Punctul Critic » Justiţia şi drepturile omului » Dan Banciu, Cristina Dâmboeanu: Pedeapsa cu închisoarea în percepţia publicului

Dan Banciu, Cristina Dâmboeanu: Pedeapsa cu închisoarea în percepţia publicului

Introducere
Pedeapsa reprezintă unul dintre cele mai vechi şi frecvente mijloace de reprimare a delictelor şi crimelor, fiind principalul instrument de constrângere utilizat în toate societăţile, prin care se urmăreşte atât izolarea individului delincvent în instituţii specializate de detenţie, cât şi reeducarea şi resocializarea acestuia cu ajutorul unor programe de tratament şi recuperare socială. Pentru numeroşi gânditori din domeniul filosofiei, sociologiei, dreptului, moralei şi penologiei, pedeapsa reprezintă o reacţie represivă a statului împotriva acelor indivizi care au violat normele sociale (penale) ale societăţii, prin care aceştia sunt constrânşi să suporte şi să repare „răul” (prejudiciul) cauzat prin delict, conducând astfel la restabilirea şi refacerea ordinii şi solidarităţii sociale. Pedeapsa este o necesitate dureroasă, dar care nu poate fi evitată, având o serie de funcţii şi finalităţi sociale, îmbrăcând diverse forme şi modalităţi de realizare, cum ar fi: exilarea, expulzarea, stigmatizarea, execuţia sau detenţia individului delincvent în penitenciare, închisori sau spaţii concentraţionale. Faptul că se pedepseşte întotdeauna nu a înlăturat dezbaterile cu privire la modalităţile cele mai eficiente în care ar trebui să se întâmple acest lucru, la graniţele dintre retribuţie, terapie şi reintegrare, dar mai ales la modalităţile în care se pot cunoaşte nu doar aspectele exterioare ale conduitei unui individ, dar mai ales resorturile sale interioare, în vederea adoptării unor politici penale şi sociale, care să conducă la responsabilizarea delincventului după ispăşirea pedepsei. Cu peste un secol în urmă, E. Durkheim atrăgea atenţia asupra faptului că „intensitatea şi gravitatea pedepselor sunt cu atât mai dure, cu cât societăţile sunt mai puţin dezvoltate şi în care puterea centrală are un caracter mai absolut (…) şi că, în anumite perioade, în funcţie de gravitatea crimelor produse, pedepsele privative de libertate tind să devină tipul normal (s.n.) de represiune faţă de indivizii criminali” (Durkheim, 1899‑1900, pp. 65‑70).

Impunând o serie de constrângeri şi restrângeri de drepturi şi libertăţi individului condamnat, închisoarea reprezintă „un loc în care îşi desfăşoară activitatea un număr mare de indivizi cu statute similare, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de instituţie” (Goffman, 2004, p. 11). Închisoarea şi, implicit, pedeapsa închisorii au fost supuse unor critici severe şi pertinente din partea multor criminologi, sociologi şi penologi (Sykes, 1951; Foucault, 1997; Goffman, 2004 etc.), care au evidenţiat principalele efecte negative („perverse”) ale închisorii, care tind să accentueze efectele „deculturative” (desocializative) ale indivizilor aflaţi în detenţie, generând o serie de dezbateri şi controverse şi în rândul publicului interesat, în egală măsură, de soarta penitenciarelor, dar şi de protecţia lor socială.

Totodată, ultimele decenii au adus un nivel tot mai ridicat al aşteptărilor publicului în legătură cu penitenciarele, în concordanţă cu nevoia tot mai stringentă de securitate a cetăţenilor. Foucault (1997, pp. 344‑345) arată în acest sens că, deşi criticat, penitenciarul reprezintă o formă de pedeapsă oferită de însuşi mersul istoriei (…). Se cunosc foarte bine toate neajunsurile închisorii (…). Şi totuşi, nimeni nu vede cu ce ar putea fi înlocuită. Închisoarea este soluţia detestabilă de care nu ne putem lipsi. (…) Cum să nu constituie închisoarea pedeapsa prin excelenţă într‑o societate în care libertatea este un bun ce aparţine tuturor în acelaşi mod (…) pierderea ei are deci acelaşi preţ pentru toţi (…)

Autorul citat subliniază faptul că, încă de la naşterea închisorii moderne în secolului al XIX‑lea, instituţia penitenciară a avut o dublă misiune: „privarea de libertate” şi „transformarea tehnico‑disciplinară” a indivizilor (2005, pp. 295‑296). În prezent, există un larg consens în rândul creatorilor de politici, practicienilor din sistemul penal şi al oamenilor de ştiinţă asupra faptului că instituţiile penitenciare nu reprezintă doar locul unde infractorii sunt închişi pentru a-şi ispăşi pedeapsa; experienţa încarcerării trebuie să le modifice acestora atitudinile şi comportamentul infracţional (Cullen şi Gendreau, 2000, p. 114). Prin urmare, în penitenciare se organizează o gamă largă de programe educaţionale, cursuri şcolare şi de calificare profesională, intervenţii psihosociale şi activităţi de consiliere în scopul restructurării personalităţii infractorilor şi pregătirii lor pentru revenirea în comunitate.

În special în ţările Nord‑Americane şi ale Europei Occidentale au fost realizate numeroase anchete în rândul populaţiei, cu scopul de a identifica opiniile şi atitudinile acesteia faţă de sistemul de justiţie penală, în general, faţă de instituţiile penitenciare, în particular. În România, majoritatea studiilor de percepţie au fost efectuate nu în rândul cetăţenilor, ci al experţilor şi al practicienilor implicaţi în realizarea actului de justiţie şi au vizat cu precădere aspecte legate de eficienţa sistemului judiciar, în general, şi mai puţin de cea a sistemului penitenciar.

