Punctul Critic » Editorial » Eugen Uricaru: O chestiune delicată?

Eugen Uricaru: O chestiune delicată?

A trecut destul de mult timp pentru a ne permite să privim viața noastră de până la 22 decembrie 1989 cu calm şi fără implicări emoționale. Multe lucruri care ni s‑au părut a fi eroice ori îndrăznețe ni se arată astăzi într‑o cu totul altă lumină, măcar pentru că știm mai multe despre ce ni s‑a întâmplat ori pentru că distanțarea în timp ne ajută să avem o privire mai cuprinzătoare, așezând așa epoca trecută într‑un context mai amplu, mai edificator. Nu se poate ignora faptul că perioada comunistă a României este împărțită în cel puțin două mari etape de parcurs, prima fiind aceea ce se întinde între instaurarea regimului, marcată de abdicarea Regelui Mihai și retragerea trupelor sovietice staționate pe teritoriul național, în 1958. Cea de a doua perioadă s‑ar putea defini ca fiind aceea ce s‑a desfășurat între etapa pregătitoare Declarației din Aprilie 1964 și evenimentele de la finele anului 1989, respectiv sfârșitul regimului comunist din România. Fiecare dintre aceste perioade a avut etape specifice marcate de valuri de represiune ori de relativă liberalizare. Formele represiunii și caracterul liberalizării au fost întotdeauna rezultatul evoluției politice interne, expresie a conflictelor dintre grupurile de presiune politică din rândul nomenclaturii de partid, fiind influențate de evoluția situației politice internaționale, în primul rând de tensiunile şi deciziile emanând de la nivelul cercurilor de putere de la Kremlin și apoi, mai ales după semnarea Actului Conferinței de la Helsinki privind Drepturile Omului de către România, de natura relațiilor economice cu marile democrații occidentale. Este un loc comun afirmația că există deosebiri vizibile, chiar dacă nu esențiale, între regimul de drepturi și libertăți din România comunistă a anilor ’50 și România anilor ’60 – ’70 ai secolului trecut, așa după cum există deosebiri între anii pomeniți și deceniul următor.

În fapt, avem de a face cu diferite aspecte ale manifestării unui singur regim dictatorial care a durat patru decenii și în care exercițiul politic s‑a sprijinit în primul rând pe terorizarea populației în diferite forme și cu diferite grade de intensitate. Putem aprecia că în prima perioadă s‑a exercitat o violență primitivă, de cele mai multe ori la nivel direct, fizic, o violență care a marcat profund mentalul colectiv prin acțiuni represive de mare amploare, nedisimulate, în vreme ce în a doua perioadă teroarea s‑a exercitat prin metode mai subtile, în cea mai mare parte prin exploatarea psihologică a reminiscențelor terorii directe, cunoscute din plin de generația anterioară. Frica de represiune și de instrumentele care o puteau exercita a devenit principalul mijloc de control social. Desigur, realitatea acestor perioade este mult mai complexă, în dinamica vieții sociale și politice intervenind mulți factori subiectivi, dar și obiectivi, cei subiectivi ținând de structurile de putere interne, iar cei obiectivi de intervenția cercurilor politice internaționale, în special cele din fosta Uniune Sovietică și a sateliţilor ei, cum era, de altfel, într‑o anumită privinţă, și România.

Trebuie să observăm că în țara noastră a fost pus la punct un mecanism de control al populației deosebit de sofisticat și deosebit de eficient. În primul rând, facem precizarea că discutăm despre a doua perioadă a dictaturii postbelice, deoarece prima perioadă este comună tuturor celorlalte țări din sistemul controlat de U.R.S.S. Această a doua perioadă, care începe cu Declarația din Aprilie 1964, urmată de un important gest de liberalizare politică prin grațierea generală a deținuților politici din același an, este caracterizată de o insidioasă politică de șantajare a populației, care trecea de la starea de prizonieră a regimului la aceea de ostatică, iar apoi, o mare parte dintre ostatici deveneau colaboratorii săi, conform simptomelor sindromului Stockholm. Care erau căile și mijloacele prin care un regim politic ilegitim a reușit să atingă astfel de obiective, știindu‑se că în mod normal ilegimitatea este generatoare de împotrivire, sub diferite forme, din partea majorității subiecților?

