Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Securitatea agroalimentară, bătălia pentru apă şi schimbările climatice » Ecaterina Maţoi, Deficitul de apă în MENA: sursă de conflict sau cauză a migraţiei?

Ecaterina Maţoi, Deficitul de apă în MENA: sursă de conflict sau cauză a migraţiei?

Abstract: Apa este cea mai vitală resursă a umanității, având un rol critic pentru viață. În zona Orientului Mijlociu și a Africii de Nord1, mai mult decât petrolul, apa are și un rol funcțional și pragmatic în totalitatea interacțiunilor, fiind fundamentul vieții înainte de a fi cel al hidroenergiei și al agriculturii. MENA este regiunea cea mai afectată din lume în ceea ce privește accesul la resursa fără de care viața nu ar exista. Populația de aici reprezintă 6,3 la sută din populația lumii având acces doar la 1,4% din apa proaspătă din lume care provine din surse regenerabile. Fie că este folosită într‑un mod funcțional, consumabil sau reutilizabil, că este direcționată în irigații sau în beneficiul securității umane, comunitatea internațională consideră că această resursă va juca un rol mult mai vizibil și pregnant în conflictele din viitor. Iar modul în care managementul apei este contabilizat în țările din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, împreună cu instabilitatea politică, lipsa de tehnologizare și situația climatică radicală, poate duce pe termen mediu la dezastre naturale, conflicte, precum și la alte efecte negative, încă necunoscute ca dimensiune și costuri în timp.

Apa – factor determinant în dezvoltarea societăţii umane. Urbanizarea timpurie [1]

S‑ar putea spune că istoria umanității este oarecum „îmbibată” cu apă[2]. Deoarece apa este absolut esențială pentru umanitate, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că aceasta este o componentă importantă a istoriei. Cu toate acestea, este surprinzător cât de puțină atenție a primit apa în evenimentele istorice, deși primele comunități au apărut, s‑au stabilit și dezvoltat, în general, în apropierea unor râuri. Cele mai multe din marile civilizații antice au depins de o anumită sursă de apă. De exemplu, cea mai veche civilizație din lume a apărut în Mesopotamia, fiind așezată între două râuri istorice: Tigru și Eufrat[3], egiptenii și‑au construit civilizația pe Nil; în Extremul Orient, civilizația chineză antică a fost localizată în principal în bazinele hidrografice ale fluviilor Huanghe (Galben) și Yangze, iar cea indiană a apărut pe valea fluviului Indus, extinzându‑se ulterior către cel de‑al doilea fluviu ca importanță al Indiei, Gange[4]. Realizarea importanței apei (pure) pentru oameni este evidentă încă din miturile culturilor antice. Curățenia religioasă și apa aveau o anumită importanță în diferite culte, în timp ce primele idei privind utilizarea apei în sistem urban au fost introduse la nivelul de dezbatere științifică în societate. Primii gânditori și autori în domeniul medicinii și filosofiei din Grecia Antică au admis și militat încă din acea perioadă pentru importanța utilizării apei în igiena publică. Cea mai veche așezare permanentă, cunoscută, care poate fi clasificată ca urbană, este Jericho din Iordania de astăzi, aproximativ 8000‑7000 î.H., situată în apropierea unor izvoare și a altor surse importante de apă. În Egipt au fost descoperite urme de fântâni, iar în Mesopotamia, canale din piatră pentru reținerea apei de ploaie, datând aproximativ din 3000 î.H. De asemenea, în Pakistan au fost descoperite sute de fântâni, conducte de apă și toalete, datând din epoca bronzului[5] la Mohenjo‑Daro, o localitate identificată de specialiști ca fiind un important centru urban al civilizației Indus. În acest centru a fost dezvoltat un sistem sofisticat de alimentare cu apă și canalizare. Apa provenea de la mai mult de 700 de puțuri, iar sistemul asigura nu numai consumul public, ci, de asemenea, un sistem de băi private, precum și o Baie Mare pentru uz public[6]. Alte exemple relevante privind urbanizarea timpurie sunt: orașul Eshnunna, așezat la 80 km Nord‑Est de Bagdadul de astăzi, dar și orașul sumerian Nippur datând aproximativ din aceeași perioadă ca Mohenjo‑Daro. Un alt sistem de colectare a apei, de data aceasta a apelor subterane, a fost dezvoltat în Persia, cunoscut sub numele de „qanat”, acesta fiind un sistem subteran complex conceput pentru colectarea și transportul apei uneori pe distanțe lungi, de la zonele muntoase la terenurile agricole joase. Caracteristicile deosebite ale acestui tip de tehnologie sunt date de faptul că ele au rezistat până în prezent, uimind prin durabilitatea sistemelor construite. De exemplu, în Iran, în ultimul mileniu au fost construite peste 22.000 de unități de qanat, care cuprind mai mult de 270000 de kilometri de canale subterane. În 1960, 75% din apa folosită în această țară pentru irigații, cât și pentru consum domestic, era asigurată de astfel de sisteme[7]. De‑a lungul secolelor, tehnologia a fost transferată multor civilizații, devenind astfel cunoscută sub diferite denumiri, cum ar fi „karez” (Afganistan și Pakistan), „kanerjing” (China), „Falaj” (Emiratele Arabe Unite) și „foggara / fughara” (Africa de Nord). Conform recomandărilor UNESCO, unele proiecte sunt protejate ca monumente aparținând patrimoniului mondial.[8]

Începând cu Epoca Bronzului, tehnologiile hidraulice au fost dezvoltate continuu în Grecia Antică, pe durata mai multor etape de‑a lungul dezvoltării civilizației grecești. Grecii au contribuit, la rândul lor, la dezvoltarea sistemelor hidraulice de apă avansate, în special în perioada lui Alexandru cel Mare, în timpul căruia acestea au fost răspândite pe o arie geografică extinsă, începând din Grecia către India la Est și Egipt, spre Sud. Ulterior, romanii, al căror imperiu a înlocuit dominația grecilor, au moștenit tehnologiile și, la rândul lor, le‑au dezvoltat și aplicat în aproape fiecare oraș mare cucerit. Tehnologiile grecești și romane de apă nu sunt numai un patrimoniu cultural, ci realizări moderne ce reprezintă baza în domeniul ingineriei și al managementului apei. Durabilitatea unor construcții, care au funcționat până în timpurile moderne, precum și conținutul științific al unor documente scrise, au permis preluarea acestor tehnologii de către societățile moderne, în ciuda unor regresiuni parțiale care au avut loc în timp. După căderea Imperiului Roman, conceptele științei și tehnologiei legate de resursele de apă au regresat. Sisteme de alimentare cu apă, precum și cele de canalizare, au decăzut în Europa Evului Mediu. Documentele istorice vorbesc despre condițiile incredibil de insalubre precum: ape poluate, deșeuri umane și de animale pe străzi, în timp ce apele uzate erau aruncate de la fereastră direct pe oamenii care se aflau pe stradă[9]. Au urmat epidemii devastatoare pentru Europa, dintre care cea mai cunoscută este ciuma bubonică ce a ucis aproape un sfert din populația europeană a acelor vremuri[10]. Demn de menționat este faptul că în cursul aceleiași perioade, mai multe site‑uri bizantine din Grecia și Asia Mică și‑au menținut un nivel ridicat de civilizație, la fel ca și culturile islamice, de la periferia Europei, care și‑au menținut un nivel ridicat de igienă personală, dictată de principii religioase și susținută de un sistem de alimentare cu apă și canalizare foarte eficient. Europa și‑a dobândit din nou un standard ridicat de aprovizionare cu apă și canalizare numai în secolul al XIX‑lea[11]. De‑a lungul istoriei, omenirea a trăit un stil de viață rural, care în prezent tinde să se schimbe datorită faptului că oamenii migrează spre orașe. Spre exemplu, în 1950, mai puțin de 30% din populația lumii trăia în orașe. Acest număr a crescut la 47% în anul 2000 (2,8 miliarde de persoane), și este de așteptat ca acesta să crească la 60% până în anul 2025[12]. În 1960, populația din mediul urban reprezenta 34% din populația totală la nivel mondial, în timp ce în 2014 era de 54%, și continuă să crească. Creșterea populației urbane, în cifre absolute, este concentrată în regiunile mai puțin dezvoltate ale lumii. Se estimează că, până în 2017, chiar și în țările mai puțin dezvoltate, majoritatea populației va locui în mediul urban, ținând cont de faptul că populația urbană globală tinde să crească cu aproximativ 1,84% pe an, între 2015 și 2020, 1,63% pe an, între 2020 și 2025, și 1,44% pe an, între 2025 și 2030[13].