De asemenea, nu există decât foarte puţine cercetări privind percepţia publicului faţă de pedeapsa închisorii, deşi este evident că modul în care publicul percepe misiunea şi obiectivele sistemului corecţional ar putea contribui la optimizarea acestuia, transmiţând totodată mesaje referitoare la siguranţa comunităţii, la penalitate, la înfăptuirea justiţiei, şi chiar generând efecte disuasive. Pe de altă parte, cunoaşterea opiniilor publicului în legătură cu scopul social şi eficienţa sistemului corecţional este deosebit de importantă, în special în contextul particular al reformei legislative în domeniul penal iniţiate în urmă cu câţiva ani în România, odată cu adoptarea unei noi legi de executare a pedepselor. Noul Cod Penal introduce o serie de modificări fundamentale în domeniul execuţional‑penal, poate cea mai importantă (inclusiv din punctul de vedere al impactului asupra publicului) fiind aceea care prevede reducerea pedepselor. Nu în ultimul rând, este important de cunoscut modul în care populaţia evaluează diverse aspecte legate de funcţionarea sistemului penitenciar în contextul multiplelor semnale negative venite atât din partea mass‑mediei, cât şi a diverselor organizaţii, naţionale şi internaţionale, care activează în domeniul apărării drepturilor omului, care au atras atenţia asupra numeroaselor deficienţe ale sistemului penitenciar românesc: supraaglomerare, condiţii de detenţie deosebit de precare, lipsa resurselor umane şi financiare etc.

2. Metodologia cercetării

Studiul de faţă prezintă o parte a rezultatelor unei cercetări cu caracter exploratoriu, care a încercat să răspundă unor întrebări pe cât de simple, pe atât de incitante: Ce gândesc oamenii despre pedeapsă şi despre instituţiile care asigură realizarea acesteia? Cum înţeleg cetăţenii zilelor noastre misiunea socială a penitenciarelor? Deşi s‑ar părea că indivizii au acces la lumea obiectivă a lucrurilor, a instituţiilor, decât într‑o măsură limitată, aceasta nu îi împiedică să creeze şi să vehiculeze informaţii, imagini, explicaţii.

Concentrându‑se cu prioritate asupra aspectelor relevante, care vizează receptarea de către opinia publică românească a mediului penitenciar şi a pedepsei cu închisoarea, studiul a fost realizat de echipa Laboratorului Violenţă şi Criminalitate. Prevenire şi Mediere din cadrul Institutului de Sociologie, în colaborare cu specialiştii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, şi s‑a derulat în perioada 30 mai‑20 decembrie 2013, având ca principale obiective: a) identificarea modului în care publicul apreciază activitatea personalului din cadrul unităţilor de detenţie; b) evaluarea gradului de satisfacţie a populaţiei referitoare la calitatea activităţilor desfăşurate în penitenciare, în vederea reintegrării sociale a persoanelor care au comis infracţiuni; c) identificarea gradului de cunoaştere de către cetăţeni a dificultăţilor cu care se confruntă sistemul penitenciar; d) identificarea opiniilor populaţiei cu privire la eficienţa instituţiei penitenciare în ceea ce priveşte reabilitarea deţinuţilor.

Din punct de vedere metodologic, studiul a presupus efectuarea unei anchete de teren pe bază de chestionar, pe un eşantion de 1.000 de persoane selectate astfel încât să furnizeze informaţii semnificative din perspectiva obiectivelor enunţate. Subiecţii au fost selectaţi după cum urmează:

a)    800 de persoane care nu au rude aflate în custodie penitenciară, distribuite astfel: 200 de angajaţi într‑o instituţie din sistemul penal sau în legătură cu acesta – poliţişti, procurori, judecători, grefieri, avocaţi, ofiţeri de probaţiune – şi 600 de angajaţi ai unor instituţii reprezentative: publice (primării, prefecturi, consilii judeţene, direcţii deconcentrate, instituţii de învăţământ, religioase, din sistemul sanitar) ‑ 250 de persoane; din societatea civilă (asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale) ‑ 100 de persoane şi private (firme aparţinând celor trei sectoare de bază ‑ industrie, agricultură, servicii) ‑ 250 de persoane.

b)    200 de persoane care au cel puţin o rudă într‑un penitenciar, aflate la sectorul vizită în perioada stabilită pentru aplicarea chestionarului.

Studiul s‑a derulat în localităţile în care se află cele mai mari zece unităţi de detenţie din ţară, respectiv cele care, la momentul efectuării anchetei, aveau în custodie 1000 sau peste 1000 persoane private de libertate: Bucureşti Rahova, Bucureşti Jilava, Tulcea, Timişoara, Giurgiu, Aiud, Craiova, Iaşi, Botoşani şi Bîrcea Mare. Alături de datele socio‑demografice, chestionarul a inclus un set de întrebări astfel structurat încât să surprindă percepţia respondenţilor asupra: a) cauzelor infracţionalităţii în ţara noastră şi a principalelor modalităţi de combatere a fenomenului; b) scopului pedepsei cu închisoarea; c) condiţiilor de detenţie din penitenciarele româneşti; d) personalului penitenciarelor; e) instituţiei liberării condiţionate; f) eficienţei instituţiei penitenciare în ceea ce priveşte reabilitarea deţinuţilor.

3. Principalele rezultate ale cercetării

3.1. Aprecieri ale populaţiei investigate cu privire la cauzele infracţionalităţii şi principalele modalităţi de prevenire a fenomenului

Pentru a putea aprecia locul pe care îl ocupă fenomenul criminalităţii în ansamblul preocupărilor publicului, respondenţii au fost rugaţi să îşi exprime opiniile cu privire la principalele motive pentru care oamenii comit infracţiuni. În acest sens, le‑a fost prezentată o listă cu 13 variante de răspuns, din care au avut posibilitatea să aleagă maximum trei.

Analiza datelor relevă că cele mai multe răspunsuri privind cauzele criminalităţii s‑au îndreptat către explicaţii de natură socială, cum ar fi: sărăcia şi lipsurile materiale (68%), urmate de lipsa de educaţie (52%), acestea fiind şi cele mai importante motive pentru care populaţia investigată consideră că oamenii se implică în activităţi infracţionale. Pe locurile următoare, în ierarhia răspunsurilor oferite de cei intervievaţi, s‑au situat motivele de natură psihosocială, dintre care influenţa negativă a anturajului a cumulat ponderea cea mai mare: 49%. Consumul de alcool – ca factor favorizant şi declanşator al activităţilor infracţionale – a însumat o treime din totalul răspunsurilor, iar consumul de droguri mai puţin de o cincime (18%). Motivele asociate unor factori normativi şi juridici au cumulat ponderi ceva mai reduse. Astfel, doar 15% din răspunsuri au indicat caracterul prea blând al sancţiunilor drept motivul principal pentru care oamenii săvârşesc fapte penale, iar necunoaşterea legii a însumat doar 11% din totalul răspunsurilor. Motivele asociate unei cauzalităţi de tip psihologic, care conferă importanţă unor factori emoţionali precum ura, gelozia, invidia, dorinţa de răzbunare, ambiţia sau dorinţa de a deveni cineva au întrunit ponderile cele mai reduse, fiind percepute de subiecţi ca având un rol marginal în etiologia comportamentului infracţional.

Pentru a identifica opiniile subiecţilor cu privire la soluţiile şi măsurile care pot contribui la diminuarea fenomenului infracţionalităţii, acestora le‑a fost prezentată o listă de şase posibile măsuri, din care au fost rugaţi să opteze pentru maximum trei. Conform opiniilor exprimate de respondenţi, principalele măsuri care vizează stoparea sau reducerea actelor de infracţionalitate sunt de ordin educativ, majoritatea subiecţilor considerând că cel mai important mijloc prin care oamenii pot fi împiedicaţi să comită infracţiuni îl constituie investiţia în educaţia copiilor (74%). Pe locurile următoare s‑au plasat măsurile de tip economic şi social, respectiv asigurarea mai multor locuri de muncă (53%) şi adoptarea unor măsuri de protecţie socială mai eficiente (51%). Ele sunt urmate, ca pondere, de soluţiile de natură juridică. Cu toate că doar 15% din răspunsuri au indicat caracterul prea blând al pedepselor ca fiind motivul principal care îi determină pe oameni să comită infracţiuni, 44% dintre opţiunile subiecţilor cu privire la modalităţile de prevenire şi combatere a infracţionalităţii au vizat accentuarea laturii punitiv‑represive a sancţiunilor, respectiv înăsprirea pedepselor, în timp ce circa 31% din totalul răspunsurilor susţin creşterea numărului de poliţişti pe stradă. În opinia participanţilor la anchetă, construirea mai multor penitenciare nu reprezintă decât în mică măsură (4%) o soluţie pentru reducerea infracţionalităţii.

Întrebaţi în legătură cu necesitatea construirii unor penitenciare noi, peste jumătate dintre subiecţii intervievaţi (58%) resping o asemenea măsură. Totuşi, ceva mai mult de o treime (38%) consideră că ar trebui să fie construite noi locuri de detenţie, iar 4% dintre respondenţi nu ştiu sau nu răspund. Credem că realizarea unor noi aşezăminte corecţionale aduce în dezbatere o serie de aspecte sensibile publicului larg, precum cele legate de costurile financiare ale unei astfel de investiţii. În plus, ea trezeşte sentimente de teamă şi insecuritate în rândul cetăţenilor şi poate avea efecte stigmatizante la nivelul acelor comunităţi în care se doreşte construirea penitenciarelor. În condiţiile în care această idee este tot mai des vehiculată de guvernanţi drept unica soluţie la problema supraaglomerării sistemului corecţional românesc, rezultatele studiului nostru – reamintim unul exploratoriu – indică faptul că aceasta nu ar întruni sprijinul majorităţii cetăţenilor.

3.2. Opinii ale subiecţilor cu privire la scopul pedepsei cu închisoarea şi la liberarea condiţionată

Rugaţi să indice modul în care ei percep finalitatea şi scopul pedepselor privative de libertate, cei mai mulţi dintre respondenţi (45%) au atribuit pedepselor custodiale rolul de resocializare şi reintegrare a infractorilor în societate. Pe locurile următoare, subiecţii au plasat, cu ponderi relativ similare, rolul de disuasiune (30%) şi cel de protejare a societăţii împotriva infractorilor (28%). În schimb, doar 20% dintre răspunsuri au indicat funcţia retributivă a instituţiilor penitenciare, considerând că, în închisoare, infractorii sunt obligaţi să ispăşească pedeapsa pentru răul pe care l‑au făcut unui alt membru al societăţii. Cele mai puţine răspunsuri (11%) a acumulat opţiunea care atribuie pedepselor privative de libertate scopul de a‑i ţine izolaţi pe infractori de restul societăţii şi de a‑i pune în incapacitatea de a încălca legea.

3.3. Opinii ale subiecţilor cu privire la scopul şi finalitatea pedepsei cu închisoarea

Solicitaţi să indice care consideră că este scopul pedepselor privative de libertate, cei mai mulţi dintre respondenţi (45%) au atribuit pedepselor custodiale rolul de resocializare şi reintegrare a infractorilor în societate. Pe locurile următoare, subiecţii au plasat, cu ponderi relativ similare, rolul de disuasiune (30%) şi cel de protejare a societăţii împotriva infractorilor (28%). Aproximativ 20% dintre răspunsuri s‑au îndreptat către funcţia retributivă a instituţiilor penitenciare, considerând că, în închisoare, infractorii sunt obligaţi să ispăşească pedeapsa pentru răul pe care l‑au făcut unui alt membru al societăţii. Cele mai puţine răspunsuri (11%) a acumulat opţiunea care atribuie pedepselor privative de libertate scopul de a‑i ţine izolaţi pe infractori de restul societăţii şi de a‑i pune în imposibilitatea de a încălca legea.

3.4. Imaginea instituţiei penitenciare în rândul publicului investigat

Mediatizarea intensă, în ultima vreme, a instituţiilor penitenciare, dar şi informaţiile şi experienţele pe care le au respondenţii în această privinţă, reprezintă nu numai o sursă de informare pentru subiecţii investigaţi, dar şi o bază a constituirii unor curente de opinie orientate în direcţia învestirii penitenciarelor cu o serie de aprecieri şi evaluări.

Informaţiile pe care respondenţii le au, referitor la penitenciare şi la ceea ce se întâmplă între zidurile acestora, sunt preponderent negative (60% dintre aceştia). Un procent important al persoanelor participante la anchetă (26%) deţine informaţii mixte şi doar 12% informaţii pozitive. Rezultatele nu sunt surprinzătoare, în condiţiile în care mass‑media rămân principala sursă de informare a publicului în legătură cu mediul carceral şi viaţa din detenţie. Este bine ştiut că, de cele mai multe ori, presa, în căutarea senzaţionalului, mediatizează cu precădere evenimentele negative, cu potenţial emoţional ridicat, precum evadările, corupţia angajaţilor din sistemul penitenciar, amploarea fenomenului „telefoanelor mobile” etc. În mod evident, astfel de descrieri perpetuează o imagine negativă a penitenciarelor în rândul publicului, care poate diminua încrederea acestuia în eficienţa instituţiei în ceea ce priveşte îndeplinirea scopului său de disuasiune/reabilitare a infractorilor.

3.5. Percepţia populaţiei investigate privind durata pedepselor privative de libertate şi condiţiile de viaţă din penitenciarele româneşti

În ceea ce priveşte modul în care respondenţii evaluează durata pedepselor cu închisoarea, datele obţinute din cumularea răspunsurilor au evidenţiat că aproape 40% dintre aceştia apreciază ca fiind potrivită durata pedepselor privative de libertate, în timp ce o proporţie relativ similară (36%) le consideră mici şi foarte mici.

În contextul adoptării Noului Cod Penal, care prevede, între altele, diminuarea cuantumului pedepselor cu închisoarea, este interesant faptul că doar puţin peste o cincime apreciază durata pedepselor actuale ca fiind mare şi foarte mare. Cifrele oficiale arată însă că România este una dintre ţările membre U.E cu durata cea mai mare a pedepselor cu închisoarea. Datele Consiliului Europei indică, în acest sens, faptul că România se află cu mult sub media europeană în ceea ce priveşte procentul persoanelor condamnate la pedepse cu închisoarea mai mici de un an de zile (3.5% comparativ cu 25% media europeană) şi peste această medie în ceea ce priveşte proporţia celor sancţionaţi cu pedepse privative de libertate mai mari de 5 ani (47% faţă de 34%).

Specialiştii atrag atenţia asupra faptului că pedepsele îndelungate duc la creşterea vulnerabilităţii deţinuţilor şi la o scădere a şanselor de reintegrare socială ulterioară: după câţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine o problemă de adaptare: cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul în care concep viaţa lor viitoare devine obstacol pentru ceea ce numim competenţa de viaţă în lumea actuală (Florian Gheorghe, 2006, p. 72).

În mod surprinzător, în pofida imaginii negative create în mass‑media cu privire la condiţiile de detenţie din închisorile româneşti, circa 60% din populaţia investigată consideră că, în penitenciare, persoanele private de libertate se bucură de condiţii bune şi foarte bune. Doar o treime apreciază condiţiile de detenţie ca fiind proaste şi foarte proaste, în timp ce un procent de 7% nu a putut evalua calitatea condiţiilor din mediul penitenciar.

În acelaşi registru se înscriu şi opiniile referitoare la condiţiile de viaţă oferite în penitenciare, în ultimii ani. Astfel, circa 62% dintre persoanele chestionate apreciază că acestea s‑au îmbunătăţit. Pentru 23% condiţiile au rămas neschimbate, iar pentru 7% s‑au înrăutăţit.

Pentru a ne asigura că aceste aprecieri sunt reale, li s‑a solicitat subiecţilor să estimeze şi care sunt cele mai importante dificultăţi şi neajunsuri care există, în prezent, în penitenciare. Într‑o proporţie covârşitoare (peste două treimi), respondenţii au plasat pe primul loc supraaglomerarea, ea fiind şi cea mai presantă problemă cu care se confruntă penitenciarele româneşti. De altfel, statisticile oficiale arată că, într‑adevăr, unităţile de detenţie din ţară sunt suprapopulate. O analiză a datelor existente pe site‑ul oficial al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor relevă faptul că mai bine de 80% din închisori au un nivel de ocupare de peste 100%. Unul dintre penitenciare are un grad de ocupare de peste 200%, 7 din unităţile de detenţie au un indice de ocupare cuprins între 150 şi 200%, 19 au între 100‑150% şi doar 6 (din 33) sub 100%. Datele Consiliului Europei evidenţiază că România are una din cele mai ridicate rate ale ocupării din U.E. Potrivit statisticilor anuale întocmite de specialiştii acestei instituţii, în 2013, România se clasa pe locul al optulea din punctul de vedere al densităţii populaţiei carcerale, fiind depăşită doar de Italia, Ungaria, Cipru, Belgia, Grecia, Portugalia şi Franţa (Aebi şi Delgrande, 2014, p. 60). Calculul capacităţii legale de deţinere arată că, în penitenciarele româneşti, se înregistrează un deficit de 11.170 locuri de cazare, raportat la normele CEDO şi CPT de 4mp/deţinut.

