Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Dr. Taras Dobrovolskyy: Populismul ucrainian între Est şi Vest

Dr. Taras Dobrovolskyy: Populismul ucrainian între Est şi Vest

Background‑ul revoluţiei și al războiului

Ucraina revoluţionară și beligerantă reprezintă un bun exemplu de populaţie mobilizată cu forţe proprii şi indignată în faţa unor fărădelegi comise în mod sistematic de autorităţi. Toate fărădelegile se comit şi pe fondul unei totale ignoranţe a elitelor economico‑politice faţă de solicitările poporului. Cel puţin aceasta parea să fie opinia împărtăşită de majoritatea susţinătorilor Maidanului. De cealaltă parte a eşichierului politico‑ideologic, susţinătorii fervenţi ai integrării Ucrainei în proiectul ideologic de amploare al Rusiei (Uniunea Vamală) sau ai preşedintelui ucrainean, Viktor Ianukovici, se prezentau în faţa publicului cu acuzaţii la adresa revoluţionarilor „maidanezi”, cum că aceştia pun în pericol integritatea şi suveranitatea statului ucrainean şi au manifestări xenofobe la adresa „fraţilor moscoviţi”. Era o interpretare populistă a evenimentelor din Ucraina, pe baza căreia ne putem uşor da seama de amploarea conflictului. Mulţi veneau cu părerea că acest conflict poate degenera într‑un război civil şi culmina cu scinderea Ucrainei în două.

Conflictul însă nu era şi nu este unul eminamente etnic, religios. Dincolo de viziunea populistă asupra evenimentelor din Ucraina, se poate presupune că a fost vorba de o răscoală, o confruntare politico‑ideologică, iniţial pornită din cauza renunţării decidenţilor politici ucraineni la vectorul european al dezvoltării, şi care ulterior s‑a transformat într‑o mare bătălie a unei părţi considerabile a populaţiei împotriva regimului. Această confruntare s-a derulat nu în condiţiile unui război civil. Întrucât nu au avut loc ulterior ciocniri violente între manifestanţi la Kiev sau în alte regiuni ale ţării.

Pentru a ne distanţa de populismul specific evenimentelor revoluţionare şi pentru a înţelege problema în sine, nu e suficient să fim la curent doar cu evenimentele recente. Trebuie înţeleasă cheia problemei. Or, în ce priveşte Ucraina revoluţionară, este important să fie aduse argumente istorice pentru ipoteza potrivit căreia această ţară este acum victima unei confruntări politice fără precedent în istoria recentă a poporului ucrainean. După etapa iniţială de detaşare politică şi ideologică de structurile fostei Uniuni Sovietice, conducerea Ucrainei a demarat crearea structurilor unui stat naţional şi a mecanismelor instituţionale de generare şi promovare a noilor reguli, sisteme de legi, norme civile şi valori. O mare provocare a reprezentat‑o, la început, instituirea unui nou tip de autoritate politică, diferită de experienţa anterioară, precum şi iniţierea proceselor de democratizare. Alte provocări au constat în necesitatea consolidării proceselor de reformare a economiei, dezvoltare democratică şi integrare socială a tuturor cetăţenilor noului stat pe fondul unor probleme latente interne şi externe, la fel cum s‑a întâmplat şi în alte republici ex‑sovietice, moştenitoare ale unui greu testament comunist.

Astăzi, când „carcasa imperială” s‑a năruit şi minoritatea rusă a pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa de sine a multor etnici ruşi a rămas tot imperială. În multe privinţe, controlul asupra Ucrainei a fost interpretat ca un drept firesc de care se poate bucura Moscova în relaţia cu Kievul şi pe mai departe. De aici multitudinea proiectelor geopolitice susţinute de Moscova, la care Ucraina a fost parte, în pofida nemuţumirilor exprimate de o bună parte a populaţiei. Pentru acea categorie de cetăţeni ucraineni nemulţumiţi şi chiar revoltaţi de situarea Ucrainei sub „aripa protectoare” a Moscovei, parcursul ţării era unul eminamente european, în conformitate cu principiile şi regulile comunităţii europene.