În ceea ce privește MENA, astăzi, aproape 60% din populaţia acesteia trăiește în zone urbane. Orașele cresc mai repede decât țările în ansamblu, deoarece creșterea populației în zonele rurale alimentează un bazin de potențiali migranți din mediul rural către cel urban. În nouă țări din MENA, mai mult de trei sferturi din populație trăiește în orașe. Densitatea mai mare a populației în mediul urban permite comunităților să investească în gestionarea mai eficientă și rentabilă a apei, dar oamenii care locuiesc în orașe tind să folosească mai multă apă decât cei care locuiesc în mediul rural, în timp ce urbanizarea rapidă poate împiedica dezvoltarea unei infrastructuri adecvate, cum ar fi metode eficiente de distribuție, sisteme de canalizare și mecanisme de reglementare.

Deficitul de apă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord

Apa este suportul principal al sănătății oamenilor, a producției de alimente, cât și a dezvoltării economice, în condițiile în care doar 3 la sută din apa Pământului este potabilă, sau apă proaspătă. Mai mult decât atât, aproape 70 la sută din apa potabilă este blocată în ghețari (Fig. 1), nefiind disponibilă pentru uzul uman. Principalele surse ale acesteia rămân ploile, râurile, lacurile, izvoarele, și unele rezerve de apă subterană, cum ar fi puțurile.

Acestea din urmă pot ajunge la apă îngropată foarte adânc în pământ, astfel încât sursele de apă potabilă pot fi epuizate pe o scară masivă. Cele mai multe acvifere pot fi reîncărcate de ciclul anual de apă, dar apa aflată în formațiunile subterane vechi nu poate fi reînnoită. Experții măsoară disponibilitatea apei în ceea ce privește reînnoirea cantității de apă proaspătă necesară într‑un an/persoană. O țară este considerată ca suferind de „penurie de apă”, atunci când totalul resurselor de apă dulce din surse regenerabile se situează între 1.000 de metri cubi și 1700 de metri cubi pe persoană/an. Țările considerate ca suferind de „penurie de apă” au o medie mai mică de 1.000 de metri cubi de apă proaspătă din surse regenerabile pe persoană pe[14]an.[15].

Schimbările climatice din Orientul Mijlociu și Africa de Nord reprezintă o problemă deosebit de serioasă, în special într‑o regiune care se confruntă cu secete tot mai frecvente și cu un deficit de apă amenințător nu numai pentru regiune, ci și pentru țările europene limitrofe din bazinul Mării Mediterane. Pe baza celor mai recente estimări ale Grupului interguvernamental de experți al ONU privind evaluarea schimbărilor climatice (IPCC), se preconizează că cea mai mare parte a regiunii o să devină tot mai caldă și mai uscată, deși MENA cuprinde deja cele mai uscate țări din lume. Prin urmare, se așteaptă că temperaturile tot mai ridicate și precipitațiile tot mai reduse vor favoriza apariția secetei, un efect deja materializat în partea de Vest a Africii de Nord. În conformitate cu simularea pe calculator a aceluiași for (IPCC), se estimează că aproximativ un număr de 80 de milioane de persoane se vor adăuga la cei 100 de milioane de oameni expuși deja la stresul de apă până în 2025, punând o presiune și mai mare asupra resurselor de apă subterană, deja epuizate. Pe lângă aceste date, creșterea nivelului mării cu peste[16]0,5 metri până la sfârșitul secolului ar plasa zonele joase de coastă din Tunisia, Qatar, Libia, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Egipt la un risc deosebit[17]. Din cele 33 de țări așteptate să se confrunte cu penurie de apă până în 2040, jumătate dintre acestea sunt localizate în MENA, unde apa de suprafață este limitată în raport cu cererea extrem de mare, conform cercetătorilor de la World Resources Institute (WRI). Astfel, treisprezece țări plus Teritoriile Palestiniene sunt așteptate să sufere de o penurie extremă de apă în următorii 25 de ani, însă opt dintre ele rămân în continuare în top 10 cele mai afectate state la nivel mondial: Bahrain, Kuweit, Teritoriile Palestiniene, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Oman. Aceiași cercetători de la WRI care au compilat primul indice de măsurare a epuizării apelor de suprafață (cum ar fi lacuri și râuri) pentru fiecare deceniu din perioada 2010‑2040 au declarat că Orientul Mijlociu este probabil, deja, cea mai amenințată regiune din lume din perspectiva penuriei de apă. Această regiune se bazează foarte mult pe apele subterane și pe apa de mare desalinizată, și se confruntă cu „provocări excepționale legate de apă, pentru viitorul apropiat” conform concluziilor raportului[18].

Populația MENA s‑a dublat între 1970 și 2001, ridicându‑se de la 173 de milioane la 386 de milioane de persoane, aceasta reducând cantitatea medie de apă proaspătă disponibilă pe cap de locuitor cu mai mult de jumătate, până la 1.640 de metri cubi pe persoană pe an. Dar datele statistice medii ascund severitatea deficitului de apă dulce din unele țări din regiune. Aceasta se poate observa atunci când se analizează situația pe țări. Deoarece trei sferturi din apa proaspătă disponibilă în MENA se află în Iran, Irak, Siria și Turcia, în timp ce cantitatea medie de apă proaspătă din surse regenerabile disponibile în Bahrain, Iordania, Kuweit, Libia, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Yemen se află deja sub 250 de metri cubi pe persoană pe an[19]. În prezent, populația MENA este în creștere cu 2 la sută pe an (însemnând aproximativ 7 milioane de oameni pe an), aflată pe locul doi, după Africa subsahariană. Cu toate că rata totală a fertilității din regiune (numărul mediu de nașteri) a scăzut de la 7,0 nașteri în 1960 la 3,6 nașteri în 2001 și este de așteptat să continue să scadă, estimările privind populația MENA arată că aceasta se va dubla în următorii 50 de ani, scăzând per medie cantitatea de apă proaspătă/cap de locuitor din surse regenerabile până la aproximativ 1100 de metri cubi pe an. De remarcat este faptul că cea mai rapidă creștere a populației are loc în rândul yemeniților și palestinienilor, care sunt și cel mai puțin pregătiți din punct de vedere economic și tehnologic pentru a face față provocărilor deficitului de apă[20]. Foarte important pentru specialiștii țărilor afectate din MENA este faptul că în jur de 85% din apa din MENA este folosită pentru irigații. Însă acest nivel de irigare nu este în mod inerent durabil și conduce la o utilizare excesivă a resurselor limitate regenerabile de apă, care, la rândul său, conduce la o creștere a salinizării. Comparativ, media eficienței utilizării apei în MENA este de numai 50 până la 60 de procente, în comparație cu cea de 80% în condiții climatice similare din Australia sau Sud‑Vestul Statelor Unite. În mod similar, pierderile fizice de apă în aprovizionarea municipală și industrială din regiune sunt mult peste mediile mondiale. În cifre, aceasta este de 30 până la 50 la sută în unele orașe, în comparație cu cele mai bune practici la nivel mondial de aproximativ 10%.[21]

