Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Internetul, digitalizarea societatii si mutatiile comportamentului uman » Dan Banciu: O carte de excepţie: „Sociologia sinuciderii”

Dan Banciu: O carte de excepţie: „Sociologia sinuciderii”

La sfârşitul anului trecut, apărea la prestigioasa Editură „Pandora”, în condiţii grafice deosebite, cartea scrisă de Sorin M. Rădulescu, sociolog la Institutul de Sociologie al Academiei Române, dedicată etiologiei actului suicidar în România în context european, carte care, în opinia noastră, reprezintă şi o premieră a literaturii sociologiei devianţei în ţara noastră. Autorul este unul dintre cei mai productivi sociologi ai generaţiei sale, publicând singur sau în colaborare zeci de lucrări ştiinţifice, care acoperă întreg perimetrul teoretic al sociologiei problemelor sociale, începând cu criminalitatea violentă, corupţia şi sociologia-sinuciderii-3crima organizată, continuând cu devianţele sexuale, bolile psihice şi consumul de droguri şi terminând cu violenţa familială şi abuzurile comise asupra copiilor.

„Sociologia sinuciderii” se constituie ca o reuşită incursiune şi introspecţie ştiinţifică a autorului într‑un domeniu mai puţin abordat în sociologia românească, domeniu pe cât de controversat, pe atât de sensibil, unde există numeroase şi variate teorii, puncte de vedere şi ipoteze, precum şi o multitudine de date şi informaţii statistice, multe dintre ele ambigue şi contradictorii. Este meritul incontestabil al autorului că a reuşit să analizeze masa imensă de date statistice existente în diverse ţări, inclusiv în România şi să încerce să le aducă la un numitor comun, capabil să le facă comparabile şi interpretabile. El a perseverat cu migală şi răbdare în această întreprindere extrem de dificilă, lucrând de unul singur, mai ales că în România (spre deosebire de alte ţări) nu există încă o bază de date complete şi comparabile cu ale altor ţări asupra suicidului. Din carte aflăm că principalele instituţii abilitate în domeniu, Institutul Naţional de Statistică şi Institutul de Medicină Legală, nu deţin decât informaţii lacunare şi incomplete, care nu pot oferi o imagine de ansamblu asupra fenomenului suicidar din România. Nu există date asupra unor variabile importante ale suicidului, precum ocupaţia, statusul marital, mediul de provenienţă, starea civilă, apartenenţa religioasă, fără a mai menţiona absenţa unor studii şi cercetări amănunţite privind suicidul ca problemă socială.

Dincolo de aceste lipsuri şi deficienţe semnalate de autor, privind acurateţea şi credibilitatea informaţiilor despre fenomenul suicidar în România, este ignorată sau lipseşte şi activitatea de prevenire „în timp util” a suicidului, capabilă să-i descopere pe potenţialii sinucigaşi. Nu există decât foarte puţine studii de epidemiologie socială care să identifice tendinţele de evoluţie, pe termen scurt, mediu sau lung, a fenomenului de sinucidere la nivelul populaţiei globale sau a unor categorii speciale de populaţie şi să evalueze factorii sociali care potenţează sau favorizează comportamentele suicidare (cum ar fi: statusul socio‑economic, stilul de viaţă, structura familiei, relaţiile interpersonale, anturajul, afilierea religioasă etc.).

