Punctul Critic » Fondul şi forma » Drd. Dragoș – Adrian Bantaș: De la originile Alianței până la încheierea Războiului Rece

Drd. Dragoș – Adrian Bantaș: De la originile Alianței până la încheierea Războiului Rece

Contribuţia NATO la consolidarea securităţii europene
Partea I: De la originile Alianței până la încheierea Războiului Rece

Abstract: NATO reprezintă, în opinia noastră şi nu numai, cea mai de succes construcţie politico‑militară a lumii postbelice, fapt dovedit de persistenţa sa în timp, de extinderea sa continuă şi de rezultatele misiunilor sale. Alianţa a contribuit, de‑a lungul timpului, în mod decisiv la consolidarea securităţii Europei, atât în perioada războiului rece (prin descurajarea unei eventuale agresiuni sovietice) cât şi după sfârşitul acestuia, prin gestionarea unor crize şi conflicte apărute pe continentul european. Astăzi, Alianţa reprezintă atât un factor de descurajare a unei agresiuni convenţionale, cât şi o comunitate de valori şi, până la un punct, interese, în care o serie de state democratice şi bine guvernate îşi gestionează relaţiile reciproce printr‑o cooperare extinsă şi profundă.

1. Considerații introductive. Crearea NATO
În cele ce urmează, ne vom ocupa de analiza succintă a evoluţiei celei mai importante construcţii politico‑militare din istoria Europei şi, poate, a umanităţii întregi, respectiv Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută şi sub denumirea de NATO.

În viziunea noastră, evoluţia securităţii continentului European s‑a bazat, în perioada postbelică, în principal, pe tandemul dintre cele două blocuri politice şi de securitate occidentale, ale căror întrepătrunderi le vom aborda pe parcursul demersului nostru, respectiv pe rivalitatea dintre lumea occidentală, astfel coagulată, și sfera de influenţă sovietică reprezentată de Pactul de la Varşovia (Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală).

În același timp, în partea vestică a continentului european, „eforturile liderilor politici se îndreptau către realizarea păcii, existând convingerea că numai unitatea europeană poate duce la sfârșitul unei istorii marcate de distrugere umană, economică și politică. Apare, astfel, un puternic curent în sensul creării, în Europa, a unor organizații internaționale, ca metode sigure de colaborare între state, în domeniul economic, politic sau militar”, ceea ce va conduce la crearea și evoluția entității care, astăzi, poartă numele de Uniunea Europeană.

Contextul apariţiei NATO nu poate fi desprins de starea generală în care se regăsea continentul european şi lumea în ansamblul ei, la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial.

Astfel, după cum bine se cunoaşte, după înfrângerea Germaniei, în faţa unei Europe devastate de război, opoziţia intereselor, obiectivelor şi a valorilor foştilor aliaţi era mai evidentă ca oricând. Totuşi, această stare de fapt nu a fost neapărat un produs al stării postbelice, rădăcinile acesteia putând fi observate chiar înaintea soluţionării conflictelor.

După cum precizează autorii Jiri Fidler şi Petr Mares, încă din perioada în care aliaţii occidentali aveau întâlniri periodice cu reprezentanţii sovietici, precum cele din Casablanca, Cairo, Teheran, Yalta sau Potsdam, voci ale unor gânditori sau practicieni ai relaţiilor internaţionale avertizau asupra încrederii prea mari în cooperarea postbelică cu Uniunea Sovietică.

Spre exemplu, George Kennan, ambasadorul american la Moscova, a avertizat administraţia Roosevelt în sensul adoptării unor linii mai dure în negocierile cu sovieticii, cu alte cuvinte, să se încerce obţinerea tuturor concesiilor posibile din partea sovieticilor, într‑un efort de a limita influenţa postbelică a acestora. Potrivit susţinerilor acestuia, SUA trebuiau să manifeste o prudenţă maximă în legătură cu sovieticii, întrucât „acolo unde conduc ruşii, se termină lumea noastră.”

Ca urmare, într‑o viziune retrospectivă, astăzi, nu putem să nu‑i dăm dreptate ambasadorului american, întrucât, în baza informaţiilor disponibile în acel moment, nu este obligatoriu să ajungem la concluzia că acest comportament autoritar al sovieticilor în ţările în care forţele armate ale URSS erau prezente, era neapărat inevitabil, dar modul în care sovieticii acţionau în aceste state, contrar celor convenite la înţelegerile anterioare, trimitea semnale clare cu privire la viitoarea atitudine a acestora, în cadrul relaţiilor internaţionale.

Astfel, după cum afirma gl. Uscoi într‑unul din articolele sale pe această temă, „dacă Teheranul reprezintă punctul maxim al Marii Alianțe, atunci Conferința de la Yalta și evenimentele ce s‑au derulat la terminarea războiului sunt începutul sfârșitului unității sale. În timpul Conferinței de la Yalta, aliații occidentali erau pe punctul de a obține victoria în bătălia Ardenilor, iar Armata Roșie se apropia amenințător de Berlin. Uniunea Sovietică ocupase în totalitate Polonia și majoritatea teritoriului Europei de Est și al Balcanilor. Era evident că se apropia sfârșitul războiului, iar ca o consecință, problemele privind pacea dominau agenda Conferinței de la Yalta. Au apărut, astfel, primele divergențe, care ulterior s‑au accentuat, generând Războiul Rece, în timp, și implicit, necesitatea înființării Alianței Nord‑Atlantice.”

„În anul 1945, deși viziunile optimiste asupra perspectivelor păcii prevalau, s‑au făcut simțiți norii amenințărilor pe cerul raporturilor internaționale. Primul‑ministru al Marii Britanii, Sir Winston Churchill, în telegrama sa din 12 mai, adresată Președintelui Truman, și‑a exprimat îngrijorarea: «Care va fi poziția noastră într‑un an sau doi când armatele britanice și americane vor fi micșorate, Franța nu este încă total refăcută, iar Rusia ar alege să păstreze 200‑300 de divizii în serviciu activ?» și a mai adăugat: «O cortină de fier este trasă peste frontul lor. Nu știm ce va urma».”

„Primele divergențe publice au fost prilejuite de negocierile privitoare la crearea Națiunilor Unite. Bazându‑se pe faptul că statele din cadrul Commonwealth‑ului britanic primeau voturi în cadrul Adunării Generale, Rusia a cerut câte un vot pentru fiecare din Republicile Sovietice care o compun. Occidentul nu era pregătit să accepte această solicitare, dar a făcut un compromis prin care URSS îi erau date trei voturi, Statelor Unite urmând să i se aloce un număr similar. Au existat unele discuții cu privire la contestarea dreptului de veto al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, dar eforturile de a convinge URSS să renunțe la acest drept au fost în zadar. A fost, într‑adevăr, o discuție inutilă deoarece șansele ca Statele Unite, la rândul lor, să accepte calitatea de membru fără drept de veto erau foarte scăzute. În orice caz, în 26 iunie 1945, la scurt timp după colapsul Germaniei naziste și cu câteva săptămâni înaintea capitulării Japoniei, reprezentanții a cincizeci de națiuni au semnat Carta Națiunilor Unite, la San Francisco.”

În ciuda acestor dovezi aparente de cooperare, atitudinea URSS avea să fie exact cea prognozată de gânditorii occidentali sceptici. Astfel, aproximativ în decursul a doi ani, sovieticii şi‑au impus, în ţările ocupate, guverne fidele, în ciuda voinţei populare, manifestată prin alegeri sau a normelor constituţionale din aceste state. Mai mult decât atât, noile autorităţi au declanşat, la început discret, apoi din ce în ce mai pronunţat, acţiuni de represiune politică, împotriva tuturor persoanelor considerate ostile sau potenţial ostile puterii comuniste. Nici reformele economice nu au întârziat, acestea desfăşurându‑se în acelaşi mod, la început sub aparenţa împroprietăririi categoriilor lipsite de avere, ajungându‑se apoi la naţionalizarea tuturor întreprinderilor private, a proprietăţilor imobiliare, colectivizarea terenurilor agricole etc.

De asemenea, URSS a adoptat un comportament ostil şi pe planul relaţiilor cu ţările din afara proaspăt‑determinatei sfere de influenţă. Spre exemplu, aşa cum afirmau Jiri Fidler şi Petr Mares, URSS a refuzat categoric să participe la activitatea unor organizaţii internaţionale de prim rang, respectiv Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială sau Înţelegerea Generală pentru Tarife şi Comerţ.

