Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Populismul - Irezistibila ispită politică » Dr. Ioan C. Popa: „Cu poporul și pentru popor” – de la dogmă la utopie

Dr. Ioan C. Popa: „Cu poporul și pentru popor” – de la dogmă la utopie

Termenul populism are astăzi aproape exclusiv un sens peiorativ și desemnează, de regulă, promisiuni mărinimoase făcute electoratului de către politicieni pentru a obține cât mai multe voturi, promisiuni care de cele mai multe ori rămân neonorate, fie datorită lipsei de fundament și a caracterului nerealist al acestora, fie pur și simplu pentru că sunt date uitării de autorii lor pentru a fi apoi reluate cu ocazia unui nou test electoral. În această viziune, populismul este asociat cu demagogia și demagogul, a căror semnificație peiorativă trimite la politicianul care „conduce poporul lingușindu‑i poftele” (Tucidide), alt­fel spus, care încearcă să obțină sprijinul gloatei cu promisiuni deșarte, adesea iluzorii sau contrare moralei.

Originea acestor termeni își are rădăcina în grecescul demos, care are o anumită ambiguitate, însemnând popor, dar și populație sau gloată. Sensul originar al termenilor derivați din „demos” – democrație, demagogie și populism – , nu a fost întotdeauna cel de astăzi. „Democrația” însemna conducerea de către popor, „demagogia” semnifica arta de a conduce poporul, iar „demagogul” îl desemna pe acela care conduce poporul cu dreptate (1). De‑a lungul secolelor, sensul acestor termeni a suferit numeroase modificări, în funcție de epocă, dar mai ales de interesele specifice ale protagoniștilor care le utilizau. Cel mai rezistent în timp s‑a dovedit, fără îndoială, „democrația”, ale cărei fundamente antice, în primul rând egalitatea în fața legii, egalitatea în ce privește opinia, dreptul egal la cuvânt sau la aceleași onoruri, au căpătat o încărcătură pozitivă atât de puternică încât și diverse regimuri tiranice sau totalitare au găsit necesar să se autointituleze democratice. Mai trebuie precizat că deoarece, întotdeauna, popoarele sunt mai mult sau mai puțin divizate, neputând să se exprime în totalitate și la unison în problemele care frământă societatea la un moment dat, s‑a ajuns ca democrația să fie sinonimă cu regula majorității. De aici, firește, rezultă alte ambiguități care trebuie să‑și găsească răspunsul cuvenit: ce înseamnă cu adevărat „poporul” și când se poate vorbi de o „majoritate” a acestuia? De asemenea, care sunt raporturile dintre „majoritate” și „minoritate”, de ce sunt îndreptățite majoritățile să conducă minoritățile și, nu în cele din urmă, care sunt drepturile minorităților, în fond și ele părți ale întregului numit popor?

În rândurile care urmează ne vom referi la câteva aspecte, destul de succint, desigur, îndeosebi cu privire la raporturile dintre minoritate și majoritate în regimurile totalitare de tip comunist, care au dominat și societatea românească timp de patru decenii și jumătate, dar ale căror reflexe se mai întâlnesc, sub diverse forme, și azi.

Ipotezele și iluziile lui Marx

Karl Marx a fost fascinat de Revoluția franceză (1789), care a însemnat, după cum aprecia profesorul Dimitrie Gusti, „distrugerea despotismului și întemeierea democrației, înlocuirea unui regim odios pintr‑o proclamare a unor drepturi eterne și generale umane”, marcând practic începutul „erei societăților noi” (2, pp.14‑15). Simpatia lui Marx pentru Revoluția franceză s‑a transferat și asupra lui Napoleon I (Bonaparte) care, deși a restaurat monarhia în intreres personal, a dat lovituri decisive ordinii europene din epoca sa. Napoleon I, așa cum consemnează Larousse, „a reușit să răspundă cererilor tuturor nemulțumiților, de la elita politică și economică până la masele populare. A obținut astfel ceva rar în Franța: unanimitatea”. Datorită capacității sale de a alia „naționalismul și populismul” a fost adulat de toate clasele sociale, iar regimul instaurat de el, „al puterii monarhice în fapte a trecut în ochii tuturor ca o nouă formă de republică” (3, pp.167‑170). Interesante sunt și convingerile lui Napoleon I care, la sfârșitul vieții, în exilul de pe insula Sf. Elena, îl sfătuia pe fiul său prin Testamentul lăsat acestuia: „Scopul său să nu fie numai de a domni, ci de a merita aprobarea posterității… Să disprețuiască toate partidele… să nu vadă decât masa. Franța este țara unde șefii au cea mai puțină influență… a se sprijini pe ei, este a zidi pe nisip. Nu se fac lucruri mari în Franța, decât sprijinindu‑se pe mase” (4, pp.11‑12).

Pe cât de mare era simpatia lui Marx pentru Napoleon I, pe atât de mare era și disprețul său față de nepotul acestuia, Ludovic Napoleon Bonaparte, instaurat ca împărat sub titlul de Napoleon al III‑lea, în anii 1852‑1871. Marx îl considera pe nepot un impostor și un aventurier, o copie palidă a ilustrului său înaintaș, așa cum rezultă din lucrarea, devenită celebră, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, scrisă în 1852 și din care vom cita câteva aprecieri ale fondatorului teoriei revoluției proletare. Una din frazele citate frecvent, inclusiv de sociologi și politologi occidentali contemporani, este cea referitoare la rolul conducătorilor politici și puterea exemplului acestora pentru cei conduși: „Dacă voi, pe culmile statului fiind, faceți să vibreze viorile, la ce altceva vă puteți aștepta decât ca cei ce se află colea jos să danseze?” (5, p.51). Abordând chestiunea sprijinului țărănimii franceze pentru ideea imperială, în spiritul tradiției instaurate de pe timpul lui Napoleon I, Marx pune în discuție comportamentul politic al burgheziei, singura vinovată pentru adeziunea maselor la programul lui Napoleon al III‑lea: După ce îi pedepsise pe țărani pentru o serie de revolte, scrie Marx, „aceeași burghezie se indignează acum de stupiditatea maselor, de stupiditatea acelei gloate ticăloase despre care susține că ar fi dat‑o pe mâna lui Bonaparte (Ludovic)… E drept că burghezia trebuie să se teamă de prostia maselor atâta timp cât ele rămân conservatoare, și de înțelepciunea lor, de îndată ce ele devin revoluționare” (5, p.96). În fine, vorbind de mașina birocratică de stat burgheză, apărătoare a ordinii existente și a puterii claselor dominante, Marx mai lansează teza că „toate răsturnările au perfectat această mașină în loc să o sfărâme” (5, p.93). O teză care l‑a entuziasmat pe Lenin și care va trage următoarea concluzie în lucrarea sa Statul și revoluția: „… toate revoluțiile de până acum au perfecționat mașinăria de stat, ea trebuie, însă, zdrobită, sfărâmată”.

Teza lui Marx care l‑a fascinat, însă, cel mai mult pe Lenin a fost aceea legată de rolul istoric al proletariatului, ca salvator și eliberator al întregii omeniri, teză lansată tot în perioada de tinerețe a fondatorului marxismului, bazată de asemenea pe un adevăr utopic, iluzoriu. Marx vorbea de nevoia apariției, pe scena evoluției istorice, a unei clase aparte, cu adevărat reprezentativă pentru toate sferele societății, cu un „caracter universal, datorită suferințelor ei universale… o sferă, care să nu se poată emancipa fără… să emancipeze toate celelalte sfere ale societății; într‑un cuvânt, o sferă care să reprezinte completa pierdere a omului și care, prin urmare, să nu se poată dobândi pe sine decât prin completa redobândire a omului. Acest rezultat…, o stare socială aparte, este proletariatul” (6, pp.425‑426).

Bolșevismul leninist – o abatere de la marxism?

Preocupat să descifreze ideile de bază ale textelor marxiste pentru a stabili noi sarcini revoluției proletare, Lenin le‑a dat o interpretare proprie într‑o lucrare mai puțin cunoscută – Marxismul despre stat – , elaborată la sfârșitul anului 1916 – începutul anului 1917 și rămasă în manuscris până în 1930, când a fost publicată pentru prima oară la Moscova. Pornind de la unele idei și teze fragmentare ale lui Marx, decupate adesea din context și absolutizate, Lenin duce raționamentele până la limită, ajungând uneori la absurd. Iată, de pildă, cum interpretează Lenin unele teze formulate de Marx într‑o lucrare (Critica programului de la Gotha) scrisă în 1875, despre perspectiva dispariției statului și a democrației în societatea comunistă:
(1) Teza lui Marx: în societatea capitalistă, statul este necesar burgheziei, iar democrația există numai pentru cei bogați și o pătură subțire a proletariatului (nu pentru cei săraci!).
(1’) Interpretarea lui Lenin: în societatea capitalistă, statul (funcționează) în sensul propriu al cuvântului, iar democrația este numai ca excepție, niciodată deplină.
(2) Teza lui Marx: statul este necesar proletariatului (în perioada preluării puterii de la capitaliști), iar democrația există doar pentru cei săraci, pentru 9/10 din populație, în timp ce forța statului este folosită pentru reprimarea împotrivirii celor bogați.
(2’) Interpretarea lui Lenin: în perioada dictaturii proletariatului statul este unul de tip tranzitoriu, iar democrația este aproape deplină, limitată numai de necesitatea reprimării împotrivirii burgheziei.
(3) Teza lui Marx: în societatea comunistă, statul nu este necesar, el dispare treptat, iar democrația, intrată în obișnuință, dispare treptat, cedând locul principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.
(3’) Interpretarea lui Lenin: în societatea comunistă asistăm la dispariția treptată a statului, iar democrația devine într‑adevăr deplină, intrată în obișnuință, care de aceea dispare treptat… Democrația deplină nu echivalează cu niciun fel de democrație. Nu e un paradox, ci un adevăr! (7, pp.53‑54).

Iată, așadar, cum o teză utopică a lui Marx este interpretată de Lenin forțat, până la ultimele consecințe logice, ajungând la o concluzie utopică, dar și ilogică în același timp. De fapt, întreaga activitate din ultimii ani de viață ai lui Lenin, de teoretician și practician al revoluției bolșevice, a fost consacrată exclusiv sarcinilor de moment, în primul rând sfărâmării mașinăriei statului burghez și consolidării dictaturii proletariatului în lupta pentru reprimarea împotrivirii celorlalte clase sociale pe cale violentă, în contrast cu vechea democrație clasică, decurgând din puterea poporului. Noțiunea dictaura proletariatului, explica Lenin muncitorilor din transporturi, în 1921, „are un sens numai atunci când o clasă știe că ia singură puterea politică în mâinile ei și nu se înșală pe sine și pe alții cu vorbăria despre o putere de stat a întregului popor, aleasă de toți, consfințită de întregul popor” (8, p.134).

În pofida atacurilor sale neîncetate împotriva democrației parlamentare, asimilate necondiționat cu democrația burgheză, deci incompletă, numai pentru cei bogați, Lenin era totuși conștient că elita conducătoare bolșevică este doar o infimă minoritate, care trebuie să‑și asigure o bază de sprijin popular pentru a reuși. Comuniștii, spunea el, sunt „o picătură de apă într‑un ocean, o picătură în oceanul poporului. Ei vor fi în stare să conducă poporul pe drumul lor numai dacă vor trasa în mod just acest drum… în sensul orientării istorice mondiale!” (9, p.104). Lenin se va strădui permanent să găsească o soluție pentru acest veritabil paradox al partidului comunist bolșevic – partea cea mai înaintată a clasei muncitoare, avangarda acesteia, cu pretenția de a reprezenta, în același timp, nu doar clasa muncitoare, ci poporul, în întregul său. Lenin a rămas prizonierul dogmei că partidul comunist bolșevic este expresia intereselor celor mai largi ale maselor populare, iar forța sa este dată tocmai de această legătură cu masele. Partidul bolșevic, susținea Lenin, este de neînvins, dacă știe „să se lege, să se apropie și, dacă vreți, să se contopească până la un anumit grad cu cea mai largă masă a celor ce muncesc, în primul rând cu masa proletară, dar și cu masa neproletară a celor ce muncesc” (10, p.504). Lenin a revenit periodic, sub diferite forme, asupra acestei teze, simțind că chestiunea reprezintă, de fapt, călcâiul lui Ahile al Partidului bolșevic. „Una din primejdiile cele mai mari și mai de temut pentru un partid comunist cu un număr redus de membri, care, în calitate de avangardă a clasei muncitoare, conduce o țară uriașă” – scria el în 1922 – , este „primejdia de a se rupe de mase”, pericolul de a nu păstra „o legătură trainică cu întreaga armată a muncii, cu imensa majoritate a masei muncitorești și țărănești” (11, p.351).

Stalin, atent la tezele lui Lenin, nu a făcut decât să repete ce subliniase corifeul revoluției: „Se poate socoti ca o regulă”, declara Stalin, „faptul că atâta timp cât bolșevicii își vor păstra legăturile cu masele largi ale poporului, ei vor fi de neînvins. Și, dimpotrivă, e de ajuns ca bolșevicii să se rupă de mase și să‑și piardă legăturile cu ele… pentru ca să‑și piardă orice forță și să se prefacă într‑o nimica toată”. Pentru a se face mai bine înțeles, Stalin recurgea la pildele mitologiei grecești, evocând povestea anticului erou Anteu, a cărui putere era de neînvins cât timp atingea pământul. Hercule a profitat de această slăbiciune a lui Anteu, l‑a ridicat în aer și astfel l‑a învins. Ca și Anteu, afirma Stalin, bolșevicii „sunt tari prin faptul că‑și păstrează legăturile cu mama lor, cu masele care i‑au născut, alăpatat și educat. Și atâta timp cât își păstrează legăturile cu mama lor, cu poporul, ei au toate șansele să devină invincibili. Iată secretul invincibilității conducerii bolșevice” (10, pp.504‑505).

Toate aceste teze, susținute cu tărie de Lenin și Stalin, s‑au dovedit iluzorii. De fapt, partidul bolșevic a fost exponentul unei minorități extremiste și violente, care a acaparat puterea și a exercitat‑o timp de șapte decenii prin recurgerea necontenită la forță și coerciție, fără limite, după expresia lui Lenin. Poporul reprezenta pentru bolșevici o ficțiune, iar faptul că partidul bolșevic ar fi fost expresia intereselor celor mai adânci ale maselor populare a rămas una din dogmele cele mai durabile ale comunismului de tip sovietic instaurat în Rusia, apoi într‑o bună parte a Europei centrale și de est.

Nomenclatura – expresie a dictaturii unei minorități în numele majorității

Este demn de remarcat faptul că una dintre cele mai profunde analize a bolșevismului leninist a fost făcută de un savant român, Dimitrie Gusti, într‑o lucrare menționată la începutul acestor considerații și scrisă în 1920, adică în plină epocă de afirmare a Puterii Sovietice. Democrația pe care o promovează Lenin, subliniază Gusti, „există numai în profitul unei clase și nu este valabilă pentru toți membrii națiunii”; mai mult, constituția bolșevică „nu numai că privilegiază o clasă…, dar creează privilegii chiar în sânul clasei privilegiate” (2, p.48). Drept urmare, argumentează savantul român, regimul de dictatură a proletariatului „nu este dictatura majorității, ci a minorității, și nici a acestei minorități, în întregime, ca clasă, ci a unui partid, adică a unui fragment din această clasă; dictatura de partid duce însă la aceea a unui grup din mijlocul partidului, pentru a termina cu dictatura unora ori unuia din acest grup. În acest mod dictatura proletariatului, așa cum este înțeleasă de bolșevici, reprezintă o minoritate a minorității care dictează majorității, și care duce în mod fatal prin oligarhia câtorva la cezarismul unuia” (2, p.52). Iată o previziune care s‑a adeverit în totalitate în deceniile următoare, în primul rând prin dictatura lui Stalin.

Observațiile asupra naturii și comportamentului bolșevismului instaurat de Lenin îl duc pe Gusti la concluzia că, în fond, leninismul reprezintă o abatere de la marxismul autentic, care, ca teorie, poate reprezenta o sursă de inspirație și o metodă de cercetare pentru diverși gânditori. Lenin, însă, „este un mai mare distrugător, decât constructor de valori (…)”; el este „tipul doctrinarului dogmatic, suprimând în teorie orice contradicție reală a vieții și închizând apoi totul în câteva formule simpliste, care sunt împrumutate de la Marx, fără însă a reprezenta spiritul marxist” (2, pp. 44‑47).