Deşi autorul mărturiseşte că lucrarea are „în mod preponderent, un caracter practic, urmărind să ofere o imagine complexă, din mai multe unghiuri şi puncte de vedere, a suicidului, pentru a pune în dependenţă variabilele individuale ale suicidului” (p. 13), lectura ei te convinge că ea conţine numeroase contribuţii teoretice, metodologice şi aplicative notabile. Utilizând ca ipoteză principală noţiunea de anomie (în sens durkheimian), autorul şi‑a pus întrebarea dacă şi în ce măsură sinuciderea reprezintă un indicator relevant al stării de anomie care continuă să se manifeste şi astăzi în societatea românească, unde nu există încă o reglare normativă puternică şi eficientă, iar multe dintre actele de sinucidere sunt, în principal, anomice. În vederea testării şi validării acestei ipoteze, metodologia utilizată de autor a fost deosebit de complexă şi diversă, constând, în principal, din: analiza documentară asupra principalelor teorii şi modele explicative ale suicidului existente în plan naţional şi internaţional; analiza secundară a datelor provenite din diverse studii şi cercetări realizate în România sau în alte ţări; evaluarea tendinţelor statistice ale fenomenului suicidar din ţara noastră sau alte ţări; sinuciderile reflectate în mass‑media şi mediul virtual, inclusiv evaluări cantitative, studii de caz şi clasificări calitative. Autorul nu s‑a mulţumit să ia de‑a gata, fără precauţia de rigoare, datele şi informaţiile oficiale existente, ci a perseverat într‑o muncă asiduă şi obositoare de a controla şi reanaliza diversele informaţii, de multe ori contradictorii şi ambigue, pentru a le putea interpreta într‑o manieră ştiinţifică validă, capabilă să evidenţieze în mod clar incidenţa şi prevalenţa suicidului la nivelul unor populaţii sau categorii de populaţie, ratele de sinucidere, adică numărul total de sinucideri ce revine la o sută de mii de locuitori, şi ratele de distribuţie a suicidului în cadrul unor grupe diferenţiate de populaţie.

Sinuciderea reprezintă una dintre cele mai sensibile probleme sociale, fiind omniprezentă în toate societăţile umane, indiferent de întinderea lor, mărimea şi densitatea populaţiei, sistemul lor valorico‑normativ, tradiţiile, moravurile şi obiceiurile care le caracterizează. Deşi în aparenţă ea pare a fi un gen de conduită care implică numai individualitatea persoanei, în realitate procesul care declanşează acest act are un nemijlocit caracter social, definit de raporturi sociale, norme, valori, prescripţii morale sau religioase. În consecinţă, sinuciderea este o acţiune ale cărei determinări, condiţionări, motivaţii şi semnificaţii implică numeroase puncte de vedere, teorii şi modele explicative din perspectivă culturală, filosofică, religioasă, psihologică, sociologică, criminologică etc.

Pentru acest motiv, Sorin M. Rădulescu optează, în cartea de faţă (care are ca subtitlu „Tendinţe şi evoluţii ale sinuciderii în România”), pentru o abordare multidisciplinară a fenomenului actului suicidar, capabilă să identifice incidenţa acestuia în cadrul populaţiei generale, cât şi a unor categorii distincte de populaţie, a factorilor de risc care potenţează apariţia comportamentului suicidar şi a acţiunilor de prevenire şi tratament al eventualelor victime. El consideră sinuciderea ca un fenomen care implică multiple şi variate definiţii şi caracteristici, în funcţie de conceptul filosofic cu privire la sinucidere şi de atitudinile religioase faţă de actul suicidar, fiind o temă de predilecţie începând din Antichitate, dar şi o sursă de inspiraţie şi creaţie pentru reprezentanţii de seamă din domeniul artelor (Rembrandt, Delacroix, Rubens, David etc.), dramaturgiei (Shakespeare, Dante, Corneille, Ibsen, Tolstoi, Hemingway etc.). Extrem de interesantă şi semnificativă ni se pare şi lunga listă de personaje celebre prezente în această carte, selectate de autor şi care, în decursul istoriei, au ales calea sinuciderii, cum ar fi, de pildă: Socrate, sociologia-sinucideriiSeneca, Freud, Hemingway, Koestler, inclusiv unele din ţara noastră (Al. Odobescu, I. Drăghicescu, Petre Andrei).