Teroarea instaurată în prima perioadă a regimului comunist din România a avut câteva caracteristici provenite fie din lipsa cvasiunanimă a sprijinului popular, fie din susținerea cvasiexclusivă din partea forței de ocupație. Lipsa de sprijin popular a fost contracarată prin represiunea selectivă și exagerată a grupurilor reprezentative – intelectuali, ofițeri, cler, proprietari de bunuri imobile, liber-profesioniști, funcţionarii Statului Român, politicieni etc. Persoanele încadrabile acestor categorii, precum și persoanele care se manifestau într‑un fel sau altul ca opozanți declarați ai regimului comunist sufereau diferite grade de persecuții, culminând cu arestarea sau internarea în lagăre de muncă ori condamnarea declarată sau tacită la moarte. Represiunea aceasta era deschisă, asumată, însoțită de campanii de presă, precum și de exhibarea celor care erau subiectul acesteia, de la acuzarea publică din partea cetățenilor până la purtarea în cătușe sau lanțuri la mâini și la picioare pe străzile localităților pe parcursul zilei. Efecte spectaculoase se obțineau din introducerea restricțiilor la hrană, prin cartelarea alimentelor pe categorii de beneficiari, prin restrângerea dreptului la educație, prin apariția dosarului de admitere la liceu sau facultate, unde celor aparținând familiilor clasificate ca burgheze li se interzicea prezentarea la examenul de admitere, prin restrângerea dreptului la muncă, prin aplicarea unei grile politice la angajare. Toate acestea, precum și presiunea psihologică prin răspândirea și exagerarea informațiilor date publicității despre suferințele, pedepsele îndurate de cei arestați, ori doar penalizați prin restrângerea de drepturi, au avut ca rezultat o reacție de apărare și o dorință de supraviețuire în condițiile oferite de regim. Pe de altă parte, același regim s‑a străduit să ofere avantaje celor care consimțeau să nu se declare deschis împotriva regimului, din diferite motive, cum ar fi dreptul la educație nestingherit, dreptul la muncă privit ca o favoare, dreptul la o viață mai comodă (locuință, cartele mai generoase, creșe, cămine, tabere de vară, internate pentru elevi, asistență sanitară gratuită pentru copii) etc. Tot în cadrul acestei campanii de manipulare a populației în vederea obținerii unui sprijin politic fie doar prin neparticipare se înscrie și vasta operațiune de a se crea o intelectualitate – artiști, scriitori, istorici, profesori ori chiar preoți etc. de tip nou, care să sprijine regimul și care să înlocuiască aşa-numita intelectualitate formată în perioada interbelică, mai ales corpul profesoral și creatorii de valori culturale. Operațiunea nu doar scotea în afara vieții publice vechea intelectualitate, artiştii care nu reușeau să dovedească aderența la noul regim, ci oferea nou-veniților avantajele politico-sociale foarte asemănătoare cu cele de care beneficiaseră personalitățile României interbelice. Putem aminti, doar pentru a înțelege dimensiunile falsificării și manipulării, Premiile de Stat, titlurile de Artist Emerit, funcțiile de prim rang în Stat, funcțiile de conducere din sistemul culturii. De ele au beneficiat zeci de mediocri ori submediocri, în vreme ce marile valori ale culturii și învățământului românesc, dacă nu se aflau în închisoare, erau marginalizate, cu dreptul de a publica suspendat, ori obligate să se educe la munca de jos. Toate aceste aspecte și încă multe altele, cunoscute de generațiile mai vârstnice, necunoscute ori doar imaginate de cele tinere, ne dau posibilitatea să constatăm că, în prima perioadă a regimului comunist din România, asistăm la o luptă pentru consolidarea puterii prin câștigarea încrederii majorității populației. Dar oare de ce ar fi avut nevoie de câștigarea încrederii un regim care s‑a simțit destul de confortabil prin simpla instaurare a terorii? Unul dintre răspunsuri ar fi acela că teroarea este foarte costisitoare, are nevoie de întreținerea unui anume și exagerat aparat de control asupra persoanelor, un aparat în continuă expansiune și nu neapărat fidel. Orice istoric sau expert în probleme de securitate le‑a putut spune liderilor regimului că orice aparat de control sfârșește prin a‑și controla stăpânii.