Evenimente s‑au precipitat în special după „anexarea” Crimeii (fapt recunoscut de cea mai mare parte a comunității internaționale) și escaladarea conflictului cu forțele separatiste din regiunea Donbas, sprijinite informațional și militar (versiunea autorităților ucrainene) de Federația Rusă. Componenta ideologică a conflictului cu Rusia explică cel mai bine caracterul hibrid al confruntărilor militare. Felul în care s‑a derulat conflictul evidențiază efortul strategilor militari ruși de a a aduce pe agenda externă o nouă abordare a structurilor de comandă, a conducerii operaţiilor şi a deciziilor luate pentru extinderea controlului asupra teritoriilor ucrainene. Trăsăturile predominante ale acestei abordări constau în utilizarea forţelor neconvenţionale şi exploatarea forţelor paramilitare sau a miliţiilor locale.

Evenimentele soldate cu pierderea Peninsulei Crimeea și escaladarea conflictului cu forțele separatiste din regiunea Donbas au generat reacția populistă a președintelui Ucrainei, Petro Poroșenko. În cadrul adunării generale a orașelor din Ucraina, care a avut loc în ianuarie 2016, acesta a promis că „în calitate de președinte și de comandant suprem al armatei se va bate pentru fiecare bucățică de pământ ucrainean și va face totul pentru a restabili integritatea teritorială a țării și suveranitatea Ucrainei – pentru început în Donbas, iar apoi în Crimeea”. Declarațiile liderului ucrainean surveneau în contextul unei puternice confruntări ruso‑ucrainene de natură politică și ideologică

Acest clivaj politico‑ideologic a crescut în perioada anilor ’90, când majoritatea cetăţenilor ucraineni aproxima un tip antropologic aparte: „homo sovieticus”. În perioada anilor 2000 şi mai ales în al doilea deceniu al noului secol, situaţia se schimbă dramatic în defavoarea viziunilor moscovite asupra destinului Ucrainei. Noua generaţie solicită tot mai expres europenizarea Ucrainei şi debarasarea definitivă de trecutul comunist şi de atitudinea „protectoare” a Moscovei. Evenimentele politice se precipită şi degenerează în revoluţia portocalie din 2004‑2005.

Cauzele şi primele efecte ale revoluţiei portocalii trebuie cercetate şi aduse în legătură cu situaţia actuală din Ucraina. Factorii care au declanşat revoluţia din 2004 se aseamănă în multe privinţe cu originile fenomenelor care se manifestă acum ‑ nemulţumirile populaţiei dezamăgite de clasa politică ce acţionează în favoarea vectorului răsăritean, forţele care au stat şi stau în spatele revoluţiei şi au beneficiat/vor beneficia de efectele ei (fiind speculată mai ales teoria confruntării geopolitice dintre Moscova şi Occident cu numeroase ramificaţii în Ucraina şi cu principala miză legată de rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 şi de posibile alegeri prezidenţiale şi parlamentare anticipate în 2014).

Spre deosebire de occidentali care sunt mai puţin obişnuiţi cu evenimente politice cu adevărat revoluţionare şi se delectează cu procese politice măsurate şi predictibile, cetăţenii care au votat pentru Victor Iuşcenko în 2004 au avut aşteptări cu adevărat astronomice, amintindu‑şi de atmosfera revoluţionară din Piaţa Independenţei, de promisiunile populiste făcute de liderii portocalii privind creşterea bunăstării şi combaterea vechilor clanuri oligarghice şi de acuzaţiile pe care aceştia le‑au lansat la adresa guvernanţilor care urmau în scurt timp să treacă în opoziţie.

Paradoxul evenimentelor de atunci pare a fi regăsit în teoria liderului comuniştilor de la Kiev, Piotr Simonenko, privind evoluţia ulterioară a Ucrainei, şi anume perpetuarea unui „triunghi al Bermudelor” compus din Leonid Kucima, Victor Ianukovici şi Victor Iuşcenko. Potrivit liderului comuniştilor, aceşti trei lideri politici reprezentau acelaşi sistem oligarhic de conducere a ţării, dar că în spatele fiecăruia puteau fi identificate grupuri de interese diferite. Aşadar, dacă îi dăm dreptate lui Simonenko, teoria conflictului dintre cei care au puterea şi cei care luptă pentru a deţine controlul asupra ţării (ambele categorii sprijinind acelaşi sistem de gestionare a resurselor) îşi găseşte confirmarea în Ucraina.

Venirea lui Petro Poroșenko și criza economică din Ucraina au accentuat și mai mult apartenența Ucrainei la un model evolutiv oligarhic. Cert este că populismul de sorginte ucraineană s‑a manifestat cel mai profund pe fondul unor permanente acuzații reciproce între puterea centrală și unii reprezentanți ai puterii locale, dintre care mulți promovau desprinderea regiunilor din sistemul administrativ controlat de „oligarhii” de la Kiev. Este un prilej foarte bun pentru astfel de acuzații, una din ele venind din partea deputatului ucrainean Maksim Burbak care îl reprezintă pe fostul prim‑ministru ucrainean, Arsenii Iațeniuk, și care l‑a acuzat de populism pe fostul lider georgian, Mikhail Saakașvili, guvernatorul regiunii Odesa în 2016 (în momentul lansării acuzației). „După o tentativă nereușită de a obține fotoliul de șef al cabinetului de miniștri, guvernatorul Odesei face front comun cu forțele din opoziție pentru a destabiliza situația din țară”, a declarat Maksim Burbak în 2016.

Într‑adevăr, în pofida unor declarații tendențioase în ce privește viitorul cel mai bun pentru Ucraina, realitatea demonstrează că eforturile în privinţa creării unui cadru juridic, economic şi social adecvat situației din țară, nu au satisfăcut pe deplin necesităţile societăţii. Confruntându‑se cu dificultăţi economice şi sociale acute, mulţi dintre cetăţenii îşi părăsesc ţara în căutarea unui loc de muncă plătit mai bine, transformând fenomenul depopulării într‑o ameninţare serioasă la adresa stabilităţii economice şi societale.

Dacă revoluţia este analizată conform definiţiilor obiective şi pornindu‑se de la declaraţiile populiste ale taberelor implicate în marea bătălie pentru conducerea ţării, revoluţia este o schimbare bruscă şi drastică. Ea se referă la modificări care pot avea loc în sistemul politic şi social, dar şi la nivel cultural şi economic. O revoluţie politică de proporţii reprezintă o înlocuire forţată a unui set de legi şi instituţii cu altele, în timp ce o revoluţie socială constă în schimbarea majoră a structurii sociale a unei societăţi. De multe ori, revoluţiile politice urmăresc să fie însoţite de revoluţii sociale, ca obiective asociate.

Astăzi circulă în presă multe nume grele – Petro Poroșenko, Igor Kolomoisky, Viktor Ianukovici, Vladimir Putin, Mykola (sau Nikolai) Azarov, Catherine Ashton, Jaroslaw Kaczynski, John McCain, Donald Trump, Vitali Klitschko, Iulia Timoșenko (revenindu‑și în urma eliberării din penitenciar și pe fondul agravării situației din zonele ocupate din Donbas). Fiecare tabără din rândul reprezentanților Ucrainei vine cu anumite prescripţii pentru o viaţă demnă, pentru adevărata prosperitate a Ucrainei. Dacă dăm crezare uneia dintre tabere, schimbarea sau păstrarea status‑quo‑ului politic reprezintă miza confruntării, dar şi o precondiţie pentru adevărata propăşire a poporului ucrainean. Unii îi acordă calificativul de naţiune. Cert este că momentul revoluţionar, pe un fond populist, reprezintă salvarea sau imediata soluţionare a tuturor problemelor.

O soluție pentru „rezolvarea” imediată a fost propusă de fostul premier ucrainean, Iulia Timoșenko. Într‑o declarație halucinantă, aceasta a propus aruncarea unei bombe atomice peste rușii din Donbas. Dincolo de populism, cuvintele doamnei Timoșenko pot fi considerate deosebit de grave pentru un politician de asemenea rang

Totuşi, procesul democratizării, aşa cum acesta decurge într‑o ţară ca Ucraina, afectată de instabilitate și confruntări militare, nu este totdeauna compatibil cu o creştere economică imediată şi într‑un ritm constant. Pe lângă modernizarea vieţii politice şi democratizare, instabilitatea politică şi depresiunea economică reprezintă efecte fireşti ale schimbării regimului. Odată cu preluarea puterii, noile forţe politice se trezesc cu o serie de probleme moştenite de la administraţia precedentă, dintre care multe izvorăsc din însăşi mentalitatea ucrainienilor şi reflectă o criză a sistemului social şi economic al ţării în ansamblu, şi nu doar un rezultat al activităţii elitelor politice care au cedat puterea. Nu întâmplător, chiar în primul an de la schimbarea puterii în urma revoluţiei portocalii din 2004, unele ziare au început să folosească tot mai des sintagma „depresia portocalie”, iar aluziile că revoluţia a constat, de fapt, în schimbarea unei oligarhii cu alta au devenit tot mai numeroase. Cel puţin deocamdată, lecţia Ucrainei pare să nu se conformeze perceptelor din manualele de teorie a democraţiei. E nerealist să‑ţi imaginezi că poţi consolida democraţia cu o singură revoluţie. La efectele economice ale Maidanului din 2013‑2014 putem adăuga escaladarea conflictului cu Federația Rusă și (probabil) reacția informațională dură a autorităților de la Moscova la reorientarea Ucrainei în direcția Occidentului.

Cert este că entuziasmul exagerat specific autorilor unei revoluţii (fie ea paşnică, simulată sau sângeroasă) este treptat înlocuit de un anumit grad de nemulţumire a populaţiei faţă de măsurile întreprinse de noua putere în perioada postrevoluţionară, dar şi de neînţelegeri în sânul noii echipe de guvernanţi. Cu atât mai mult cu cât şi în etapa actuală se întrevăd multiple disensiuni în echipa conducătoare de la Kiev. Lipseşte un lider recunoscut de o majoritate absolută. Fiecare îşi adjudecă un electorat cu care se simte relativ confortabil şi uneori refuză să recunoască metodele practicate de susţinătorii colegilor din opoziţie. Există şi divergenţe între liderii opoziţiei în ce priveşte conţinutul reformei constituţionale, deşi toţi la unison susţin că implementarea acesteia nu trebuie să fie tergiversată. În alt sens, liderul partidului UDAR, Vitali Klitschko, un vorbitor de limbă rusă şi cu dificultăţi de exprimare în limba ucraineană, ar avea puţine elemente comune în mesajul public cu un lider ultranaţionalist, cum este cel al partidului Svoboda, Oleg Tiagnibok, sau cu unul din liderii combatanților Sectorului de dreapta, care luptă împotriva separatiștilor ruși.

Solidaritatea confesională, în sprijinul revoluţionarilor și beligeranților

În pofida unor divergenţe la nivelul liderilor opoziţiei, nu se poate ignora faptul că evenimentele revoluţionare din Ucraina au reflectat o solidarizare nemaipomenită a populaţiei în vederea îndeplinirii unui scop istoric. Această ipoteză a fost confirmată de prezenţa numeroasă a manifestanţilor în centrul Kievului, de insistenţa cu care îşi promovau ideile şi, nu în ultimul rând, de solidaritatea confesională pe scena Maidanului. Un grup format din reprezentanţii mai multor confesiuni din Ucraina au urcat pe scena Maidanului la un moment dat, refuzând să îndeplinească ordinele „ruşinoase” ale guvernanţilor. Ei s‑au rugat împreună şi i‑au sprijinit moral pe protestatari. Memorabilă a fost prezenţa unor lideri religioşi care în alte circumstanţe nu s‑ar fi solidarizat în această manieră, pe scenă fiind prezenţi reprezentaţii principalelor confesiuni din Ucraina – episcopul protestant şi pastorul bisericii „Viaţa Nouă”, Anatoly Kalyuzhniy, reprezentantul comunităţii musulmane din Ucraina, Ahmad Tamim, liderul Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Patriarhia Moscovei), Mitropolitul Vladimir, rabinul Yaakov Dov Bleich, liderul Bisericii Greco‑Catolice ucrainene, Sviatoslav Şevciuk.

Reprezentantul protestanţilor s‑a rugat pentru ca Ucraina să se poată alege cu acel conducător care să o scoată din impas, în timp ce reprezentantul musulmanilor ucraineni a avut un discurs mai lung: „Astăzi este timpul când liderii noştri au nevoie de curaj. Ne‑am asumat responsabilitatea de a oferi acest curaj liderilor politici. Ieri am avut o întâlnire cu Vitali Klitschko, ne întâlnim cu reprezentanţii universităţilor de top, cu alţi activişti. Dorim ca liderii noştri să fie de nezdruncinat, pentru că este inadmisibil să mai tragem de timp. Putem spune Puterii că nimeni nu‑i va îndeplini ordinele ruşinoase. Autoritatea Bisericii e mult mai mare decât autoritatea politicienilor. Să ne ajute şi Dumnezeu, şi Allah. Astfel noi toţi vom câştiga”.

Prezenţa liderilor religioşi pe scena Maidanului a fost un puternic îndemn la acţiune. Această solidaritate confesională a oferit forţelor revoluţionare o mult râvnită justificare a acţiunilor întreprinse împotriva forţelor de ordine. La fel de bine justificată a fost şi ocuparea unor clădiri administrative în Kiev şi în alte regiuni ale ţării, obligarea funcţionarilor regionali de a‑şi da demisia sub presiunea mulţimii. Acţiunile revoluţionarilor au fost mai hotărâte în regiunile vestice ale ţări, unde sprijinul clerical pentru manifestanţi se dovedea şi mai puternic. Reprezentanţii Bisericii Greco‑Catolice din aceste regiuni au fost aproape în unanimitate de partea mulţimilor revoltate.

Dacă acţiunile manifestanţilor sunt îndreptate spre justificarea continuării protestelor prin atragerea de partea lor a mai multor organizaţii cu autoritate în Ucraina, factorii de decizie au mai puţină nevoie de această armă ideologică. Ei dispun de instrumente administrative. Autorităţile ucrainene au ameninţat că vor pune capăt activităţii Bisericii Greco‑Catolice, acuzând că preoţii se află împreună cu protestatarii proeuropeni în centrul Kievului şi provoacă furia credincioşilor. A venit şi o scrisoare din partea Ministerului Culturii, în care reprezentanţilor acestei confesiuni li s‑a reproşat faptul că „încalcă legea” oficiind servicii religioase în afara locurilor de cult. Imediat au urmat numeroase acuzaţii la adresa preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici, acuzat de opoziţie că se află la originea acestei scrisori. Cert este că deşi a fost interzisă în perioada sovietică, astăzi Biserica Greco‑Catolică este a treia cea mai importantă confesiune din Ucraina, revendicând 5,5 milioane de credincioşi într‑o ţară cu o populaţie de 46 de milioane de locuitori, dar şi 1,5 milioane de credincioşi din diaspora ucraineană în Europa, Statele Unite şi Australia.

De cealaltă parte, potrivit mitropolitului Mihail din Luțk și Volyn (din cadrul Bisericii Ortodoxe din Ucraina), Patriarhia de la Moscova i‑a sprijinit moral și financiar pe preoții care au participat la ostilitățile din Donbas în cadrul unor bande înarmate ce se supun Republicii Populare Donețk și Republicii Populare Lugansk.

Solidaritatea de care au dat dovadă reprezentanţii confesiunilor din Ucraina confirmă ipoteza că evenimentele se derulează după un scenariu eminamente revoluţionar și beligerant, în care se poate vorbi despre o mişcare cu adevărat populară, şi nu despre o mimare a revoluţiei și războiului sub aspectul controlului exercitat de unii liderii ucraineni asupra unor grupări radicale.

Presiuni externe

Evenimentele din Ucraina au implicaţii majore asupra mediului internaţional şi au scos la iveală mai multe aspecte ale tradiţionalului conflict dintre Occident şi Moscova. În urma declanşării revoluției în capitala Ucrainei și a ostilităților cu forțele separatiste, fiecare tabără şi‑a mobilizat resursele umane şi materiale pentru a obţine avantaje strategice în această confruntatre de interese geopolitice majore, desfăşurată pe parcursul mai multor decenii şi descrisă de doi autori distinşi, Halfrod Mackinder şi Nicholas Spykman. Revoluţia însăşi pare să reprezinte una din manifestările confruntării dintre două centre ale puterii mondiale. Potrivit lui Mackinder, puterile maritime luptă pentru controlul „Heartland”‑ului (ce are un potenţial economic impresionant), în timp ce Rusia încearcă să‑şi extindă influenţa asupra zonelor maritime. În cazul în care una din părţi va acapara zona pentru care luptă, se va ajunge la o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. În acelaşi timp, Mackinder spune că cel care va ajunge să controleze „Heartland”‑ul va domina lumea.

Criza ucraineană agravează tensiunile dintre factorii de decizie de la Moscova şi înalţii oficiali europeni, dintre care mulţi au vizitat Kievul şi şi‑au anunţat sprijinul necondiţionat pentru Ucraina. Este vorba de nume grele ale establishment‑ului european. Maidanul a fost vizitat şi de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Ulterior, în cadrul discuțiilor de la Minsk (derulate pentru rezolvarea conflictului din Ucraina), personalităţi de frunte în politica europeană, precum Angela Merkel sau Francois Hollande, au încercat să identifice o soluție care să limiteze veleitățile „imperialiste” ale liderului de la Moscova, Vladimir Putin (potrivit establishment‑ului ucrainean).

O importantă componentă a acestei confruntări de interese este una politico‑finanaciară, fiind aplicate diverse metode de presiune asupra establishment‑ului ucrainean şi trecându‑se uneori peste argumente concludente privind situaţia din această ţară. O componentă în plus a conflictului ar fi şi cea informaţională. Înainte de toate, lupta se desfăşoară pentru cucerirea unor suflete; alt­fel spus, în vederea influenţării comportamentului şi vectorului pe care îl vor accepta ucrainenii. Evident că în această serioasă confruntare o bună parte din instrumentar este aplicată la nivelul mijloacelor de informare în masă.

Trebuie conştientizat faptul că împotriva puterii de la Kiev este îndreptată întreaga maşinărie mediatică a Occidentului. Prin intermediul unor companii de talie modială, al căror obiectiv este cucerirea mediatică a planetei (NBC, CNN, Fox News), pot fi mediatizate la nesfârşit subiecte precum „uciderea manifestanţilor”, „agresarea jurnaliştilor”, „persecutarea membrilor opoziţiei”, „răpirea protestatarilor” etc. Multe dintre aceste subiecte sunt uneori strecurate intenţionat în mediul informaţional, provocând în rândul consumatorilor de ştiri sentimente favorabile ideii de război cu „marele agresor din Orient”. Ulterior, pe fondul escaladării conflictului cu forțele separatiste, în mijloacele de informare în masă din

Rusia se vehiculează ideea că Maidanul este factorul explicativ și evenimentul care a dus la război civil în Ucraina și la pierderea Crimeii.

De asemenea, publicaţiile ruseşti abundă în ştiri şi comentarii critice la adresa opoziţiei ucrainene, vizând „grave ingerinţe” ale europenilor în afacerile interne ale Ucrainei. Sunt mediatizate preponderent incidente cu agenţii forţelor de ordine, care ulterior sunt victimizaţi în faţa unei mulţimi parcă ieşite de sub control (în cazul revoluției din 2013‑2014), sau pierderile armatei urcainene în fața secesioniștilor din regiunea Donbas.

Dacă ştim să explicăm apariţia acestor informaţii şi modificarea lor intenţionată conform unor anumite criterii civilizaţionale şi geostrategice, rămâne să clarificăm contextul în care acestea s‑au extins, fiind preluate de alte publicaţii. Şi aici ne ajută ipoteza dezvoltată încă de Alexis de Tocqueville, potrivit căreia oamenii au capacitatea şi tendinţa de a imita de teamă să nu rămână izolaţi şi de a fi în acord cu opinia publică.

Într‑o ţară ca Rusia poate fi uneori foarte dificil să porneşti împotriva opiniei regimului sau a majorităţii concetăţenilor. Se ajunge la o influenţare în masă a comportamentului consumatorilor media din această ţară, pentru ca ulterior să fie justificată poziţia dură a conducerii de la Kremlin. Este şi o permanentă căutare a duşmanului extern, precum şi în Occident, la nivelul unor mijloace de informare în masă, există o isterie exagerată faţă de Rusia şi politica ei externă.

În analiza acestei confruntări de interese poate fi cu succes aplicată teoria decalajelor informaţionale, dezvoltată de cercetătorii americani de la Universitatea de la Minnesota şi potrivit căreia creşterea volumului informaţional poate avea ca efect accentuarea diferenţelor de cunoaştere preexistente. În funcţie de modelul civilizaţional care i‑a influenţat viaţa şi sistemul de valori, fiecare consumator şi producător de ştiri interpretează o anumită informaţie în felul său, având tendinţa de a ignora acele informaţii şi intepretări care contravin convingerilor sale.

Dacă o persoană ca Arnold Schwarzenegger, cu atâta vizibilitate şi autoritate în lume, spune că sprijină poporul ucrainean, făcând aluzii referitoare la opoziţia care a luptat împotriva regimului Ianukovici, sau un politician precum Angela Merkel (care spune că Putin a pierdut contactul cu realitatea în contextul războiului din Ucraina), consumatorii media au tendinţa să graviteze tot mai mult în jurul acestor opinii împărtăşite de oameni de succes, dar fără implicări şi activitate desfăşurată în mod sistematic în politica externă a unor state occidentale. Pe de altă parte, prezenţa la Kiev a unor persoane precum senatorul republican John McCain sau fratele preşedintelui Poloniei, decedat într‑un accident aviatic în Rusia, Jaroslaw Kaczinsky, pare să încingă şi mai mult spiritele.

În loc de concluzie

Există multe asemănări între revoluţia portocalie din 2004 şi evenimentele din 2013‑2017. Un element comun ar consta şi în populismul care, coroborat cu alţi factori, face imposibilă schimbarea la faţă a Ucrainei şi rezolvarea problemelor cu care se confruntă într‑un termen scurt sau cel puţin mediu. De aceea, punând în valoare ipoteza potrivit căreia entuziasmul revoluţionar și beligerant se consumă în câteva luni de guvernare, sunt combătute viziunile idealiste privind „renaşterea Ucrainei”, „revenirea imediată a poporului ucrainean la marea familie europeană”, „pedepsirea şi înlăturarea definitivă a oligarhilor proruşi”, „revenirea Crimeii în componența Ucrainei”, „distrugerea separatiștilor ruși din Donbas” etc. Deoarece chiar în sânul mişcării de protest au apărut şi s‑au accentuat disensiuni care au dus la împărţirea noii conduceri în numeroase grupuri de interese, multe dintre problemele şi doleanţele ucrainenilor de rând nu‑şi vor găsi rezolvarea.

