi oferit celor interesaţi de subiect numai prin parcurgerea textelor lui Antonio Gramsci, care, pentru unii, ar putea produce o adevărată emulaţie, iar pentru alţii ar putea reprezenta o adevărată sursă de criticism la adresa ideilor sale. Prin urmare, apariţia celor patru volume, expuse succint în prezenta recenzie dedicată Bibliotecii Gramsciene, traduse din limba italiană în limba română, reprezintă introducerea operei autorului sard în atenţia intelectualilor publici şi a celor interesaţi de subiect.

Notă:[1] Revista Polis, Volum IV, Nr. 3 (13), Serie nouă, iunie‑august 2016, pp. 183‑187.

 

Total 5 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *