Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Eugen Gasnaș: America Latină și neo‑populismul de stânga

Eugen Gasnaș: America Latină și neo‑populismul de stânga

Pe ambele maluri ale Atlanticului, termenul de „populism” continuă să polarizeze, în ciuda confuziilor formidabile pe care le generează, fie analize îndrăznețe, aprofundate, fie speculații politice bazate pe generalități vide sau provincialisme înguste. Ce este populismul? Răspunsul la această întrebare pare evident atunci când termenul este folosit pentru a denigra un oponent politic. Și, deși, nimeni nu se gândește să conteste caracterul populist al lui Hugo Chávez (Venezuela), Jean‑Marie Le Pen (Franța) sau Juan Domingo Perón (Argentina), pentru a da doar trei exemple, de îndată ce sunt abordate aceste cazuri paradigmatice, o primă întrebare se impune: Care este elementul comun (definitoriu) care adună la un loc fenomene atât de eterogene? Spre deosebire de ideologiile structurate – cum ar fi comunismul, socialismul, fascismul, liberalismul, feminismul, ecologismul, etc. – noțiunea de populism nu se referă la un corpus stabil de principii doctrinare. Populismul poate fi la fel de bine de dreapta ca și de stânga; poate fi de sorginte fascistă dar și democratică; poate fi un element modernizator dar și arhaizant etc.

Donald Trump, populistul președinte american, dorește să deporteze imigranții care nu au documente de intrare în țară. În schimb, Podemos, partidul populist spaniol, militează pentru drepturile de vot ale imigranților. Evo Morales, președintele populist al Boliviei, acordă drepturi fermierilor indigeni pentru a cultiva plante de coca. De cealaltă parte a mapamondului, Rodrigo Duterte, președintele populist filipinez, ordonă poliției să execute persoanele suspecte de trafic de droguri. Geert Wilders, politicianul populist olandez, un ateu înverșunat, se pronunță împotriva islamului și ia apărarea drepturilor homosexualilor. Jaroslaw Kaczynski, politicianul populist polonez și liderul partidului de guvernământ, vrea ca la conducerea instituțiilor țării sale să fie doar persoane de religie catolică, care să‑i înlocuiască pe liberalii seculari. În Marea Britanie, susținătorii Brexit‑ului afirmă că ei sunt „poporul” și se laudă că au „distrus elita”, deși nu au o ideologie care să‑i unească, exprimând păreri cu totul diferite despre comerț, rasă, cheltuielile guvernamentale și așa mai departe.

Conceptul de populism a trebuit „să depună serioase eforturi” pentru a fi admis printre categoriile științelor sociale. Monumentala lucrare în şaptesprezece volume International Encyclopedia of the Social Sciences publicată în 1968 la New York sub coordonarea lui David L. Sills și Robert K. Merton, la editura MacmillanCo. & FreePress, nu conține niciun articol despre „populism“. Prima încercare de a sintetiza acest fenomen se va materializa, totuși, un an mai târziu, cu cartea editată de Ernest Gellner și Ghiță Ionescu: Populism – Its Meaning and National Characteristics, publicată la Londra, editura Weidenfeld & Nicolson (1969), o colecție de eseuri prezentate de personalități academice din domeniul sociologiei sau politologiei la o conferință organizată de School of Economics din Londra în 1967. Această lucrare ia act de natura problematică a conceptului de populism și încearcă să traseze un arbore genealogic cu multiple ramificații, identificând caracteristicile comune ale mișcărilor și regimurilor definite ca „populiste“ în special din lumea a treia, în anii ’50 și ’60 ai secolului trecut, din Egipt în India, din Indonezia în Tanzania, regimuri care erau ireductibile atât în raport cu democrația liberală cât și cu fascismul și comunismul.