Nicolae Ceaușescu a recurs la o viclenie politică având o imagine corectă a nemulțumirilor fundamentale ale românilor – abuzurile administrației politice din vremea lui Gheorghiu-Dej, cu toate problemele colaterale de la senzația de atotputernicie a unor minorități la excesiva operațiune de represiune a grupului intelectual, iar a doua uriașă și profundă nemulțumire fiind ocupația sovietică, percepută ca ocupație rusească și nu neapărat ideologică, precum și consecințele sale, care au blocat manifestările firești ale spiritului și identității naționale. Viclenia despre care am pomenit mai sus consta în exploatarea emoțională a acestor sentimente profunde și manipularea lor în sensul sprijinirii puterii personale a liderului de Partid și de Stat. Astfel, după momentul 22 August 1968, când Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs catalogat de opinia internă și internațională ca fiind unul curajos, majoritatea populației României a rămas convinsă că se inaugurează un nou curs politic, apropiat de cel al Iugoslaviei lui Tito. Rezultatul concret a fost uimitor – o cerere masivă a intelectualilor de a fi primiți în partid, o opinie extrem de favorabilă față de conducerea politică a României, o mobilizare generală, chiar și numai verbală, în apărarea României socialiste. Acest sincer entuziasm a fost combustibilul motorului puterii, care a reușit să se păstreze în acțiune până în anii ’80. Dar câștigul cel mai important obținut prin acest șiretlic a fost crearea în opinia publică a convingerii că oricine este împotriva lui Ceaușescu este omul rușilor. O lovitură de maestru care a rezolvat pentru multă vreme chestiunea adversarului politic intern, dacă el mai exista, și care a asigurat pentru multă vreme o susținere, chiar dacă era, în cea mai mare parte, exprimată doar ca o stare de „non‑combat”. Tot în acest sens trebuie să amintim că Partidul Comunist dintr‑un partid elitor, conform doctrinei leniniste, a fost transformat într‑un partid de masă. Numărul membrilor de partid atinge, la un moment dat, cifra de 4 milioane. Care era avantajul grupului de putere? Creștea numărul șantajabililor, deoarece un membru de partid exclus se găsea într‑o situație mult mai rea decât un nemembru de partid, iar în al doilea rând scădea vizibil autoritatea cadrelor de partid intermediare, de la secretarul B.O.B la membrii C.C., conferindu‑se o reală putere doar celor din cercul intim al liderului suprem.

Cea de a doua viclenie a șefului Partidului și Statului a fost aceea prin care a oferit o oarecare satisfacție celor persecutați în diferite forme mai mult sau mai puțin violente, anume o acțiune de debarasare a Partidului de numele cele mai legate de anii violenței directe și primitive. Pentru a obține un rezultat convingător s‑a reluat cu mare întârziere, peste zece ani de zile, modelul Raportului secret prezentat de N.S. Hrușciov în fața activului restrâns al conducerii P.C.U.S. în care subiectul principal l‑a constituit dezvăluirea unora dintre crimele lui Stalin și ale apropiaților acestuia, iar scopul principal a fost înlăturarea concurenței interne și câștigarea încrederii, în speranța unei liberalizări temperate a vieții sociale, din partea unor sectoare importante ale societății sovietice, dar și din partea unor cercuri politice externe. În România, ținta principală a fost intelectualitatea, dar și activul de partid, care a fost asigurat că nu va mai fi amenințat de spectrul Securității, subordonând acest instrument al terorii conducerii de Partid. Condamnarea unor persoane și a unor fapte s‑a făcut public și selectiv. O analiză a acestor obiective ne arată, chiar și la o privire superficială, că se urmărea recâștigarea unor grupuri bine definite în vederea înlăturării unor amenințări, chiar și de slabă intensitate, la adresa monolitismului exercitării puterii. Astfel, au fost înlăturate din activul de partid persoanele care erau sau puteau fi în legătură cu centrele de putere străine, în special cele care aveau contacte cu mișcarea comunistă de influență sovietică, toți responsabilii politici din anii ’50, ofițerii de rang superior din Ministerul de Interne și Securitate al căror nume era direct legat de fapte publice reprobabile. Această măsură a dat posibilitatea afirmării unui nou val de activiști de partid, apropiați liderului, promovării unor cadre tinere în Miliție și Securitate care, astfel, deveneau oameni de încredere ai noii conduceri. În fapt avem de‑a face cu un proces de consolidare a puterii personale a liderului suprem, proces care, paradoxal, se bucura de sprijinul opiniei publice.