Caracterul multidisciplinar al abordării sinuciderii se vădeşte cel mai bine atunci când autorul prezintă şi analizează incidenţa factorilor biologici şi psihologici în determinarea comportamentului suicidar, insistând însă asupra influenţei mediului social şi a determinărilor acestuia asupra sinuciderii. În acest context, pregătirea şi formaţia sa de sociolog şi‑au pus amprenta pe discursul său teoretic, atunci când este abordată problematica suicidului din perspectivă sociologică, prin analiza extrem de interesantă şi laborioasă a fenomenului sinuciderii, începând cu E. Durkheim şi M. Halbwachs şi terminând cu concepţiile fenomenologice cu privire la actul de sinucidere (J. Douglas, J.M. Atkinson, S. Taylor etc.). Dintre aceştia, cel mai reprezentativ autor în domeniul interpretării sociologice a sinuciderii rămâne E. Durkheim, a cărui concepţie reprezintă încă şi astăzi una dintre cele mai valide analize a comportamentului suicidar. Pentru Durkheim, sinuciderea nu este decât manifestarea unui tip de comportament autodistructiv, personal şi individual, sinuciderea fiind „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect, într‑un act pozitiv sau negativ, săvârşit de individ însuşi şi despre care acesta ştie ce rezultat va produce”, astfel încât sinucigaşul are o dublă calitate, de autor, dar şi de victimă a actului suicidar. În lucrarea sa dedicată suicidului („Le suicide. Étude de sociologie”, 1897), Durkheim constată că sinuciderea este un fapt social, generat de o serie de cauze sociale şi nu psihologice, care ţin de gradul de reglare socială exercitat de societate şi cel de integrare socială a indivizilor în diverse grupuri sociale. Acumulând un vast material statistic şi documentar despre evoluţia fenomenului de sinucidere, el constată că acesta diferă sensibil de la o ţară la alta, dar este extrem de stabil în fiecare ţară pe perioade mai mari, evidenţiind chiar o serie de regularităţi ale sinuciderilor, şi anume: tendinţa spre sinucidere creşte odată cu vârsta; sinuciderile nu se află în corelaţie cu clima; sinuciderile încep să se intensifice din luna ianuarie până în luna iunie şi să descrească din iunie până în decembrie; rata sinuciderilor este mai ridicată în rândul persoanelor singure sau necăsătorite, ca şi în rândul protestanţilor, decât în rândul catolicilor. Plecând de la aceste regularităţi statistice, E. Durkheim a identificat patru tipuri principale de sinucidere: sinucidere egoistă, datorată gradului scăzut de integrare socială a individului în grupurile sociale; sinucidere altruistă, generată de excesul de integrare socială a individului în grupul din care face parte; sinucidere anomică, provocată de stările de criză şi de schimbări rapide intervenite într‑o societate, constând deci dintr‑un deficit de reglementare normativă; sinucidere fatalistă, rezultată dintr‑un exces de reglementare morală şi normativă.

Concepţia lui Durkheim despre sinucidere a fost supusă unor critici, pe care însă Sorin M. Rădulescu le consideră că nu sunt întemeiate, între care cele privind lipsa unei distincţii clare între sinuciderea anomică şi cea egoistă sau că tipurile de sinucidere stabilite de Durkheim sunt, mai degrabă, descriptive, decât explicative etc. El demonstrează că noţiunile utilizate de Durkheim, mai ales cea de anomie, generează încă o serie de erori şi distorsiuni interpretative, datorate şi sensurilor contradictorii în legătură cu termenii utilizaţi de Durkehim. Astfel, susţine autorul, în concepţia lui Durkheim chiar „integrarea socială poate avea, ea însăşi, funcţii reglative, ceea ce înseamnă că cele patru tipuri de sinucidere nu se pot trata separat, aşa cum cred unii critici ai concepţiei lui Durkheim. De exemplu, absenţa reglării oferite de normele morale este o stare echivalentă cu absenţa integrării sociale, în sociologia-sinuciderii-2condiţiile în care această coeziune se referă şi la capacitatea grupului de a produce şi aplica norme” (p. 96). Este un argument puternic, conchide autorul, pentru a nu trata sinuciderea anomică în mod separat de celelalte tipuri de sinucidere.

O atenţie aparte este acordată în cartea lui Sorin M. Rădulescu analizei concepţiilor sociologice cu caracter fenomenologic cu privire la actul de sinucidere, care şi‑a propus să clarifice (semnifice) raţionalitatea şi practica ştiinţifică prin analize detaliate ale cunoaşterii formelor variate de experienţă intenţională a subiectului. Reprezentanţii acestor concepţii, printre care J. Douglas, au supus criticii modelul durkheimian al sinuciderii, considerând că el ignoră semnificaţiile sau motivaţiile care au determinat incidenţa suicidului într‑o ţară sau alta, confundând cauzele (sociale) sinuciderii şi motivele (individuale) sinucigaşului. În consecinţă, sinucigaşii utilizează mai multe modele de semnificaţii sociale, pe care le‑au construit fie în mod personal, fie în relaţie cu alţii, şi care demonstrează că sinuciderea nu are o singură, ci o multitudine de definiţii (semnificaţii), cum ar fi: transmutarea identităţii reale a persoanei în lumea prezentă sau în altă lume, dobândirea compătimirii, milei, simpatiei şi compasiunii celorlalţi, culpabilizarea (blamarea) altora pentru suprimarea vieţii, derobarea de responsabilităţile personale sau sociale, evitarea blamului, ruşinii, ca urmare a comiterii unei crime sau a unei fapte imorale sau penale (p. 112).