Pentru regimul totalitar comunist, în toate variantele sale pe care le‑a cunoscut de la Lenin la Gorbaciov, ca de alt­fel și pentru totalitarismul nazist, poporul nu a reprezentat decât o ficțiune exploatată propagandistic pentru a legitima puterea dictatorială exercitată de un lider absolut și de o elită conducătoare grupată în jurul acestuia. Indivizii erau reduși la cifre statistice, iar suma lor nu reprezenta decât o gloată înregimentată însărcinată să pună în aplicare planurile conducătorului. În anii `70‑`80 ai secolului trecut, în perioada de maximă afirmare a ceea ce a însemnat comunismul românesc, una din lozincile preferate ale regimului era aceea că Partidul conduce cu poporul și pentru popor. În fapt, sintagma nu era nici măcar originală, ci reprezenta o copie adaptată a unei formule celebre folosită de fostul președinte american Abraham Lincoln (1809‑1865), cu ocazia comemorării unor eroi ai războiului civil, când a exprimat speranța că idealurile democratice, mai precis „guvernarea poporului de către popor și pentru popor nu va pieri de pe pământ” (1, p.258).

Nomenclatura comunistă nu a reprezentat altceva decât expresia instituționalizată a dictaturii unei minorități în numele majorității desemnată prin noțiuni precum popor sau mase muncitoare. Nomenclatura a devenit treptat o veritabilă instituție informală, care își stabilea singură privilegiile și le apăra cu strășnicie. Schimbarea, dintr‑un motiv sau altul, a conducătorului, șeful recunoscut al nomenclaturii, aducea după sine și schimbări în structura și componența nominală a acesteia, care se primenea neîncetat cu cadre noi, apropiate liderului, în timp ce membrii deveniți indezirabili îngroșau, de regulă, pătura nemulțumiților sau disidenților din partid, care căutau prilejuri de a reveni la pozițiile și privilegiile pierdute.

Desigur, din dorința de a‑și asigura cu orice preț legitimitatea, recursul la popor sau întoarcerea la popor au reprezentat o deviză la care au aderat nu doar comuniștii, ci conducătorii politici de toate culorile – democrați, autoritari, dictatori –, din timpuri străvechi până în zilele noastre. Cu o deosebire: în societățile în care domnește democrația consolidată, invocarea suportului popular are o încărcătură reală, autentică, în timp ce în societățile în care democrația este slabă, imatură sau incompletă, pentru a‑l cita pe Lenin, recursul la popor, vocea străzii ridicată la rangul de slogan (noi suntem poporul) reprezintă mai degrabă trucuri și subterfugii politicianiste, care își găsesc acoperire sub semnificația peiorativă a populismului.

Bibliografie
1. Vezi, de pildă, Oxford. Dicționar de politică (1996/2001) sau Larousse. Dicționar de civilizație greacă (1995/1998), ambele apărute la Editura Univers Enciclopedic, București. Firește, nu doar termenii de „popor”, „populism”, „demagog”, dar și alții cum ar fi de exmplu „tiran/tiranie” sau „propagandă” și‑au schimbat în decursul timpului sensul originar pozitiv, căpătând o încărcătură peiorativă, în funcție de scopurile în care erau utilizate și realitățile pe care le desemnau.
2. Gusti, D. (1920), Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism. Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Tipografia Gutenberg Soc. Anonimă, București.
3. Philippe Paraire (1996/1999), Mari Lideri ai istoriei mondiale, Larousse‑Bordas, Paris/Editura ARC, Chișinău (pentru versiunea românească).
4. Apud D. Gusti (1930), Problema Federației Statelor Europene, extras din „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială. Revista Institutului Social Român, Anul al IX‑lea, Nr.1‑3, București.
5. K. Marx (1852/1947), Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Editura Partidului Comunist Român, București.
6. Idem, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere, în K.Marx, Fr. Engels, Opere alese, vol.1, ESPLP, București, 1955.
7. Lenin, V.I. (1930/1960), Marxismul despre stat, Editura Politică, București.
8. Idem, Opere complete, vol.43, Editura Politică, București, 1967.
9. Idem, Opere complete, vol.45.
10. Cursul scurt de istorie a PC(b)US (1953), traducere din limba rusă, ediția a III‑a, Editura pentru Literatura Politică, București.
11. Lenin, V.I., Opere complete, vol. 44. Vezi și comentariile noastre pe marginea tezelor de bază ale lui Lenin în volumul Ioan C. Popa (2014), Destine frânte. Pagini despre românii din Est (1917‑1954), Editura Academiei Române, București, passim.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*