Așa cum mulți cercetători au putut observa la vremea respectivă, lideri ai națiunilor independente din întreaga lume au îmbrățișat cu fervoare populismul ca principal mod de acțiune politică. Populismul era privit ca ceva „care, deși, răsare peste tot, ia forme atât de contradictorii”, iar fenomenul a fost detectat atât în sistemele politice pluraliste, cât și în statele comuniste, unde „curente puternice par să se miște într‑o direcție populistă” (Ionescu & Gellner, Capitolul introductiv al cărții citate). Din păcate, acești cercetători nu au reușit să ajungă la un verdict unanim – probabil din această cauză lucrarea nu are un capitol final care să rezume concluziile lucrărilor Conferinței. Iar ambiguitatea conceptuală a populismului a devenit inerentă studiilor ulerioare.

Deceniile din urmă, care au marcat sfârșitul autoritarismelor militare din America Latină, au permis țărilor de pe acest continent să aspire la o autonomie ideologică, economică și social‑politică tot mai accentuată. Noii lideri politici care au venit la putere au redescoperit funcția primară a statului și acest lucru a avut drept consecință renașterea discursului naționalist. Chiar dacă, revendicând astfel principiul „națiunii”, a fost deturnat procesul de integrare regională. Dar, este bine cunoscut faptul că America Latină a fost întotdeauna un teren fertil pentru apariția și impunerea unor politici populiste. Istoria sa tulbure a fost marcată mereu de evenimente și acțiuni purtate de figuri politice cutezătoare, uneori patetice, de cele mai multe ori charismatice, capabile să câștige adeziunea maselor.

Noile forme politice care apar în America Latină sunt descrise repede drept „populiste”, fără a se preciza ce se află în spatele acestui termen. Se vorbește de populism ori de câte ori sunt prezentate politici sociale îndrăznețe. Dacă, în cazul Europei, conotația peiorativă a termenului de populism se explică și prin faptul că se referă la lideri politici de extremă dreaptă sau la cei care și‑au bazat politica lor pe comunicare și mass‑media, în America Latină, termenul se referă la regimuri politice de stânga, și nu exclude, ci include: este practica politică care are ca scop să‑i includă pe cei marginalizati în societate .

Mulți specialiști consideră că analiza contextului politic din America Latină trebuie să se întrepătrundă cu studiul relațiilor pe care le‑au menținut cele două continente, latino‑american și european și propun, în acest sens, un nou concept Euro‑America. Prin această abordare transculturală, se pot descifra și transferurile ideologice și se poate înțelege mai bine circulația ideilor. În secolul al XIX‑lea, populațiile din America Latină au demarat procesul de independență impulsionați de scrierile unor gânditori francezi din secolul al XVIII‑lea, cum ar fi Montesquieu, Voltaire sau Rousseau. Această abordare comparativă nu este completă, dacă nu se ia în considerare și locul dominant ocupat întotdeauna de Statele Unite în lume. Procesul de independență declanșat de Simón Bolívar în primele decenii ale secolului al XIX‑lea și mișcările de protest ale lui Emiliano Zapata în Mexic și Augusto César Sandino în Nicaragua, la începutul secolului al XX‑lea se înscriu în linia revoluțiilor din Anglia în 1688 , America de Nord în 1776 și Franța în 1789.

„Valul roz” care parcă a inundat America Latină în deceniul trecut, prin accederea la putere a unor guverne de stânga, socialiste sau social‑democrate, în urma unor alegeri libere, democratice, a tras după sine, în concepția unor politilogi, și tendințe neo‑populiste. Victoriile în alegerile prezidențiale ale lui Luiz Inácio Lula da Silva în 2003 în Brazilia și Néstor Kirchner în Argentina au confirmat metamorfoza scenei politice latino‑americane, inițiată în 1999 de alegerea lui Hugo Chavez în funcția de președinte al Venezuelei. Această tendință a continuat cu alegerea lui Evo Morales în Bolivia în 2006, a lui Daniel Ortega, fostul luptător de gherilă, în Nicaragua, în 2006, a lui Rafael Correa în Ecuador în 2007 sau a lui Fernando Lugo în Paraguay în 2008. Toate aceste personalități de stânga sau centru‑stânga au propus un discurs animat de un elan naționalist, acordând o atenție deosebită „poporului.”