Pe locurile următoare în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă instituţiile penitenciare, respondenţii plasează lipsa banilor (57%), deficitul de resurse umane (41%) şi numărul insuficient al personalului de specialitate (37%), ele fiind şi problemele care, în opinia subiecţilor intervievaţi, afectează în mare măsură unităţile de detenţie din ţară. De altfel, aceleaşi date ale Consiliului Europei relevă că, în România, raportul dintre numărul de deţinuţi şi numărul de supraveghetori este de 8.8, al doilea ca valoare din U.E. după Republica Cehă, iar cel dintre numărul de deţinuţi şi numărul personalului de specialitate de 23.0, din nou, unul din cele mai mari din cadrul Uniunii. Este evident faptul că oferirea unor condiţii decente de cazare şi tratament persoanelor private de libertate, angajarea unui număr suficient de agenţi şi specialişti reprezintă factori determinanţi pentru realizarea finalităţii sociale a instituţiei, altminteri fiind puse în pericol obiectivele demersurilor educative, al relaţionării adecvate cu personalul, al menţinerii unei atmosfere umane în unităţile de detenţie, al sprijinirii eficiente a persoanelor private de libertate de a se dezvolta în plan personal şi social, astfel încât după liberare să nu mai comită infracţiuni.

Alte probleme ale sistemului penitenciar românesc, considerate de respondenţi la fel de importante, dar care au întrunit ponderi mai mici (21‑30%), sunt corupţia şi numărul mic de activităţi pe care penitenciarele le pun la dispoziţia deţinuţilor. Potrivit opiniilor exprimate de subiecţi, slaba pregătire profesională a personalului din instituţiile penitenciare afectează doar în mică măsură sistemul penitenciar din România.

Interesant este faptul că, în cadrul unei cercetări, realizate în cursul anului 2000, la care au participat familiile deţinuţilor, acestea au indicat ca principală problemă pentru cei aflaţi în penitenciare inactivitatea, urmată de lipsa afinităţilor cu colegii de cameră şi calitatea hranei (Florian Gheorghe, 2006, pag. 208). Diferenţele între rezultatele obţinute atunci şi cele din cadrul cercetării noastre indică schimbări la nivelul percepţiei faţă de condiţiile din penitenciare, în sensul îmbunătăţirii acestora în ultimii ani, ceea ce s‑a reflectat şi în estimările subiecţilor chestionaţi.

Plecând de la percepţia intensă a existenţei unor dificultăţi şi probleme cu care se confruntă penitenciarele româneşti, s‑a solicitat subiecţilor să aprecieze, totodată, dacă resursele financiare alocate acestor instituţii sunt suficiente pentru ca ele să‑şi poată realiza scopurile şi finalităţile pentru care au fost create.

În pofida unor opinii şi aprecieri vehiculate în ultima vreme, care compară adeseori penitenciarele cu instituţii similare din sistemul de educaţie, sanitar sau al protecţiei sociale, apreciind că primele au la dispoziţie sume de bani prea mari în comparaţie cu cele din a doua categorie, mai mult de jumătate dintre respondenţi (54%) opinează că resursele financiare alocate penitenciarelor sunt prea puţine în raport cu obiectivele şi misiunea acestora. Peste o pătrime dintre respondenţi (26%) consideră că bugetul alocat este suficient, iar 9% că este prea mare, în timp ce 10% nu se pronunţă asupra acestui subiect.

Studiile şi cercetările efectuate în diverse ţări în zona sociologiei penitenciare au demonstrat că încarcerarea impune anumite deprivări şi frustrări persoanelor condamnate, indiferent de durata pedepsei pe care acestea o au de executat (Sykes [1958] 2007, Flangan, 1980, 1981). Pentru a identifica opinia publicului cu privire la problemele pe care le întâmpină deţinuţii în închisoare, subiecţilor li s‑a cerut să aleagă trei variante de răspuns dintr‑o listă care a inclus treisprezece posibile aspecte problematice ale vieţii în detenţie. Opţiunile fac referire la caracteristicile de instituţie totală, pe care le însumează penitenciarul, în sensul surprins de Erving Goffman (2004, p.11), şi anume, loc de existenţă şi de muncă, în care un număr de indivizi, cu o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi administrată în mod formal. În acest sens, încarcerarea antrenează modificări ale modului de viaţă al persoanei private de libertate prin: restrângerea libertăţii personale, în contextul unui spaţiu de mişcare limitat, a împărţirii mediului de viaţă cu ceilalţi şi al renunţării la o parte din obiectele personale, prin reducerea numărului relaţiilor interpersonale şi precarizarea acestora, prin absenţa relaţiilor familiale şi diminuarea suportului acesteia, dar şi prin obligaţia de a se încadra într‑un program zilnic bine stabilit, prin monotonia vieţii cotidiene şi reducerea semnificativă a posibilităţii de a îndeplini diverse roluri sociale. Aceste aspecte particulare ale mediului carceral determină raportarea diferită la valori, principii, aspecte importante ale existenţei, schimbarea ierarhiei acestora în funcţie de trebuinţele percepute ca fiind nesatisfăcute, dar şi transformări la nivelul unor componente ale personalităţii, în conduitele persoanei private de libertate.

Potrivit opiniei exprimate de subiecţi, cel mai dificil aspect căruia deţinuţii trebuie să îi facă faţă, pe perioada pedepsei, îl reprezintă separarea de familie, 54% din totalul răspunsurilor făcând referire la acest aspect. Pe locul secund, respondenţii plasează conduitele agresive ale celorlalţi deţinuţi (37%). Timpul mare petrecut de persoanele private de libertate pe camerele de deţinere, de regulă fără a desfăşura o activitate utilă, dar şi condiţiile de cazare, sunt, de asemenea, considerate, de către aproximativ o pătrime dintre cei intervievaţi, drept aspecte ce ridică probleme importante deţinuţilor.
Pe de altă parte, populaţia investigată apreciază că regulamentul prea strict al penitenciarului, activităţile insuficiente şi condiţiile de hrană sunt aspecte ce îi nemulţumesc pe deţinuţi într‑o măsură mai mică, doar 17‑18% din totalul răspunsurilor vizând cele trei aspecte menţionate. De asemenea, respondenţii consideră că lipsa intimităţii şi absenţa posibilităţii de a munci pe perioada detenţiei sunt aspecte care afectează în mai mică măsură calitatea vieţii persoanelor încarcerate. Pe ultimele locuri în ierarhia problemelor pe care deţinuţii le întâmpină în penitenciar, subiecţii plasează calitatea asistenţei medicale, atitudinea aspră a supraveghetorilor şi conţinutul programelor educative şi de asistenţă psihosocială.