Pe de altă parte, în cazul MENA, schimbările climatice nu sunt un fenomen nou. De‑a lungul timpului, comunitățile din această regiune au fost sub presiune pentru a se adapta la deficitul de apă, astfel dezvoltându‑se diverse soluții tehnice și mecanisme instituționale pentru a face față acestor constrângeri de mediu. Cu toate acestea, amploarea impactului provocat de schimbările climatice este probabil să fie dincolo de capacitatea de adaptare a multor țări și comunități, și va necesita eforturi suplimentare de adaptare. Specialiștii Băncii Mondiale se așteaptă ca modificările de temperatură și precipitații să conducă la deteriorarea turismului și a altor sectoare economice strategice cu potențial de creștere, cum ar fi agricultura, foarte valoroasă de altminteri în această regiune. O combinație de efecte negative ar putea încetini procesul de reformă în cadrul guvernelor și economiilor țărilor din regiune și chiar să reducă beneficiile generate de exploatarea petrolului. Potrivit lui Raffaello Cervigni, coordonatorul regional al Băncii Mondiale pentru schimbările climatice, „MENA contribuie relativ puțin la emisiile globale (mai puțin de 6 la sută), dar este extrem de vulnerabilă la efectele schimbărilor climatice în sectoare strategice, cum ar fi agricultura, gestionarea resurselor de apă, și dezvoltarea urbană. Pe de altă parte, reducerea emisiilor de carbon poate genera beneficii interne importante, cum ar fi calitatea îmbunătățită a aerului; însă o agendă la fel de importantă pentru regiune este sporirea capacității de adaptare la variabilitatea climatică și schimbările specifice[22]. Pe de altă parte, multe țări din regiunea MENA sunt dependente de resursele de apă care se află dincolo de frontierele lor. De exemplu, Siria, Iordania și Palestina se bazează pe resursele de apă transfrontaliere. Palestina este aproape în întregime dependentă de apă, în esență, controlată de Israel. Caracterul transfrontalier al resurselor de apă din Orientul Mijlociu face ca managementul comun al acestor resurse să fie unul esențial, deoarece acestea au potențialul de a induce dezvoltarea economică și socială și implicit să reducă riscurile de conflict și escaladarea acestora.

Apa ca potenţial de conflict în MENA

Politica apei pare să aibă un impact semnificativ în înțelegerea dinamicii raporturilor interstatale în regiune. Având în vedere faptul că securitatea națională constituie agenda primară a actorilor statali, puterea și capacitatea acestora (inclusiv resursele politice, economice, militare) joacă un rol esențial în dinamica relațiilor lor cu alte state din regiune.[23] Acest lucru pare să explice de ce „în timpul anilor 1980 și începutul anilor 1990, spectrul de conflict armat asupra apei a fost perceput ca rezultatul logic al deficitului de resurse.”[24]. Mai mult decât atât, s‑a susținut că problema apei a constituit una dintre principalele cauze ale conflictului israeliano‑arab din 1967; în acest sens, Bulloch și Darwish susțin că războiul a avut drept cauză „competiția pentru apele râului Iordan.”[25] Pe măsură ce deficitul de apă devine în prezent chiar mai accentuat de diverse proiecte de dezvoltare a apei, cum ar fi GAP (Grand Anatolia Project) din Sud‑Estul Turciei, se previzionează că apa va deveni „ o problemă intensă, contagioasă, complicată, foarte predispusă la conflicte și, prin urmare, extrem de dificil de rezolvat.”[26] Aceste preocupări alimentează sloganurile vehiculate pe scară largă de tip „water wars” care se profilează asupra viitorului deja extrem de instabil din Orientul Mijlociu.[27] Ismail Serageldin, vicepreședintele Băncii Mondiale, pare să reitereze temerile lui Boutros‑Ghali în declarația sa, în 1995: „multe dintre războaiele acestui secol au fost și încă sunt legate de petrol …în schimb, războaiele secolului următor vor fi legate de apă.”[28] Cu toate că aceste predicții pot părea oarecum exagerate, ele indică semnificația apei în aceste ținuturi deșertice și extrem de aride ale Orientului Mijlociu și ale Africii de Nord.

Suprafața totală MENA (21 de țări[29]) cuprinde 11,1 milioane de km pătrați, o populație de aproximativ 381 de milioane de locuitori, care conform ultimelor estimări se așteaptă ca în 2030 să atingă cifra de 651 de milioane[30]. Principalele caracteristici climatice și de mediu includ condiții aride (circa 85% din suprafață este deșert) și deficitul resurselor de apă. MENA este cea mai bogată regiune din lume în ceea ce privește petrolul și rezervele de gaze și una dintre cele mai sărace din perspectiva resurselor regenerabile de apă. În prezent, regiunea se confruntă cu provocări majore de dezvoltare, începând cu o populație tânără aflată în creștere rapidă, cu o rată ridicată a șomajului, vulnerabilitate la creșterea tot mai mare a prețurilor, schimbările climatice și provocări politice și de securitate critice, inclusiv islamizarea societăților și extremismul. În ciuda schimbărilor sociale și politice profunde începute odată cu așa‑numitul fenomen Primăvara Arabă, regiunea este tot mai fragilă și suferă de sărăcie și disparități regionale, la care s‑au adăugat noi provocări securitare, precum conflicte tot mai violente, cum ar fi cele din Libia, Siria și Yemen, dar și fragilitatea multor state și răspândirea instabilității în țările din regiune[31]. Și deși se vorbește foarte mult despre apă, ca drept cauză a următorului război în Orientul Mijlociu, există puține dovezi că apa a fost o cauză a unui conflict major în istoria modernă, cu toate că disputele asupra controlului unei surse sau mai multor surse de apă să fi fost una dintre cauzele care au contribuit la declanșarea şi escaladarea unor conflicte armate. Dar faptul că nu sunt cauză a conflictelor nu înseamnă, totuși, că disputele legate de apă nu pot duce la situaţii de beligeranţă la nivel internațional.

În MENA există 23 de râuri internaționale care, la un moment dat sau altul, au stat la baza multor dispute între țări. Dintre acestea, cele mai controversate rămân Nilul, Eufratul, Tigrul, Yarmukul și Iordanul. În egală măsură, se poate afirma, de asemenea, că utilizarea surselor de apă freatică ce depășesc granițele naționale, în special cele dintre Israel și palestinieni, precum și între Iordania și Arabia Saudită, au fost, sunt și vor rămâne o potențială sursă de conflict. La acestea, se poate menționa și disputa dintre Egipt și Libia ca urmare a faptului că statul libian a investit 30 de miliarde de dolari în dezvoltarea Aqviferului Nubian pentru a furniza apă orașelor sale de coastă prin intermediul structurii moștenite din timpul lui Muammar Gaddafi, cunoscut la nivel mondial sub numele de Great Man‑Made River.[32]” O parte din apa disponibilă a țărilor din regiune provine de la alte state. Evident că potențialul de conflict este cu atât mai mare cu cât crește dependența de apă faţă de un alt stat. Egiptul, de exemplu, în ultimii ani, a primit 97% din apa din afara granițelor sale, Irak 66%, și Israel 20%. Siria a fost în situația ambiguă de a primi cantități mari din amonte dinspre Turcia, însă Irakul a fost și mai binecuvântat prin râurile Tigru și Eufrat. Complicațiile legate de apă au apărut începând cu anul 1993, când au fost adăugate la litigiile transfrontaliere problemele cu apa dintre Israel și Iordania. De asemenea, relațiile dintre Turcia și vecinii săi din aval, Siria și Irak se pot înrăutăți ca urmare a faptului că Turcia nu a renunțat la dezvoltarea programului său gigant în bazinele Tigrului și Eufratului. În bazinul Nilului situația este, de asemenea, din ce în ce mai controversată, unde etiopienii provoacă egiptenii printr‑o construcție similară celei realizate de Turcia, iar sudanezii cer și spun că au dreptul la cca. 80% din debitul Nilului. Cairo se teme că o potențială construcție a etiopienilor pe Nil. I‑ar scădea puternic capacitatea de absorbție și ar afecta direct barajul Aswan – considerat perla perioadei Nasser. O adevărată dispută geopolitică se conturează, mai ales că Sudanul sprijină demersurile etiopiene, alături de susținători externi foarte puternici precum China, Norvegia și Italia[33]. Dacă proiectul Etiopiei ar reduce într‑adevăr nivelul de apă ce ajunge în barajele egiptene, acest fapt ar forța Cairo să recurgă la măsuri drastice. Deoarece Egiptul este o țară mult prea dependentă de apa de pe Nil ca să‑l protejeze doar prin diplomație sau soft power, cu atât mai mult în contextul actual în care la Cairo se află o administrație militară. În același timp, Etiopia se confruntă cu propria dilemă a lipsei accesibilității la apă sau al mecanismelor de procesare a acesteia. Astfel, acest baraj care pare să fie o soluție viabilă spre avansarea multi‑sectorială a Etiopiei, prezintă riscul unei confruntări militare cu Egiptul [34]. Iar conflicte legate de utilizarea acviferelor din Cisiordania și Gaza vor rămâne la rândul lor un obstacol major pentru stabilizarea securitară în regiune.