În plus, în Europa, URSS nu a procedat la demobilizarea forţelor armate, la fel ca foştii parteneri occidentali, ci au mimat acest proces prin demobilizarea unor categorii restrânse de personal, fără un impact semnificativ asupra numărului imens de militari menţinuţi în Germania de Est şi în celelalte ţări din propria sferă de influenţă.

Nu trebuie să uităm nici de faptul că acest comportament ostil al Uniunii Sovietice vine şi pe fondul unei activităţi susţinute de partidele comuniste din ţările occidentale, fapt, care de alt­fel, nu este deloc nou, întrucât, încă de la consolidarea puterii sovietice, beneficiind de susţinere din partea centrului moscovit, grupările de orientare comunistă din Franţa, Italia sau Germania au început să desfăşoare o intensă activitate de propagandă, în favoarea Uniunii Sovietice şi a intereselor acesteia. În contextul în care, în decursul ocupaţiei germane, principalele mişcări de rezistenţă au fost cele comuniste, influenţa acestora nu a făcut decât să crească.

Pe fondul privaţiunilor specifice războiului şi perioadei imediat următoare acestuia, pericolul ca aceste forţe să destabilizeze statele Europei de Vest printre care cele mai vulnerabile păreau a fi Italia, Franţa şi chiar Germania, s‑a manifestat cu atât mai pregnant, întrucât, Occidentul s‑a văzut confruntat cu o ideologie bine articulată și atotcuprinzătoare.

Țintele declarate ale ideologiei sovietice din anul 1945, erau aceleaşi ca şi cele din anul 1917. Practic, se urmărea eliminarea capitalismului din întreaga lume și înlocuirea acestuia, într‑o primă fază, cu socialismul, iar ulterior, cu utopia comunismului. În mod clar, o altă țintă o constituia asigurarea securității naționale a Uniunii Sovietice și controlul Partidului comunist asupra țării și, cel mai probabil, asupra cât mai multor altor națiuni posibil. Deoarece Statele Unite și țările occidentale erau societăți pluraliste, a fost mult mai dificil de definit ideologiile acestora decât în cazul Uniunii Sovietice. În ceea ce privește Rusia, orice american gândea, probabil, că lumea comunistă era un monolit care viza să conducă lumea, dacă în urma unui război inevitabil împotriva capitalismului ar obține victoria. Societățile cu viziuni deschise ale Occidentului au presupus că nu ar putea niciodată să‑și determine popoarele să meargă la luptă, așa cum o puteau face puterile autoritare ale Estului.

Uniunea Sovietică a exercitat o presiune majoră, în mod direct și indirect, în diferite părți ale lumii: în Nordul Iranului, în Sud‑Estul Asiei, în Coreea de Nord, dar și în vestul Europei, în special în Franța și Italia, prin intermediul partidelor comuniste locale. S‑au remarcat interesele geostrategice ale Uniunii Sovietice în Balcani, unde aceasta a încercat să deschidă o cale de acces către Mediterana. Uniunea Sovietică făcea această încercare pe două căi: prin Turcia și prin Grecia. Guvernul Turciei a respins toate tentativele de intimidare, pretențiile teritoriale privind Kars și Ardahan, precum și cererile de a crea baze în Strâmtori. În schimb, Grecia, care se confrunta cu insurecția comunistă, părea posibil să fie atrasă prin forță, înapoia „cortinei de fier”. Iugoslavia, încă un satelit al URSS‑ului, susținea această insurecție cu tărie, dar Marea Britanie sprijinea guvernul grec să se mențină pe linia de plutire. Din păcate, Marea Britanie a fost puternic zdruncinată de cele două războaie mondiale fără putința de a putea reveni, vreodată, la grandoarea sa imperială.

Insurecția a durat tot cursul anului 1946, prelungindu‑se până în 1947, când Marea Britanie a informat Washington‑ul că nu mai poate suporta costurile ajutoarelor militare către Grecia. Dacă nu s‑ar fi găsit ajutor în altă parte, atunci ar fi trebuit să lase guvernul grec să se prăbușească.

În acest context, Statele Unite s‑au văzut obligate să intervină, „iar Președintele Truman a prezentat guvernului cererea de a aloca 500 milioane dolari pentru a ajuta Grecia și Turcia. Congresul a votat acest ajutor. A fost un pas important pe calea renunțării la tradiționalul izolaționism american pe timp de pace, privit cu suspiciune de Rusia, care a considerat acest ajutor ca o nouă față a Americii, implicată într‑o afacere ce nu o privea. Această acțiune, cunoscută sub numele de Doctrina Truman, a fost unul din principalii pași ai Occidentului către Războiul Rece și către construirea NATO.”

Prin Doctrina Truman s‑au contracarat pericolele deosebite ce amenințau Grecia și Turcia. Situația în vestul Europei nu era, însă, mai puțin alarmantă. În ciuda ajutorului primit de țările libere ale Europei din partea Statelor Unite pentru eliminarea neajunsurilor de după război, mecanismul economiei europene a rămas în continuare deficitar și vestul Europei se afla în continuare în pragul unui colaps economic.

Răspunsul la această situaţie potenţial ameninţătoare asupra stabilităţii mondiale, identificat de SUA, cel mai puternic stat din emisfera vestică, l‑a constituit Planul Marshall, care a generat un sistem de ajutoare economice destinat statelor europene, în vederea relansării economiilor naţionale, cu scopul de a se evita căderea acestora sub influenţa mişcărilor comuniste şi care prezenta totodată, avantajul de a se oferi stimulente industriei americane, care trebuia să facă faţă provocării reconvertirii la producţia de pace.

Reacţia Uniunii Sovietice s‑a dovedit, însă, la fel de ostilă, aceasta impunând statelor asupra cărora exercita un control, direct ori indirect, să refuze a face parte din programul american de ajutorare economică. Astfel, conform autorilor Jiri Fidler şi Petr Mares, au refuzat participarea la Planul Marshal, împreună cu URSS, state precum Finlanda, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi România.

În acest context, dar şi preocupate de o posibilă reînarmare germană, statele Europei au pus bazele unor colaborări politico‑militare, precum Tratatul de la Dunkerque sau Uniunea Occidentală. Totuşi, cel puţin în acele momente istorice, atitudinea şi implicarea Statelor Unite nu a fost întocmai cea dorită de decidenţii europeni şi, în special, de cei britanici. Deşi încurajau, pe diverse canale, coagularea voinţelor statelor europene, în domenii precum economia, apărarea etc, Statele Unite nu se decideau, încă, dacă să continue implicarea masivă în problemele Europei şi ale lumii ca ansamblu, ori să revină la politica izolaţionismului, sub influenţa a două curente opuse de gândire, manifestate pe plan intern.

Primele acţiuni în acest sens păreau a tinde spre opţiunea mai degrabă izolaţionistă, în sensul în care SUA au început o rapidă demobilizare a armatei (forţate, de alt­fel, de presiunile societăţii americane, faţă de care trebuiau să manifeste o atenţie sporită, în timp ce URSS nu se lovea de astfel de impedimente şi încurajate de încrederea maximă în noua armă atomică, asupra căreia încă deţineau monopolul), însă, aşa cum menţionează Fidler şi Mareş, „Stalin însuşi este cel care a convins SUA să renunţe la varianta izolaţionistă.”

Astfel, după declaraţia preşedintelui Truman, din anul 1947, prin care acesta îşi asumă apărarea popoarelor libere de pretutindeni, urmează şi alte acţiuni, mai mult sau mai puţin formale. Încă din data de 22 martie 1948, la Washington au început negocieri secrete între SUA şi importanţi lideri ai statelor Europei de Vest (mai puţin Franţa, considerată nesigură, din cauza influenţei prea mari a comuniştilor în viaţa politică), privind colaborarea militară dintre SUA şi acestea; impulsul hotărâtor pare să‑l fi oferit chiar atitudinea fără echivoc a sovieticilor.

Ne referim, aici, la evenimentul cunoscut drept Blocada Berlinului, în cadrul căreia, începând cu 24 iunie 1948 Uniunea Sovietică întrerupe toate căile de comunicaţii spre şi dinspre Berlinul de Vest, aflat sub administraţie Americană, britanică şi franceză. La această acţiune, ţările occidentale au răspuns printr‑un pod aerian, operaţiune ce prezenta imense provocări logistice, dar care a fost, în final, dusă la bun sfârşit, reuşindu‑se aprovizionarea populaţiei şi a trupelor din Berlinul de Vest, cu cele necesare traiului şi continuării activităţii, până în mai 1949, când Stalin a decis ridicarea blocadei.

Un efect nedorit de către sovietici a fost, însă, impulsionarea negocierilor dintre SUA şi statele Uniunii Occidentale. Astfel, prin concesii efectuate în principal de statele europene, s‑au soluţionat probleme precum dilema aderării SUA şi Canadei la Uniunea Occidentală sau crearea unei noi organizaţii (în favoarea acestei din urmă variante), definirea conotaţiilor geografice ale sintagmei „euro‑atlantic”, prin includerea, în final, a „tuturor ţărilor semnatare din Europa şi America de Nord, departamentelor din Franţa (inclusive departamentele de coastă din Algeria, la cererea expresă a francezilor), forţelor de ocupaţie a statelor părţi din Europa, insulele aflate sub jurisdicţia oricărei părţi, din regiunea nord‑atlantică, la nord de Tropicul Racului, precum şi navele şi aeronavele oricărei părţi, din această sferă de cuprindere geografică”.

Odată încheiate negocierile, la 15 martie 1949, SUA, Canada şi ţările membre ale Tratatului de la Bruxelles adresează invitaţii oficiale de participare la noul tratat preconizat Danemarcei, Islandei, Norvegiei, Italiei şi Portugaliei. În continuare, pe 18 martie 1949, este publicat textul official al Tratatului Atlanticului de Nord, care va fi semnat în data de 4 aprilie 1949, la Washington, de către cele 12 ţări fondatoare: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada, ceea ce se traduce, conform profesorilor Daniel Ghiba şi Chivu Gheorghe, în „fundamentarea şi instituirea unui sistem de securitate.”

Totuşi, noua Alianţă, care, prin exprimarea clară a unei voinţe în spiritul apărării colective, constituia, categoric, mult mai mult decât au putut statele sale membre să creeze până atunci în acest domeniu, nu putea prezenta o relevanţă concretă în lipsa unei concepţii clare despre modalitatea efectivă de a‑şi atinge scopul, respectiv securitatea statelor membre. În consecinţă, se simţea, practic, nevoia unui document programatic care să descrie, în detaliu, aspectele practice legate de contracararea celei mai importante ameninţări la adresa stării amintite, anume o agresiune sovietică.

Primul astfel de document, „DC 6/1, intitulat Strategia inițială de descurajare și specializare a apărării (Initial Strategy of Deterrence and Defence Specialisation), cel care a avut, de alt­fel, şi perioada cea mai scurtă de valabilitate (1949‑1951), chema statele membre la cooperare pentru dezvoltarea adecvată a forțelor necesare apărării Europei și de creare a unor planuri unice, coordonate, de realizare a acestui obiectiv. De fapt, stabilea un set de principii pentru coordonarea eforturilor națiunilor membre și definea o Alianță bazată pe specializare națională, un fel de diviziune a muncii, mai degrabă decât o distribuție uniformă a misiunilor militare.”

Sigur, am putea observa caracterul mai degrabă laconic al acestor specificaţii, însă este bine să ne amintim faptul că primul Concept Strategic apare într‑un context foarte dificil pentru Alianţă, anume într‑un moment în care aceasta nu are foarte bine definite propriile structuri, atât politice cât şi militare şi se bazează, pentru apărarea statelor europene, pe forţe militare mult sub dimensiunea celor sovietice. Singurul avantaj al Alianţei este, în acest moment, superioritatea nucleară (privită cu deosebit optimism la Washington) şi superioritatea în privinţa Forţelor Aeriene, capitol la care sovieticii nu reuşiseră, încă, să recupereze decalajul tehnologic şi numeric care îi separa de potenţialul inamic american. Graţie acestui element, în ipoteza unui atac convenţional sovietic, Statele Unite aveau capacitatea de a sprijini rezistenţa terestră aliată prin asigurarea superiorităţii şi, eventual, a dominaţiei aeriene, şi, astfel, de a produce pagube atât de importante sovieticilor şi aliaţilor acestora, încât o acţiune de acest fel devenea extrem de costisitoare şi nepractică, sub aspectul raportului dintre costuri şi beneficii.

În acest context, specialiștii militari nu au putut planifica mai mult decât o rezistență fragilă pe râul Rin, urmată de o mobilizare de durată, a puterii militare SUA și Marii Britanii, pentru o campanie prelungită de recâștigare a teritoriului pierdut. Acest concept strategic de apărare nu asigura nici pe departe o eficienţă reală a clauzei de apărare colectivă (Art. 5) din Tratat, dar era tot ceea ce NATO putea realiza.

S‑a dovedit, așadar, a fi un document de compromis, acesta fiind şi motivul pentru care a supraviețuit mai puțin de doi ani.

„Totuşi, este de remarcat faptul că, în această perioadă, sub auspiciile SACEUR (NATO’s Supreme Allied Commander Europe), a fost creat SHAPE HQ (Supreme Headquarters Allied Powers Europe), care a inspirat măsuri de apărare colectivă, doctrine militare comune, exerciții combinate, baze militare, standardizarea mentenanței și reparațiilor, colaborare în cercetare și dezvoltare. În acelaşi timp, țările membre și‑au extins forțele militare, au crescut nivelul de reacție și, începând cu 1952, au lansat programe majore de reînarmare.”

Poate singurul remediu posibil pentru problema dezechilibrului major de forţe, în comparaţie cu potenţialul inamic sovietic, era constituit de integrarea Republicii Federale Germania în structurile NATO şi, implicit, reînarmarea acesteia. Pentru observatorii de peste Ocean, necesitatea acestei acţiuni era de la sine înţeleasă, însă pentru decidenţii europeni, profund marcaţi de cele două Războaie Mondiale care au avut Germania în prim plan, aceasta idee ținea de domeniul unui adevărat coşmar. De alt­fel, pentru aliaţii americani era absolut necesar ca potenţialul uman şi industrial al Germaniei să fie integrat strategiei „scutului şi spadei”, menţionate de Jiri Fidler şi Peter Mares (în care scutul era reprezentat de forţele terestre aliate, cărora le revenea misiunea de a întârzia o eventuală invazie sovietică, iar spada era reprezentată de Forţele Aeriene, eventual echipate cu armament nuclear), dacă se dorea ca aceasta să aibă şanse rezonabile de succes. Totodată, adversarul tradiţional al acestei propuneri trebuia să fie Franţa.

Având în vedere că orice negociere presupune concesii şi armonizări de poziţii, în cadrul contactelor desfăşurate începând cu luna mai a anului 1950, Franţa înaintează partenerilor anglo‑americani pe data de 9 mai, propunerile prezentate de Robert Schuman, în celebra sa Declaraţie, respectiv crearea unei organizaţii supranaţionale însărcinate cu gestionarea resurselor de cărbune şi oţel ale statelor membre, organizaţie considerată vitală oricărui posibil efort de război, crescându‑se astfel potenţialul Alianţei şi diminuându‑se riscul unei reînvieri a politicii agresive germane.

Disponibilitatea spre negocieri a liderilor lumii occidentale, dă naştere evenimentului care va oferi impulsurile necesare acceptării şi primirii Germaniei în efortul colectiv de apărare a Europei şi a lumii libere, eveniment, care în opinia noastră, îşi va avea rădăcinile tot în deciziile potenţialului inamic. Mai exact, la 25 iunie 1950, armata nord‑coreeană, sprijinită de URSS şi, ulterior, de China, trece graniţa cu vecinul de la Sud, stabilită pe paralela 38 şi, profitând de slaba apărare a sud‑coreenilor, reuşeşte să ocupe aproape întreg teritoriul inamicului, situaţia fiind echilibrată doar de intervenţia trupelor unei coaliţii de voinţă dominată de SUA, sub mandat ONU. Aceste ostilităţi au trimis în întreaga lume un semnal clar asupra realităţii pericolului expansiunii comuniste şi asupra consecinţelor lipsei de pregătire în faţa unui atac desfăşurat în condiţiile covârşitoarei superiorităţi numerice, care, în anumite limite, putea compensa deficienţele în materia instruirii sau dotării tehnice.

2. Crize și eșecuri – Comunitatea Europeană de Apărare și înarmarea Germaniei

Sub impresia acestor evenimente, în discursul său ţinut în faţa Adunării Consultative a Consiliului Europei, la 11 august 1950, Winston Churchill atrage atenţia asupra pericolului agresiunii ruseşti şi invită la crearea de urgenţă a unei linii efective de apărare, a cărei responsabilitate principală era necesar să fie asumată chiar de către europeni. Ulterior, într‑o nouă rundă de negocieri, desfăşurată la New York, americanii propun o variantă în care unităţi cu componenţă germană sunt integrate unei forţe aflate la dispoziţia NATO, însă şi această variantă este respinsă de către francezi, în principal din raţiuni de politică internă. Totuşi, cum insuficienta pregătire pentru a înfrunta o invazie sovietică nu mai putea fi trecută cu vederea, partenerii francezi se angajează ca, în cel mai scurt timp, să prezinte o soluţie acceptabilă pentru această spinoasă problemă.

Această soluţie se va materializa, peste ani, în aşa‑numitul Plan Pleven. Pe scurt, propunerea franceză viza crearea unei Comunităţi Europene de Apărare, care să beneficieze de o Armată Europeană, cu un efectiv estimat la o sută de mii militari, în care aveau să fie incluse şi unităţi germane, plasată sub autoritatea unui ministru european al apărării. Desigur, pe lângă aceste unităţi, fiecare stat urma să îşi păstreze armată proprie, la dimensiunile crezute de cuviinţă. Propunerea, primită iniţial cu scepticism de către Aliaţi, este, în cele din urmă, acceptată, iar demersurile pentru oficializarea ei, începute sub aceste auspicii, se finalizează cu semnarea Tratatului institutiv, în data de 27 mai 1952.

Concomitent, însă, cu aceste frământări se desfăşura, poate mai discret, primul proces de extindere din istoria Alianţei.

Mai exact, la reuniunea de la Ottawa, din 15‑20 septembrie 1951, Consiliul Ministerial, la care au participat, pe lângă miniştrii de externe, şi cei ai Economiei şi Finanţelor, s‑a recomandat statelor membre să adreseze Greciei şi Turciei invitaţia de a face parte din Alianţă. Acest semnal avea să fie receptat pozitiv, şi, în consecinţă, Protocolul de Aderare a celor două ţări va fi semnat la 22 octombrie 1951, cu o celeritate aparent surprinzătoare, poate şi datorită realizării faptului că, fără Grecia şi Turcia, care participau deja dinainte la activitatea de planificare a apărării Mării Mediterane, protecţia flancului sudic al Alianţei ar fi fost incompletă.

Persista, totodată, şi speranţa că noii aliaţi, chiar dacă între aceştia existau multe şi vechi adversităţi, aveau să‑şi subordoneze animozităţile bilaterale pericolului extern, sub principala preocupare a NATO, respectiv oprirea expansiunii comunismului. Între 20 şi 25 februarie 1952, Consiliul Nord‑Atlantic s‑a reunit la Lisabona, unde a fost salutată şi aderarea Greciei şi a Turciei la NATO.

Acesta pare să fi fost, de alt­fel, motivul pentru care cele două ţări menţionate au fost invitate să adere simultan la NATO. O aderare la momente diferite i‑ar fi dat primului stat aderat ocazia să opună dreptul său de veto aderării celuilalt, şi, în plus, ar fi putut atrage Alianţa, prin aplicarea prevederilor articolului 5, într‑o dispută militară care ar fi consumat energii inutile şi ar fi slăbit eforturile colective de a descuraja sau combate o eventuală agresiune sovietică.

Revenind la încercarea de constituire a unei Comunităţi Europene de Apărare, trebuie să menţionăm că replica Moscovei avea să fie, şi de data aceasta, subtilă dar puternică, partidele comuniste din statele europene, influenţate de Moscova, începând imediat opoziţia, pe toate canalele, la adresa acesteia.

De alt­fel, acesta avea să fie şi motivul pentru care noul Tratat nu va fi ratificat chiar de către Adunarea Naţională a ţării care l‑a propus, constituindu‑se, astfel, într‑un eşec atât al construcţiei europene, cât şi al integrării euroatlantice.

Politica URSS va avea, însă, un efect de bumerang, întrucât eşecul francez al ratificării acestui Tratat va conduce la o atitudine mai intransigentă a partenerilor anglo‑americani, care îşi afirmă disponibilitatea de a continua proiectul euroatlantic fără contribuţia franceză, dacă nu se va putea ajunge la un compromis cu aceasta. În faţa acestei eventualităţi, Franţa cedează şi este de acord cu integrarea Germaniei atât în Uniunea Europei Occidentale (înfiinţată prin extinderea şi amendarea Tratatului de la Bruxelles, prin noul Tratat de la Paris – 1954), aici împreună cu Italia, cât şi în NATO (5 mai 1955), punându‑se astfel capăt unei prime crize din istoria celei mai importante organizaţii politico‑militare din istoria recentă a lumii.

Coagularea voinţelor occidentale nu va rămâne fără răspuns, Moscova replicând prin crearea unei organizaţii similare, cunoscută sub numele de Tratatul de la Varşovia (14 mai 1955).

Pe lângă dificultăţile de natură politică şi diplomatică, în aceeaşi perioadă, NATO trebuia să se ocupe şi de îmbunătăţirea Conceptului Strategic precedent, şi adaptarea lui continuă la noile realităţi

Ca urmare, apare al doilea Concept Strategic, MC 14/1, intitulat Construcția apărării și apărarea colectivă a NATO (NATO Defence Building and Collective Defence), care a rămas valabil între anii 1951 și 1957. Odată cu elaborarea acestuia, a fost abandonat conceptul anterior, respectiv Specializarea apărării, în favoarea apărării colective. Au fost integrate marile unități sub comandanți ai NATO și s‑a creat o perspectivă mai largă a unui posibil teatru de operații. Toate acestea se bazau pe capacitățile SUA de bombardament nuclear strategic și pe o mobilizare largă a Alianței, pentru a obține victoria într‑un eventual război. Erau incluse, totodată, planuri pentru creșterea capacității forțelor continentale, deoarece, în această perioadă, Uniunea Sovietică și‑a dezvoltat capacitățile nucleare de luptă terestră, reprezentând pentru Alianță deci, o amenințare militară în continuă ascensiune. De asemenea, pe acelaşi raţionament, SUA au lansat programe importante de înarmare modernă, iar aliații NATO s‑au conformat aceastei tendințe.

În cazul unei ofensive a URSS și aliaților acesteia, ca și în Conceptul anterior, rezistența pe râul Rin era planificată pentru o perioadă de 5 ani, până când forțele militare ale NATO, întărite, ar fi fost capabile să treacă la acțiuni ofensive pentru recâștigarea teritoriului pierdut. Era prevăzută crearea a cincizeci şi patru de divizii pentru AFCENT (Allied Force Central Europe – Regiunea Centrală a NATO), douăzeci şi unu de divizii pentru AFSOUTH (Allied Forces Southern Europe) și paisprezece divizii pentru AFNORTH (Allied Forces Northern Europe), dar toate mobilizabile cu tot ceea ce presupunea operaționalizarea lor, respectiv nouă mii de avioane de luptă și şapte sute de nave de război, ceea ce, în epocă, era mai degrabă considerat un deziderat ușor nerealist. De alt­fel, când s‑a realizat că aceste forțe sunt greu de atins, NATO a aprobat crearea unui studiu de către un Comitet (Temporary Council Committee), condus de trei „înțelepți” (Averell Harriman – SUA, Jean Monnet – Franța și Edwin Plowden – Marea Britanie), care a produs „The Lisbon Force Goals” și care stabilea orizontul de timp pentru realizarea unui nivel de ambiție aprobat de NAC în 1952. În următorii șase ani, s‑a înființat și Consiliul Nord‑Atlantic la nivel de șefi de stat, cheltuielile militare s‑au triplat pentru perioada 1950‑1954, s‑au înființat comandamente noi ale NATO, s‑a realizat un echilibru între forțele active și de rezervă, iar în centrul Europei numărul militarilor a crescut de la 350.000 în anul 1949 la 600.000 în anul 1954. Aceasta a fost perioada în care SUA au staționat cu cinci divizii în RFG, Marea Britanie a preluat apărarea pe Rin cu cinci divizii, Belgia și Olanda au decis constituirea unui corp de armată comun, Franța a crescut contribuția și s‑a decis reînarmarea RFG până la douăsprezece divizii terestre și forțe aeriene dotate cu şase sute cincizeci de avioane de luptă.

3. Crize și eșecuri – Suez, 1956

Identificarea unei soluţii la problema germană nu avea, însă, să fie ultima încercare la care era supusă Alianţa, într‑o perioadă foarte scurtă de timp. Doar cu aproximativ un an mai târziu, în 1956, coeziunea membrilor săi va fi serios pusă la încercare de ceea ce va purta denumirea neoficială de Criza Suezului.

Aceasta şi‑a avut originile în planurile ambiţioase ale dictatorului egiptean, Gamel Abdel Nasser, care dorea, pentru a‑şi scoate ţara din situaţia severă de înapoiere în care se afla, să constuiască o hidrocentrală de proporţii faraonice, la Assuan. Barajul care urma să o deservească necesita, însă, fonduri pe care guvernul egiptean nu le deţinea, şi nici o putere străină, fie cele occidentale, fie URSS, nu dorea să‑şi riste resurse financiare importante ale căror returnare părea, mai degrabă, iluzorie. În consecinţă, rămas fără alternativă, Nasser decide naţionalizarea Companiei Canalului de Suez. În acest moment, reacţia puterilor occidentale nu se putea lăsa aşteptată.

Astfel, Marea Britanie şi Franţa şi‑au exprimat, imediat, disponibilitatea pentru o intervenţie militară, dar au întâmpinat rezistenţă exact din partea celui mai important aliat, Statele Unite. Mai exact, Secretarul de Stat J. Dulles s‑a pronunţat împotriva măsurii adoptate de Nasser, de naţionalizare a Canalului, dar şi împotriva unei intervenţii militare, preferând izolarea, pe plan internaţional, a regimului Nasser şi obligarea lui, prin consecinţele acesteia, la a revenirea asupra deciziei.

După declaraţia lui Dulles din 2 octombrie, Londra şi Parisul s‑au înţeles să intre singure în acţiunea militară. Cu toate acestea, s‑a reuşit să se ajungă la un compromis în cadrul ONU – consultaţiile particulare ale miniştrilor de externe ai Franţei, Marii Britanii şi Egiptului au ajuns la o înţelegere care prevedea înfiinţarea a două instituţii de administrare a Canalului: Comisia de Exploatare şi Comisia de Control al celor care‑l utilizează. Aceste propuneri au fost inaintate Consiliului de Securitate, care ar fi putut ajunge la un acord, dacă nu ar fi intervenit veto‑ul sovietic. Confruntate cu acesta, Londra şi Parisul au apelat la alternativa militară, demarând operaţiunea cunoscută sub denumirea de Muschetar. De asemenea, odată cu acestea, Israelul începe propriile acţiuni militare, în regiunea peninsulei Sinai. Marea Britanie şi Franţa somează, apoi, atât Egiptul, cât şi Israelul să îşi retragă trupele la o anumită distanţă de Canalul de Suez, deşi trupele israeliene nici nu ajunseseră în proximitatea acestuia. Nasser refuză somaţiile, iar Franţa şi Marea Britanie se angajează în conflict. Aici intervine, însă, mişcarea preşedintelui Eisenhower, care îşi declară dezacordul faţă de intervenţia anglo‑franceză. Declaraţia preşedintelui american nu a rămas fără urmări, SUA votând, alături de URSS, într‑o Adunare Generala Extraordinară convocată pentru a preveni veto‑ul franco‑britanic în Consiliul de Securitate, trimiterea unei forţe internaţionale de menţinere a păcii, în Egipt, la sosirea căreia britanicii şi francezii işi retrag trupele.

Aici va interveni, însă, un eveniment al cărui consecinţe se vor vedea ceva mai tarziu. Astfel, Uniunea Sovietică ameninţa Marea Britanie şi Franţa cu o ripostă nucleară pentru a salva suveranitatea statelor din Orientul Apropiat. Sigur, ameninţarea nu se va materializa, dar va genera, pe langă o mobilizare a aviaţiei strategice americane, un climat acut de neîncredere între Franţa şi aliaţii din NATO şi pretextul utilizat de aceasta pentru a‑şi expune doleanţele mai vechi.

Mai exact, în anul 1958, Charles de Gaulle, pe atunci prim ministru, adresează partenerilor americani şi britanici propunerea de creare a unui Directorat tripartit în cadrul NATO, din care să facă parte SUA, Marea Britanie şi Franţa. Confruntat cu respingerea propunerilor sale, previzibilă, de alt­fel, de Gaulle retrage flota franceză aflată în Mediterană din structurile NATO, revocă permisiunea dislocării de arme nucleare străine pe teritoriu francez şi pune bazele unui program nuclear propriu. Aceşti paşi, oricât de radicali ar părea, nu vor fi decât începutul unui conflict care va duce până la retragerea Franţei din structurile militare ale NATO.

Până atunci, însă, NATO va experimenta o modificare semnificativă a conceptului sau strategic, mai exact, un al treilea astfel de document, respectiv MC 14/2, Strategy of Massive Retaliation, care a funcționat în perioada 1957‑1967, ca răspuns la progresele de înarmare ale Uniunii Sovietice, în special cu armament nuclear, într‑o perioadă de acutizare a războiului rece, caracterizată prin descurajare nucleară. Aceasta deoarece Uniunea Sovietică a desfășurat bombardiere și rachete nucleare în țări din cadrul Tratatului de la Varșovia, iar la nivelul NATO și‑a pus amprenta politică de apărarea Administrației Eisenhower, continuată de Kennedy. După îndelungi dezbateri și negocieri, s‑a aprobat desfășurarea armelor nucleare ale SUA în țări din Europa Centrală. Germania și‑a modernizat armata, iar aliniamentul de apărare consolidat de pe Rin a fost mutat aproape de granița dintre cele două Germanii. Conform analizei NATO, acest organism tot nu dispunea de suficiente forțe, iar participarea SUA la războiul din Vietnam l‑a privat de contribuția lor importantă.

Pe fondul acestor disensiuni din cadrul NATO, dar şi al deteriorării autorităţii sale personale, din planul politicii interne sovietice, liderul URSS, Nikita Hruşciov, decide să forţeze mâna occidentalilor pentru a obţine rezolvarea unei probleme din ce în ce mai presante pentru prestigiul URSS, respectiv emigrarea masivă a locuitorilor Berlinului de Est înspre partea vestică a oraşului, unde staţionau trupele statelor occidentale, teritoriu care atrăgea atât prin libertate, cât şi prin nivelul incomparabil mai ridicat de trai. În plus, liderul sovietic a urmărit ca prin provocarea unor fricţiuni suplimentare între aliaţii occidentali, ar putea contribui la slăbirea şi, poate, destrămarea NATO. Trebuie, de asemenea, amintită îngrijorarea Moscovei privind reînarmarea Germaniei, odată cu admiterea ei în structurile euro‑atlantice, acest fapt fiind de natură a periclita superioritatea convenţională sovietică în Europa, chiar dacă, strict în ceea ce priveşte Berlinul, trupele sovietice le depăşeau numeric pe cele ale aliaţilor occidentali într‑o proporţie covârşitoare, situaţie care avea să se menţină pe întreg parcursul Războiului Rece.

În aceste circumstanţe, pe 10 noiembrie 1958, premierul sovietic rosteşte un discurs în care solicită, pe un ton ultimativ, puterilor occidentale să îşi retragă trupele din Berlin într‑un termen limită de şase luni. Desigur, ar fi onest să presupunem că Hruşciov cunoştea importanţa simbolică deosebită a acestui oraş, pentru lumea occidentală, însă putem presupune, de asemenea că, acesta a subestimat determinarea Statelor Unite de a‑şi menţine prestigiul în rândul aliaţilor, întrucât cedarea în faţa pretenţiilor sovietice, în acest caz, ar fi zdruncinat încrederea europenilor în partenerii americani şi disponibilitatea acestora de a lupta pentru apărarea Europei, în situaţia unei agresiuni sovietice, iar acest lucru ar fi dus la prăbuşirea sistemului politico‑militar occidental.

Evident, în aceste condiţii, răspunsul preşedintelui Eisenhower a fost negativ, dar acesta a fost de acord cu organizarea unei conferinţe, la Geneva, în vara lui 1959, şi purtarea unor negocieri bilaterale desfăşurate la Camp David, unde nu s‑a reuşit a se ajunge la un acord.

Practic, poziţiile celor două părţi rămâneau de neclintit: sovieticii propuneau demilitarizarea Berlinului şi transformarea lui în oraş liber, în cadrul unor Tratate de Pace care aveau să pună capăt împărţirii Germaniei, astfel cum s‑a materializat aceasta după cel de‑al Doilea Război Mondial, ameninţând că, în caz contrar, se va încheia un Tratat de Pace unilateral cu RDG prin care „(…) va consfinţi frontierele stabilite prin acordul de la Potsdam şi Republica Democrată Germană îşi va exercita pe deplin suveranitatea pe teritoriul său, fiind eliberată de povara rămăşiţelor celui de‑al doilea război mondial.”
Evident, guvernul Germaniei Federale, sprijinit de guvernele SUA, Angliei şi Franţei, se opunea de fapt încheierii unui tratat de pace cu cele două state germane deoarece aceasta însemna implicit recunoaşterea R.D. Germane. Este de menţionat faptul că puterile occidentale, pe lângă faptul că nu recunoşteau R.D. Germană, cereau să li se asigure, în cazul în care Uniunea Sovietică şi alte state semnau Tratatul de pace cu Germania de Est, „dreptul de acces în Berlinul occidental, drept care decurge din statutul de ocupaţie.” Aceasta deoarece, spre deosebire de precedenta blocadă a Berlinului, ale cărei efecte au putut fi combătute printr‑un pod aerian, Berlinul anilor celei de‑a două crize, era un oraş prea populat şi prosper pentru a mai fi susţinut astfel.

Toată această atmosferă a devenit, însă, mai tensionată în anul următor, 1960, când unul dintre noile avioane americane de spionaj, U2, a fost doborât în timp ce efectua un zbor pe deasupra Uniunii Sovietice. În urma acestui incident, tratativele dintre cele două superputeri au încetat, urmând a fi reluate după alegerile prezidenţiale din SUA. Noul preşedinte american, J.F. Kennedy, a fost de acord să se întâlnească cu Hruşciov, în Viena, în anul 1961, pentru a discuta despre problema Berlinului, însă nici de această dată tratativele nu au avut succes, deşi în chestiunea Laosului s‑au realizat anumite progrese. La aceasta a contribuit şi atitudinea inflexibilă a lui Hruşciov, care, înaintea conferinţei, a dat un nou ultimatum de şase luni americanilor, pentru părăsirea Berlinului, la care Kennedy a răspuns tot cu o mişcare de forţă, activând 150.000 rezervişti şi suplimentând bugetul Apărării.

Soluţia identificată de Hruşciov a reprezentat una dintre cele mai teribile decizii ale întregului Război Rece. Astfel, în dimineaţa zilei de 13 august 1961, la ordinul liderului german, Walter Ulbricht, începe construcţia a ceea ce va deveni Zidul Berlinului. Acest gest disperat nu a reuşit doar să oripileze întreaga lume occidentală, dând, totodată, naştere nenumărator drame care îi au ca protagonişti pe toţi cetăţenii germani care au forţat Zidul de‑a lungul timpului, cu intenţia de a scăpa în Berlinul de Vest, chiar dacă încercarea lor a fost sau nu încununată de succes.

În cursul instalării punctelor de trecere şi control, în pofida unor dispute privind dreptul de patrulare şi control al cetăţenilor americani care tranzitau graniţa, în principal pentru raţiuni diplomatice, tancurile americane şi cele sovietice au ajuns faţă în faţă, situaţie în care, orice greşeală ar fi putut duce la declanşarea unui conflict a cărui escaladare până la nivel nuclear s‑ar fi putut produce mai repede decât am dori să credem.

În final, însă, aceste tensiuni au avut un efect contrar celui dorit de Hruşciov, întrucât, în afara construcţiei Zidului şi a tensiunilor asociate, raportul de forţe regional dintre SUA şi URSS nu a avut de suferit modificări semnificative, iar ca urmare, Statele Unite şi‑au dovedit angajamentul față de securitatea statelor europene.

Acest eșec îl va îndemna, de alt­fel, pe liderul sovietic, Nikita Hrușciov, să se angajeze într‑o altă manevră tactică, şi mai periculoasă, în încercarea sa de a recupera prestigiul pierdut.

4. Pe marginea prăpastiei. Criza Rachetelor (1962)

Momentul care va defini poate cea mai acută criză din istoria NATO îşi are rădăcinile în acel moment crucial despre care s‑ar putea spune că lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear, şi ne referim aici la Criza Rachetelor, din anul 1962.

Cauzele şi efectele acestei decizii sunt multiple şi, cu siguranţă, nici astăzi elucidate pe deplin, deşi au făcut obiectul a unor numeroase analize din partea comunităţilor academice şi nu numai. În continuare, vom privilegia abordarea autorilor Graham T. Allison și Philip D. Zelikow, din lucrarea intitulată „Esenţa deciziei – O explicaţie a Crizei Rachetelor din Cuba”. Pe scurt, aceştia identifică rădăcinile controversatului demers al lui Hruşciov, de a plasa rachete cu focoase nucleare, cu diferite raze de acţiune, în Cuba lui Fidel Castro, atât în tentativa de a echilibra, cumva, situaţia în domeniul armelor cu încărcătura nucleară, unde americanii deţineau un avantaj care, în acel moment, le‑ar fi permis să supravieţuiască unei prime lovituri sovietice (graţie numărului mare de situri de lansare considerate invulnerabile) şi să riposteze decisiv printr‑o lovitură proprie, cât şi dorinţa liderul sovietic de a obţine un succes diplomatic de anvergură, care i‑ar fi consolidat poziţia pe plan extern, dar mai ales pe plan intern, respectiv o înţelegere cu puterile occidentale pentru preluarea completă a Berlinului de către est‑germanii susţinuţi de sovietici.

Indiferent căror cauze atribuim desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, este destul de clar faptul că abordarea americană, care s‑a bazat pe ameninţarea unei invazii iminente asupra Cubei, blocada navală instituită asupra acestei insule şi negocierile purtate în vederea retragerii de către sovietici a armamentului nuclear, a avut câştig de cauză. Totuşi, din negocierile purtate a rezultat şi soluţia retragerii rachetelor americane Jupiter, dislocate în Turcia.

Pentru partea americană, acest element a fost mai mult o falsă concesie, menită să‑i ofere lui Hruşciov o ieşire elegantă din situaţie şi o justificare pe plan intern, întrucât rachetele în cauză nu erau privite ca un element esenţial al apărării Alianţei. Aceasta deoarece era vorba de un model deja depăşit tehnic, care nu reprezenta o reală ameninţare la adresa ţintelor sovietice şi care oricum ar fi urmat să fie retras şi înlocuit cu o alternativă mai adaptată la necesităţile apărării în faţa unui inamic precum URSS.

5. Retragerea Franței din structurile militare ale NATO. Conflictul turco‑grec

SUA au avut mereu în vedere faptul că orice soluţie identificată în negocierile cu sovieticii nu trebuie să ştirbească credibilitatea americanilor în ochii aliaţilor europeni, însă, retragerea rachetelor Jupiter nu era văzută la Washington ca o vulnerabilizare a Alianţei. Cu totul alt­fel era însă privită situaţia de la Paris. În capitala unde preşedintele Charles de Gaulle îşi manifesta atitudinea tot mai francocentristă, concesiile făcute de americani au ridicat serioase semne de întrebare asupra fermităţii angajamentului SUA pentru apărarea Europei în eventualitatea unui atac (nuclear) sovietic.

În consecinţă, după tensiunile mai sus‑menţionate, în anul 1966, preşedintele francez a anunţat refuzul de a‑şi integra capacităţile nucleare în structurile NATO şi determinarea de a nu accepta nici un control străin asupra forţelor armate naţionale. Acesta îşi retrage forţele franceze din NATO şi interzice staţionarea oricăror militari străini pe teritoriul francez. Ca urmare, Comandamentul politic al NATO, care îşi avea sediul la Paris încă din anul 1952, precum şi SHAPE, plasat la Rocquencourt din anul 1951, sunt nevoite să se mute în Belgia, acţiune care definitivează retragerea Franţei din structurile militare ale NATO. Va fi nevoie de câteva decenii pentru ca Franţa să revină asupra acestei decizii, în mandatul preşedintelui Nicolas Sarkozy.

Exemplul francez a fost foarte aproape de a fi urmat de un alt stat membru NATO, opt ani mai târziu, în 1974. Atunci, pe fondul temerilor generate de faptul că aşa‑numitul „Regim al Coloneilor” din Grecia intenţionează, sprijinind lovitura de stat prin care arhiepiscopul Makarios a preluat puterea în Cipru, să anexeze această insulă Greciei, trupele statului turc debarcă în nordul insulei, invocând protejarea etnicilor turci din regiunile cipriote locuite de aceştia.

În acest context, Regimul Coloneilor se prăbuşeşte în faţa opoziţiei interne, iar noul premier grec, Konstantinos Karamanlis retrage trupele greceşti din faţa agresiunii turce. Totuşi, acesta este profund nemulţumit de faptul că o asemenea agresiune a putut avea loc în cadrul NATO şi decide retragerea forţelor armate ale ţării sale din structurile militare ale NATO. Ulterior, însă, în urma unor negocieri cu un succes relativ, care nu au putut debloca situaţia de pe insulă (ce se prezintă, în linii generale, la fel şi în zilele noastre), Karamanlis revine asupra deciziei sale.

6. Semnele destinderii, acordurile SALT și eșecul acestora

Un alt moment de referinţă pentru NATO şi securitatea Europei este legat de acordurile SALT.

Astfel, după momentul crizei rachetelor, noua conducere sovietică de după înlăturarea lui Hruşciov, reprezentată în principal de Leonid Brejnev, a decis faptul că URSS trebuie să recupereze decalajul de potenţial nuclear care o separă de Statele Unite. Pentru aceasta nu precupeţeşte nici un efort şi, într‑un final, ajunge să depăşească SUA în ceea ce priveşte numărul de focoase nucleare. Totuşi, acest demers se va dovedi deosebit de împovărător pentru economia sovietică, şi aşa fragilă, şi va avea ca rezultat o înrăutăţire semnificativă a condiţiilor de viaţă din acest uriaş stat.

În plus, depăşindu‑se acel nivel al înarmării nucleare şi inovaţiei tehnologice de la care fiecare din potenţialii inamici deţineau suficiente situri invulnerabile în faţa unui atac nuclear (aici includem toate elementele triadei strategice nucleare – rachete sol‑sol, bombardiere purtătoare de armament nuclear şi submarine capabile să lanseze rachete cu astfel de încărcătură) prin care ar putea răspunde cu o forţă similară inamicului, un eventual conflict nu ar fi putut genera nici un câştigător, ci ar fi fost devastator pentru beligeranţi şi pentru întreaga planetă, într‑un mod în care, din fericire, nu putem decât să ne imaginăm. Cu alte cuvinte, în faţa acestei distrugeri reciproc asigurate, orice înarmare suplimentară nu mai aduce beneficii marginale, ci împovărează suplimentar statul care o practică.

Pe acest fond survine și al patrulea Concept Strategic al NATO, MC 14/3, Strategy of Flexible Response (1967‑1991), elaborat într‑o perioadă de încredere motivată de forțele de descurajare nucleară, care compensau forțele convenționale mult mai numeroase ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi. De fapt, această politică a fost generată de faimoasă și controversata declarație a secretarului apărării al SUA, Robert McNamara, la Reuniunea miniștrilor de la Atena din 1962, care a cerut cu fermitate creșterea forțelor convenționale. Aceasta prevedea o combinare a descurajării nucleare puternice, cu forțe convenționale mai numeroase și mai bine echipate pentru apărare avansată, și a satisfăcut ambele părți – SUA și europenii. Conceptul strategic a fost însoțit și de un studiu, intitulat „Future Tasks of the Alliance”, cunoscut și că Raportul Harmel (Harmel fiind liderul unui grup „înțelepți”), care a avut efecte pozitive în dezvoltarea forțelor NATO.

Marele merit al acestui concept strategic îl reprezintă, însă, după părerea noastră, faptul că acesta nu se mai baza în respingerea unei eventuale agresiuni sovietice pe o ripostă nucleară totală, ci prevedea escaladarea nivelului violenţei utilizate în raport cu evoluţia conflictului. Acest lucru transmitea un mesaj oarecum mai conciliant inamicului, în cazul în care acesta deţine informaţii despre caracteristicile ripostei, în aşa fel încât potenţialul adversar să nu se mai simtă obligat să utilizeze, de la început, întreaga sa capacitate nucleară, şi prevenea oarecum, eventualitatea declanşării unei riposte nucleare totale printr‑o aplicare mecanică a unor proceduri sau printr‑un lanţ de erori umane, îndepărtând astfel, oarecum, lumea de perspectiva distrugerii rasei umane într‑un iad nuclear.

În faţa acestui tablou, la sesiunea Consiliului Nord‑Atlantic din decembrie 1969 se emite Proclamaţia privind relaţiile dintre Est şi Vest, prin care se afirmă interesul primordial al NATO de a reduce tensiunea dintre cele două blocuri politico‑militare.

Ulterior, la Roma, în anul 1970, se adoptă Declaraţia privind reducerea reciprocă şi echilibrată a forţelor armate, iar prima înţelegere dintre Est şi Vest după 1949 este semnată pe 3 septembrie 1971, fiind cunoscută sub denumirea de Acordul celor patru mari puteri privind Berlinul. Acest demers va fi urmat de semnarea, la Washington, în acelaşi an, a Acordului privind măsurile de reducere a riscului de izbucnire a unui război nuclear, iar în mai 1972 va fi semnat primul tratat de reducere a înarmării, denumit SALT I.

Urmează, apoi, Protocolul de reducere a sistemelor de apărare antirachetă, semnat între SUA şi URSS la începutul lui 1974, care reduce la numai unul singur cele două sisteme de apărare antirachetă prevăzute de acordurile SALT. Acordul SALT II, continuare a demersurilor începute în 1972, va fi semnat pe 18 iunie 1979, la Viena, sub denumirea de Acordul de Reducere a Armelor Strategice de Atac. Acest moment ar trebui salutat ca un succes pe calea destinderii dintre cele două blocuri antagonice; el marchează, în realitate, începutul sfârşitului pentru URSS şi, odată cu ea, al Războiului Rece. Aceasta pentru că, în final, acordul SALT II nu va intra niciodată în vigoare, Senatul american refuzând ratificarea lui, ca răspuns la invazia sovietică în Afganistan, începută în acelaşi an.

În această situaţie, cele două superputeri nu au avut ca alternativă decât să continue cursa înarmărilor, care a înregistrat un apogeu odată cu desfăşurarea rachetelor sovietice cu raza medie de acţiune, SS‑20, în Europa, şi a replicii lor americane, rachetele Pershing. Pus în faţa acestui tablou, noul preşedinte american, Ronald Reagan, expune public ideea sa revoluţionară, la 23 martie 1983, prin care dorea crearea unui sistem antirachetă care să contracareze armamentul nuclear sovietic înainte ca acesta să poată lovi ţintele de pe teritoriul american. Noul proiect, denumit Iniţiativa de Apărare Strategică, deşi este greu de spus dacă ar fi putut funcţiona în practică cu eficienţa aşteptată, ameninţa să priveze Uniunea Sovietică de cel mai important instrument al puterii sale şi a avut, datorită acestei schimbări de paradigmă în ansamblul structurii sistemului internaţional bipolar, un rol declanşator în ceea ce va deveni sfârşitul Războiului Rece.

7. Colapsul URSS și sfârșitul Războiului Rece

Desigur, despre cauzele colapsului URSS s‑a discutat îndelung, specialişti reputaţi expunând o serie de idei de o incontestabilă valoare şi pertinenţă.
Astfel, rolul Iniţiativei de Apărare Strategică în schimbarea sistemului bipolar este subliniat în special de adepţii paradigmei realiste a relaţiilor internaţionale, ceea ce nu înseamnă, însă, că acesta este singurul factor care a dus la deznodământul cunoscut.

Dintr‑o perspectivă neoliberală, spre exemplu, se remarcă faptul că economia sovietică se afla, spre sfârşitul anilor ’80, într‑o stare de criză acută, întregul sistem centralizat dovedindu‑se falimentar, putându‑se chiar considera un miracol faptul că statul sovietic a putut supravieţui până în anul 1991. În acest context, este de înţeles faptul că liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, a căutat să demareze anumite reforme în acest sistem, ceea ce a dus, însă, la o precipitare a evenimentelor şi, în final, la colapsul statului sovietic.

De asemenea, dintr‑o perspectivă constructivistă putem analiza ciocnirea dintre diferitele grupuri de putere din statul sovietic, cu interese contrare şi viziuni diferite, respectiv conservatorii care erau adepţi ai ordinii existente, reformiştii lui Gorbaciov şi forţele naţionale din statele constitutive ale URSS, care găseau acum terenul propice pentru manifestarea obiectivelor lor, gruparea din jurul viitorului preşedinte rus Boris Elţân. Aceleaşi consideraţii se pot aplica şi în cazul prăbuşirii celorlalte sisteme comuniste din Europa de Est, pe parcursul anului 1989. În orice caz, această primă parte a studiului nostru se încheie cu momentul în care, în anul 1989, regimurile comuniste din Europa de Est colapsează unul după altul, iar Uniunea Sovietică se destramă, în anul 1991, ceea ce pune capăt existenţei sistemului internaţional bipolar.

8. Concluzii

În cadrul acestui sistem biploar, însă, pacea a fost menţinută de existenţa a două superputeri care, menţineau coeziunea propriei sfere de influenţă graţie faptului că reprezentau un nucleu activ, cu o forţă de atracţie şi coordonare mult superioară aliaţilor lor. Totuşi, dacă în sfera de influenţă sovietică, poziţia Moscovei nu era decât rareori şi pentru scurte perioade contestată, NATO reprezenta o alianţă de state democratice, cu interese şi viziuni diferite şi cu posibilitatea de a şi le manifestă liber. În cadrul acesteia, cum am prezentat anterior, nu arareori au existat disensiuni, şi fiecare poziţie delicată a trebuit să facă obiectul unor negocieri intense. Tocmai acest fapt, însă, a obligat nucleul american să îşi dovedească angajamentul faţă de apărarea aliaţilor europeni, iar pe aceştia i‑a obligat, alături de celelalte organizaţii din care aceştia făceau parte, să creeze şi să dezvolte un climat favorabil cooperării, între ei şi cu SUA. La aceasta a contribuit, în mod decisiv, agresivul stat sovietic, prin pozitile sale de multe ori radicale. Practic, putem spune că URSS a obligat statele Europei Occidentale şi ale Americii de Nord să creeze alianţa militară nord‑atlantică şi, ulterior, comunitatea euroatlantică de interese şi valori. Iar, ulterior, existenţa acestei comunităţi a reprezentat factorul de descurajare suficient şi esenţial pentru ca o posibilă agresiune sovietică să fie prevenită. Aceasta deoarece astăzi, ca şi atunci, apare ca evident faptul că o posibilă agresiune sovietică nu ar fi putut fi respinsă de statele Europei Occidentale, chiar şi în situaţia în care forţele lor militare ar fi acţionat concertat. Desigur, afirmaţia este cu atât mai valabilă în cazul în care fiecare dintre acestea ar fi încercat să prevină singură invazia sovietică. În plus, în era înarmării nucleare, nici unul dintre statele europene nu ar fi putut susţine un ritm susţinut de dezvoltare a unui arsenal nuclear capabil să descurajeze Uniunea Sovietică, iar încercările Franţei şi Marii Britanii, soldate cu rezultate mult inferioare numărului de focoase nucleare deţinute de URSS ne apare ca elocvent din acest sens. Doar aportul nucleului american al Alianţei a putut exercita o descurajare eficientă a blocului comunist. Din acest punct de vedere, rolul NATO pentru asigurarea securităţii Europei Occidentale ne apare ca evident. Cât despre situaţia în care statele europene ar fi căutat să‑şi asigure securitatea colaborând cu Uniunea Sovietică sau menţinând o stare de relativă neutralitate, după modelul Finlandei, nu credem că acest scenariu ar fi dus la salvgardarea libertăţii şi democraţiei în cadrul acestora, întrucât Uniunea Sovietică şi‑ar fi întrebuinţat întregul spectru de mijloace de presiune şi influenţă, de la cel economic la cel politic şi propagandistic, pentru a aduce întregul continent european sub propria sferă de influenţă, iar indiciile existente asupra capacităţii sale de influenţare ne indică faptul că, pe acest scenariu, partidele comuniste din statele europene ar fi putut accede la putere într‑un interval de timp rezonabil.

În lumina acestor concluzii, angajamentul american faţă de apărarea partenerilor europeni în faţa unui eventual atac armat sovietic, consacrat, impulsionat şi modelat de existenţa unui cadru de cooperare precum NATO, apare ca decisiv pentru securitatea statelor europene libere, în perioada situată între sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial şi sfârşitul Războiului Rece, iar graţie acestei organizaţii, statele din jumătatea vestică a continentului nu au cunoscut războiul, agresiunea şi violenţa din perspectiva relaţiilor internaţionale, menţinându‑şi caracteristicile esenţiale ale propriilor societăţi, precum libertatea, democraţia, pluralismul, statul de drept.

 

Note:

1. Mihaela‑Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 17.
2. Jiri Fidler; Petr Mares, Istoria NATO, Editura Institutul European, Iași, 2005, pag. 10 și urm.
3. Ibidem.
4. D.R. Mets, Alliance for Peace, Julian Messuer, New York, 1981, p. 31, apud Nicolae Uscoi, Crearea NATO – act de importanță istorică pentru securitatea euroatlantică, extras de pe www.actrus.ro, accesat 15.01.2017.
5. Lord Ismay, NATO – The First Five Years¸ NATO, Paris, Information Service, 1954, p. 3. apud Nicolae Uscoi, op.cit.
6. Ch. E. Bohlen, Witness to History, New‑York, 1929‑1969, Norton, 1973, p. 57. apud Nicolae Uscoi, op.cit.
7. Jiri Fidler; Petr Mares, op.cit., pag. 10 și urm.
8. Nicolae Uscoi, op.cit.
9. Ibidem.
10. Mets, D. R., op.cit., p. 36, apud Nicolae Uscoi, op.cit.
11. H. Truman, Memories, vol. 2, Years of Trial and Hope, Doubleday, New York, 1956, apud Nicolae Uscoi, op.cit.
12. Jiri Fidler; Petr Mares, op.cit., pag. 10 și urm.
13. Ibidem.
14. Jiri Fidler; Petr Mares, op.cit., pag. 10 și urm.
15. Daniel Ghiba; Chivu Gheorghe, Promovarea securității internaționale prin parteneriat și cooperare – cheia succesului NATO, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2014, pag. 14 și urm.
16. Ioan Sorin, Conceptele strategice în evoluția NATO, publicat în Gândirea militară românească, nr. 2, martie‑aprilie 2012.
17. Ibidem.
18. Ibidem.
19. Jiri Fidler; Petr Mares, op.cit., pag. 10 și urm.
20. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., p. 22.
21. Jiri Fidler; Petr Mares, op.cit., p. 10 și urm.
22. Ioan Sorin, op.cit.
23. Ibidem.
24. Jiri Fidler; Petr Mareş, op.cit., p. 10 și urm.
25. Ibidem.
26. Ibidem.
27. Ioan Sorin, op.cit.
28. www. history.state.gov, The Berlin Crisis, 1958–1961, accesat 15.01.2017
29. Ibidem.
30. Mircea Serediuc, Petre Opriș, Criza Berlinului (1961), www.stindard.ro, accesat 15.01.2017.
31. Ziarul Scînteia, 29 august 1961, apud Mircea Serediuc, Petre Opriș, Criza Berlinului (1961), www.stindard.ro, accesat 15.01.2017.
32. www. history.state.gov, The Berlin Crisis, 1958–1961, accesat 15.01.2017
33. Mircea Serediuc, Petre Opriș, op.cit.
34. www. history.state.gov, The Berlin Crisis, 1958–1961, accesat 15.01.2017
35. Ibidem.
36. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit., pag 24 și urm.
37. Ibidem, pag. 30 și urm.
38. Ioan Sorin, op.cit.
39. Daniel Ghiba, Chivu Gheorghe, op.cit, pag. 31.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*