Toate aceste măsuri de consolidare a puterii prin metode de capturare a simpatiei, combinate cu cultivarea persuasivă a spaimei de represiune, destul de vie în memoria colectivă, au fost însoțite de câteva decizii politico‑economice deosebit de eficace. Astfel s‑a declanşat un amplu proces de urbanizare a populației rurale prin industrializare forțată ori prin sistematizarea satelor. Ultima redută a vieții autonome, cum era familia țărănească, familia care nu depindea de sursele de apă, energie sau alimentare furnizate de către stat, cum se întâmplă în cazul vieții urbane, a fost supusă unui asalt puternic în scopul desființării unei categorii a populației care ar fi putut supraviețui în afara zonei de control statal. Țărănimea era singura resursă a unei ipotetice forme de împotrivire, deoarece era singura categorie socială care nu depindea în totalitate de stat. Să se ajungă la situația în care țăranii să nu aibă încotro și să cumpere pătrunjelul de la Aprozar era, într‑adevăr, un vis totalitar împlinit. Ideea dependenței totale de stat a progresat și în mediul urban, unde în anii ’80 au început construcțiile unor uriașe cantine de stat care urmau să convoace întreaga populație a unei zone la masa zilnică. Se preconiza construirea de noi tipuri de apartamente, fără bucătării individuale. Acest colectivism nu era decât expresia maximă și intimă a controlului totalitar.