În egală măsură, trebuie avut în vedere că tensiunile politice cu privire la consumul de apă nu sunt limitate la problemele internaționale, ci pot apărea chiar și în interiorul acestora. Conflictul major în astfel de circumstanțe este cauzat de utilizarea apei pentru agricultură și pentru mediul urban. Un alt conflict major demn de menționat este între utilizarea umană a apei și nevoile mediului. În multe zone, râurile și acviferele devin poluate, iar zonele umede se usucă. Zece dintre țările din regiune suferă de probleme grave în ceea ce privește calitatea apei; singurele care au fost evaluate ca având probleme moderate sunt acele țări foarte aride în cazul în care utilizarea apei depășește în prezent 100% din rezervele disponibile, dar care au fluxuri perene, puține sau deloc. Acestea includ Bahrain, Israel, Kuweit, Libia, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Yemen.

Dintre toate aceste state, cel yemenit merită o atenție sporită datorită locației geostrategice, a războiului care îl afectează de aproape doi ani, dar și a potențialului de persistență a tensiunii, post‑conflict, în special din cauza apei. Aceasta deoarece Yemenul este una dintre ultimele zone tribale ce găzduiesc tabere și luptători Al‑Qaeda[35], țara este neguvernabilă de către instituțiile centrale, zonele periferice sunt izolate drastic de urbanitate, iar retorica sectară țese rivalități și divergențe militare ce produc o instabilitate continuă în statul arab. Aceste inflamații nu fac decât să accentueze crizele naturale ale statului, unde un rol major îl joacă și apa. Yemenul exploatează apa subterană, atât din oportunitate, cât și din necesitate, însă este prognozat că aceasta se va epuiza în următorul deceniu. Dacă în anii ’70 ai secolului trecut, yemeniții erau nevoiți să extragă apă de la 30 m, în prezent sunt locuri unde apa este extrasă de la 1,200 de metri[36]. Resursele naturale ale Yemenului se epuizează rapid și sigur, iar acest deznodământ al resurselor hidrologice nu va fi subit și neașteptat, ci treptat. Diferența dintre cerere și ofertă a atins deja numărul critic de 1,4 miliarde de metri cubi pe an[37]. Yemeniții consumă mai mult decât pot acoperi, în ciuda prețului la apă aflat la cote alarmante. Pe termen scurt, o posibilă soluție poate fi doar în materie de importuri, însă prețul ar fi mult prea mare pentru a fi plătit de un stat eșuat și saturat de organizații extremiste. Pe termen lung, soluția poate fi desalinizarea apei, însă din nou, situația politică internă a statului face ca un demers de asemenea anvergură să fie o aspirație nerealistă. În cazul în care nu se vor identifica și aplica soluții implementabile în viitorul apropiat, mediul de securitate al Yemenului ar putea fi desprins dintr‑un scenariu post‑apocaliptic, unde deținătorii de fântâni private își vor putea fonda și finanța armate pe post de gărzi de corp, devenind o oligarhie bazată pe monopolul apei, iar în opoziție, vor fi facțiuni doritoare de a accesa apa, chiar și prin violență.

La fel de important din perspectiva conflictului din regiunea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord trebuie menționat și barajul Mosul, unul dintre cele mai mari de acest gen din țările arabe. Are 131 de metri în înălțime și 3,5 km lățime la bază, stochează aproximativ 12 mld de metri cubi de apă, și generează mai mult de 300 MW de curent electric, în principal destinat orașului Mosul[38]. Construcția acestuia a fost finalizată în anul 1983, primind numele de Barajul Saddam, nume schimbat de locuitorii din Mosul în anul 2003, după înlăturarea lui Saddam Hussein de la putere. În timpul și după construirea acestuia, studiile au arătat o preocupare clară cu privire la faptul că regiunea în care a fost construit barajul suferă de prezența extensivă de formațiuni de rocă solubile care ar putea submina siguranța barajului. Pentru a depăși această problemă, s‑au efectuat operațiuni de chituire, conform recomandărilor făcute în urma studiilor de specialitate. Infiltrarea apei a continuat și acest lucru a subliniat posibilitatea cedării barajului. Tehnici de cimentare și metode diferite au fost propuse, dar rezultatele au fost aceleași. În cele din urmă, s‑a decis limitarea nivelului maxim de operare al apei. Această recomandare a rămas în vigoare până în prezent, însă cu pierderi de stocare considerabile de apă care au afectat atât sistemele de irigații și furnizarea energiei electrice. În 2014, acesta a fost ocupat de luptători ai așa‑zisului Stat Islamic, însă a fost imediat recuperat de formaţiunile militare Peshmerga[39] susținute de forțele speciale ale Statelor Unite. Cu toate acestea, situația acestui baraj este incertă din cauza încetării lucrărilor de consolidare. Muncitorilor le este frică de faptul că așa‑numitul Stat Islamic ar putea încerca să‑l recupereze. Drept răspuns, statul italian, care prin intermediul unei companii întreține lucrări de consolidare a barajului, a anunțat în primăvara lui 2016 că va trimite 450 de soldați să sprijine forțele kurde în securizarea obiectivului și a lucrătorilor[40]. Un potențial colaps al barajului Mosul ar însemna pe lângă pierderea potențialului agricol, fertilizat de acest baraj, scăderea producției energetice la nivel național și pierderi umane estimate între 550.000 și 1.470.000, conform unui raport al Pentagonului, confirmat de constructorii barajului[41], deși guvernul de la Bagdad contrazice un astfel de impact[42]. Localizată la 110 km Est de Mosul, eșuarea acestei infrastructuri ar viza cele mai populate zone ale țării: Mosul și Bagdad. Distrugerea barajului ar fi un scenariu posibil în eventualitatea unei retrageri generale a grupării teroriste drept consecință a unei posibile eliberări a „capitalei” organizației în Irak.

Migraţia – între cauză și efect

De‑a lungul istoriei, oamenii au migrat în căutarea de oportunități și pentru o viață mai bună. În timp ce migrația este determinată de o multitudine de factori, cei mai mulți migranți doresc să beneficieze de un trai mai bun, într‑un mediu mai plăcut, urmărind să se alăture familiei sau prietenilor în străinătate. Cu toate acestea, mulți nu migrează din proprie inițiativă, ci sunt forțați să facă acest lucru din diverse motive: persecutare politică, proveniența din zone afectate de conflicte sau dezastre naturale sau în condiţiile în care sunt victime ale traficului de persoane. Dar cei care aleg de bunăvoie să migreze sunt în mare măsură mânați de aspiraţia către prosperitate și bunăstare.[43] Migrația nu este doar o chestiune personală, ci poate afecta, de asemenea, dezvoltarea economică a unui stat. Factorii de decizie politică sunt conștienți de faptul că migrația persoanelor fizice are un efect cumulativ, la nivel național, și că poate avea un impact asupra sănătății economice, atât în țara de origine, cât și în țara de destinație. Aceasta poate avea ca rezultat un lanț de dezvoltare – începând de la persoane fizice, prin intermediul gospodăriilor, comunităților și, în cele din urmă, asupra statelor. Globalizarea a condus la o creștere semnificativă a mobilității umane, cu implicații sociale, economice și de mediu pentru toate părțile implicate. Cu toate că migranții „dau înapoi” în țările lor de origine, în general sub formă de bani trimişi prin mandat pentru persoane fizice și gospodării. Astfel de activități au implicații mai largi: de exemplu, banii trimiși înapoi către membrii familiei pot permite acestora să investească într‑o casă nouă, stimulând astfel ocuparea forței de muncă în sectorul construcțiilor, în acea localitate; sau o persoană care se întoarce în țara de origine, după ce a studiat în străinătate poate aduce înapoi abilități care aduc beneficii societății în general. Însă nu toate efectele migrației sunt pozitive. De exemplu, aceasta poate influența inflația prin cheltuirea economiilor, însă fără a crește productivitatea în țara de origine, sau ar putea afecta sectoare economice importante, cum ar fi educația și asistența medicală prin „exodul de creiere”[44]. Pe de altă parte, migrația poate avea efecte pozitive asupra dezvoltării în funcție de o interacțiune complexă de factori, cum ar fi: circumstanțele în țara de origine, cât și în cea de destinație; motivul pentru care migrantul a plecat și, foarte important, dacă mutarea a fost voluntară; modelul migrației. Și, nu în ultimul rând, pot exista efecte negative și la nivel de gospodărie, – de exemplu, prin separarea și dislocarea familiilor. Decizia unui individ de a migra poate fi motivată de o serie de factori, precum:

  • Factorii economici – creșterea decalajului nivelului de trai și a salariilor între țări acționează ca un magnet (denumit în continuare „factor de atracție”), determinând migranții să se îndrepte către țările cu standarde de viață mai ridicate sau cu o mai mare creștere economică și posibilităţi sporite de ocupare a forței de muncă
  • Guvernanță și servicii publice – Guvernarea ineficientă, corupția și calitatea precară a serviciilor de educație și sănătate sunt „factori de împingere”, fapt care determină migrația internațională.
  • Dezechilibre demografice – acestea pot lua diferite forme – de exemplu, scăderea ratei fertilității și creșterea speranței de viață în țările dezvoltate care contribuie la un dezechilibru în oferta și cererea de muncă între regiunile dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Surplusurile la oferta de muncă în țările cu venituri medii sau mici pot duce la un grad scăzut de angajare, ceea ce poate oferi motive în plus pentru a migra. Pe de altă parte, îmbătrânirea populației în majoritatea țărilor industrializate cu venituri mari crește considerabil cererea de muncitori străini.
  • Conflict – Numărul refugiaților sub mandatul Înaltului Comisariat pentru Refugiați a Națiunilor Unite (UNHCR) a fost de peste 10 milioane în 2012, la care se adaugă un număr de persoane strămutate intern (PSI) de aproximativ 28,8 milioane (UNHCR, 2013). Conflictele pot fi atât de natură etnică, cât și religioasă, însă, în egală măsură, ele pot fi rezultatul inegalității economice sau competiției pentru resurse naturale. Lipsa libertății personale (fie că este vorba în gândire sau religie) poate fi un factor de motivare, precum și discriminarea bazată pe rasă, etnie, sex, religie sau alte considerente.
  • Factori de mediu – numărul de persoane care se deplasează ca urmare a unor factori de mediu, cum ar fi cutremure, accidente industriale, inundații, eroziunea solului și a zonelor de coastă și a secetei, dintre care unele pot fi legate de schimbările climatice, se află pe un trend ascendent. Deplasările populației induse de factorii de mediu tind să fie predominant interne.
  • Rețele transnaționale – apariția comunităților de migranți organizate în țările de destinație constituie un „factor de atracție” atât din punct de vedere social, cât și cultural. O rețea de membri ai familiei în străinătate poate promova în continuare migrația, deoarece facilitează procesul de migrare pentru alții, iar aceste mișcări reprezintă cea mai mare parte a fluxurilor de migrație legală în multe țări industrializate.

De asemenea, modelele de migrație pot exercita influențe pozitive de dezvoltare, incluzând:

  • Tipuri de migrație – permanente sau temporare;
  • Statutul migranților – regulat sau neregulat;
  • Protecția drepturilor – în măsura în care drepturile migranților sunt protejate;
  • Planificarea – sau natura neplanificată a fluxurilor; un procent mic de populație se deplasează pe o perioadă mai lungă de timp, sau o mișcare de masă a oamenilor într‑o perioadă scurtă de timp;
  • Fundalul socio‑economic – sexul, vârsta și starea civilă. Profilurile demografice și socio‑economice ale migranților au implicații importante pentru dezvoltarea în țările de origine și de destinație. Ele afectează piața forței de muncă (în ceea ce privește disponibilitatea specialiștilor față de muncitori necalificați); structura populației (de exemplu, în ceea ce privește proporția de tineri față de persoanele în vârstă, căsătoriţi față de migranți singuri); precum și necesitatea privind furnizarea de servicii (dat fiind faptul că fluxurile de migranți pot include copii care au nevoie de educație sau lucrătorii care furnizează servicii de asistență medicală). Fie că migranții se mută cu familiile lor sau singuri, precum și circumstanțele membrilor gospodăriei lăsați în urmă (care, de exemplu, ar putea impune să se ia măsurile necesare pentru îngrijirea copiilor), fac, de asemenea, o diferență[45].

Cauzele migraţiei post‑2014 către Europa: între mit și realitate

De‑a lungul ultimelor decenii, mii de migranți și solicitanți de azil au traversat Marea Mediterană către „bătrânul” continent. Numărul lor a fluctuat de‑a lungul anilor, datorită unei diversităţi de factori precum condițiile în țările de origine și de tranzit, evoluțiile geopolitice, dar și în funcție de politicile Uniunii Europene. În 2014, cel puțin 219.000 de persoane au trecut Marea Mediterană în comparație cu 60.000 în anul precedent. Pentru o perioadă lungă de timp, traseul principal folosit a fost dinspre Africa de Nord peste Marea Mediterană, însă, începând cu sfârșitul anului 2014, un număr tot mai mare de migranți au început să folosească un al doilea traseu peste Marea Egee (în estul Mediteranei) din Turcia către insulele grecești[46].

În prezent, Marea Mediterană este considerată cea mai mortală rută a migrației la nivel mondial[47]. Estimările Organizației Internaționale pentru Migrație, care arată că 22.400 de migranți și solicitanții de azil au murit începând cu anul 2000, în încercarea de a ajunge în Uniunea Europeană, marea lor majoritate pe mare, în timp ce în 2014 au murit tot încercând să treacă aceeași mare, peste 3.500 de persoane, făcând din acesta cel mai ucigător an din istoria migrației. În ceea ce privește numărul total al migranților pentru anul 2015, care au intrat pe teritoriul U.E. trecând frontierele Greciei, Bulgariei, Italiei, Spaniei, Maltei și Republicii Cipru, a fost de 1.005.504, dintre care aprox. 450.000 provin din Siria, iar 186 din Afganistan[48] Potrivit agenției ONU pentru refugiați (UNHCR), peste 60 la sută din persoanele care au luat drumul mării în primele cinci luni ale anului 2015 erau din Siria, Somalia și Afganistan, țări sfâșiate de război și violență generalizată, sau din Eritreea, țară condusă de către unul dintre cele mai represive guverne din Africa. În egală măsură, sunt și mulți, care vin din alte ţări mari precum Nigeria, Gambia, Senegal, sau Mali, în căutare de oportunități economice pentru a‑și îmbunătăți condițiile de viață, sau care să trăiască în societăți mai deschise și mai sigure. De asemenea, unele persoane din aceste țări se confruntă și cu încălcări flagrante ale drepturilor omului sau ale strămutării forțate ca urmare a unui conflict și pot ridica pretenții îndreptățite de a dobândi calitatea de refugiați.

Însă, în urma analizei numărului celor care migrează dinspre MENA către Uniunea Europeană pe durata anului 2014, s‑a constatat că printre motivele principale ale migranților, fuga de conflictele armate ocupă o pondere mai mică în comparaţie cu dorința pentru o viață mai bună. Astfel, majoritatea celor care devin refugiați din cauza conflictelor caută adăpost și protecție pe scară mare în țările învecinate și nu migrează pe distanțe lungi. De exemplu, în cazul conflictului din Siria, cifre impresionante de refugiați le regăsim în tabere din țările vecine precum Turcia, Liban și Iordania; în cazul Irakului, aceștia s‑au refugiat în Iordania, Iran și chiar Siria. Afganistanul, la rândul său, ne oferă o oglindă a aceluiași model de migrație pe distanțe scurte: majoritatea afganilor (în anul 1990 chiar jumătate din populația acestui stat) au migrat către Iran și Pakistan, în timp ce regiunea cea mai afectată de fenomenul migrației cu statut recunoscut de refugiați la nivel mondial, respectiv cea a Saharei de Vest, populația acesteia se regăsește în tabere special amenajate din proximitate, respectiv în Algeria[49].