Această ierarhizare, realizată de respondenţi, a dificultăţilor cu care se confruntă persoanele încarcerate, diferă în mod semnificativ de cea a deţinuţilor. Astfel, potrivit rezultatelor unui studiu efectuat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor în anul 2010, aspectele legate de calitatea vieţii în detenţie faţă de care deţinuţii îşi exprimă nemulţumirea, sunt, în primul rând, cele asociate asigurării nevoilor primare: hrană, sănătate, confort şi igienă. În schimb, aspectele faţă de care se declară mulţumiţi sunt, între altele, cele referitoare la comportamentul celorlalţi deţinuţi, siguranţa personală în penitenciar şi timpul petrecut în aer liber.

Pentru a evalua modul în care subiecţii percep anumite aspecte ale detenţiei, aceştia au fost rugaţi să indice în ce măsură sunt de acord cu un set de cinci afirmaţii. În mod surprinzător, peste 70% din cei intervievaţi consideră în mare şi foarte mare măsură că în penitenciarele româneşti sunt respectate drepturile omului, în timp ce doar o cincime este de părere că în sistemul corecţional drepturile omului sunt respectate în mică şi foarte mică măsură. Un procent de 9% nu şi‑a exprimat opinia cu privire la acest aspect.

Aceste constatări reieşite din cercetarea noastră sunt cu atât mai semnificative cu cât problematica drepturilor reprezintă un subiect sensibil şi din perspectiva percepţiei persoanelor private de libertate, deoarece izolarea de familie, preocupările anterioare şi intrarea într‑un alt tip de existenţă, condusă după reguli clare, ce trebuie respectate, determină o preocupare deosebită faţă de sine, o centrare asupra propriei persoane, care încearcă să contracareze sentimentul de eşec personal, de perioadă din viaţă irosită, ca urmare a încarcerării. În consecinţă, mulţi dintre deţinuţi se află într‑o stare de lamentare continuă, într‑o nemulţumire permanentă faţă de condiţiile de detenţie, hrană, asistenţă medicală, ceea ce generează numeroase solicitări nejustificate, plângeri, atitudini revendicative. Acestea sunt şi mai pregnante în unităţile de detenţie care nu asigură o ofertă satisfăcătoare de programe şi activităţi culturale, educative, sportive etc. Dar, chiar dacă nemulţumirea deţinuţilor faţă de condiţiile oferite de penitenciar a fost şi va rămâne o caracteristică definitorie pentru felul în care se raportează la mediul carceral, aceasta nu trebuie să fie un impediment pentru angajaţii penitenciarului de a se preocupa constant de îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de trai, în vederea apropierii acestora de condiţiile oferite în societate, în acord cu principiile de bază ale Recomandării Consiliului Europei privind Regulile Penitenciare Europene.

O majoritate covârşitoare dintre subiecţi (peste 87%) consideră că deţinuţii ar trebui să participe, în mod obligatoriu, pe perioada executării pedepsei, la muncă, iar circa două treimi sunt de părere, în mare şi foarte mare măsură, că în penitenciare, deţinuţii au mai multe drepturi decât obligaţii. Pe de altă parte, deşi aşa cum am menţionat anterior, cei mai mulţi dintre respondenţi consideră că scopul principal al închisorii îl reprezintă reabilitarea şi reformarea conduitei infractorilor, majoritatea îşi exprimă neîncrederea în eficienţa închisorii în ceea ce priveşte îndeplinirea acestei misiuni, văzând în închisori veritabile „şcoli ale crimei”, în care indivizii se specializează în comiterea de infracţiuni. Analiza acestor date este utilă şi în contextul cifrelor cuprinse în statisticile administraţiei centrale, care arată că ponderea recidiviştilor era, la data de 31 decembrie 2014, de 43% din totalul populaţiei carcerale, în scădere faţă de anii precedenţi.

Această constatare este confirmată şi de estimările a peste jumătate dintre respondenţi care susţin că programele care se desfăşoară în penitenciare îi ajută pe deţinuţi doar în mică şi foarte mică măsură să îşi îndrepte comportamentul. În mod complementar, aproape jumătate dintre cei intervievaţi subscriu la ideea larg vehiculată în literatura de specialitate, potrivit căreia închisoarea funcţionează ca o adevărată şcoală a crimei, unde deţinuţii învaţă de la colegii de celulă noi tehnici şi modalităţi de comitere a unei game foarte variate de infracţiuni. Astfel, 46% consideră în mare şi foarte mare măsură că penitenciarele sunt şcoli ale crimei, care promovează comportamentul infracţional, oferindu‑le deţinuţilor „oportunitatea” de a se specializa în comiterea de infracţiuni. Interesant este că, într‑o pondere aproape similară, subiecţii susţin această idee în mică şi foarte mică măsură.

3.6. Estimarea eficienţei instituţiei penitenciare

Majoritatea experţilor din domeniul politicilor penale, practicienilor implicaţi în realizarea actului de justiţie, dar şi a cercetătorilor, împărtăşesc opinia potrivit căreia pedepsele privative de libertate nu au doar un rol punitiv, ci şi unul educativ, care presupune reabilitarea socială a infractorilor în baza unor măsuri şi activităţi specifice de tratament şi educaţie. Pentru acest motiv, în cadrul studiului, ne‑am propus să vedem care este percepţia publicului asupra eficienţei instituţiei penitenciare în ceea ce priveşte reabilitarea deţinuţilor. Rezultatele relevă că aproape două treimi din totalul respondenţilor (63%) consideră că penitenciarele din ţară sunt puţin, foarte puţin sau chiar deloc eficiente din acest punct de vedere.