Idei similare cu cele formulate de J. Douglas au fost elaborate, între alţii, de către J. Maxwell Atkinson, care a considerat că statisticile oficiale asupra sinuciderilor nu reflectă realitatea, ele bazându‑se pe presupuneri prealabile ale medicilor legişti şi procurorilor. În încercarea de a defini şi clasa decesele din cauze nenaturale, ei analizează caracteristicile acestor decese şi biografiile victimelor, luând ca premisă presupunerile privind ceea ce constituie un „social tipic” sau o „biografie tipică” pentru comiterea unui suicid (p. 117). Pe aceeaşi linie, Jean Baechler consideră că suicidul nu este decât un răspuns la o anumită problemă şi, în acelaşi timp, o metodă de a soluţiona această problemă, alcătuind o tipologie cere implică, în total, 4 categorii mari de sinucidere şi 12 subcategorii. Concepţia şi tipologia sa au fost supuse criticilor de către Steve Taylor care, într‑o lucrare din 1982, şi‑a propus să demonstreze că sinuciderea nu poate fi abordată decât în mod empiric, realist, eliminând orice concepţie, opinie pozitivistă sau orice interpretare fenomenologică. Făcând o analiză amănunţită a unor cazuri de sinucidere petrecute la metroul londonez, Taylor a realizat o clasificare a sinuciderilor şi tentativelor de sinucidere, propunând două mari categorii de sinucideri („ectopice”, îndreptate împotriva sinelui, şi „symfizice” dirijate împotriva altora), subîmpărţite, la rândul lor, în alte patru subcategorii (sinucidere „submisivă”, „thanatică”, de „sacrificiu” şi de „rugăminte” sau „implorare”).

Această retrospectivă teoretică, extrem de interesantă, laborioasă, dar şi critică, pe care o face Sorin M. Rădulescu, i‑a permis avansarea unor ipoteze şi puncte de vedere personale cu privire la factorii de risc şi corelaţiile principale ale suicidului, precum şi a principalelor variabile individuale şi sociale care se află în legătură cu sinuciderile dintr‑o ţară sau alta, între care menţionăm: sexul (sinuciderile în rândul bărbaţilor sunt de 3‑4 ori mai frecvente decât cele în rândul femeilor), vârsta (sinuciderile sunt mai frecvente la vârstele înaintate, de peste 60 de ani), profesia şi ocupaţia (sinuciderile sunt mai frecvente în rândul persoanelor care nu au un loc de muncă statornic, sunt şomeri sau au un statut profesional scăzut), mediul de rezidenţă (sinuciderile sunt mai scăzute în mediul rural, comparativ cu cele din mediul urban), starea civilă (sinuciderile sunt mai ridicate în rândul persoanelor celibatare, faţă de cele căsătorite), anotimpul şi luna anului (sinuciderile sunt mai frecvente vara, iar cele mai puţine iarna), religia (se sinucid mai mulţi protestanţi decât catolici).

Partea cea mai consistentă a cărţii lui Sorin M. Rădulescu este dedicată analizei detaliate a tendinţelor de evoluţie ale fenomenului suicidar în România, de‑a lungul unor perioade de timp distincte, care au marcat istoria societăţii româneşti, şi anume: sinuciderile înainte şi după evenimentele din 1989, sinuciderile în perioada 1992‑2012, sinuciderile şi criza economică din perioada 2008‑2010, prin evidenţierea incidenţei şi a gradului de răspândire a suicidului, a ratelor de sinucidere şi a ratelor de distribuţie a sinuciderilor. Această analiză cantitativă a datelor statistice existente, realizată cu mult efort fizic (şi uneori financiar) de către autor, gravitează în jurul ipotezei teoretice utilizate, şi anume în ce măsură sinuciderea este un indicator relevant al stării de anomie care se manifestă, astăzi, cu atâta acuitate, în România. În această întreprindere dificilă şi pretenţioasă, în acelaşi timp, Sorin M. Rădulescu pleacă de la concepţia despre anomie a lui Durkheim, elaborată iniţial în lucrarea „Diviziunea muncii sociale” şi îmbogăţită. Ulterior, în lucrarea „Sinuciderea”, unde cele două variabile (reglare socială şi integrare socială) pot conduce la absenţa reglării raţionale a acţiunii indivizilor, la dezorientarea acestuia sau la lipsa de raţionalitate a acţiunii. Operaţionalizată, în mod original, la realităţile societăţii româneşti post‑decembriste, „direcţia crizei este – arată autorul – aceea a unei tranziţii de la o stare de fatalism (s.n.), în sens durkheimian, în care totul era determinat şi prevăzut de mecanismele coercitive ale puterii, unde singura şansă de supravieţuire era (super) conformismul, la o profundă stare de anomie, de dezordine normativă, unde aproape nimic nu mai poate fi prevăzut, în care este posibil orice, în care conduitele indivizilor oscilează în jurul unor indicaţii ale normelor, vechi şi noi, care se contrazic între ele” (p. 138).