Acest tablou, destul de aproximativ, ne permite totuși să deslușim caracteristicile împotrivirii la regim, căreia, din comoditate, neștiință sau intenție i se dă denumirea de – disidență. La începuturile primei perioade a domniei regimului comunist în România împotrivirea s‑a manifestat deschis, activ pe diferite căi și cu diferite mijloace. Atâta vreme cât au mai existat partide politice (chiar în 1950 mai exista în Marea Adunare Națională o facțiune țărănistă Anton Alexandrescu), împotrivirea s‑a manifestat prin mijloace pașnice, preponderent politice. Din momentul adoptării unor măsuri legale de forță care au vizat desființarea partidelor, controlul presei, controlul organizațiilor, al demonstrațiilor publice etc, împotrivirea a căpătat forme armate și conspirative. Avem de‑a face cu OPOZIȚIA față de regimul comunist, o opoziție sprijinită și în același timp indusă în eroare de către cercurile politice occidentale. La începutul Războiului Rece, în România se desfășoară acțiuni de rezistență armată concretizată prin ciocniri cu trupele Ministerului de Interne și, mai rar, chiar cu acelea ale Ministerului Forțelor Armate. Această Opoziție era sprijinită atât de populația rurală, cât și de organizații clandestine urbane. Luptătorii din Opoziție proveneau din diferite zone sociale, foști militari de profesie epurați din Armată sau în rezervă, studenți, funcționari, țărani, în general simpatizanți ai partidelor politice desființate abuziv de regimul comunist sau adepți ai Mișcării Legionare care după un scurt interludiu, după sfârșitul războiului, au intrat din nou în vizorul persecuțiilor începute încă din vremea dictaturii antonesciene. Această Opoziție, cunoscută sub numele de – partizanii din munți –, a fost reprimată fără ezitare, mulți dintre membrii săi fiind împușcați mortal în lupte directe, capturați fiind ori în urma unor procese. Alții au fost condamnați la ani grei de închisoare. La fel s‑a întâmplat cu sprijinitorii acestora, cu prietenii, rudele, cunoscuții partizanilor din munți. După arestarea sau emigrarea politicienilor interbelici, această Opoziție a reprezentat adversarul hotărât al regimului comunist. Iar acest adversar a fost distrus după modelul represiunii staliniste a anilor de după Războiul Civil când viitorul mareșal Tuhacevski, la rândul său trimis în fața plutonului de execuție peste mai bine de un deceniu, i‑a reprimat pe țăranii răsculați din gubernia Tambov, care au fost otrăviți în masă cu gaze de luptă. Consecința zdrobirii, literalmente, a acestei opoziții a fost instaurarea unei terori concrete și inducerea unei spaime de regim în subconștientul multor generații. Regimul a declanșat periodic noi valuri de teroare, legate de evenimente majore cum au fost Revoluția maghiară sau retragerea trupelor de ocupație sovietice de pe teritoriul național. Erau măsuri preventive. De altfel, această idee a măsurilor preventive a câștigat considerabil teren în viziunea organelor represive, ajungându‑se la o situație de necrezut, în care Miliția și Securitatea își măresc exponențial numărul de angajați și colaboratori, ridicând cifrele bugetului alocat la sume exorbitante în vreme ce faptele contra‑revoluționare scad la fel de exponențial. După decretul de grațiere a deținuților politici din 1964 riscul unei revolte ori al unor acțiuni anti-regim atinge cele mai joase cote. Anii 1969‑1971 sunt marcați de o degringoladă ideologică aparentă, dar cu rezultate uluitoare în plan economic și cultural. Prin destinderea controlului s‑a încercat și s‑a reușit atragerea celor care își doreau mai mult și mai bine. Asistăm în acei ani la o desfășurare în replică a unei Noi Politici Economici românești, foarte asemănătoare cu N.E.P.‑ul lansat de Lenin după anii grei ai războiului civil din Rusia. Exact ca în Țara Sovietelor, după această relativă liberalizare și înflorire economică urmează o nouă politică de constrângeri, privațiuni și puritate ideologică. Poporul român este târât într‑un război nedeclarat, dar efectiv, cu propria sa ființă. Liderul suprem de partid și de stat preia toate frâiele puterii, exercitând‑o direct, neîngrădit nici măcar de regulile obiective ale economiei, fie ea și planificată. Desigur, economia și cultura sunt cele două mari sectoare care suferă nemijlocit. Privațiunile materiale și absurditățile controlului ideologic au dus la o nouă împotrivire a unor mici grupuri, fie exasperate, fie susținute din exteriorul țării. Se conturează un profil de PROTESTATAR fără o platformă politică, dar care are curajul să‑și arate nemulțumirea nu față de programul politic, ci față de rezultatele acestui program politic. Între acești protestatari (este un termen întâlnit des în rapoartele ofițerilor de caz ai Securității) se numără în special două categorii – unii care aparțin muncitorimii, iar alții care aparțin intelectualității artistice, în primul rând scriitori. Acești protestatari nu sunt opozanți, dar, în sistemul unui regim totalitar, ei sunt considerați ca fiind adversari, deși ei nu fac altceva decât să atragă atenția asupra încălcărilor legislației socialiste în vigoare. Calea legalistă a fost aleasă în speranța că regimul își va respecta propriile norme, iar autorii sesizării-protest nu ar putea fi catalogați drept infractori. Desigur, se înșelau în mod grav. Cazul protestatarilor din Valea Jiului, în momentul agitației sindicale a minerilor, cel al protestelor muncitorilor din Brașov, cazul celor din S.L.O.M.R. sunt semnificative pentru două minime trăsături – liderii și participanții semnificativi la aceste acțiuni de protest au fost ținuți într‑un anonimat complet înainte de 1989, iar după evenimentele din Decembrie au fost aproape total ignorați de opinia publică ori de instituțiile statului cu menirea de a recupera și valoriza actele de nesupunere anticomunistă, atât de rare și de aceea atât de periculoase pentru alte persoane care au recuperat și valorificat propriile gesturi de indisciplină ideologică. Nu doresc decât să amintesc o situație hilară, dar semnificativă – Ionel Cană, lider incontestabil al S.L.O.M.R., a cerut în justiție o recompensare bănească pentru suferințele îndurate în timpul anchetelor și al internării în Spitalul de Psihiatrie. Cererea i‑a fost respinsă. În aceeași perioadă un politician dintr‑un partid aflat la guvernare a solicitat același lucru pentru hărțuirea la care a fost supus de organele represive ale Statului. I s‑a acordat.

Soarta protestatarilor români aruncă o lumină crepusculară asupra felului în care schimbarea de regim din România a dorit și a vrut să aibă o legitimitate în fața judecății viitorimei. Construcția noii ierarhii în structurile de putere postrevoluționare a avut o componentă emoțională și legitimistă care trimitea direct la gesturile de împotrivire la regimul comunist. Multe cariere politice sau administrative s‑au construit pe aceste premise, pe capitalul de încredere ce trebuie acordat celor care au vorbit, scris sau acționat în contradictoriu cu regimul aflat la putere până în 22 decembrie 1989. Dacă opozanții au fost exterminați fizic, dacă protestatarii au fost tratați cu indiferență ori chiar intimidați în acțiunea lor postrevoluționară pe diferite căi și mijloace, singurii care au contat în ecuația de putere postdecembristă au aparținut unei categorii eterogene din punctul de vedere al motivațiilor, anume DISIDENȚII.