Pentru a ne asigura că aceste aprecieri sunt reale, o întrebare suplimentară a vizat modul în care subiecţii percep efectele închisorii asupra comportamentului deţinuţilor, reieşind că doar o pătrime consideră că închisoarea are un impact pozitiv asupra persoanelor private de libertate, acestea reuşind să îşi îndrepte comportamentul şi să devină persoane mai bune în detenţie. În schimb, aproape 30% susţin contrariul, respectiv faptul că închisoarea exercită o serie de efecte negative asupra deţinuţilor, înrăindu‑i şi amplificându‑le acestora conduitele antisociale. Cei mai mulţi (40%) apreciază, însă, că penitenciarele nu au nici un efect pozitiv, nici unul negativ. Conform opiniei acestora, infractorii intră în închisoare cu un set de atitudini şi comportamente care rămân neschimbate în perioada pe care o petrec în detenţie.

Deşi, aşa cum am arătat, doar în opinia unui mic număr de respondenţi, penitenciarul ar putea influenţa în mod pozitiv deţinuţii, 76% dintre cei chestionaţi îşi exprimă convingerea că aceştia au totuşi capacitatea de a deveni oameni cinstiţi. 19% sunt în dezacord cu speranţa că cei care au ispăşit o pedeapsă în penitenciar pot să se schimbe în bine din punct de vedere moral, iar 5% nu răspund.

4. Unele concluzii ale studiului

Studiul a relevat faptul că populaţia investigată este relativ bine orientată în ceea ce priveşte perceperea rolului, funcţiilor şi finalităţilor pedepsei cu închisoarea, a dificultăţilor şi disfuncţiilor existente în sistemul penitenciar, precum şi a soluţiilor de optimizare şi reformare a acestuia.

Majoritatea respondenţilor consideră că principalele motive pentru care indivizii se implică în activităţi infracţionale sunt cele de natură socială, motiv pentru care principalele măsuri ce vizează stoparea sau, cel puţin, reducerea actelor de infracţionalitate sunt, conform opiniei exprimate de subiecţi, cele de ordin educativ şi socioeconomic, şi mai puţin cele de natură juridică.

De asemenea, puţin peste o cincime din populaţia investigată apreciază durata pedepselor cu închisoarea în România ca fiind mare şi foarte mare, în timp ce majoritatea consideră că pedepsele privative de libertate sunt fie potrivite ca durată, fie mici şi foarte mici. O asemenea percepţie poate indica un sprijin popular redus al măsurilor prevăzute în Noul Cod Penal referitoare la diminuarea cuantumului pedepselor cu închisoarea.

Sfaturile persoanelor chestionate adresate persoanelor care se liberează din penitenciar se referă cu precădere la evitarea comiterii unei alte infracţiuni, la respectul legii, la opţiunea pentru o viaţă cinstită, precum şi la căutarea unui loc de muncă, deprinderea unei meserii şi integrarea pe piaţa muncii.

În ceea ce priveşte reducerea criminalităţii, subiecţii au opinii relativ contradictorii: pe de o parte, aceştia consideră că se poate realiza prin resocializarea foştilor deţinuţi, iar pe de altă parte, prin menţinerea acestora o perioadă cât mai îndelungată în penitenciar. De asemenea, în opinia majorităţii respondenţilor, implicarea comunităţii şi a instituţiilor statului ar reprezenta soluţiile optime pentru sprijinirea reintegrării sociale a foştilor deţinuţi.

Opiniile subiecţilor privind factorii care ar sprijini deţinuţii să se reintegreze în societate, împiedicând recidiva acestora, par a fi în acord cu cele exprimate de experţi, care sugerează că orice programe şi activităţi li s‑ar oferi acestora pe durata încarcerării, nu pot avea eficienţa scontată atât timp cât nu se aduc schimbări în viaţa concretă a acestora prin calificarea într‑o meserie, asigurarea unui loc de muncă după liberare, prestarea unei munci pe timpul detenţiei, şcolarizarea.

O pondere semnificativă a respondenţilor este de părere că în penitenciarele româneşti condiţiile de detenţie sunt bune şi foarte bune, deşi afirmă în proporţie mare că au fost expuşi la informaţii negative despre acestea şi admit că sistemul corecţional se confruntă cu o serie de probleme, dintre care cele mai grave sunt: supraaglomerarea, lipsa banilor şi deficitul de resurse umane.

Analiza opiniilor exprimate indică şi o îmbunătăţire a imaginii penitenciarului, în sensul că, spre deosebire de studii realizate în anii anteriori, majoritatea subiecţilor apreciază că în închisorile româneşti sunt respectate drepturile omului. Pe de altă parte, jumătate din numărul respondenţilor continuă să se ralieze percepţiei potrivit căreia programele desfăşurate în penitenciare au o eficienţă mică şi foarte mică.

Principala sarcină a personalului din penitenciar este, în opinia respondenţilor, aceea de a‑i ajuta pe deţinuţi să înţeleagă faptul că au greşit şi să nu mai comită, în viitor, alte infracţiuni. Pe locul secund, subiecţii plasează sarcina de a supraveghea şi păzi persoanele private de libertate.

Majoritatea celor intervievaţi îşi exprimă neîncrederea în eficienţa închisorii în ceea ce priveşte reabilitarea şi reformarea conduitei deţinuţilor. Astfel, circa două treimi din totalul respondenţilor consideră că penitenciarele din ţară sunt puţin, foarte puţin sau deloc eficiente în ceea ce priveşte reabilitarea socială a infractorilor. În mod complementar, peste trei pătrimi consideră că mulţi şi foarte mulţi deţinuţi nu reuşesc să se reintegreze social după liberarea din instituţiile penitenciare şi se reîntorc la activităţile infracţionale.

