Punctul Critic » Fondul şi forma » Drd. George‑Dorinel Dumitru: De la sfârşitul Războiului Rece până astăzi. Partea a II‑a.

Drd. George‑Dorinel Dumitru: De la sfârşitul Războiului Rece până astăzi. Partea a II‑a.

Contribuţia NATO la consolidarea securităţii europene

Partea a II‑a.

De la sfârşitul Războiului Rece până astăzi.

Abstract: Odată cu încheierea Războiului Rece, o mare parte a lumii, care până atunci a suferit sub diversele dictaturi comuniste, și‑a recâștigat libertatea și posibilitatea de a‑și urmări propiul destin. Totuși, nici prăbușirea sistemului comunist și nici dispariția Uniunii Sovietice nu au adus după ele un climat perfect de pace și securitate. Din contră, mediul internațional de securitate a devenit mult mai instabil, dinamic și impredictibil, iar forțe noi, precum naționalismul sau extremismul religios și‑au găsit un teren propice de manifestare în ariile supuse unui declin al autorității. În acest context, având în vedere lipsa implicării concrete a Uniunii Europene în gestionarea crizelor apărute în proximitatea sa, revine tot Alianței Nord‑Atlantice sarcina de a conserva și consolida securitatea Europei.

1. Considerații introductive. Mediul internațional de securitate după încheierea Războiului Rece

Odată cu prăbuşirea sistemului comunist şi a Uniunii Sovietice, mediul internaţional de securitate se transformă radical şi rapid. Dacă în perioada Războiului Rece aveam de‑a face cu un sistem definit de rivalitatea dintre cele două superputeri, SUA şi URSS, între care existau raporturi determinate în principal de modalităţile de acţiune specifice teoriei realiste a relaţiilor internaţionale, după această perioadă, pe care unii teoreticieni o caracterizează ca şi cel mai stabil sistem posibil pe plan internaţional, o serie de forţe, până atunci latente, încep să‑şi manifeste existenţa, iar efectele acestui fapt nu întârzie să apară.

Desigur, dispariţia URSS va lăsa SUA în postura de hegemon mondial, însă, aşa cum ar fi trebuit să se aştepte de la început, această perioadă inedită, poate cea mai fericită din istoria SUA, nu reprezintă decât un episod mai degrabă neobişnuit al istoriei şi nicidecum o situaţie destinată să persiste.

Încă de la începutul perioadei de hegemonie americană, mediul internaţional de securitate nu apare ca stabil, ci ca unul dinamic, imprevizibil, supus schimbărilor permanente. Rivalitatea dintre cele două blocuri politico‑militare este înlocuită cu factori tot mai complecşi de instabilitate, care se manifestă pe multiple paliere şi cărora NATO trebuie să le găsească un răspuns în timp real, fără să beneficieze de prea multe lecţii ale istoriei aplicabile.

Astfel, după cum observă profesorii Ghiba şi Gheorghe, „după terminarea Războiului Rece, principala sursă de instabilitate a fost reprezentată de conflictele interetnice, religioase, naţionaliste, generate de fragmentările intrastatale care au avut loc imediat după prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est, mai ales în spaţiul fostei Iugoslavii care reprezenta o sursă de risc cu potenţial deosebit de ridicat.”

Până la contracararea acestor noi ameninţări, NATO este pusă în faţa evidentei destrămări a Tratatului de la Varşovia şi a unui relativ vid de influenţă, în Europa de Est, provocat de aceasta. În condiţiile date, SUA şi NATO trebuiau să‑şi identifice poziţia şi să‑şi definească interesele în raport cu noile state. Întrebările care se ridicau erau legate de oportunitatea admiterii acestora în NATO, în condiţiile în care noile regimuri, succesoare ale conducerilor comuniste, nu erau suficient de consolidate, iar procesul de tranziţie spre o democraţie solidă şi funcţională în Estul Europei era abia la început. În orice caz însă, principalii analişti şi decidenţi din SUA şi din celelalte state membre NATO cădeau de acord asupra necesităţii existenţei unei forme de asociere cu statele foste comuniste.

Cum acestea îşi declarau disponibilitatea de a colabora din ce în ce mai strâns cu Alianţa Nord‑Atlantică, la Summitul de la Londra, din anul 1990, se declară încheierea Războiului Rece şi se marchează propunerea unei forme de colaborare cu toate statele Europei Centrale şi de Est. Modalitatea concretă de acţiune, pentru atingerea acestui deziderat, a fost stabilită în decembrie 1991, la forumul Consiliului de Cooperare Nord‑Atlantic (NACC), care a adus, pentru prima dată în istorie, la aceeaşi masă, NATO şi noile ţări partenere. Această schimbare majoră în atitudinea NATO s‑a regăsit, de alt­fel, şi în Conceptul Strategic al Alianţei lansat în noiembrie 1991.

Având în vedere modificările survenite în mediul internaţional de securitate, se impunea elaborarea unui nou Concept Strategic al NATO, care să vizeze noile provocări şi să se adapteze acestora. Conceptul la care ne referim, al cincilea de la înfiinţarea NATO şi primul Concept neclasificat, s‑a concentrat, după cum spune gl. Ioan Sorin, asupra riscurilor Alianței după încheierea războiului rece, relevând importanța unei forțe militare ușoare și mobile pentru a le gestiona. Totodată, a declarat ferm hotărârea pentru menținerea legăturii transatlantice, continuarea misiunilor tradiționale de apărare și pregătirea pentru noi responsabilități concomitent cu stabilirea unei păci durabile în Europa prin mijloace politice, dar și militare, bazate pe trei elemente principale: dialog, cooperare și apărare colectivă. Misiunile fundamentale ale NATO vizau gestionarea riscurilor identificate: proliferarea armelor de distrugere în masă, deblocarea oricăror încercări de întrerupere a fluxului de resurse vitale sau actele de terorism și sabotaj care ar fi afectat interesele statelor membre. NATO trebuia să fie pregătit pentru cerințele noi de răspuns la crize mai degrabă decât pentru apărarea colectivă a granițelor sale cu forțe suple, mobile, multinaționale și flexibile.

Roadele convorbirilor purtate în cadrul Consiliului Nord‑Atlantic de Cooperare (NACC), pe care l‑am amintit mai sus, sunt reprezentate de facilitarea cooperării între ţările NATO şi cele partenere, la toate nivelurile, privind securitatea şi cheltuielile legate de acest domeniu, de supraveghea procesului de dezvoltare a unor legături instituţionale mai strânse, precum şi a unor legături neoficiale între reprezentanţii acestora. Astfel, în concret, în anul 1992, chiar şi cele 11 state succesoare ale Uniunii Sovietice, ce au constituit Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), s‑au alăturat acestui proces început cu ocazia reuniunii de la Londra. Acestora li s‑au adăugat, ulterior, Georgia şi Albania, în aprilie şi iunie 1992, astfel încât, în 1993, existau 22 de parteneri de cooperare, membri ai NACC, care desfăşurau activităţi de cooperare pe baza unor programe de lucru stabilite iniţial pe un an, iar ulterior, începând cu anul 1995, pentru doi ani.

O nouă reuniune la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern din ţările membre NATO a avut loc la Bruxelles, în ianuarie 1994. La această reuniune s‑a confirmat faptul că Alianţa Atlanticului de Nord şi‑a dovedit forţa şi că ea rămâne indispensabilă, reînnoindu‑se ataşamentul pentru un parteneriat transatlantic puternic între America de Nord şi o Europă ce îşi construieşte o politică externă şi de securitate comună, pentru a avea o responsabilitate sporită în probleme de apărare. De asemenea, cu aceeaşi ocazie a fost reafirmată valabilitatea funcţiilor principale ale Alianţei şi a fost exprimat sprijinul deplin pentru edificarea unei identităţi europene de securitate şi apărare.

În paralel cu evoluțiile din cadrul NATO, în aceiași tulburi ani ‘90, prin inovații succesive, cuprinse în acorduri succesive de voință, precum Tratatul de la Maastricht, care reprezintă punctul de pornire a acesteia, Tratatul de la Amsterdam sau cel de la Nisa, UE încearcă o “conturare din ce în ce mai clară a Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC)”, a cărei eficiență se va dovedi, pentru mult timp, mai degrabă îndoielnică, dar căreia îi revine meritul de a fi fost primul astfel de demers realizat de o organizație supranațională formată, la apogeul său, din 28 state.

Pe fundalul tulburărilor din regiunea fostei Iugoslavii, cât şi din alte zone, anul 1994 a stat, însă, sub semnul acordării unei atenţii sporite asupra rolului pe care Alianţa Nord Atlantică l‑ar putea avea în gestionarea crizelor şi în menţinerea păcii, şi în special asupra sprijinului pe care Alianţa l‑ar putea acorda activităţilor de menţinere a păcii pe care O.N.U. le desfăşura în regiunea amintită.

2. NATO în fața provocărilor noului mediu internațional de securitate. Intervenția din Bosnia‑Herțegovina

Acest moment istoric avea, de alt­fel, să reprezinte şi un prim test important al eficienţei utilizării forţelor NATO într‑o astfel de operaţiune. Înainte de a analiza, însă, acest moment important din perspectiva istoriei Alianţei, vom arunca o privire sumară asupra conflictului din Bosnia şi Herţegovina, sub aspectul originilor şi desfăşurării sale.

Astfel, este o realitate bine cunoscută faptul că fosta Iugoslavie a reprezentat, încă de la crearea ei, un spaţiu al orgoliilor naționaliste și al tensiunilor mocnite, ţinute, însă, sub control de autoritatea Coroanei sau a Mareşalului Tito.

Totuşi, situaţia care va declanşa conflictul care va ajunge să cuprindă întreaga Iugoslavie va fi reprezentată de tensiunile dintre populaţia albaneză, covârşitor majoritară, din Kosovo, şi sârbi, escaladate, după cum afirmă autorul Marius Anton, „de programul naţionalist adoptat de Slobodan Milošević, noul Preşedinte al Prezidiului Comitetului Central al Ligii Comuniştilor din Serbia”, prin care s‑a dezis de politica fostului lider iugoslav, mareşalul Josip Broz Tito. Potrivit susţinerilor aceluiaşi autor, „în plus, naţionalismul sârb va prevala şi în cadrul Armatei Naţionale Iugoslave care, după moartea aceluiaşi Tito, aproape că se transformase într‑o armată pur sârbă.” Ca reacţie la sârbocentrismul promovat de Belgrad, o serie de republici ale Iugoslaviei, între care Slovenia şi Croaţia, îşi declară independenţa.

Dacă, în ceea ce priveşte Slovenia, Belgradul a putut accepta mai uşor, după cele aproximativ două săptămâni de confruntări de relativ redusă intensitate, independenţa Republicii, dată fiind componenţa etnică destul de omogenă, din care sârbii reprezentau o minoritate nesemnificativă, nu la fel stăteau lucrurile în cazul Croaţiei. Astfel, pe teritoriul acesteia au avut loc ciocniri violente între forţele sârbeşti, susţinute de Armata Naţională Iugoslavă, care căutau să apere regiunile locuite de sârbi, cum ar fi Kraina, de ceea ce vedeau ca un posibil genocid croat. Având în vedere dispunerea populaţiei croate şi sârbeşti pe teritoriul Bosniei, aceasta nu putea rămâne departe de confruntările din ce în ce mai acute, care cuprindeau şi teritoriul său.

În consecinţă, acelaşi autor ne explică cum, „la 15 octombrie 1991, SDA (Stranka Demokratske Akcije” – Partidul Acţiunii Democrate –). şi HDZ („Hrvatska Demokratska Zajednica” – Uniunea Croată Democrată –) au adoptat un memorandum în care cereau autonomia şi neutralitatea Bosniei şi Herţegovinei, fără a solicita şi independenţă, dar acest pact a fost respins de către sârbi, pentru ca, în februarie 1992, în urma unui Referendum, un procent de 64% din locuitori să decidă independenţa Bosniei şi Herţegovinei, un act recunoscut de Comunitatea Europeană şi apoi de către Statele Unite ale Americii (6‑7 aprilie 1992).” Sârbii bosniaci, însă, au refuzat să participe la acest referendum, declarându‑şi opţiunea de a rămâne parte din Iugoslavia. În consecinţă, «la data de 6 martie 1992, Bosnia şi Herţegovina şi‑a declarat independenţa, ducând la un război de mare amploare, după 6 aprilie 1992, între Armata Națională Iugoslavă (JNA), care a luptat alături de „Armata Republicii Srpska” şi forţele militare ale Guvernului din Bosnia şi Herţegovina, precum şi „Consiliul croat de Apărare”», fiecare parte beneficiind de susţinerea actorilor internaţionali care o considerau reprezentativă pentru propria agendă de politică externă.

În ciuda inerentelor dezacorduri dintre membrii Consiliului de Securitate al ONU, «de‑a lungul crizei, o serie de rezoluţii ale Consiliului de Securitate au permis creşterea nivelului de implicare a organizaţiei şi a comunităţii internaţionale în eforturile de soluţionare a acesteia. De o importanţă deosebită a fost UNSCR 816, rezoluţie care a interzis toate zborurile neautorizate de UNPROFOR deasupra Bosniei‑Herţegovina şi a cerut statelor membre să ia toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea acestei interdicţii. În paralel, Consiliul Nord Atlantic (NAC) a aprobat planul de acţiune al NATO pentru asigurarea respectării interdicţiei de survol („No‑ Fly Zone” – NFZ) şi a anunţat Naţiunile Unite despre dorinţa Alianţei de a‑şi asuma operaţia rezultantă. Din acest moment, eforturile politico‑militare ale celor două organizaţii au mers în paralel, pentru a realiza o imagine mai concentrată a procesului decizional desfăşurat în paralel în ONU şi NATO, proces care a condus din acest moment la declanşarea operaţiei „Deliberate Force”.»

Implicarea comunităţii internaţionale în conflict şi, în ultimă instanţă, interdicţia aeriană decretată de către Consiliul de Securitate era motivată de situaţia concretă din teren, care degenera din ce în ce mai mult, odată cu adâncirea conflictului. Astfel, poziţiile ireconciliabile ale părţilor, încrâncenarea acestora, proliferarea grupărilor radicale au condus la săvârşirea a numeroase crime de război, precum deplasări forţate de populaţie, masacre motivate de dorinţa de epurare etnică etc.

În continuare, «prima angajare militară reală a unei forţe NATO s‑a petrecut tot la 28 februarie 1994, când două celule de aeronave NATO au doborât patru din cele şase avioane militare sârbeşti care violau zona de interdicţie aeriană din Bosnia. Iar următorul pas important spre „Deliberate Force” l‑a constituit anunţul Consiliului Nord‑Atlantic (NAC), de pe 22 aprilie 1994, potrivit căruia urma să se asigure o protecţie mult mai riguroasă a zonelor sigure. În următoarele luni, pe măsură ce situaţia politico‑militară şi umanitară a continuat să se deterioreze, ONU şi NATO şi‑au intensificat eforturile.»
NATO beneficia, astfel, de o responsabilitate morală şi umanitară considerabilă, chiar în debutul istoric al implicării sale în operaţii de asemenea natură şi amploare, întrucât de protejarea adecvată a zonelor sigure, care reprezentau arii de refugiu pentru persoanele vizate de eventualele epurări etnice, depindea chiar supravieţuirea unui număr mare de civili neimplicaţi în ostilităţi, dar pe care Armata Sârbilor Bosniaci (ASB) i‑ar fi exterminat fără ezitare, dacă ar fi avut ocazia.

În anul următor, 1995, situaţia generală se prezenta astfel: la începutul anului, poziţiile pe fronturile din Bosnia‑Herţegovina şi Croaţia erau, în mare, în staţionare. Sârbii din Croaţia ocupau un mare teritoriu, proclamat „Republica Sârbă Kraina”, format din Slavonia Orientală (la frontiera cu Serbia) şi restul Republicii Kraina, o regiune formată de‑a lungul frontierei dintre Bosnia şi Croaţia. În Bosnia‑Herţegovina, forţele Republicii Srpska ocupau aproximativ 70% din teritoriul statului, în principiu estul şi nordul acestuia. Forţele guvernului central (majoritar musulman) al Bosniei‑Herţegovina ocupau, în principiu, centrul statului, dar şi trei enclave în estul Bosniei (Srebrenica, Jepa şi Gorajde), iar forţele croaţilor bosniaci ocupau Herţegovina occidentală (regiunea de la vest de oraşul Mostar), anumite localităţi din Bosnia centrală şi anumite poziţii în nordul Bosniei, la frontiera cu Croaţia. Totuşi, în luna iulie a anului 1995, forţele militare ale Republicii Srpska, conduse de generalul Ratko Mladić, au ocupat enclavele Srebrenica şi Jepa, aflate sub protecţia ONU, ucigând, în decursul ostilităţilor, şi câţiva oficiali ai acestei organizaţii. Aceasta, alături de asasinarea a circa şase mii de prizonieri de război, la Srebrenica, a determinat, mai târziu, Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie să acuze de crime de război toată conducerea civilă şi militară din acel moment a Republicii Srpska.
Acesta a fost, de alt­fel, și factorul declanșator al intervenției NATO.

În acest context fatidic, NAC autorizează comandanţii NATO să descurajeze orice atac al ASB asupra zonei sigure Gorajde şi să asigure utilizarea eficientă a puterii aeriene dacă această zonă era ameninţată sau atacată. Pe 1 august, Consiliul anunţă decizii similare pentru zonele sigure Sarajevo, Bihac şi Tuzla. Acţiunile forţelor aeriene urmau să aibă loc numai ca urmare a unei coordonări riguroase între CINCSOUTH şi comandantul forţei ONU din fosta Iugoslavie. În paralel, în primăvara lui 1995, structura de comandă a forţei ONU este reorganizată. Forţa de protecţie ONU este redenumită Forţa ONU pentru Pace (UN Peace Force – UNPF), având cartierul general la Zagreb, iar componenta tactică a acesteia pentru Bosnia‑Herţegovina rămâne UNPROFOR.

Pentru realizarea acestui obiectiv, planificatorii NATO opreaza pentru «o serie de lovituri aeriene succesive şi graduale ca intensitate, planificate în paradigma inamicului ca sistem şi îndreptate în direcţia atingerii unui obiectiv unic în Bosnia: degradarea capacităţii sârbilor bosniaci de a executa operaţii militare împotriva armatei bosniace. Ca urmare a acestor lovituri aeriene, în luna august a anului 1995, Operaţiunea „Furtună” (Oluja) a armatei croate a dus la desfiinţarea Republicii sârbe Kraina, iar forţele militare ale Guvernului majoritar musulman al Bosniei‑Herţegovina şi ale croaţilor bosnieci au declanşat ofensiva contra forţelor armate ale Republicii Srpska din Bosnia‑Herţegovina. În patru zile, Republica sârba Kraina s‑a prăbuşit, iar populaţia civilă sârbă a părăsit în masă teritoriul, refugiindu‑se în teritoriile deţinute de sârbi în Bosnia şi în Serbia.»

Observăm, aici, contribuţia oarecum evidentă a NATO la crearea, consolidarea şi menţinerea stării de securitate în Europa prin intervenţia efectivă într‑un conflict care ameninţa să devină o sursă de instabilitate pentru întregul continent. Sigur, afirmaţia noastră poate părea exagerată, în contextul unui conflict regional, dar se cunoaşte prea bine faptul că astfel de conflicte conduc la exacerbarea sentimentului naţionalist, crează tulburări care se extind, contaminează regiunile învecinate, oferă unor elemente extremiste ocazia de a activa pe continentul european, precum mujahedinii ce luptau de partea musulmanilor bosniaci ori extremiştii sârbi sau croaţi, sunt un foarte bun catalizator pentru fenomene precum terorismul, criminalitatea organizată transfrontalieră (proliferarea reţelelor de trafic de persoane, stupefiante, armament etc), toate acestea fiind alimentate de existenţa unui spaţiu fără o autoritate clară, unde ordinea şi domnia legii sunt absente, iar anarhia se instalează. Din aceste cauze, intervenţia NATO şi succesiunea de evenimente care a pus capăt conflictului reprezintă o contribuţie benefică pentru securitatea Europei, mai ales în lipsa unei alternative europene.

În urma campaniei aeriene a NATO şi ofensivelor croaţilor şi musulmanilor, sârbii bosniaci şi susţinătorii lor de la Belgrad sunt constrânşi să înceapă negocieri cu aceştia, pe teritoriul SUA, la bază militară de la Dayton, Ohio. Înţelegerea la care s‑a ajuns în urma acestora, semnată la 14 decembrie 1995, marchează, practic, încheierea conflictului din Bosnia, început în 1991. Ulterior acestuia, s‑a semnat la Paris un Tratat „de către Preşedinţii Bosniei‑Herţegovina (Alija Izetbegovici), Croaţiei (Franjo Tudjman) şi Republicii Federale Iugoslavia (Slobodan Miloşevici) şi de către reprezentanţi ai Uniunii Europene, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Federaţiei Ruse şi ai Statelor Unite ale Americii. În calitate de martori (şi de garanţi ai aplicării sale), acordul a fost semnat de Preşedinţii Franţei şi Statelor Unite ale Americii (Jacques Chirac şi Bill Clinton) şi de premierii Germaniei (Helmuth Kohl), Marii Britanii (Tony Blair) şi Federaţiei Ruse (Victor Cernomârdin). Acordul consemnează faptul că Bosnia‑Herţegovina, Croaţia şi Iugoslavia se recunosc drept state suverane şi convin să‑şi reglementeze diferendele prin mijloace paşnice. Părţile se angajează să respecte angajamentele asumate prin anexele acordului şi drepturile refugiaţilor. De asemenea, părţile se angajează să asiste la investigarea şi judecarea crimelor de război. Acordul cuprinde o serie de anexe, care reglementează aspectele practice ale aplicării sale.”

Concluziile pe care le evidențiem în urma analizei contextului semnării acestui acord sunt în sensul sublinierii preponderenței Statelor Unite, care, după ce au dovedit că dețin capacitatea de a proiecta o forță suficientă scopului propus, la o distanță apreciabilă de bazele proprii, ce‑i drept, utilizând capabilitățile NATO, au jucat și rolul principal în semnarea acordului ce a urmat acestei intervenții, fapt firesc, de alt­fel. Și de această dată, componenta europeană este marcată, în principal, de alegerea Parisului ca loc simbolic de semnare a acordului (acord, de alt­fel, cunoscut sub denumirea bazei americane unde a fost negociat, iar nu după denumirea orașului unde a fost semnat) și de prezența unor lideri ai statelor membre UE. De alt­fel, acești lideri au participat, mai degrabă, în calitatea lor de reprezentanți ai propriilor țări, și doar în subsidiar, ai Uniunii, iar rolul lor este, mai degrabă, de a conferi legitimitate acordului, în condițiile în care implicarea lor de până atunci putea fi catalogată ca marginală.

Conform Acordului de la Dayton, în Bosnia şi Herţegovina a fost detaşată IFOR, o misiune care s‑a desfăşurat în perioada 20 decembrie 1995 şi 20 decembrie 1996. Obiectivul principal al misiunii era să supravegheze implementarea aspectelor militare ale Acordului de Pace Dayton. Comandantul IFOR a fost Leighton Smith şi a comandat operaţiunea din cartierul general situat în Zagreb. Misiunea IFOR urmărea separarea forţelor armate ale Bosniei și Herţegovinei de cele ale Republicii Srpska. Acest lucru se efectua prin demarcarea teritorială şi etnică a celor două zone, precum şi prin dezarmare. IFOR avea ca scop crearea unui cadru sigur pentru retragerea rapidă a forţelor Naţiunilor Unite şi pentru încetarea focului. De asemenea IFOR dorea să controleze spaţiul aerian al Bosniei şi Herţegovinei. La 21 decembrie 1996, rolul IFOR a fost preluat de SFOR, „Forţa de Stabilizare”. Sarcina principală a SFOR a fost de a contribui la crearea condiţiilor de siguranţă şi securitate de a favoriza lucrările de reconstrucţie civilă şi politică. În acest sens au fost efectuate operaţiuni de: patrulare, supraveghere a operaţiunilor de deminare, de arestare a persoanelor suspectate de crime de război şi de asistare a întoarcerii refugiaţilor şi a persoanelor strămutate la casele lor. Misunea are de asemenea, destinaţia de a ajuta ţara să îndeplinească condiţiile necesare pentru participarea la Parteneriatul pentru Pace şi este responsabilă de anumite sarcini operaţionale, cum ar fi cele de luptă împotriva terorismului, asigurând în acelaşi timp protecţie pentru trupele detaşate, sprijinirea Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (ICTY) cu privire la detenţia persoanelor acuzate de crime de război, precum şi schimbul de informaţii secrete cu Uniunea Europeană. SFOR a utilizat pe scară largă baze înaintate şi echipe de legătură şi observare. Aceste echipe au constat în grupuri de 8‑10 militari şi interpreţi cantonaţi în mici imobile aflate în mijlocul comunităţilor, ceea ce le‑a permis realizarea unei strânse interacţiuni cu cetăţenii şi autorităţile locale.

După aproape zece ani de activitate, SFOR a fost înlocuit, în 2004, de misiunea ALTHEA, a Uniunii Europene. Astăzi, în zilele când elaborăm acest material, progresele realizate de misiunile SFOR şi ALTHEA pe calea reconcilierii foştilor combatanţi, a reconstrucţiei statului bosniac şi a creării şi consolidării unui climat de stabilitate şi securitate în zonă sunt greu de tăgăduit. Sigur, pentru ca urmele conflictului să dispară sau măcar să se estompeze mai este nevoie de multe eforturi şi, poate mai ales, de trecerea timpului. Însă astăzi, Bosnia Herţegovina este un stat relativ stabil, utilizarea violenţei a dispărut probabil în întregime, ceea ce a şi făcut posibilă păstrarea doar a unui număr minim de militari, având ca misiune principală consilierea şi instruirea forţelor locale. Bosnia‑Herţegovina nu mai reprezintă un refugiu prielnic grupărilor teroriste, extremiste sau de altă natură, este membră a Parteneriatului pentru Pace încă din anul 2006, desfăşoară un Dialog Intensificat cu NATO, în vederea aderării, iar din anul 2008, a fost invitată să se alăture Membership Action Plan‑ului, şi şi‑a depus candidatura în anul 2016 pentru accederea în Uniunea Europeană, ceea ce vorbeşte de la sine despre progresele realizate de acest stat, sub umbrela NATO şi UE, plecând de la un teatru de război spre un stat funcţional.

4. Dilema extinderii și noi provocări. Conflictul din Kosovo.

Revenind în anul 1994, trebuie să subliniem lansarea unei alte iniţiative din seria mai largă a partereriatelor pe care NATO dorea să le lanseze şi să le consolideze cu statele din vecinătatea Alianţei.
Este vorba de Dialogul Mediteranean, la această iniţiativă aderând Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia. În iunie 2004, la Summitul de la Istanbul, acesta este definit ca un real parteneriat, iar la Summiturile de la Riga (2006), Bucureşti (2008) şi Strasbourg/Kehl (2009), parteneriatul a fost apreciat şi consolidat.

Privind în oglindă, constatăm că Dialogul Mediteranean viza relaţia cu ţări care nu ar fi urmat să devină membre ale acesteia, pe când Parteneriatul pentru Pace, însă, era văzut, în mod clar, de către membrii Alianţei şi unii dintre semnatarii acestuia, ca şi o primă etapă înaintea extinderii/aderării propriu‑zise. De alt­fel, în această linie se înscrie şi orientarea constantă a politicii externe româneşti, de după Revoluţia din decembrie 1989, care a risipit temerile iniţiale asupra unei eventuale poziţii intermediare ale României, între Est şi Vest. Dacă relaţiile diplomatice ale României cu NATO au fost inaugurate încă din anul 1990, în 1993, preşedintele Ion Iliescu transmite oficial Secretarulului general dorinţa României de a adera. De alt­fel, România este şi prima ţară semnatară a Parteneriatului pentru Pace, eveniment care a avut loc la data de 26 ianuarie 1994. Alături de România, celelalte ţări din estul Europei, cuprinse în fostul lagăr socialist (cu excepţia evidentă a Iugoslaviei) optau, de asemenea, pentru aderarea la NATO.

În acest context, extinderea NATO a fost larg dezbătută la mijlocul anilor 1990, de factorii decidenți politici și analiști, care au analizat implicaţiile, costurile și efectele viitoare. Alianța a anunțat decizia de a invita noi membri cu ocazia Summitului de la Madrid. Totuşi, o preocuparea majoră era reprezentată de efectul pe care extinderea îl va avea asupra Rusiei, cu rezerva că o extindere NATO spre est ar amenința perspectiva de cooperare viitoare între Rusia și democrațiile occidentale. Președintele american Bill Clinton a discutat pe această temă cu președintele Rusiei, Boris Elţân, în cadrul summitului de la Helsinki din anul 1997. Două luni mai târziu, Elţân a semnat „Actul Fondator privind relațiile reciproce de cooperare și de securitate între NATO și Federația Rusă”.

Ulterior, în cadrul Summitul NATO de la Madrid, din anul 1997, au fost invitate să înceapă discuţiile de aderare Republica Cehă şi Polonia. Simultan, liderii aliaţi au reafirmat deschiderea Alianţei faţă de alte ţări şi au convenit să continue şi să lărgească întâlnirile de dialog intens cu Ţările Partenere interesate. România nu avea să primească invitaţia de a iniţia MAP, cu această ocazie, preşedintele american Bill Clinton declarând, însă, că „uşa NATO este deschisă şi va rămâne deschisă“, promiţând, totodată, că va ajuta ţara noastră să „treacă prin ea”.

Cum, însă, în anii ‘90, momentele de construcţie paşnică a cooperării în relaţiile internaţionale, o veritabilă trecere de la o cultură hobbesiană la una kantiană, după cum spunea Keohane, alternează sau se desfaşoară concomitent, dar în spaţii diferite, cu momente de maximă violenţă, marcate de crime greu de acceptat de către un observator neutru, dar uman, este momentul să revenim la cadrul fostei Iugoslavii, unde se va desfăşura cel de‑al doilea moment marcant al implicării NATO în gestionarea securităţii europene din acel agitat deceniu.

Astfel, dacă razboiului din Bosnia şi Hertegovina i‑a pus capăt de implicarea NATO, un alt conflict, aproape la fel de sângeros, se desfăşura, de ani buni, la mica distanţă de scena luptelor analizate mai sus, şi anume în Kosovo, provincie a statului iugoslav (la acea vreme) locuită într‑o covârşitoare majoritate de albanezi, ca efect al unor deplasări de populaţie coordonate de regimul maresalului Tito.

În această provincie, ca şi în întreaga Iugoslavie şi Europa de Est, între anii 1981‑1990, situaţia socială şi de securitate s‑a deteriorat profund, pe fondul unei crize economice şi a scăderii generale a nivelului de trai, „ceea ce a făcut ca cincizeci de mii de sârbi şi muntenegreni să părăsească regiunea, o bună parte invocând motive de ordin economic (în anul 1989, între Kosovo şi Slovenia existau deosebiri salariale de 50%). Conducerea Serbiei a pus însă această emigrare masivă pe seama presiunilor exercitate de albanezii majoritari din zonă. Ca urmare, noul preşedinte al Serbiei, Slobodan Miloşevici a retras în martie 1989 statutul de autonomie al provinciei şi a instaurat la 1 martie 1989 starea de urgenţă în zonă. Au fost interzise instituţiile autonome albaneze şi a fost dizolvat parlamentul provinciei. Acest fapt a determinat, după unele surse, exodul a trei sute cincizeci de mii de etnici albanezi din regiune.”

„În replică la aceste măsuri, deputaţii de origine albaneză din fostul parlament au promulgat Constituţia Republicii Kosovo şi au organizat alegeri în octombrie 1990. La 24 mai 1992, Ibrahim Rugova a fost ales preşedinte al Republicii Kosovo, în urma unor alegeri legislative şi prezidenţiale nerecunoscute de Belgrad. La Conferinţa de la Londra asupra păcii în Iugoslavia, din 25‑28 august 1992, albanezii au cerut suveranitate asupra regiunii. Pentru a restabili controlul asupra acesteia, Slobodan Miloşevici a trimis o forţă de securitate de douăzeci de mii de oameni ceea ce a condus la începerea confruntărilor dintre forţele de poliţie şi de securitate sârbe cu Armata de eliberare din Kosovo (UCK), cel mai mare val de violenţe fiind înregistrat în aprilie 1996. În iulie 1998, Slobodan Miloşevici a lansat o vastă operaţiune militară în Kosovo care s‑a soldat cu internaţionalizarea conflictului. În acel moment, erau înregistraţi deja cincizeci de mii de refugiaţi şi o mie cinci sute de persoane ucise.”

Observăm, de alt­fel, în această desfăşurare a evenimentelor, acelaşi tipar de acţiune pe care conducerea iugoslavă, în frunte cu Slobodan Milosevici, îl aplicase şi în Bosnia Hertegovnia, de data aceasta fără paravanul legal reprezentat, în Bosnia, de Republica Srpska şi armata sa. Acest cadru a generat, de alt­fel, aceleaşi efecte de natură umanitară şi aceeaşi reacţie din partea comunităţii internaţionale.

În august 1998, generalul american Wesley Clark, comandant al EUCOM şi SACEUR, iniţiază planificarea posibilului răspuns la criza care lua amploare în Kosovo. Astfel, variantele gândite reprezentau Operaţia Flexible Anvil, care viza lovirea ţintelor sârbe cu rachete Tomahawk şi rachete de croazieră lansate utilizând instalaţiile de la sol şi cele de la bordul portavioanelor, în timp ce Operaţia Sky Anvil viza utilizarea capabilităţilor aeriene ale Alianţei. De alt­fel, NATO nu a participat la planificarea iniţială, această etapă căzând exclusiv în sarcina americanilor. Totuşi, Consiliul Nord‑Atlantic aproba planurile elaborate de partea americană, la întrunirea din 13 octombrie 1998.

Ulterior, având în vedere acceptul preşedintelui Miloșevic de a se conforma rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 1199, care obliga părţile să accepte participarea la negocieri în vederea identificării unei soluţii politice pentru conflictul din Kosovo, NATO trece la planificarea detaliilor unui eventual răspuns pentru situaţia în care partea sârbă nu se conformează acestei obligativităţi, accentul fiind, însă, în speranţa unei soluţii nonviolente, plasat pe zborurile de verificare a conformării, care nu implicau declanşarea ostilităţilor. Cum autorităţile sârbe păreau să agreeze varianta unui compromis, Operaţiile Flexible Anvil şi Sky Anvil iau sfârşit în decembrie 1998.

Ca urmare, în februarie 1999, secretarul general NATO Javier Solana, deschide runda negocierilor între cele două tabere beligerante, acestea desfăşurându‑se în Franţa la Château de Rambouillet.

Din nou, aşadar, NATO şi nucleul său american reprezintă elementul activ, determinat, al acestei comunităţi internaţionale, care reuşeşte să aducă la aceeaşi masă reprezentanţii părţilor, în vederea ajungerii la un acord. Sub privirile noastre se desfăşoară, practic, o alternanţă demnă de urmărit a elementului diplomatic şi a elementului forţă, în soluţionarea unui conflict de intensitate deosebită, pe teritoriul continentului european şi la uşa NATO şi UE, cum a fost cel din Kosovo şi, similar cel din Bosnia. De data aceasta însă, succesiunea utilizării instrumentelor este diferită.

Aceeaşi abordare poate fi observată şi în cadrul negocierilor, unde chiar membrii NATO au exprimat poziţii diferite, fără ca aceasta să pericliteze determinarea de a implementa acordul la care se va ajunge ulterior.

Astfel, americanii au privilegiat abordarea tranşantă: nesemnarea acordului de către sârbi şi semnarea acestuia de către albanezi, singura soluţie rămânând cea a folosirii forţei. De cealaltă parte, poziţia Marii Britanii era aceea a ajungerii la un acord de voinţe între părţile beligerante. De alt­fel, acest lucru nu părea imposibil, întrucât o parte din aspectele politice ale acestui acord erau pe placul sârbilor, în principal dorindu‑se o extindere a autonomiei provinciei Kosovo, însă în niciun caz independenţa acesteia. Capitolul 8, articolul 1, alineatul 3, pagina 46, din acest acord statua că: „la trei ani după intrarea în vigoare a acestui Acord, o întâlnire la nivel internaţional va avea loc, în cadrul căreia să se determine mecanismul în vederea unei rezolvări finale legată de Kosovo, având la bază voinţa populară, opiniile relevante ale autorităţilor (…)” Aceste prevederi conţineau posibilitatea declarării independenţei provinciei, în viitor, întrucât era de aşteptat ca un eventual vot popular va conduce către un astfel de rezultat, ceea ce s‑a şi întâmplat, de alt­fel, aproximativ zece ani mai târziu. Ca urmare a acestui element controversat, partea sârbă nu a putut accepta varianta propusă, care a întrunit, însă acceptul albanezilor.
În acel moment, NATO aplica următoarea parte a planului, şi anume măsurile militare. Mai exact, Secretarul General al NATO îl autorizează pe generalul Wesley Clark, Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, să iniţieze acţiunile de luptă împotriva Republicii Federale Iugoslavia. Încep, astfel, 78 de zile de bombardamente îndreptate împotriva trupelor iugoslave, a structurilor de comandă şi a infrastructurii critice, care se desfăşoară neîntrerupt din martie până în iunie 1999.

În urma bombardamentelor, la 9 iunie 1999, s‑a semnat un acord tehnic, între NATO şi Republica Federală Iugoslavia, referitor la retragerea prezenţei militare sârbe în teritoriu. Pe 10 iunie a fost confirmată începerea retragerii trupelor sârbe din Kosovo. În aceeaşi zi a fost adoptată Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite ce salută retragerea, anunţând o prezenţă civilă şi de securitate sub egida ONU. Prin adoptarea Rezoluţiei 1244, comanda unică a Forţei de Securitate din Kosovo (KFOR) a fost asigurată de NATO. Primele efective ale KFOR au început desfăşurarea în provincie începând cu 12 iunie 1999 (cincizeci de mii de militari), având ca prioritate KFOR asigurarea securităţii în provincie. Un procent de 50% din efectivele KFOR au fost utilizate pentru protecţia populaţiei sârbe minoritare din Kosovo.

După încetarea conflictului, în anul 1999, regiunea a fost pusă sub administraţia interimară a ONU, în baza rezoluţiei Consiliului de Securitate 1244, adoptată la 10 iunie 1999. Printre prevederile acestei rezoluţii, se numără atât autorizarea prezenţei unei forţe militare în Kosovo, mai exact KFOR, forţele militare conduse de NATO, ce au ca scop menţinerea păcii şi administrarea unei împrejurări paşnice, cât şi autorizarea ONU de a facilita un proces politic ce avea rolul de a determina statutul viitor al regiunii. Statutul regiunii avea să ia în considerare Acordul de la Rambouillet, care promova voinţa poporului ca principiu general în definirea statutului Kosovo.

De alt­fel, criza din Kosovo a fost şi subiectul principal de pe agenda Summitului de la Washington, din acelaşi an 1999. Cu această ocazie, a fost sistematizată o mare parte a experienţei NATO din Balcani şi a fost abordat viitorul printr‑o nouă Concepţie Strategică, care a adăugat gestionarea crizelor şi Parteneriatul pentru Pace printre principalele sarcini de apărare colectivă. S‑a afirmat la Washington că, pentru prima oară în istoria sa modernă, Europa este unită în jurul valorilor comune de pace şi stabilitate, democraţie şi respectarea drepturilor omului, pieţe de desfacere şi comerţ liber. La Washington, Alianţa s‑a angajat la o abordare mai amplă a securităţii, recunoscând importanţa şi influenţa factorilor politici, economici, sociali şi de mediu, alături de dimensiunea indispensabilă de apărare, asupra acesteia. Această abordare amplă a constituit baza necesară Alianţei pentru a îndeplini sarcinile sale fundamentale de securitate în mod eficace şi pentru dezvoltarea continuă a cooperării şi parteneriatelor cu alte state şi organizaţii.

Contribuţia NATO la securitatea Europei, în această situaţie, apare din nou prin stoparea perpetuării unui conflict. Suntem, însă, de părere că nu doar prevenirea creării unei regiuni semi‑anarhice, în care violenţa, criminalitatea organizată, eventual terorismul pot prolifera şi de unde pot fi exportate în alte regiuni, în speţă în Europa, întrucât, de alt­fel, suntem de părere că amploarea mai redusă a acestor factori, faţă de cazul Bosniei, este de natură a reduce efectele probabile ale unui conflict cu durată mai mare în timp, în Kosovo. În plus, dacă analizăm dezvoltarea ulterioară a acestui autoproclamat stat, constatăm că nici în momentul de faţă societatea kosovară nu a încheiat procesul de construcţie a unui stat viabil, cu tot ce derivă de aici. Însă, dacă acceptăm să definim securitatea ca pe capacitatea unei societăţi de a combate acele riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi care îi periclitează existenţa acelor elemente pe care le consideră fundamentale, şi dacă (cum ar putea fi alt­fel) viaţa locuitorilor aparţinând oricărui grup etnic său religios este unul dintre acestea, atunci putem considera crimele de război care se petreceau în Kosovo, din cauza conflictului, ca un atac direct la securitatea spaţiului european. Acestor manifestări le‑a pus capăt doar mixajul de diplomaţie şi forţă operat de NATO.

Aceleaşi încercări din anul 1999 au condus la aprobarea celui de‑al şaselea Concept Strategic, care „a marcat clar trecerea NATO de la planificarea apărării în interiorul granițelor către misiuni noi, multiple, decurgând din Articolul 4 al Tratatului”, ceea ce reprezinta o exprimare teoretică a ceea ce am văzut că a fost pus în aplicare în Balcani. „Ţările membre au fost unanim de acord cu faptul că schimbările mediului de securitate din perioada anterioară, începând cu anul 1991, cereau o nouă concepție, care a fost realizată, prin studiu și analiză comună, de către Statul Major Internațional, Comitetul Militar și prin contribuția comandanților Comandamentelor Strategice. S‑au prevăzut cinci sarcini fundamentale: securitatea, consultările, descurajarea, apărarea, managementul crizelor și parteneriatul. Cooperarea cu UE și Uniunea Europei Occidentale, prevedea principiul forțelor și capabilităților separabile, dar nu separate.

5. NATO și Europa după 11 septembrie 2001

Exact acest moment, 11 septembrie 2001 este cel care, după cum se afirmă, preponderent, în doctrina de specialitate, separă deceniul de reaşezări, post razboi‑rece, de lumea contemporană. Vom vedea, desigur, dacă, pe măsura evoluţiei evenimentelor, putem considera că ne aflăm tot într‑o perioadă post 11 septembrie 2001 sau am intrat, deja, într‑o nouă configuraţie.

Sigur, elementul de bulversare al realităţii de până atunci, pe care l‑a adus cu sine acea zi, nu e a fost neapărat existenţa pericolului sau ameninţării teroriste, prin care lumea era deja familiarizată şi care a mai produs consecinţe dureros de palpabile şi în trecut, ci amploarea acestora şi, poate mai ales, reacţia marilor puteri în faţa acesteia, dintre care putem enumera atât intervenţiile militare din Afganistan şi Irak, cu toate consecinţele şi dificultăţile lor, pe care nu le enumerăm aici, cât şi modul cum lumea de după anul 2001 îşi manifestă preocupările legate de securitatea naţională, regională, globală şi individuală, de măsurile luate pentru atingerea şi consolidarea acestor stări şi dilemele pe care le ridică.
Dacă însă consecinţele complexe ale evenimentelor de la 11 septembrie sunt dificil de analizat în cadrul unui astfel de demers, limitat ca întindere şi care nu se concentrează pe astfel de aspecte, în cele ce urmează ne vom concentra asupra primei aplicări concrete a articolului 5 din Tratatul care a înfiinţat NATO, cu relevanţă asupra securităţii Europei. Sigur, în doctrina de specialitate există anumite puncte de vedere divergente asupra cazului care reprezintă prima punere în aplicare a articolului 5. Optăm, în ceea ce ne priveşte, pentru interpretarea care conferă Operaţiei „Active Endeavour” acest rol, întrucât „Eagle Assist”, patrularea spaţiului aerian al SUA cu aeronave AWACS reprezintă o acţiune a forţelor armate ale SUA, chiar dacă o parte din aparatele de zbor utilizate au fost puse la dispoziţie de către aliaţii din NATO.

Astfel, Operaţia „Active Endeavour” a fost lansată în luna octombrie 2001, cu scopul combaterii terorismului, al detectării şi prevenirii acţiunilor teroriste în Marea Mediterană. Navele statelor participante la Operația „Active Endeavour” desfăşoară activităţi de patrulare, monitorizare a traficului naval şi control şi oferă escortă navelor civile prin strâmtoarea Gibraltar. Din luna aprilie 2003 au fost realizate operaţiuni de inspectare a vaselor, pentru a descuraja proliferarea armamentelor şi a mişcărilor teroriste. Fiind o operaţie întemeiată pe art. 5, iniţial la ea au participat doar statele NATO. România a participat la OAE cu fregata „Regele Ferdinand” în perioadele octombrie‑decembrie 2005, octombrie‑noiembrie 2007 şi octombrie‑noiembrie 2008, precum şi cu fregata „Regina Maria” în perioada septembrie‑noiembrie 2006. Începând cu anul 2004, la Operaţia „Active Endeavour” participă şi state partenere, ofertele primite fiind evaluate de NATO de la caz la caz. Dată fiind prezenţa crescută a NATO în Mediterană, Operaţia „Active Endeavour” constituie un cadru concret de consolidare a relaţiilor NATO cu statele partenere din regiune, în special cele şapte state care fac parte din Dialogul Mediteranean (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia). Statele din bazinul acestei mări sunt la fel de preocupate de ameninţarea terorismului şi cooperează cu NATO în cadrul OAE furnizând informaţii despre vase suspecte care ar opera în apele lor teritoriale.

Ulterior acestui moment, NATO parcurge etapa celei mai ample extinderi din istoria sa. Astfel, la Summitul de la Praga, din anul 2002, şapte ţări au fost invitate să adere la NATO: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Lărgirea NATO a contribuit la consolidarea continuităţii teritoriului NATO şi la extinderea spaţiului de stabilitate şi securitate al Alianţei de la Marea Baltică la Marea Neagră. Tot atunci au fost analizate toate aspectele adaptării Alianţei la evoluţia mediului de securitate global, răspunsul la pericolul reprezentat de terorism. De asemenea, Consiliul NATO – Rusia (NRC) a fost creat în la 28 mai 2002, prin Declaraţia de la Roma a şefilor de state şi guverne ai NATO şi Federaţiei Ruse. NRC este prezidat de Secretarul General şi se întruneşte periodic la nivel de ambasadori şi reprezentanţi militari. Cooperarea practică, direcţionată de către NRC, materializată la nivelul grupurilor şi comitetelor de lucru, a generat rezultate concrete în anumite domenii de activitate, precum: gestionarea crizelor; neproliferarea şi controlul armamentelor; apărarea antirachetă în TO; căutarea şi salvarea pe mare; cooperarea militară; urgenţele civile şi lupta împotriva terorismului. Ca urmare a intervenţiei militare a Federaţiei Ruse în Georgia (august 2008), NATO a luat decizia suspendării dialogului şi cooperării sub egida NRC. Cu ocazia Summitului de la Strasbourg – Kehl (aprilie 2009), Alianţa a declarat că este în favoarea reluării relaţiei formale cu Federaţia Rusă şi că această relaţie trebuie să fie bazată pe încredere reciprocă şi pe respectul faţă de angajamentele asumate. În cadrul reuniunii miniştrilor de externe (decembrie 2009) s‑a decis reluarea formală a cooperării militare dintre NATO şi Federaţia Rusă. La 18 iunie 2009, NATO a invitat oficial Federaţia Rusă să participe cu o navă la Operaţia „Active Endeavour”. Nu a fost primit un răspuns oficial, dar Federaţia Rusă a precizat că nu poate oferi o navă în anul 2010 şi va reanaliza invitaţia în vederea unei posibile participări în anul 2011.

Sigur, extinderea poate să nu reprezinte un exemplu atât de evident al rolului pe care îl joacă NATO în asigurarea securităţii Europei, însă, dacă avem în vedere doar spaţiul Bătrânului Continent, putem considera că este unul din cele mai importante, şi aceasta din mai multe motive. Accederea acestor state în NATO şi, în paralel, în Uniunea Europeană, marchează atingerea unor standarde recunoscute în materia respectării statului de drept, controlului democratic al forţelor armate, reformării statului şi structurilor acestora şi reuşitei tranziţiei de la un stat comunist la o democraţie europeană viabilă. Practic, cu ocazia acestei extinderi, ce va deveni efectivă din anul 2004, NATO încorporează aproape întreaga regiune a Europei centrale şi o parte din Europa sud‑estică, îmbogăţindu‑se cu o centură de state bine guvernate (chiar dacă acest termen ar putea stârni reacţii ironice sau acide, faptul că statele europene foste comuniste au putut adera la NATO înseamnă atingerea unor standarde superioare în materia bunei guvernări faţă de momentul decembrie 1989, ca şi faţă de alte ţări din Balcani, Europa de Est şi nu numai, ceea ce este greu de contestat), ceea ce contribuie la securitatea Alianţei, fie şi numai prin prezenţa lor în cadrul acesteia.

În plus, noul cadru al existenţei acestor state, anume acela dominat de apartenenţa la NATO şi UE, le impune alegerea unei conduite bazată pe cooperare şi, în timp, crearea unei culturi a cooperării în care aceasta este varianta naturală de manifestare a voinţei lor suverane. După cum spune Robert Keohane, cooperarea, fie şi mai mult sau mai puţin impusă la început, ajunge a se internaliza, în timp, şi contribuie la crearea unor reţele de interdependenţe complexe, care vor exclude varianta confilctului din relaţiile dintre statele care sunt parte a acestora. Sigur, în privinţa NATO, afirmaţiile noastre pot fi, aparent, contrazise prin exemplul Turciei şi Greciei, însa şi această contradicţie este doar parţială. La fel cum putem sublinia faptul că, în contextul apartenenţei ambelor ţări menţionate la NATO, între acestea a existat un conflict deschis şi persistă starea de tensiune, putem remarca faptul că NATO nu are foarte multe pârghii concrete în cazul în care două dintre statele sale membre se luptă între ele (întrucât aplicarea articolului 5 necesită un vot unanim, ce va fi blocată de veto‑ul statului agresor). Totodată, putem observa şi faptul că între Grecia şi Turcia nu a mai existat un astfel de conflict, de la exemplul cunoscut, deşi situaţii favorabile ar mai fi existat, iar o cooperare minimală se poate dezvolta şi între acestea. Totuşi, ca orice concluzie, nici cea referitoare la excepţia greco‑turcă nu poate fi extinsă fără analizarea circumstanţelor concrete ale cazului la care, ipotetic, ar fi aplicată, or Europa de Est prezintă un tablou diferit.

Şi relaţia NATO‑Ucraina face parte din categoria parteneriatelor speciale ale Alianţei şi este statuată prin Carta pentru un Parteneriat Distinct, semnată la Madrid în anul 1997. În noiembrie 2002, la Praga, a fost adoptat Planul de Acţiune NATO‑Ucraina, care oferă cadrul necesar pentru elaborarea planurilor anuale de obiective (Annual Target Plans/ATPs). Din aprilie 2005, a fost lansat Dialogul Intensificat NATO‑Ucraina, în contextul căruia aliaţii sprijină aspiraţiile de integrare euroatlantică ale Ucrainei. În cadrul Summitului NATO de la Bucureşti, aliaţii au luat decizia de a nu adresa Ucrainei o invitaţie de aderare la MAP (Membership Action Plan), cu menţiunea că Ucraina va deveni membră a Alianţei Nord‑Atlantice atunci când va îndeplini condiţiile necesare aderării şi pe care şi le‑a asumat. Însă conflictul recent, din estul Ucrainei, anulează, dupa părerea noastră, perspectiva euroatlantică a acestui stat.

Următorul an analizat, 2004, începe printr‑un moment reprezentativ pentru România şi va ocupa, graţie acestuia, un moment aparte în tabloul cronologic al specialiştilor români care analizează evoluţia Alianţei. Aceasta deoarece, la 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord‑Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO.

NATO trebuie, însa, în scopul atingerii obiectivelor sale care implică lupta împotriva terorismului, să se concentreze şi asupra cooperării cu statele din proximitatea zonelor care se confruntă cel mai mult cu proliferarea acestui fenomen. În acest scop, cu ocazia Summitului NATO de la Istanbul, pe 28 iunie 2004 este lansată Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul. În urma Summitului, din septembrie până în decembrie 2004, Secretarul General Adjunct al NATO a desfăşurat două vizite la cei şase membri ai Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a negocia cooperarea acestora. În primele trei luni ale anului 2005, trei ţări, Bahrain, Kuweir şi Qatar s‑au alăturat în mod oficial ICI, iar în iunie 2005 s‑au alăturat Emiratele Arabe Unite. Pentru aceste ţări, sub umbrela iniţiativei, numitorul comun este solidaritatea în faţa ameninţării zonale (cum ar fi Iranul) şi receptivitatea la formate de cooperare colectivă. Alianţa ar putea valorifica expertiza largă existentă în regiune pe problematica securităţii energiei, prin iniţierea unor proiecte de cooperare cu state ICI în acest domeniu. Solidaritatea în faţa a ceea ce aceste state percep ca ameninţarea iraniană şi interesul pentru menţinerea securităţii pot constitui teren comun pentru antrenarea în proiecte de cooperare, inclusiv la nivel regional.

Următorul moment analizat, Summitul NATO de la Riga, din anul 2006, a fost numit şi „Summitul transformării”. Una dintre cele mai mari realizări a fost reafirmarea respectării angajamentelor asumate în Afganistan de către cele 26 state membre NATO. S‑a discutat şi despre crearea unui „grup de contact” pentru reconstrucţia Afganistanului. A fost aprobat documentul numit „Comprehensive Political Guidance”, care completează Concepul Strategic al Alianţei, din 1999. În declaraţia semnată se face referire la Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale din Europa ca fundament al securităţii europene.

Următorul moment analizat, în cadrul evoluţiei NATO şi a implicaţiei existenţei acesteia asupra securităţii Europei are relevanţă în principal politică, care însă va deveni observabilă la un număr de ani după consumarea evenimentelor.

Pe scurt, Summitul NATO de la Bucureşti, 2‑4 aprilie 2008, a reprezentat cel mai mare eveniment politic al anului 2008. De asemenea, a fost cel mai mare eveniment organizat vreodată în România. La această întâlnire la nivel înalt s‑au căutat soluţii pentru a înregistra progrese faţă de Riga, iar mesajul generic al declaraţiei finale reflectă unitatea NATO şi solidaritatea transatlantică, capacitatea de a‑şi îndeplini obligaţiile de tipul articolului 5 şi de a se adapta la noile ameninţări ale secolului XXI. Summit‑ul a analizat progresele Alianţei în implementarea iniţiativelor de la Riga, modul de conducere a operaţiilor şi a misiunilor. De asemenea, obiectivele NATO au fost abordate dintr‑o perspectivă realistă, concentrându‑se asupra domeniilor în care se pot realiza progrese la nivelul Alianţei, precum: soluţii practice pentru Afganistan, extinderea Alianţei, reforma parteneriatului NATO, cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, parteneriatul strategic cu UE şi ONU, superioritate informaţională, supraveghere aeriană, forţe speciale, securitatea Mării Negre şi cea energetică, extinderea scutului antirachetă. Promovarea conceptului de securitate energetică la nivelul NATO are o valenţă de securitate implicită, cât şi o relevanţă geostrategică regională, prin perspectiva unei corelări sporite a dimensiunii energetice cu cea de securitate, una din temele centrale pe direcţia strategică Marea Neagră – Marea Caspică – Asia Centrală.

Ceea ce avea să definească momentul Summitului de la Bucureşti avea să fie, în opinia noastră, blocarea extinderii Alianţei înspre cele trei noi state care urmau să primească invitaţia de a demara MAP. Mai exact, este vorba despre Macedonia, Ucraina şi Georgia. Dacă, în privinţa Macedoniei, statul membru care a opus veto‑ul său a fost Grecia, din cauza disputei legate de utilizarea denumirii de Macedonia (despre care Grecia consideră că reflectă identitatea provinciei istorice care, în Antichitate, îşi avea capitala la Pella, iar acum este parte a statului grec), aderării Georgiei şi Ucrainei s‑au opus, în principal, Germania şi Franţa, îngrijorate de tensiunile pe care extinderea NATO spre frontierele Rusiei le‑ar putea stârni. Dacă acest fapt avea să lase aceste ţări vulnerabile în faţa agresiunii ruse, sau tocmai refuzul acordării MAP a evitat un eventual curs de acţiune violent, este greu de afirmat. În orice caz, păstrând calendarul evenimentelor pe care îl cunoaştem azi, este clar că, până la agresiunile ruseşti din 2008, respectiv 2014, acestea ar fi putut beneficia de protecţia articolului 5, care ar fi descurajat agresiunile din partea marelui vecin. În oricare din aceste situaţii, este clar că aceste decizii au avut impact asupra desfăşurării viitoare a evenimentelor. Rămâne ca timpul să ne spună dacă securitatea Europei a fost salvată sau compromisă, cu acea ocazie.

Oricum, pericolul unei agresiuni mai mult sau mai puţin convenţionale marchează discuţiile pe care le vom purta dincolo de acest punct. Astfel, dacă până atunci terorismul avea să reprezinte principala ameninţare percepută de către specialiştii şi decidenţii mondiali, în materia securităţii, 2008, avea să aducă un eveniment care, dacă nu va schimba, încă, paradigma în care gândim, va oferi primele semne ale unei astfel de noi modificări. În acel an, pentru prima dată de după mult timp, confruntarea convenţională va reveni pe tapetul relaţiilor internaţionale.

Mai exact, în august 2008 s‑a consumat conflictul armat dintre Georgia şi Federaţia Rusă. În urma acestuia s‑a decis înfiinţarea Comisiei NATO Georgia – NGC (27 august 2008). Inaugurată oficial cu ocazia vizitei SecGen în Georgia (15‑16 septembrie 2008). Georgia se află în etapa Dialogului Intensificat (propusă de NATO la sfârşitul anului 2006), iar în februarie 2008 a depus solicitarea formală pentru accederea la MAP, care însă i‑a fost refuzată la Summitul de la Bucureşti (aprilie 2008).
Totuşi, având în vedere circumstanţele cazului, Rusia nu a fost acuzată de încălcarea normelor de Drept Internaţional, cu ocazia acestui război, considerat o ripostă la agresiunea georgiană (bombardarea oraşului osetin Tskhinvali), statele membre NATO au decis să adopte o atitudine relativ conciliantă faţă de Rusia.

De alt­fel, la Summitul de la Strasbourg‑Kehl (03‑04.04.2009), statele aliate au pledat pentru întărirea cooperării cu Federaţia Rusă, în scopul gestionării eficiente a riscurilor şi ameninţărilor de securitate comune, în pofida actualelor dezacorduri dintre cele două părţi. Secretarul General NATO a apreciat că relaţia cu Federaţia Rusă trebuie să revină pe făgaşul normal. NATO şi Federaţia Rusă au decis ulterior pe 27 iunie 2009, în insula Corfu, să reia cooperarea politică şi militară, iar NRC a început să funcţioneze din nou, după cum a anunţat Secretarul General NATO, la finalul reuniunii. Secretarul General NATO a precizat că „divergenţe fundamentale” continuă să existe între statele membre ale Alianţei şi Rusia, în ceea ce priveşte Georgia.

Tot la Summitul de la Strasbourg‑Kehl din aprilie 2009, după o perioadă de dezbateri, s‑a agreat conceperea unei noi politici şi strategii, care să înlocuiască existentul Concept Strategic adoptat în anul 1999. Necesitatea schimbării, susţinută iniţial cu voce mai puternică de noile ţări membre, se regăsea în modificările survenite în mediul global de securitate şi de experienţa acumulată cu ocazia operaţiilor recente pe care NATO le‑a condus sau la care a participat. Subiectele principale se refereau la sistemul de planificare şi angajare a operaţiilor de răspuns la crize, abordarea cuprinzătoare a acestora, apărarea cibernetică şi apărarea antirachetă.

Vom mai aminti, cu această ocazie, că anul 2009 a mai adus şi o nouă extindere a NATO, spre regiunea Balcanilor, Alianţa primind, ca noi membri, Croaţia şi Albania, consimţind, implicit, atât progresele obţinute de aceştia, în special de Albania, de la starea care îi caracteriza la începutul anilor ’90, cât şi angajamentul lor faţă de valorile euroatlantice.

Aceasta avea să se întâmple cu ocazia Summitului de la Lisabona din anul 2010, la care ţările membre au decis noul Concept Strategic al Alianţei pentru următorii 10 ani. Acesta a luat în calcul, dincolo de pericolul terorist, şi noile provocări precum atacurile cibernetice şi ameninţarea potenţială a rachetelor balistice din state ca Iranul sau Coreea de Nord. În cadrul reuniunii NATO s‑a dezbătut şi viitorul misiunii din Afganistan. Statele membre au hotărât un calendar de retragere a prezenţei militare până în anul 2014. La reuniune s‑a discutat, de asemenea, şi despre proiectul privind construcţia scutului antirachetă. Aliaţii occidentali au oficializat, de asemenea, relansarea cooperării lor cu Moscova, cu ocazia Summitului NATO ‑ Rusia. Pe agenda dezbaterilor purtate la nivelul şefilor de stat şi de guvern, reprezentanţii ţărilor membre au pus în discuţie probleme de importanţă majoră pentru prezentul şi viitorul Alianţei.

Conceptul Strategic al NATO, adoptat la Lisabona, constituie un factor care va declanşa transformări importante în abordarea securităţii şi apărării la nivelul Alianţei si a ţărilor membre, în mod independent ori pe regiuni geografice. Nevoia unui nou concept strategic a fost explicată de secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmunssen. Plecând de la faptul că actualul document datează din anul 1999, înainte de 11 septembrie 2001, înainte de conflictul din Afganistan, înainte de atacurile cibernetice şi de actele de piraterie şi când NATO avea doar 16 membri, de la faptul că lumea s‑a schimbat, ameninţările s‑au schimbat, la fel şi Alianţa Nord‑Atlantică, secretarul său general aprecia că „avem nevoie şi vom avea un concept strategic ce ia în considerare realităţile de azi, ca şi provocările de mâine”.
În Conceptul Strategic NATO – 2010 există elemente de continuitate din varianta anterioară, considerată ca o bază de plecare şi, acolo unde s‑a simţit nevoia, s‑au făcut nuanţările şi precizările necesare. Se menţin, astfel, cele trei misiuni fundamentale ale Alianţei.

Prima dintre acestea poartă numele de apărarea colectivă. Este considerată cea mai mare responsabilitate a Alianţei, care presupune protecţia şi apărarea teritoriului statelor membre şi a populaţiilor acestora împotriva tuturor pericolelor şi ameninţărilor, inclusiv celor de tip nou. Sunt vizate orice provocări emergente de securitate şi noile ameninţări care ar afecta securitatea fundamentală a aliaţilor individuali sau a Alianţei ca întreg.

De alt­fel, aceasta este şi sarcina originară a Alianţei, cea în jurul căreia, în anul 1949, s‑au reunit membrii fondatori şi care a reprezentat, întotdeauna, acel numitor comun care a menţinut Alianţa întreagă.

Protecţia, văzută ca un proces de gestionare a tuturor factorilor de risc existenţi în mediul de securitate, presupune supravegherea şi monitorizarea tuturor elementelor din ariile de interes strategic pentru Alianţă, inclusiv de dincolo de spaţiul euroatlantic, în special din cele mai volatile regiuni. În Conceptul Strategic sunt prezentate drept cauze posibile ale afectării stabilităţii internaţionale şi securităţii euroatlantice: proliferarea rachetelor balistice ce pot atinge teritoriul euroatlantic; proliferarea armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă; creşterea extremismului şi în interiorul acestuia a terorismului, dar şi a activităţilor ilegale transnaţionale, precum traficul de arme, droguri şi fiinţe umane; uşurinţa în achiziţionarea de capabilităţi militare moderne, în special nucleare, chimice, biologice sau radiologice; creşterea numărului de atacuri cibernetice care provoacă daune considerabile administraţiilor guvernamentale, afacerilor şi economiilor; creşterea dependenţei prosperităţii, stabilităţii, securităţii naţionale şi euroatlantice de vulnerabilităţile infrastructurii critice precum rutele vitale de comunicaţii, transport şi de tranzit, reţelele de transport şi alimentare; dependenţa unor state NATO, pentru asigurarea propriilor nevoi de energie, de furnizorii străini şi, în unele cazuri, de reţelele străine de alimentare şi distribuţie energetice; vulnerabilitatea rezervelor energetice în faţa distrugerilor provocate; impactul asupra planificării şi operaţiilor militare din partea tehnologiilor moderne în domeniul armelor cu laser, războiului electronic şi mijloacelor sofisticate de acţiune din spaţiu sau împotriva acestora.

Apărarea, pe care noi o înţelegem ca acţiune (cu sau fără efect distructiv) şi rezultatele acesteia împotriva unei manifestări ostile, presupune, pentru NATO, întrebuinţarea mijloacelor politice şi militare împotriva oricărei ameninţări la adresa teritoriului euroatlantic şi populaţiei statelor membre, indiferent de locul de unde se realizează. Aceasta presupune, din punct de vedere militar, menţinerea capacităţii de a desfăşura, simultan, operaţii întrunite majore şi mai multe operaţii de mică amploare, unele de tip expediţionar, la distanţe strategice, inclusiv realizate de către Forţa de Răspuns NATO.

O inovaţie în actualul Concept Strategic este reprezentată de cuprinderea, în cadrul acestuia, a ameninţării cibernetice. Acesta este un rezultat direct al observării acţiunilor Rusiei din conflictul acestei ţări cu Georgia, când acea parte a infrastructurii critice georgiene care depindea de utilizarea resurselor Internet a fost atacată cu succes şi practic paralizată de acţiunea serviciilor specializate ale statului rus.
În afara prevenirii şi detectării atacurilor cibernetice, NATO are în vedere şi apărarea împotriva acestora. Se va avea în vedere îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale de apărare cibernetică şi coordonarea de către NATO, urmărindu‑se recunoaşterea potenţialelor sisteme de atac cibernetic, avertizarea asupra iminenţei producerii şi modalităţii de realizare, cât şi răspunsul ce trebuie să fie dat atacurilor cibernetice, inclusiv soluţiile de recuperare după încetarea acestora.
O atenţie deosebită se va acorda şi apărării împotriva ameninţării cu arme de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare. În acest sens, având în vedere şi că, atâta timp cât în lume există arme nucleare, NATO va rămâne o alianţă nucleară. Apărarea comună se va asigura printr‑o combinare adecvată a forţelor nucleare şi convenţionale, contându‑se pe forţele nucleare ale Statelor Unite ale Americii, dar şi pe cele ale Regatului Unit al Marii Britanii şi ale Franţei, cu rol descurajator, celorlalţi aliaţi asigurându‑li‑se o participare mai largă, în aranjamentele de comandă, control şi consultare, la planificarea apărării colective, cu folosirea armelor nucleare.

Apreciem această componentă ca deosebit de importantă, pentru că suntem de acord cu autorii care afirmă ca o lume în care marile puteri deţin arme nucleare, dar controlul acestora, precum şi al materialelor din care sunt fabricate, este suficient de strict, iar echilibrul nuclear, sub perspectiva distrugerii reciproc asigurate, face ca folosirea acestora să fie profund de nedorit, este mai stabilă decât o lume fără arme nucleare, dar în care principalii actori se lupta între ei. Sigur, riscurile asociate cu existenţa armelor nucleare, cum ar fi obţinerea de materiale din domeniul nuclear de către grupări teroriste, sunt pe cât de puţin probabil a se materializa, pe atât de terifiante.

Următoarea sarcină fundamentală a NATO pe care o analizăm este managementul crizelor. În textul Conceptului Strategic se menţionează că atât crizele, cât şi conflictele din afara frontierelor NATO pot constitui o ameninţare directă la securitatea teritoriului şi populaţiei ţărilor Alianţei. În abordarea crizelor şi conflictelor trebuie avute în vedere prevederile Articolului 2 al Tratatului de la Washington, în sensul că sunt obligate să caute să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi să încurajeze colaborarea economică bilaterală sau multilaterală. Totodată, potrivit Articolului 4, părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre Părţi.

De alt­fel, pe parcursul demersului nostru, am analizat exact principalele două momente în care sarcina managementului crizelor, executată de către NATO, a contribuit la consolidarea securităţii Europei. Dar exemplele prezentate nu sunt şi singurele. NATO a mai desfăşurat o serie de operaţii, ce‑i drept, de mai mică amploare, prin care a contribuit la securizarea Peninsulei Balcanice. Spre exemplu, prin intervenţia NATO s‑a putut preveni un război civil în Macedonia, în 2001, iar Operaţia „Essential Harvest” a vizat dezarmarea rebelilor albanezi din nordul acestei ţări. Doi ani mai târziu, responsabilitatea a fost predată Uniunii Europene, sub auspiciile căreia s‑a desfăşurat Misiunea „Concordia”. Şi în cadrul sau asociate cu operaţiile prezentate au existat mai multe misiuni de mai mică importanţă, dar care, împreună, au adus o contribuţie importantă la atingerea rezultatului final.

În continuare, cea de‑a treia sarcina fundamentala de securitate a NATO este reprezentată de securitatea prin cooperare. NATO este conştientă că este afectată de dezvoltările politice şi de securitate de dincolo de graniţele sale şi că, în mod reciproc, le poate, la rândul ei, influenţa. În acest scop, Alianţa se va angaja activ în îmbunătăţirea stabilităţii şi securităţii internaţionale şi, implicit, a celei euroatlantice prin parteneriate cu ţări relevante şi alte organizaţii internaţionale. Alianţa va continua să acţioneze pentru reîntărirea controlului armamentelor şi pentru promovarea dezarmării, atât în ceea ce priveşte armele convenţionale şi armele de distrugere în masă, cât şi a eforturilor de neproliferare.

Demersuri precum Parteneriatul pentru Pace, Consiliul NATO‑Rusia sau Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul, pe care le‑am prezentat, se înscriu în cuprinsul acestei sarcini.

Un an de foc pentru Alianţă avea sa fie şi 2011. Astfel, pe fondul protestelor populaţiei libiene împotriva dictatorului Muammar Gaddafi, reprimate sângeros de acesta din urmă şi transformate în confruntări deosebit de violente, pe 31 martie, NATO trece la acţiune în cadrul operaţiei „Unified Protector”, în baza rezoluţiei istorice a Consiliului de Securitate al ONU nr. 1973. În acest scop, pe timpul operaţiei din Libia, SUA au dislocat mijloacele critice, cum sunt avioanele fără pilot, muniţiile dirijate de mare precizie şi mijloacele de realimentare în aer. Alianţa s‑a dovedit vulnerabilă din această perspectivă, demonstrându‑se încă o dată necesitatea dezvoltării unor capabilităţi care să fie la dispoziţie pentru mai mulţi Aliaţi. În actualul climat economic livrarea acestor capabilităţi scumpe nu va fi deloc uşoară. Răspunsul pentru rezolvarea acestei probleme a fost sintetizat în conceptul numit „smart defence” (apărare deşteaptă): să facem mai mult, cu mai puţin, prin acţiuni mai multe împreună, care a fost preluat şi dezbătut de ţările membre şi de cele cu care NATO se află în diferite formule de parteneriat. Rezultatul acestei operaţii a fost acela că au fost salvate nenumărate vieţi ale localnicilor, iar şapte luni mai târziu, şi‑a încheiat cu succes misiunea, elemente esenţiale de infrastructură şi trupe ale armatei libiene fiind anihilate de bombardamente, iar rebelii reuşind să răstoarne conducerea dictatorială a lui Gaddaffi.

Totuşi, acţiunea din Libia a scos la iveală şi câteva probleme, precum slaba capacitate a unora dintre statele membre NATO de a desfăşura o operaţie de acest nivel şi de a o susţine pentru suficient timp, în aşa fel încât rezultatele să fie vizibile, dependenţa de capacităţile şi infrastructura logistică şi de comandă americane şi lipsa de voinţă pentru a continua implicarea în gestionarea crizei cu o prezenţă în teren, după încheierea acţiunilor aeriene. Astfel, deşi nu am analizat în detaliu desfăşurarea propriu‑zisă a evenimentelor din Libia, întrucât aria geografică a preocupărilor demersului nostru este cea a Europei, nu putem să nu remarcăm impactul actualei stări de incertitudine, din Libia, asupra securităţii acesteia. Mai precis, chiar şi după răsturnarea regimului Gaddaffi, Libia rămâne un stat problemă, în care, în primul rând, funcţionează două principale seturi paralele de autorităţi, unul la Tripoli, cu un parlament dominat de islamişti, şi unul la Tobruk (care intenţiona relocarea la Benghazi), recunoscut internaţional, dar cu o slabă prezenţă în teren, cu o autoritate a guvernului(elor) slabă, prezenţa acestora în teritoriu fiind redusă, forţe armate şi de securitate insuficiente, subfinantaţe şi slab pregătite, iar grupările locale, islamiste sau nu, îşi desfăşoară activitatea practic nestingherite, în teritoriile controlate. De aici rezultă o serie de ameninţări pentru Europa, cum ar fi activitatea acestor grupări, posibil teroriste, şi toate celelalte consecinţe ale unui stat eşuat, pe care le‑am menţionat în cazul Bosniei sau statului Kosovo. Dacă, în aceste cazuri intervenţiile NATO, UE şi OSCE au dat rezultate, în cazul Libiei nu se întrevede o soluţie concretă, iar acest fapt pune în pericol direct securitatea Europei, nu doar prin fluxurile de refugiaţi provenind din această ţară, cât şi prin posibilul export de violenţă, controlul exploatărilor unor resurse naturale etc.

În contextul general al situaţiei politice şi de securitate de la nivel internaţional, Alianţa a continuat să reprezinte pivotul central al păcii şi stabilităţii în zona euroatlantică şi nu numai. În domeniul apărării se sintetizează aspecte privind: manifestarea practică a solidarităţii aliaţilor în ceea ce priveşte asigurarea directă şi indirectă a securităţii statelor membre (protecţia teritoriului şi a populaţiei Turciei prin dislocarea de capabilităţi de apărare împotriva rachetelor). O coordonată importantă rămâne continuarea misiunii ISAF şi respectarea angajamentelor NATO în Afganistan, în special după 2014 (planificarea misiunii „Resolute Support”). Dezvoltarea parteneriatelor şi reafirmarea menţinerii politicii „uşilor deschise”, conform prevederilor celui de‑al şaptelea Concept Strategic, sunt priorităţi ale Alianţei. Alături de acestea printre principalele coordonate care au dominat activitatea NATO în anul 2012 se află şi reconfigurarea filosofiei aliate privind instruirea, pregătirea şi exerciţiile (iniţiativa „Connected Forces”), precum şi realizarea şi menţinerea capabilităţilor militare (Smart Defence), având ca scop final realizarea obiectivelor referitoare la viziunea Forţa NATO 2020.

În perioada 20 – 21 mai 2012 s‑a desfăşurat Summitul NATO de la Chicago, cel de‑al douăzeci şi cincilea Summit al NATO. Summitul îşi propunea să continue şi să completeze agenda de lucru a reuniunii de vârf de la Lisabona (2010), inclusiv pe palierul dezvoltării sistemului NATO de apărare antirachetă (NATO MD), precum şi avansarea proceselor de reformă în derulare. Secretarul General a intenţionat ca Summitul să fie orientat spre rezultate, axat pe implementarea deciziilor de la Lisabona, dar să aducă şi elemente de noutate (precum Smart Defence), care să reliefeze răspunsul NATO la evoluţiile recente de la nivel internaţional.

Noi desfășurări în relațiile internaționale. Revenirea Rusiei pe scena globală și revirimentul amenințării convenționale

Adevăratele elemente de noutate vor fi aduse însă de anul 2013. Astfel, într‑o perioadă în care atenţia lumii era, mai degrabă, atrasă de Primăvară Arabă şi consecinţele sale, având în vedere că mişcarea începută în Tunisia, în 2011, ajunsese apoi în Egipt şi Libia şi, de curând, răvăşea Siria, dând naştere unui război civil care continuă şi astăzi, pe 21 noiembrie 2013, Parlamentul Ucrainean suspendă negocierile purtate în vederea încheierii unui Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, optând, în schimb, pentru o apropiere mai strânsă faţă de Rusia, aspecte care concordă cu orientările în materie de politică externă ale preşedintelui V. Ianukovici.
Această decizie dă startul unor ample mişcări de protest, reprimate violent de către autorităţi. Totuşi, protestele nu fac decât să crească în amploare, cuprinzând toată partea vestică a Ucrainei, iar piaţa Maidan este ocupată zi şi noapte de zeci de mii de manifestanţi. În faţa acestei mobilizări, preşedintele Ianukovici este constrâns să părăsească ţara, la 23 februarie 2014, puterea fiind preluată de forţele pro‑occidentale.

Totuşi, acesta nu este finalul evenimentelor, ci doar începutul lor. Abia de acum încep tulburările în partea de est a ţării şi în peninsula Crimeea, cu populaţie majoritară rusă. Iar la 27 februarie 2014, comandouri fără însemne ocupă instituţiile şi punctele cheie din oraşele Peninsulei Crimeea, trecând la dezarmarea militarilor ucraineni aflaţi în regiune. Parlamentul din Simferopol convoacă un referendum pentru independenţă, în care opţiunea alipirii la Rusia câştigă, în mod evident.

De asemenea, în zilele şi lunile ce urmează, tensiunile din estul Ucrainei se răspândesc, escaladant, treptat, spre un război civil în toată regula. Dupa câteva oscilaţii ale situaţiei de pe front, rebelii, cu susţinere rusească, reuşesc să‑şi stabilească o zonă de control, după care conflictul intră într‑o relativă acalmie, stare consacrată de acordul semnat la Minsk între liderii francezi, germani, ucrainieni şi ruşi.

Actualmente, în estul Ucrainei avem de‑a face cu un conflict îngheţat, în care părţile se abţin de la ostilităţi majore, deşi ciocniri ocazionale şi de mică intensitate au loc, iar Crimeea este, de facto, o parte a statului rus, deşi comunitatea internaţională nu recunoaşte actul de anexare.

Aceste circumstanţe au stat şi la baza deciziilor luate cu ocazia Summitului NATO din Ţara Galilor, desfăşurat în perioada 4‑5 septembrie 2014.

Declaraţia Summit‑ului din Ţara Galilor, adoptată de șefii de stat și de guvern participanţi la reuniunea Consiliului Nord Atlantic, reprezintă un angajament de consolidare a legăturilor transatlantice ale Alianţei în faţa noilor ameninţări, cu precădere cele din estul Europei, legate de criza din Ucraina, cărora li s‑a acordat o atenţie deosebită. Prin urmare, în ceea ce privește noile acţiuni pentru securitatea NATO în Europa, în cadrul Summit‑ului au fost adoptate o serie de măsuri. Este vorba, în primul rând, despre Planul de acţiune al NATO pentru creșterea nivelului de reacţie, în scopul pregătirii Alianţei să răspundă rapid și ferm la noile provocări de securitate, îndeosebi împotriva ameninţărilor Rusiei și implicaţiilor strategice ale acesteia. Acesta cuprinde o serie de măsuri, pe de o parte, de asigurare și, pe de alta, de adaptare. Măsurile de asigurare ale Planului includ atât prezenţă, cât și activitate militară terestră, aeriană și maritimă în partea estică a NATO, ambele funcţionând pe bază rotaţională. Măsurile de adaptare includ componentele necesare asigurării că Alianţa va putea răspunde în totalitate noilor provocări de securitate. Pentru aceasta, se va stabili o Grupare Multinaţională de Forţe cu un Nivel de Reacţie Foarte Rapid (VHRJTF), care reprezintă o nouă forţă comună Aliată ce va putea fi dislocată într‑un interval de câteva zile, în vederea contracarării provocărilor ce vor apărea, cu precădere la periferia teritoriului NATO.

S‑a hotărât, totodată, ca NATO să stabilească o prezenţă sporită de comandă și control, precum și facilitatori de forţe în teren pe teritoriile Aliaţilor estici, în orice moment, cu contribuţii din partea Aliaţilor pe bază rotaţională, care să se concentreze pe scenarii de planificare și exerciţii de apărare colectivă. De asemenea, Planul urmărește să sporească capacitatea NATO de a întări rapid și eficient Aliaţii din acest spaţiu, incluzând chiar pregătirea infrastructurii acestora, pre‑poziţionarea echipamentelor și a mijloacelor de aprovizionare și desemnarea bazelor specifice.

În aceeași ordine de idei, s‑a hotărât luarea de măsuri pentru creșterea nivelului de reacţie și capabilităţile Cartierului General al Corpului Multinaţional Nord‑Est, precum și dezvoltarea acestuia până la a deveni un punct nodal pentru cooperarea regională. Totodată, s‑a decis înfiinţarea unui Centru de Excelenţă pentru Comunicarea Strategică, acreditat NATO, în Letonia, aceasta fiind o contribuţie utilă la eforturile NATO în acest domeniu.

S‑a lansat, de asemenea, Iniţiativa privind Construirea Capacităţilor de Apărare și de Securitate Conexe pentru a se întări angajamentul faţă de ţările partenere și a ajuta Alianţa să furnizeze stabilitate, fără a fi dislocate forţe numeroase, ca parte a contribuţiei de ansamblu a Alianţei la securitatea și stabilitatea internaţională și prevenirea conflictelor. Iniţiativa se bazează pe expertiza extinsă a NATO în privinţa sprijinului, consilierii și asistenţei oferite ţărilor pentru construirea capacităţilor de apărare și securitate conexe și s‑a convenit ca printre beneficiarii acestei iniţiative să se numere Republica Moldova și Georgia.

Trebuie remarcat și faptul că în cadrul acestei reuniuni s‑au pus bazele unui nou concept, acela de „naţiune‑cadru“, care va trebui să se concentreze pe grupuri de Aliaţi ce lucrează în format multinaţional pentru dezvoltarea în comun de forţe și capacităţi necesare Alianţei, facilitate de o naţiune cadru. În altă ordine de idei, noul plan de securitate al NATO pentru Europa de Est implică și referiri la suspendarea cooperării practice civile și militare între Alianţă și Rusia, însă cu sublinierea faptului că se păstrează deschisă comunicarea politică.

Schimbând registrul, un aspect de o importanţă deosebită în cadrul noii strategii NATO îl constituie deciziile referitoare la bugetul pentru apărare. Prin urmare, s‑a convenit să se inverseze tendinţa de scădere a bugetelor apărării, să se întrebuinţeze eficient resursele Alianţei și să fie promovată o distribuţie mai echilibrată a costurilor și responsabilităţilor. În acest sens, s‑a hotărât ca Aliaţii, care, la momentul acesta, respectă valoarea de referinţă a NATO de minimum 2% din Produsul Intern Brut (PIB) pentru cheltuielile pentru apărare, să‑și fixeze drept obiectiv respectarea în continuare a acestui procent. Nu în ultimul rând, Aliaţii care, în prezent, cheltuiesc mai puţin de 20% din bugetele lor anuale destinate apărării pentru echipamente noi de importanţă majoră, inclusiv pentru activitatea de cercetare și dezvoltare aferentă, sunt încurajaţi să‑și stabilească obiectivul ca, într‑un deceniu, să‑și sporească investiţiile anuale la 20% sau chiar la un procent mai ridicat din totalul cheltuielilor pentru apărare.

7. Concluzii
Destrămarea URSS şi încheierea Războiului Rece, pe care a adus‑o după sine, au reprezentat, pe de o parte, o fericită surpriză în planul desfăşurării relaţiilor internaţionale şi, în general, al istoriei, dar, pe de altă parte, o serie de provocări noi pentru actorii statali rămaşi sau rezultaţi în urma acestor evenimente. Aceasta pentru că momentele evocate fac trecerea de la un sistem internaţional bipolar, în care, este drept, exista o ostilitate profundă între cele două superputeri dar, în acelaşi timp, influenţă covârşitoare a acestora, în întrega lume, asigura o oarecare stabilitate, la un sistem mult mai instabil, impredictibil, în care multiple forţe, până atunci necunoscute, îşi fac simţită acţiunea, deseori cu nefaste consecinţe. În acest mediu profund nou, dintre actorii majori rămaşi, ţările europene, reunite în cadrul unei Uniuni din ce în ce mai promiţătoare, nu au, însă, capacitatea şi chiar voinţa de a se implica în crizele care riscă să aibă un impact negativ chiar asupra propriei lor securităţi, astfel că Statele Uite sunt nevoite să îşi asume, pentru prima dată în existenţa lor, un rol de hegemon mondial. Totuşi, sarcina lor este uşurată, întrucâtva, de existenţa unei Alianţe Nord‑Atlantice viabile, cu mecanisme de funcţionare deja constituite şi capacitate de adaptare la noile provocări. Beneficiind de aportul acestui nucleu dinamic, NATO se dovedeşte, aşa cum am arătat mai sus, factorul esenţial în consolidarea securităţii europene, prin răspunsul prompt oferit crizelor din spaţiul sud‑est european.

De asemenea, şi poate, pe termen lung, mai important, NATO demonstrează şi voinţa de a se extinde, spre a integra şi statele din Estul Europei, proaspăt ieşite din corzile dictaturilor comuniste, participând, astfel, alături de Uniunea Europeană, la crearea şi extinderea unei comunităţi de valori, care merge dincolo de simpla cooperare militară, contribuind la dezvoltarea unui bloc continental de state bine guvernate şi care pot contribui la crearea unui climat de pace şi securitate atât prin propria lor stabilitate, cât şi prin exportul acesteia spre regiunile mai apropiate sau mai îndepărtate, după voinţa şi capacităţi.

Totuşi, aceste momente nu aveau să fie singurele episoade care vor testa capatitatea de reacţie a Alianţei. După ce „deceniul crizelor” se încheie, terorismul îşi face, în forţă, intrarea pe arena mondială, şi tot NATO este nevoită să preia majoritatea sarcinilor legate de combaterea acestuia, de data aceasta beneficiind şi de aportul unei Uniuni Europene mai consolidate faţă de anii ’90. Despre aceste aspecte, însă, specialiştii domeniului au exprimat o multitudine de gânduri pertinente, faţă de care, având în vedere şi scopul diferit al demersului nostru, nu simţim nevoia să adăugăm esenţial.

Momentele în care dorim, totuşi, să subliniem, din nou, aportul esenţial al NATO asupra securităţii Europei se vor desfăşura, însă, în deceniul următor celui la care ne‑am referit. Astfel, odată cu revenirea în forţă a Rusiei în prim‑planul relaţiilor internaţionale, securitatea Europei începe să fie pusă la încercare într‑o paradigmă asemănătoare celei din perioada Războiului Rece. Ameninţarea convenţională revine în atenţie, chiar dacă îmbracă forme actualizate de manifestare, iar statele europene resimt, iarăşi, nevoia unui sprijin extern, din partea unui actor cu capacităţi şi voinţa mult superioare. Acesta este, din nou, reprezentat de Statele Unite ale Americii, ale căror contribuţii în cadrul NATO sunt esenţiale. Rolul acestora în nouă paradigmă a securităţii europene este prezentat, de altfel, în ultima parte a demersului nostru, referitoare la deciziile luate cu ocazia Summit‑ului din Tara Galilor.

Toate aceste aspecte ne fac să afirmăm că, de la crearea ei şi până astăzi, înfruntând mereu provocări noi, dar şi revirimente ale vechilor ameninţări, NATO deţine un rol esenţial în consolidarea securităţii Europei, iar existenţa şi activitatea acestei Alianţe este, practic, elementul definitoriu al mediului de securitate din regiunea Bătrânului Continent, fără de care climatul pe care îl cunoaştem astăzi nu ar putea exista, în aceeaşi parametri.

Note:

1. Daniel Ghiba; Chivu Gheorghe, Promovarea securității internaționale prin parteneriat și cooperare – cheia succesului NATO, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2014, p. 14 și urm.
2. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., p. 51 și urm.
3. Ioan Sorin, Conceptele strategice în evoluția NATO, publicat în Gândirea militară românească, nr. 2, martie‑aprilie 2012.
4. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., pag. 51 și urm.
5. Mihaela‑Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 28.
6. Marius Anton, NATO şi războiul din Bosnia şi Herţegovina, în Analele Unviersităţii „Ovidius”, Seria Istorie, Volumul 4, 2007
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Ibidem.
10. Vasile Stanciu, „Deliberate Force” – Acţiunea Forţelor Aeriene ale NATO în Bosnia şi Herţegovina, 30.08 – 20.09.1995, în revista Colocviu Strategic, nr. 1/2010, editată de Universitatea Naţională de Apărare – Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Marius Anton, op.cit.
16. Ibidem.
17. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., pag. 105 și urm.
18. Ibidem.
19. Cristian Niță – Kosovo și problema refugiaților în perioada 1997‑2007, Securitate şi Apărare în Uniunea Europeană: Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Bucureşti, 17‑18 aprilie 2008, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008.
20. Ibidem.
21. www.globalsecurity.org, Operation Noble Anvil, Operation Flexible Anvil, Operation Sky Anvil, accesat 15.01.2017
22. Ibidem.
23. www. smsjm.vse.cz, accesat 15.01.2017
24. Costas Buti, Distrugerea Iugoslaviei – programarea lucida a unui infern!, www.suntemromania.blogspot.ro, accesat la data de 15.01.2017
25. www.globalsecurity.org, Operation Noble Anvil, Operation Flexible Anvil, Operation Sky Anvil, accesat la data de 15.01.2017
26. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., p. 51 și urm.
27. Ioan Sorin, Conceptele strategice în evoluția NATO, publicat în Gândirea militară românească, nr. 2, martie‑aprilie 2012.
28. www.mae.ro, accesat la data de 15.01.2017.
29. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., p. 52 și urm.30 Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., p. 119 și urm.
31. Ibidem, p. 110 și urm.
32. Ibidem, p. 52.
33. Ibidem, p. 53
34. Ibidem, p. 126.
35. Ibidem, p. 54.
36. Ibidem, p. 54.
37. Ibidem, p.. 66.
38. Constantin Moștoflei, Conceptul Strategic NATO – determinări și perspective, publicat în revista Impact Strategic, nr. 4/2010.
39. Ibidem.
40. Ibidem.
41. Ibidem.
42. Ibidem.
43. Ibidem.
44. Ibidem.
45. Ibidem.
46. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit, pag. 78
47. Ibidem, pag. 79.
48. Ibidem, pag. 79.
49. Declaraţia Summit‑ului din Ţara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanţi la reuniunea Consiliului Nord Atlantic din Ţara Galilor, din 4‑5 septembrie 2014, apud Andreea‑Iustina Tuzu, Noul rol al României în cadrul NATO după Summit‑ul din Ţara Galilor, publicat în revista Sfera Politici, nr. 4‑5 (180‑181) / 2014, extras de pe www.sferapoliticii.ro, accesat la data de 15.01.2017.
50. Andreea‑Iustina Tuzu, Noul rol al României în cadrul NATO după Summit‑ul din Ţara Galilor, publicat în revista Sfera Politici, nr. 4‑5 (180‑181) / 2014, extras de pe www.sferapoliticii.ro, accesat la data de 15.01.2017.
51. Ibidem
52. Declaraţia Summit‑ului din Ţara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanţi la reuniunea Consiliului Nord Atlantic din Ţara Galilor, din 4‑5 septembrie 2014, apud Andreea‑Iustina Tuzu, op.cit.
53. Andreea‑Iustina Tuzu, op.cit.
54. Declaraţia Summit‑ului din Ţara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanţi la reuniunea Consiliului Nord Atlantic din Ţara Galilor, din 4‑5 septembrie 2014, apud Andreea‑Iustina Tuzu, op.cit.
55. Ibidem.
56. Ibidem.
57. Andreea‑Iustina Tuzu, op.cit.
58. Declaraţia Summit‑ului din Ţara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanţi la reuniunea Consiliului Nord Atlantic din Ţara Galilor, din 4‑5 septembrie 2014, apud Andreea‑Iustina Tuzu, op.cit.
59. A se vedea și Adrian Bantaș, Elvira Beldiman, Instrumente ale Uniunii Europene pentru combaterea terorismului, articol publicat în revista Punctul Critic, nr. 02/2016, intitulat Terorism fără frontiere, disponibil pe www.punctulcritic.ro.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*