Însă autorul nu se mulţumeşte doar cu punerea acestui diagnostic ce caracterizează societatea românească în tranziţie, ci explorează în profunzimile ei, identificând principalele dimensiuni ale anomiei şi domeniile în care aceasta se manifestă cu cea mai mare intensitate, şi anume: în economie (unde domină blocajul financiar, fraudele, evaziunea fiscală şi actele de corupţie), în plan politic şi juridic (unde procesul de legiferare a fost, multă vreme, un factor de instituţionalizare a anomiei, marcat de incoerenţă, de ambiguitate), precum şi ca o criză a valorilor, a personalităţii şi a elitelor, a educaţiei şi învăţământului. Aceste efecte ale crizei au avut, din nefericire, „consecinţe negative asupra economiei, nivelului de trai al populaţiei şi, nu în cele din urmă, asupra moralului membrilor societăţii şi, implicit, asupra tendinţelor suicidare ale unor indivizi copleşiţi de dificultăţile şi climatul de insecuritate cu care au fost nevoiţi să se confrunte” (pp. 142‑143).

Adoptând ca „unealtă” sociologică conceptul de anomie, operaţionalizat şi adaptat schimbărilor şi reformelor petrecute în societatea românească, Sorin M. Rădulescu procedează la analiza şi clasificarea caracteristicilor sinuciderilor din perioada regimului totalitar, considerate ca fiind „fataliste” şi „altruiste” şi datorate fie lipsei de speranţă pentru viitor, fie ca forme de protest faţă de diversele constrângeri politice, comparativ cu cele produse după 1989, şi în care autorul identifică natura „anomică” a acestora, începând cu anul 1992, când rata de sinucidere (calculată la o sută de mii de locuitori) a început să crească de la 11,7 la 14,0 în 2012, acesta fiind şi nivelul cel mai ridicat atins în perioada post‑decembristă. Concluzia autorului este aceea că, această perioadă a crizei, cu mari schimbări în economie, în societate, la nivel politic şi instituţional, a avut efecte puternice asupra mentalităţilor şi moralului celor mai mulţi români. În acelaşi timp, „performanţele şi beneficiile economice scăzute, deteriorarea standardelor de sănătate şi de viaţă, creşterea consumului de alcool şi de droguri, stresul, depresia, răspândirea bolilor fizice, dar mai ales psihice, incapacitatea de adaptare la schimbări, noile modele normative şi culturale de a găsi soluţii la noi probleme de viaţă, şomajul, sărăcia, disoluţia a numeroase grupuri familiale, emigraţia capilor de familie, scăderea numărului de copii, îmbătrânirea populaţiei ş.a. sunt numai câteva din efectele schimbărilor la nivelul macrosocial şi care au favorizat, condiţionat sau determinat creşterea ratelor de suicid” (p. 149).