Deficitul de apă din MENA – o ameninţare? Măsuri în viitor

Potrivit declarației făcute de Global Water Partnership (GWP), securitatea apei, la orice nivel, începând cu cel al unei gospodării, până la nivel global, înseamnă că fiecare persoană are acces la o cantitate suficientă de apă în condiții de siguranță la un cost accesibil pentru a duce o viață curată, sănătoasă și productivă, asigurând în același timp că mediul natural este protejat. Declarația ministerială în cadrul celui de‑al doilea Forum Mondial al Apei (WWF2), intitulat „Securitatea apei în secolul XXI”, cuprinde șapte „provocări principale” în atingerea securității apei: 1) satisfacerea nevoilor de bază; 2) asigurarea aprovizionării cu alimente; 3) protejarea ecosistemelor; 4) partajarea resurselor de apă; 5) gestionarea riscurilor; 6) valorificarea apei; și 7) guvernarea/reglementarea apei într‑un mod inteligent[50]. Securitatea apei se manifestă pe două niveluri interconectate: local – național și regional – inter­na­țional. Problema cea mai gravă este la nivel local – național[51], unde securitatea accesului la resursă este tot mai dificil de asigurat. În consecință, o bună guvernare a acestei resurse rămâne o problemă centrală pentru a realiza securitatea apei și implicit a securității societale de care individul are nevoie pentru a se simți în siguranță. La fel, din perspectiva apei ca securitate energetică, se poate spune că potenţialul statului de a securiza infrastructura critică, transporturile, cât și de a avea indici de piață buni poate fi măsurat și în ceea ce apa implică. De exemplu, în 1967, râul Iordanului a fost un element critic al conflictului israeliano‑arab[52]. Astăzi, instalațiile de desalinizare ale Arabiei Saudite sunt păzite de Flota a 5‑a a SUA, staționată în Bahrain, în fapt, un element de o importanță critică al parteneriatului Washington‑Riad. O eventuală întrerupere a procesului de desalinizare, de către Iran, sau alt actor ostil Riadului, i‑ar lăsa pe saudiți fără apă în mai puțin de o săptămână[53].

În ceea ce privește comunitatea euroatlantică și preocuparea acesteia pentru apa ca sursă de conflict, în 2015, NATO a condus cea mai mare simulare militară din ultimul deceniu. Exercițiul numit „Trident Juncture” a vizat detașarea a 36,000 de soldați, din peste 30 de națiuni, în scopul de a testa capabilitatea Alianței de a face față noilor amenințări, conturate în jurul conceptului comprehensiv de război hibrid. Ca orice exercițiu militar, acesta a avut un scenariu fictiv de acțiune. În regiunea fictivă numită Cerasia, inspirată din Africa de Nord sau Orientul Mijlociu, forțe inamice testează capabilitatea NATO fără a activa Articolul 5. Într‑un context de deșertificare continuă, diminuarea resurselor și sterilizarea capacităților hidrologice, țara agresoare și fictivă Kamon atacă Lakun pentru a‑i ocupa barajele[54]. „Catalizatorul conflictului din Cerasia este bazat pe apă”, a rezumat comandantul britanic al Forțelor Navale, Tristan Lovering[55]. Acest exercițiu a demonstrat și limitările unei intervenții militare pentru un astfel de conflict. Deoarece problema pe termen lung și anume privarea unui număr mare de oameni, de elementul-cheie al supraviețuirii, apa, tot nu este rezolvată. Iar această problemă este puternic înrădăcinată atât în situația economică defavorabilă regională, aproape caracteristică, cât și a mediului informațional ostil, alimentat de retorica politică, și puternic cultivat de societatea civilă din cauza condițiilor sociale și mentale generate. Este un cerc vicios ce nu poate fi abordat doar dintr‑o perspectivă militară.

Concluzii

În 1985, fostul secretar general al ONU, Boutros‑Ghali, declara: „Următorul război în Orientul Mijlociu va avea drept cauză apa, nu politica”. În timp ce această predicție s‑a dovedit a nu fi corectă, controlul resurselor de apă din regiune rămâne un instrument politic extrem de important. De asemenea, istoria regiunii abundă în controverse privind apa și, prin urmare, este adesea percepută ca fiind o problemă destul de relevantă pentru a fi discutată de către teoreticienii în Relații Internaționale pe Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Creșterea rapidă a populației a exacerbat deficitul de apă cu care MENA se confruntă. În timp ce factori naturali, cum ar fi seceta intermitentă și rezervele de apă potabilă limitată pot provoca deficitul, o creștere ridicată a populației, mai ales în zonele urbane, a impus și impune presiuni suplimentare, accentuate de evenimentele politice din această regiune. Fără nicio rezervă se poate afirma că apa ca resursă este tot mai rară și în continuă evaporare, iar clima tropicală uscată și pământul arid, toate acestea întrunind condiții necesare pentru a susține că apa în zona MENA este o resursă strategică extrem de importantă. Dilema cu privire la importanța apei la securitatea regională începe din sectorul politic, unde guvernele sunt prea sterile, lipsite de forță și legitimitate pentru a elabora un program de valorificare și accesare a apei în tot potențialul acesteia. Pe lângă lipsa de resursă și voință politică, ce facilitează un management slab al apei, mai există și factorul actorilor non‑statali pe linie extremist‑jihadistă, dar și interesele marilor puteri care se folosesc de prezența/absența apei pentru a‑și îndeplini obiectivele în regiune. Numeroasele facțiuni armate, junte sau para‑state, pun stăpânire cu succes peste zone cu infrastructură critică, asemenea barajelor sau bazinelor de acumulare, lucru ce pune în pericol securitatea umană a populației autohtone. Țările fără ieșire maritimă sunt dependente de apa de râu, drept consecință, ocuparea/controlul apelor de suprafață ar reprezenta o lovitură strategică în infrastructura statală. Pentru că apa, așa după cum istoria ne dovedește, poate fi folosită atât ca instrument în politica externă, ca țintă militară, sau ca scop al acțiunilor armate, prin urmare ea poate fi, de asemenea, contaminată sau izolată, ori infrastructura poate fi avariată și/sau distrusă.

Pe de altă parte, pe termen mediu și lung, Orientul Mijlociu și Africa de Nord are toate șansele să devină un teatru pentru lupte generalizate pentru apă. Status quo‑ul economic degradant, ostilitatea mediului informațional și incapacitatea societală generată de situație vor favoriza folosirea violenței pentru a avea acces la apă. Deși un asemenea mediu de securitate nu poate fi plasat în viitorul foarte apropiat, va fi un element caracteristic al secolului XXI, iar această posibilitate a fost suficient de ridicată încât să constrângă NATO în a‑și dedica un exercițiu de genul Trident Juncture, acestei problematici.

ANEXE:

Refugiații din Siria între 2004‑2014 și țările de destinație[56]

Refugiații în Irak între 1990‑2014 și țările de destinație[57]

Migrația din MENA în anul 2014 pe țări. Sursă și destinație [58]

Lector univ. dr. Ecaterina Maţoi

Bibliografie

Aysegül, Kibaroglu, Building a Regime for the Eaters of the Euphrates-Tigris Basin, The Hague: Kluwer Law International, 2002

Alison Maitland, “The Politics: A Matter of Supply Rather than Shortage,” FT.com Financial Times, 21 March 2007, http://www.ft.com/cms/s/0/f647c2c8-d3c1-11db-8889-000b5df10621.html?nclick_check=1,

American Security Project, January 23, 2015. In the Middle East, Water Security IS Energy Security | ASP.” http://www.americansecurityproject.org/in-the-middle-east-water-security-is-energy-security/

Borger, Julian. “Mosul Dam Engineers Warn It Could Fail at Any Time, Killing 1m People.” The Guardian, March 2, 2016. http://www.theguardian.com/world/2016

Dr. Ahmad, Shahid. Indigenous Water Harvesting Systems In Pakistan. Water Resources Research Institute National Agricultural Research Center, Islamabad, January, 2000