Pentru a obţine concluzii cu grad mare de generalitate, studiul de faţă ar trebui extins în rândul unui eşantion reprezentativ la nivelul întregii populaţii. De asemenea, pentru o imagine cât mai cuprinzătoare cu privire la percepţia penitenciarului, care să conducă la concluzii generatoare de măsuri eficiente, propunem extinderea studiului şi asupra percepţiei familiilor celor aflaţi în detenţie, pentru a obţine o imagine mai completă despre sistemul penitenciar.

Bibliografie
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Raport studiu de evaluare a nevoilor realizat în cadrul proiectului Creşterea şanselor de incluziune socială a persoanelor aflate în detenţie prin o mai bună educaţie, informare a societăţii şi îmbunătăţirea activităţilor în penitenciar, finanţat prin FSE‑POSDRU.
Aebi Marcelo, Natalia Delgrande, Council of Europe Annual Penal Statistics. SPACE I, Strasbourg, mai 2013.
Arditti Joyce A. April L. Few, Mothers’ Reentry into Family Life Following Incarceration, în „Criminal Justice Policy Review”, vol. 17, nr. 1, 2006, pp. 103‑123.
Banciu Dan, Sociologie juridică, Bucureşti: Lumina Lex, 2006
Banciu Dan, Percepţia juridică a sistemului de justiţie din România, în „Revista Română de Sociologie”, nr. 3‑4, 2014.
Blumstein Alfred Selective Incapacitation as a Means of Crime Control, în „American Behavioral Scientist”, vol. 27, nr. 1, septembrie‑octombrie 1983, pp. 87‑108.
Bonta James, D.A. Andrews, Risk‑Need‑Responsivity Model for Offender Assessment and Rehabilitation, Her Majesty the Queen in Right of Canada, 2007, nr. PS3‑1/2007‑6
Cullen Francis T., Paul Gendreau, Assessing Correctional Rehabilitation: Policy, Practices and Prospects, în „Criminal Justice”, vol. 3 (editor: J. Horney), Washington: National Institute of Justice, 2000.
Dâmboeanu Cristina, Prisons in Romania. Effects on Offenders’ Lives, Bucureşti: Tritonic, 2015.
Durkheim Émile, Deux lois d’évolution pénale, în „L’Année Sociologique”, 1899‑1900.
Flanagan Timothy J., Time served and institutional misconduct. Patterns of involvement in disciplinary infractions among long‑term and short‑term inmates, în „Journal of Criminal Justice”, vol. 8, 1980, pp. 357‑ 367.
Flanagan Timothy J., Dealing With Long‑Term Confinement: Adaptive Strategies and Perspectives Among Long‑Term Prisoners, în „Criminal Justice and Behavior”, vol. 8, 1981, pp. 201‑222.
Foucault Michel, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere din limba franceză, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, ediţia a doua, Piteşti: Editura Paralela 45, 2005.
Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Bucureşti: Editura Oscar Print, 2006.
Goffman Erving, Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate, traducere Anacaona Mîndrilă, Iaşi: Editura Polirom, 2004.
Hirschsfield Paul, Alex Piquero, Normalization and legitimation: modeling stigmatizing attitudes toward ex‑offenders, în „Criminology”, vol. 48, nr. 1, pp. 27‑55, 2010.
Hough Michael, Roberts, J., Attitudes to punishment: Findings from the British Crime Survey. Home Office Research Study 179. London: Home Office, 1998.
Hough Michael, Roberts, J., Sentencing trends in Britain. Public knowledge and public opinion, în „Punishment and Society”, vol. 1, nr. 1, pp. 11‑26, 2005.
Murray J., The effects of imprisonment on families and children of prisoners, în „The Effects of Imprisonment” (editori: Alison Liebling and Shadd Maruna), Cullompton: Willan Publishing, 2005, pp. 442‑462.
Nagin D.S., Deterrence: Scaring Offenders Straight, în: Francis Cullen, Cheryl Lero Jonson, Correctional theory. Context andconsequences, Sage Publications, 2012, pp. 67‑98.
Hirschi Travis, Gottfredson Michael R., The Generality of Deviance, în McLaughlin, J. Muncie, Hughes G. (ed.), Criminological Perspectives, Sage Publication, 2001, pp. 151-160.
Recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre referitoare la Regulile Penitenciare Europene Rec (2006) 2.
Roberts Julian V., Mike Hough, Understanding Public Attitudes to Criminal Justice, McGraw‑Hill International, 2005.
Smith Rose, Roger Grimshaw, Renee Romeo, Martin Knapp, Poverty and Disadvantage among Prisoners’ Families, Joseph Rowntree Foundation, 2007.
Stănişor Emil, Universul carceral, Bucureşti: Oscar Print, 2004.
Sykes Grehsam M., The society of captives: a study of maximum security prison, Princeton University Press, [1958], 2007.
Ştefan Bruno, Mediul penitenciar românesc. Cultura şi civilizaţia carcerală, Institutul European, 2006.
Taxman Faye S., The Offender and Reentry: Supporting Active Participation in Reintegration, în „Federal Probation”, vol. 68, nr. 2, septembrie 2004, pp. 31‑35.
United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), Introductory Handbook on the Prevention of Recidivism and the Social Reintegration of Offenders. Criminal Justice Hanbook Series, New York, 2012.
Western Bruce, The Impact of Incarceration on Wage Mobility and Inequality, în „American Sociological Review”, vol. 67, nr. 4, 2002, pp. 526‑554
Wolfgang E. Marvin, Figlio Robert, Sellin Thorsten, Delinquency in a Birth Cohort, Chicago, University of Chicago Press, 1972.

Note:
1. O variantă a acestui articol a fost publicată şi în „Revista Română de Sociologie”, nr. 3-4/2016.2. Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20 iulie 2006.
3. Administrația Națională a Penitenciarelor, Raport de activitate pe anul 2014.

Salvează

Salvează

Salvează

Total 3 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*