Traseul „sinuos” şi contradictoriu parcurs de România în perioada post‑decembristă, ca şi dificultăţile lungului proces de tranziţie, caracterizat de anomie şi soldat cu numeroase costuri sociale şi, nu în cele din urmă, umane, a generat consecinţe negative atunci când este analizată evoluţia sinuciderilor şi criza economică din perioada 2008‑2020, când, foarte multe ţări, între care şi România, s‑au confruntat cu dificultăţile crizei economice (începute în 2008), ceea ce s‑a repercutat în creşteri ale ratelor medii de deces prin suicid. Datele şi informaţiile extrem de interesante şi ilustrative, realizate şi comentate de autor, evidenţiază că, în perioada crizelor economice se constată o creştere marcantă a şomajului care, în asociere cu alte variabile adiţionale, afectează starea de sănătate şi mortalitate în toate cazurile de deces, contribuind la creşterea „riscului suicidar”, deşi, şomajul prin el însuşi nu cauzează sinuciderea. Mai grav este faptul că şomajul determină dificultăţi financiare şi poate duce la depresii sau alte probleme, pe care indivizii le percep ca o pierdere a controlului personal. Alături de şomaj, analiza făcută de Sorin M. Rădulescu scoate în evidenţă şi incidenţa altor variabile care pot influenţa rata sinuciderilor în perioadele de criză economică, între care bolile psihice şi consumul de alcool. Deşi criza economică dintre 2008‑2010 a avut numeroase consecinţe negative asupra vieţii indivizilor şi comunităţilor, generând în multe ţări o creştere puternică a ratelor de suicid (în special asupra bărbaţilor), aceste efecte, consideră autorul, „s‑au manifestat mai puţin în România, unde nu există încă informaţii suficiente sau evaluări care să evidenţieze cu certitudine o legătură directă între criza economică şi creşterea numărului de sinucideri” (p. 151).

Cartea „Sociologia sinuciderii” se constituie ca un important reper ştiinţific, ca un îndrumar tehnic şi metodologic, şi prin cantitatea şi densitatea datelor statistice prezentate de autor, privind evoluţia şi tendinţele fenomenului suicidar în România, de‑a lungul unei perioade de peste 16 ani (1996‑2012), rezultând că sinuciderile au reprezentat o pondere situată între 23‑31% din totalul deceselor violente care au avut loc, în perioada menţionată, în România, situându‑se ca pondere imediat după accidentele rutiere. Din prezentarea grafică a evoluţiei ratelor de sinucidere, între 1998‑2012, cititorul află o serie de informaţii utile, comentate ştiinţific de autor, privind „vârfurile”, dar şi „scăderile” acestor rate de la an la an, atât la nivel naţional, cât şi în profil teritorial. Astfel, la nivel judeţean, zonele cu cel mai mare număr de sinucideri la suta de mii de locuitori sunt, în ordine, Harghita (32,3), Covasna (31,5) şi Satu‑Mare, adică judeţele care au o populaţie majoritar maghiară, iar judeţele cu cea mai mică rată a suicidului sunt Caraş‑Severin (9,0) şi Argeş (9,3). Extrem de interesante sunt şi datele privind evoluţia ratelor suicidare pe fiecare judeţ şi în regiuni de dezvoltare, din care rezultă judeţele care au cunoscut creşteri, descreşteri sau staţionări ale ratelor de suicid, în perioada analizată. Acelaşi interes îl suscită şi analiza datelor privind evoluţia ratelor de sinucidere, în raport de sexul sinucigaşilor (acestea fiind calculate şi la nivel de judeţ şi la nivel de regiune de dezvoltare), vârsta acestora, variaţia sezonieră, mediul de rezidenţă. Deşi această analiză laborioasă, dar şi dificilă, întreprinsă de autor nu reprezintă altceva decât o „evaluare cantitativă a unor tendinţe, bazată pe date statistice şi informaţii contradictorii” (p. 247), autorul a reuşit să le ofere o coerenţă ştiinţifică şi o credibilitate ce nu poate fi pusă la îndoială.

Cartea elaborată de Sorin M. Rădulescu se constituie ca o premieră şi prin faptul că ea conţine un capitol complex, dedicat analizei fenomenului de sinucidere în România, aşa cum este reflectat în mass‑media şi mediul virtual, în vederea stabilirii unor evaluări cantitative şi clasificări calitative. Capitolul este rezultatul unor eforturi îndelungate şi stăruitoare, făcute asupra unor multiple şi variate studii de caz, recoltate de autor în urma consultării şi interpretării ştiinţifice a unor materiale privind sinuciderile în România, publicate în presa scrisă, precum şi a informaţiilor apărute pe site‑urile de ştiri online. Această abordare a fost impusă de faptul că, deşi informaţiile difuzate de mass‑media şi mesajele provenite din mediul virtual nu au acurateţea datelor statistice ale unor instituţii specializate, ele reuşesc, în bună parte, să completeze aceste date şi chiar să aducă o serie de elemente importante privind, mai ales, cauzele şi motivaţiile actului suicidar.