Trebuie spus că „valul roz” s‑a impus treptat pe întreg continentul latino‑american și datorită faptului că Statele Unite au decis să‑și schimbe prioritățile după atacurile de la New York, din 11 septembrie 2001. Lupta împotriva comunismului și traficului de droguri a trecut în plan secund, prioritară fiind acum combaterea terorismului.

Desigur, America Latină la începutul secolului al XXI‑lea nu mai este cea din ultimele trei decenii ale secolului trecut, când Washingtonul făcea ceea ce credea că este mai bine prin intermediul Fondului Monetar Internațional, Băncii Mondiale, ca să nu vorbim și de Agenția Centrală de Informații (CIA) și de Pentagon. Acest lucru nu înseamnă că Statele Unite nu mai au nici o influență astăzi asupra contextului politic sau economic din America Latină. Interferențele nord‑americane – chiar dacă nu mai joacă un important rol ideologic – sunt încă evidente în sectorul financiar prin intermediul multinaționalelor, acordurilor bilaterale de liber‑schimb și organismelor multilaterale.

„Somos pueblo, somos MAS”. Acesta este sloganul cu care Movimiento Al Socialismo, partidul lui Evo Morales, s‑a prezentat la alegerile din decembrie 2005 din Bolivia, ilustrând caracterul populist al unui discurs prin care se pretinde că MAS este încarnarea poporului. Mișcarea socială condusă de Evo Morales, reprezentându‑i și pe cultivatorii de coca, și‑a depășit condiția ințială de simplu apărător al unor intereselor sectoriale și corporatiste și s‑a structurat într‑un instrument politic destinat să ocupe spațiul electoral și să se angajeze într‑o dinamică partizană. La rândul său, Evo Morales devenit o figură cheie pe scena politică, chiar dacă ascensiunea sa ridică problema legitimității pluraliste și reprezentantive a instituțiilor boliviene.

Chiar dacă se poate vorbi de fapt de populism, trebuie avută în vedere și specificitatea MAS, o mișcare construită cu răbdare, un front unit împotriva structurii tradiționale a spectrului politic, având capacitatea de a gestiona apelul la popor, fără a cădea în xenofobie, atât de tentantă atunci când ai pretenția că accezi la adevărul unei națiuni. Populismul este un element al discursului MAS, unul dintre orizonturile posibile ale evoluției sale, dar care este contrabalansat de alți factori, mai pragmatici.

Această posibilitate a unui spațiu public al confruntării între membrii aceleiași națiuni este imposibilă în retorica populistă. Exemplul peronismului a dovedit: atunci când un lider politic pretinde că reprezintă totalitatea exclusivă a poporului, adversarii electorali sunt propulsaţi în afara națiunii legitime. Dar dacă se păstrează diversitatea și pluralismul, așa cum acceptă MAS, dacă câmpul politic păstrează suficient spațiu pentru coexistența unor opinii diferite asupra națiunii în interiorul unei viziuni comune – regimul democratic și liberal – atunci populismul nu este decât o tranziție spre un spațiu public îmbogățit, cu o diversitate mai apropiată de structura socială și culturală a țării.

Populismul este una dintre temele preferate ale științelor sociale din America Latină și dispune de un corpus important de reflecţii (Germani, Torcuato S. Di Tella, Ianni și Laclau) asupra experiențelor politice începând cu 1930 până în zilele noastre. Mai mult decât o ideologie susținută de un grup social, populismul este o cultură politică care a marcat toate țările din America Latină. Și astăzi suntem martorii reconsiderării acestei culturi politice în Bolivia, Ecuador și Nicaragua. Revenirea acestei culturi politice marchează nu numai un „viraj la stânga” al țărilor latino‑americane cât și fragilitatea unor modele democratice și persistența unor dezarticulații sociale accentuate de efectele globalizării.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*