Acțiunea disidenților, așa cum este înțeles acest termen în dicționare și în literatura politică, nu este nici de opoziție, nici de protest, ci de opțiune diferită în cadrul aceleiași organizații ori aceleiași linii ideologice. În disidența românească întâlnim vechi activiști de partid, staliniști notorii, cu practică în domeniu (Silviu Brucan și autorii Scrisorii celor cinci), foști oameni politici activi în ultima perioadă dejistă, colaboratori apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu, căzuți în dizgrație. Dar tot în disidență se află intelectuali, mai cu seamă din lumea artelor, dar și ingineri sau oameni de știință fascinați de aerul inovator adus de perestroika lui Mihail Gorbaciov, reformă politică în care vedeau soluția ieșirii din criza regimului din România, un regim din ce în ce mai autarhic şi mai autist. Putem constata că majoritatea disidenților din România s‑au bucurat de un anume sprijin intern sau extern, acest fapt asigurându‑le dacă nu o imunitate relativă, măcar o îmblânzire a acțiunilor de control asupra acestora. Dacă Silviu Brucan se bucura de o protecție uluitoare, dovadă stau deplasările sale la Washington, Moscova și revenirea nestingherită la București, unde, desigur, avea un domiciliu special, într‑o vilă din Dămăroaia, nu din Cartierul Primăverii, alți disidenți se întâlneau des cu cel puțin un membru al conducerii de vârf a Partidului. Asta nu‑i scutea de necazuri, dar îi ferea de represiunea propriu‑zisă. Rolul disidenței în răsturnarea regimului este cu totul minor, însă în perioada postdecembristă a devenit foarte important. Legitimarea multor gesturi, acțiuni și măsuri luate în perioada postdecembristă vine direct din conținutul compozit al disidenței. Răfuieli politice, profesionale sau chiar personale, cu implicații în viața socială, au fost realizate folosindu‑se geografia în continuă mișcare a disidenței. La fel ca lupta anticorupție, lupta împotriva poliției politice comuniste s‑a dovedit a fi un eșec și un beneficiu. Un eșec la nivelul societății și un beneficiu pentru unii dintre actanți. Tentația despotismului bântuie ambele acțiuni de asanare a societății și rezultatele sunt pe măsură.

Lupta pentru deținerea controlului politic în România postrevoluționară a fost, în fapt, reflexul bătăliei dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite și aliații săi în vederea stabilirii liniei de demarcație dintre cele două blocuri politice și militare. Situația din România și Bulgaria, două țări arondate, se pare, sferei de influență sovietice în urma întâlnirii la vârf din Malta, însoțește fidel situația relațiilor dintre cele două mari Puteri. Puciul eșuat de la Moscova și destrămarea Uniunii Sovietice au schimbat datele problemei, dar nu cu totul. Înțelegerile privind echilibrul de forțe, extinderea NATO, prezența militară a Statelor Unite în anumite zone ale Europei de Est își fac efectul în continuare, iar el este direct resimțit de procesul dezvoltării economice și a consolidării democrației în România.

Din păcate, ne lipsesc instrumentele necesare efectuării unei analize corecte a situației de fapt în care ne găsim. Probabil, clarificarea situației interne se va datora unor factori externi, ceea ce ne face să fim extrem de sceptici privind aflarea adevărului despre noi înșine. Până la urmă putem spune că aflarea adevărului este o chestiune delicată. Primul motiv pentru care ne ferim de aflarea acestui adevăr este acela că, foarte probabil, acest adevăr nu ne va conveni. Societatea românească este foarte obosită și foarte dezorientată, iar acest lucru o împinge ușor, ușor către soluția aproape unanim acceptată – amnezia. În fapt, este starea cu care a conviețuit cel mai mult în istoria sa apropiată. Poetul Konstantinos Kavafis a scris – Până la urmă, asta poate fi o soluție. Se referea la invazia barbarilor. Principala caracteristică a barbarilor era tocmai lipsa memoriei istorice. Foarte repede va trebui să alegem ce vrem să fim. Aceasta este adevărata chestiune delicată, astăzi.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*