Drăghici, Mihai. Organizaţia Internaţională pentru Migraţie: Traficanţii care au adus refugiaţi în spaţiul UE au avut profituri de peste un miliard de dolari în 2015. http://www.mediafax.ro/externe/organizatia-internationala-pentru-migratie-traficantii-care-au-adus-refugiati-in-spatiul-ue-au-avut-profituri-de-peste-un-miliard-de-dolari-in-2015

Das, Subhamoy. Theories about the Origin of Hinduism. A brief history of Hinduism. Accesat online la data de 12.06.2016

“Egypt Plans Dam-Busting Diplomatic Offensive against Ethiopia.” UPI. Accessed May 12, 2016. http://www.upi.com/Business_News/Energy-Industry

Egypt Plans Dam-Busting Diplomatic Offensive against Ethiopia.” UPI. http://www.upi.com/Business_News/Energy-Industry/2014/02/27/Egypt-plans-dam-busting-diplomatic-offensive-against-Ethiopia/13631393533111/

Goure D, Grant R. US Naval Options for influencing Iran. Naval War Coll Rev 62, 2009

Gray, H. F. Sewerage in Ancient and Medieval Times, Sewage Works Journal, 1940

Hirshleifer, Jack. Disaster and recovery: The Black Death in Western Europe. Technical Analysis Branch. United States Atomic Energy Commision. The Rand Corporation. Memorandum RM-4700-TAB. February, 1966

Human Rights Watch. The Mediterrean Migration CrisiS.. https://www.hrw.org/report/2015/06/19/mediterranean-migration-crisis/why-people-flee-what-eu-should-do

Igor Shiklomanov’s chapter “World fresh water resources” in Peter H. Gleick (editor), 1993, Water in Crisis: A Guide to the World’s Fresh Water Resources (Oxford University Press, New York, (apud în The World`s Water), http://water.usgs.gov/edu/earthwherewater.html

Iraqs Water Crisis, Part 2: Mosul Dam. Hydro-Logic. Hydrlogy And Water Resources In The News And Science Media http://hydro-logic.blogspot.ch/2007/10/iraqs-water-crisis-part-2-mosul-dam.html

John Bulloch & Adel Darwish, Water Wars: Coming Conflicts in the Middle East. London: Victor Gollancz, 1993

Johnsen, Gregory. Resetting U.S. Policy Toward Yemen. Policy Memorandum No.8. June, 2011. http://www.cfr.org/yemen/resetting-us-policy-toward-yemen/p26026

Jansen, M. Water Supply and Sewage Disposal at Mohenjo-Daro, World Archaeology, No. 21, The Archaeology of Public Health, 1989

“Kurdish Forces ‘Break IS Hold on Mosul Dam.’” BBC News. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-28826349

Koutsoziannis & all. A brief history of urban water supply in the Antiquity. Water Science&Technology Water Supply, March, 2007

“Kurdish Forces ‘Break IS Hold on Mosul Dam.’” BBC News. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-28826349.

Milutinovic, Slobodan. Water and Security – Can local planning and action further contribute? Background Paper. Working Group 1. MENA Water World Cafe 2015, p. 3

“MIDEAST – Italian Defense Minister in Iraq for Mosul Dam Talks.” http://www.hurriyetdailynews.com/italian-defense-minister-in-iraq-for-mosul-dam-talks

Maddocks, Young & Reig. Ranking the World`s most Water-Stressed Countries in 2040. August, 2015. http://www.wri.org/sites/default/files/uploads/water_stress_world_map_large.jpg

NATO. “Trident Juncture Shows NATO Capabilities ‘are Real and Ready.’” NATO.A. http://www.nato.int/cps/en/natohq/news_124265.htm.

Naff, T., Testimony on the Jordan Before the Committee on Foreign Affairs, Washington D.C.: US House of Representatives, 26 June 1990

Profesor Richards, Michael. History of water. http://witcombe.sbc.edu/water/history.html

Roudi-Fahmi, Creel, De Souza. Finding the Balance: Population and Water Scarcity in the Middle East and North Africa. Population Reference Bureau

Rogers, Peter. Water Crisis In The Middle East And North Africa: Year In Review 1997. http://www.britannica.com/topic/water-crisis-381196

“Time Running out for Solution to Water Crisis.” IRIN, August 13, 2012.

 http://www.irinnews.org/analysis/2012/08/13/time-running-out-solution-water-crisis.

Thirsty Middle East faces worsening water stress. Urbanization and Global Change. Global Urban Population in Developed and Developing Countries. http://www.globalchange.umich.edu/globalchange2/current/lectures/urban_gc/

“SOROTAN Will Challenge NATO against Hybrid Threats.” http://www.act.nato.int/sorotan-will-challenge-nato-against-hybrid-threats.

“The Middle East Struggles with Water Security | ASP.” American Security Project,. http://www.americansecurityproject.org/the-middle-east-struggles-with-water-security/.

“Time Running out for Solution to Water Crisis.” IRIN, http://www.irinnews.org/analysis/2012/08/13/time-running-out-solution-water-crisis.

“U.S. Plays Up Growing Risks at Mosul Dam – WSJ.” http://www.wsj.com/articles/u-s-plays-up-growing-risks-at-mosul-dam-1456706205.

“Yemen Water Crisis May Be ‘bigger Problem than War.’” 2016.http://ara.tv/j62yr.

Wolf, AT. Hydropolitics along the Jordan River: scarce water and its impact on the Arab-Israeli conflict, vol 99. 1995, United Nations University Press, Tokyo

World Migration Report 2013, pagina 24. Organizația Internațională pentru Migrație. http://publications.iom.int/system/files/pdf/wmr2013_en.pdf

World Health Organization. Global Health Observatorz(GHO) data. http://www.who.int/gho/urban_health/situation_trends/urban_population_growth_text/en/

Wulff, H. E. The Qanats of Iran, Scientific American, April 1968, pp. 94-105

http://web.worldbank.org

World Migration Report 2013, pagina 23. Organizația Internațională pentru Migrație. http://publications.iom.int/system/files/pdf/wmr2013_en.pdf

U.S. Plays Up Growing Risks at Mosul Dam – WSJ.” http://www.wsj.com/articles/u-s-plays-up-growing-risks-at-mosul-dam-1456706205.

Zafar, Salman. Water scarcity in MENA. EcoMENA. May, 2014, http://www.ecomena.org/water-scarcity-in-mena/

Note:

[1] Acest termen va fi înlocuit pe tot parcursul lucrării de acronimul MENA

[2] Profesor Richards, Michael. History of water. Accesat online la adresa http://witcombe.sbc.edu/water/history.html, în data de 12.06.2016

[3] În greacă „Între două râuri” aici cu referire la pământul/zona dintre Tigru și Eufrat din Iraq, cf. Joshua J., Mark Mesopotamia, accesat la data de 16.06.2016.

[4]  Das, Subhamoy. Theories about the Origin of Hinduism. A brief history of Hinduism. Accesat online la data de 12.06.2016

[5] Dr. Ahmad, Shahid. Indigenous Water Harvesting Systems In Pakistan. Water Resources Research Institute National Agricultural Research Center, Islamabad, January, 2000. pag.2

[6] Jansen, M. Water Supply and Sewage Disposal at Mohenjo‑Daro, World Archaeology, No. 21, The Archaeology of Public Health, 1989, pp. 177‑192

[7] Wulff, H. E. The Qanats of Iran, Scientific American, April 1968, pp. 94‑105

[8] Qanats. http://www.waterhistory.org/histories/qanats/. Accesat în data de 17.06.2016

[9]  Gray, H. F. Sewerage in Ancient and Medieval Times, Sewage Works Journal, 1940, pp. 939-946

[10] Hirshleifer, Jack. Disaster and recovery: The Black Death in Western Europe. Technical Analysis Branch. United States Atomic Energy Commision. The Rand Corporation. Memorandum RM‑4700‑TAB. February, 1966, p. 5

[11] Koutsoziannis & all. A brief history of urban water supply in the Antiquity. Water Science&Technology Water Supply, March, 2007

[12] Urbanization and Global Change. Global Urban Population in Developed and Developing Countries. Accesat în data de 16.06.2016 la adresa http://www.globalchange.umich.edu/globalchange2/current/lectures/urban_gc/