Bibliografie
Lucrări și articole de specialitate
1. Balaban Delia, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009.
2. Ioniță Liviu, „Dimensiunea hibridă a conflictului ruso‑ucrainean”, Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Septembrie 2015.
3. Noelle‑Neumann Elizabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, traducere de Cucu‑Oancea Vlad, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
4. Ramonet Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Editura Doina, Bucureşti, 1998.
5. Tămaş Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.
6. Teodorescu Bogdan, Sultănescu Dan, Berteanu Petru, Ciurciu‑Sultănescu Diana, Suciu Arthur, Sultănescu Leonard, Şirepco Andrei, Revoluţia portocalie în România, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2006.
7. Яневський Данило, Обличчя помаранчевои революции, Изд. Фолио, Харкив, 2005.

 

Surse electronice

1. Poroșenko: Mă voi bate pentru fiecare bucățică de pământ a Ucrainei, nu voi permite înghețarea conflictului, Ziare.com, 13.05.2017, http://www.ziare.com/petro‑porosenko/presedinte‑ucraina/porosenko‑ma‑voi‑bate‑pentru‑fiecare‑bucatica‑de‑pamant‑a‑ucrainei‑nu‑voi‑permite‑inghetarea‑conflictului‑1405796
2. Timoshenko: „Lanciare l’atomica sugli 8 milioni di russi in Ucraina”, Il Giornale, 15.05.2017, http://www.ilgiornale.it/news/esteri/timoshenko‑voglio‑lanciare‑latomica‑sugli‑8‑milioni‑russi‑1004723.html
3. Макаричев Олег, Оппозиционеры рапортуют наперекор друг другу из‑за новой Конституции, Vesti.ua, 16.05.2017, http://vesti.ua/politika/36283‑v‑oppozicii‑nametilsja‑raskol‑na‑fone‑konstitucii
4. Религиозные лидеры Украины продолжают призывать к мирному выходу из политического кризиса, Religion.ua, 17.05.2017, http://www.religion.in.ua/news/vazhlivo/24650‑religioznye‑lidery‑ukrainy‑prodolzhayut‑prizyvat‑k‑mirnomu‑vyxodu‑iz‑politicheskogo‑krizisa.html
5. Духовенство Майдана отказывается выполнять приказы власти, Risu.org, 17.05.2017, http://risu.org.ua/ru/index/exclusive/reportage/55058/
6. Vidu Valentin, Kievul avertizează Biserica Greco‑Catolică, activă în cursul mişcării de contestare proeuropene, Mediafax, 17.05.2017, http://www.mediafax.ro/externe/kievul‑avertizeaza‑biserica‑greco‑catolica‑activa‑in‑cursul‑miscarii‑de‑contestare‑proeuropene‑11899383
7. Война в Украину пришла при поддержке российской церкви – митрополит Михаил, Obozrevatel, 17.05.2017, https://www.obozrevatel.com/society/65941‑vojna‑v‑ukrainu‑prishla‑pri‑podderzhke‑rossijskoj‑tserkvi‑mitropolit‑mihail.htm
8. Bogdan Luminița, Putin „a pierdut contactul cu realitatea”, i‑ar fi spus Merkel lui Obama în legătură cu Ucraina, Mediafax, 17.05.2017, http://www.mediafax.ro/externe/putin‑a‑pierdut‑contactul‑cu‑realitatea‑i‑ar‑fi‑spus‑merkel‑lui‑obama‑in‑legatura‑cu‑ucraina‑12184243

 

 

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*