Autorul are un merit ştiinţific deosebit în evaluarea acestor surse de informaţii, prin faptul că a reuşit să evite cadrul sentimental şi emoţional al acestora şi care distorsionează de multe ori esenţa actului suicidar şi să se distanţeze de anumite mituri, prejudecăţi şi supoziţii, neconfirmate din punct de vedere empiric, prezente frecvent în aceste surse, reuşind să facă distincţia între cauzele şi motivaţiile sinuciderilor. Volumul de muncă a fost imens, fiind analizate, în perioada ianuarie 2012 – decembrie 2014, un număr de 862 de cazuri înregistrate în urma consultării a peste 93 de surse (portaluri de ştiri), totalizând 756 de postări, ceea ce atestă documentare serioase din partea autorului şi posibilitatea identificării unui număr suficient de tipuri, forme, modalităţi, metode şi motivaţii ale actului suicidar.

Demersul ştiinţific al autorului s‑a concentrat pe analiza cantitativă a cazurilor, prin evidenţierea principalelor tipuri de acte suicidare semnalate de aceste surse de informaţii, cum ar fi: principalele tipuri de suicid, proporţia sinuciderilor în rândul bărbaţilor şi femeilor, distribuţia sinuciderilor în funcţie de judeţele ţării, distribuţia sinuciderilor pe grupe de vârstă şi sexe, aria de răspândire a actelor suicidare în funcţie de categoriile de vârstă şi judeţele ţării, metodele utilizate frecvent de victime în actele de sinucidere etc. Chiar dacă această analiză cantitativă are un caracter parţial şi nereprezentativ la nivel general, deoarece ia în considerare, după cum mărturiseşte autorul, doar factorii menţionaţi în mass‑media şi mediul virtual, ea poate oferi informaţii utile în vederea identificării altor factori care pot caracteriza, în mod mai adecvat, profilul victimelor şi contextul lor de viaţă familial, social şi profesional.

Ulterior, autorul realizează şi o analiză calitativă a actelor suicidare descrise de mass‑media şi platformele online, completând‑o pe cea cantitativă cu date mult mai nuanţate, care i‑au permis schiţarea unui cadru evaluativ‑contextual privind cauzele, motivaţiile şi factorii declanşatori (precipitatori) ai/ale actelor suicidare, între care sunt menţionate: boli, tulburări sau deficienţe psihice, boli fizice, conflicte în relaţia de cuplu (gelozie, sentimente de posesiune), conflicte cu părinţii şi rudele, diverse stări de penurie materială sau sărăcie, insatisfacţii la locul de muncă, conflicte, nemulţumiri şi teama de autorităţi sau de soluţiile impuse de acestea, resentimente legate de o serie de probleme de viaţă, incapacitatea de a suporta regimul penitenciar, sinucideri aparent inexplicabile (fără motiv) sau cu aparenţă de suicid, sinucideri rituale şi mistice. Această analiză este însoţită de o serie de studii de caz, clasificate de autor în funcţie de diversele categorii (şi subcategorii) cauzale/motivaţionale, care se pot constitui şi ca repere ştiinţifice în vederea alcătuirii unor tipologii victimale ale actului suicidar .

„Sociologia sinuciderii” reprezintă, fără nicio îndoială, o carte valoroasă, bine documentată ştiinţific, pe parcursul celor aproape 350 de pagini, care însumează opt capitole, cititorul, chiar şi cel mai puţin avizat în tainele sociologiei, găsind numeroase şi interesante date şi informaţii care‑l pot ghida în desluşirea şi înţelegerea mecanismelor cauzale şi motivaţionale ale actului suicidar, precum şi o bibliografie completă a lucrărilor clasice şi recente din acest domeniu, pe cât de sensibil, pe atât de dramatic. Şi, ca încheiere la aceste reflecţii şi scurte comentarii pe marginea acestei lucrări, nu poţi să nu te gândeşti la ceea ce spunea André Malreaux, într‑una din cugetările sale: „O viaţă nu valorează nimic. Dar nimic nu valorează mai mult decât o viaţă”.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*