[13] World Health Organization. Global Health Observatorz(GHO) data. Accesat în data de 16.06.2016 la http://www.who.int/gho/urban_health/situation_trends/urban_population_growth_text/en/

[14] Igor Shiklomanov’s chapter “World fresh water resources” in Peter H. Gleick (editor), 1993, Water in Crisis: A Guide to the World’s Fresh Water Resources (Oxford University Press, New York, (apud în The World`s Water) accesat la http://water.usgs.gov/edu/earthwherewater.html în data de 16.06.2016

[15] Op. citat

[16] Maddocks, Young & Reig. Ranking the World`s most Water‑Stressed Countries in 2040. August, 2015. Accesat in data de 17.06.2016 la adresa http://www.wri.org/sites/default/files/uploads/water_stress_world_map_large.jpg

[17] http://web.worldbank.org, accesat în data de 16.06.2016

[18] Raport citat în articolul Thirsty Middle East faces worsening water stress. Accesat in data de 16.06.2016 la adresa http://www.arabianbusiness.com/thirsty-middle-east-faces-worsening-water-stress-603935.html

[19] Nota autorului: Aceasta în condițiile în care raportul citat este din anul 2002

[20] Roudi‑Fahmi, Creel, De Souza. Finding the Balance: Population and Water Scarcity in the Middle East and North Africa. Population Reference Bureau. Accesat în data de 17.06.2016, la http://www.prb.org/pdf/FindingTheBalance_Eng.pdf, pag. 2

[21] Zafar, Salman. Water scarcity in MENA. EcoMENA. May, 2014. Articol accesat în data de 17.06.2016 la adresa http://www.ecomena.org/water‑scarcity‑in‑mena/

[22] http://web.worldbank.org, Adresă accesată în data de 17.06.2016

[23] Aysegül, Kibaroglu, Building a Regime for the Eaters of the Euphrates‑Tigris Basin, The Hague: Kluwer Law International, 2002, pg. 17

[24] Op. citat, pg. 17

[25] John Bulloch & Adel Darwish, Water Wars: Coming Conflicts in the Middle East. London: Victor Gollancz, 1993, p. 34.

[26] Naff, T., Testimony on the Jordan Before the Committee on Foreign Affairs, Washington D.C.: US House of Representatives, 26 June 1990

[27] John Bulloch & Adel Darwish, Water Wars: Coming Conflicts in the Middle East. London: Victor Gollancz, 1993,

[28] Alison Maitland, “The Politics: A Matter of Supply Rather than Shortage,” FT.com Financial Times, 21 March 2007, http://www.ft.com/cms/s/0/f647c2c8-d3c1-11db-8889-000b5df10621.html?nclick_check=1, accesat la data de 23.06.2016

[29] Responsabilitatea pentru alegerea țărilor, dar și a numărului acestora, luate în considerare ca făcând parte din MENA pentru studiul lui Slobodan Milutinovic, îi aparține în totalitate autorului.

[30]  Milutinovic, Slobodan. Water and Security – Can local planning and action further contribute? Background Paper. Working Group 1. MENA Water World Cafe 2015, p. 11

[31]  Op. citat, p. 5

[32] Rogers, Peter. Water Crisis In The Middle East And North Africa: Year In Review 1997. Accesat 17.06. 2016 la http://www.britannica.com/topic/water‑crisis‑381196

[33] “Egypt Plans Dam-Busting Diplomatic Offensive against Ethiopia.” UPI. Accesat pe data de 12.05, 2016. http://www.upi.com/Business_News/Energy-Industry/2014/02/27/Egypt-plans-dam-busting-diplomatic-offensive-against-Ethiopia/13631393533111/.

[34] Op. citat.

[35] Johnsen, Gregory. Resetting U.S. Policy Toward Yemen. Policy Memorandum No.8. June, 2011. Accesat 19.06.2016 la http://www.cfr.org/yemen/resetting‑us‑policy‑toward‑yemen/p26026

[36] “Time Running out for Solution to Water Crisis.” IRIN, August 13, 2012. Accesat în data de 9.06.2016 la http://www.irinnews.org/analysis/2012/08/13/time‑running‑out‑solution‑water‑crisis.

[37] “Yemen Water Crisis May Be ‘bigger Problem than War.’” Accesat 1în data de 7.06. 2016 la http://ara.tv/j62yr.

[38] Iraqs Water Crisis, Part 2: Mosul Dam. Hydro‑Logic. Hydrlogy And Water Resources In The News And Science Media. Accesat 19.06.2016 la http://hydro‑logic.blogspot.ch/2007/10/iraqs-water-crisis-part-2-mosul-dam.html

[39]  “Kurdish Forces ‘Break IS Hold on Mosul Dam.’” BBC News. Accesat în data de 17.06. 2016 http://www.bbc.com/news/world-middle-east‑28826349.

[40] “MIDEAST – Italian Defense Minister in Iraq for Mosul Dam Talks.” Accesat în data de 19.06.2016 la http://www.hurriyetdailynews.com/italian-defense-minister-in-iraq-for-mosul-dam-talks.aspx?pageID=238&nID=99006&NewsCatID=352.

[41] Borger, Julian. “Mosul Dam Engineers Warn It Could Fail at Any Time, Killing 1m People.” The Guardian, March 2, 2016. http://www.theguardian.com/world/2016/mar/02/mosul-dam-engineers-warn-it-could-fail-at-any-time-killing-1m-people

[42] “U.S. Plays Up Growing Risks at Mosul Dam – WSJ.” Accesat pe data de 12.05 2016. la http://www.wsj.com/articles/u‑s‑plays‑up‑growing‑risks‑at‑mosul‑dam‑1456706205.

[43] World Migration Report 2013, pagina 23. Organizația Internațională pentru Migrație. Accesat la adresa http://publications.iom.int/system/files/pdf/wmr2013_en.pdf, în data de 12.06.2016

[44]  Ibidem, p. 33

[45] World Migration Report 2013, pagina 24. Organizația Internațională pentru Migrație. Accesat la adresa http://publications.iom.int/system/files/pdf/wmr2013_en.pdf, în data de 12.06.2016

[46] Human Rights Watch. The Mediterrean Migration Crisis. 19 iunie 2015. Accesat pe data de 12.05 2016. lahttps://www.hrw.org/report/2015/06/19/mediterranean‑migration‑crisis/why‑people‑flee‑what‑eu‑should‑do

[47] Op. citat.

[48] Organizația Internațională pentru Migrație citată de Mihai Drăghici în Organizaţia Internaţională pentru Migraţie: Traficanţii care au adus refugiaţi în spaţiul UE au avut profituri de peste un miliard de dolari în 2015, 22.12.2015, accesată în data de 19.06.2016 la http://www.mediafax.ro/externe/organizatia-internationala-pentru-migratie-traficantii-care-au-adus-refugiati-in-spatiul-ue-au-avut-profituri-de-peste-un-miliard-de-dolari-in-2015-14928861.

[49] A se consulta tabelele din anexe.

[50] Milutinovic, Slobodan. Water and Security – Can local planning and action further contribute? Background Paper. Working Group 1. MENA Water World Cafe 2015, p. 3

[51] Op. citat.

[52] Wolf, AT. Hydropolitics along the Jordan River: scarce water and its impact on the Arab‑Israeli conflict, vol 99. 1995, United Nations University Press, Tokyo

[53] Goure D, Grant R. US Naval Options for influencing Iran. Naval War Coll Rev 62, 2009

[54] “SOROTAN Will Challenge NATO against Hybrid Threats.” Accesat pe data de 19.06 2016 la http://www.act.nato.int/sorotan-will-challenge-nato-against-hybrid-threats.

[55] Op. citat

[56] Tabel realizat în urma analizei de date puse la dispoziție de către Refugee Project. Accesat în data de 18.06.2016, la adresa http://www.therefugeeproject.org

[57] Tabel realizat în urma analizei de date puse la dispoziție de către Refugee Project. Accesat în data de 18.06.2016, la adresa http://www.therefugeeproject.org

[58] Tabel realizat în urma analizei de date puse la dispoziție de către Refugee Project. Accesat în data de 18.06.2016, la adresa http://www.therefugeeproject.org

Total 36 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*