Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Cristi Pantelimon: Terorismul, stadiul final al imperialismului?

Cristi Pantelimon: Terorismul, stadiul final al imperialismului?

Sfârșitul sfârșitului istoriei

Toate analizele istorice din ultimii 26 de ani sunt marcate de ideea sfârșitului de ev. După ce, în 1989, blocul militar, economic și ideologic al Moscovei s‑a dezintegrat, cei care se aflaseră până atunci de partea teroristi-pc-2016„bună” a istoriei s‑au grăbit să predice un sfârșit al acesteia care nu numai că nu a venit, dar se pare că nici nu va veni curând. „Sfârșitul istoriei” (Fukuyama) se apropie cu pași repezi de final, iar senzația că omenirea traversează o perioadă de turbulență geopolitică majoră se instalează definitiv în conștiințele oamenilor. Și totuși, refacerea vitalismului istoriei se face tot în registrul unui sfârșit: de data aceasta, din partea fostului bloc estic se predică și se practică un sfârșit al unipolarismului (excepționalismului american) și se caută cu obstinație un multipolarism în care Rusia, China, dar și Brazilia, Africa de Sud și India vor să devină protagoniste și să atragă în jocul lor cât mai multe state. În aceste condiții, pe care unii analiști nu se sfiesc să le identifice cu un al treilea Război Mondial deocamdată pornit în surdină, terorismul are locul lui, bine stabilit, dar mai greu de localizat pe o hartă oficială.

Dar ce este, de fapt, terorismul? Categorie greu de etichetat univoc, amestec de insurecție hiperlucidă și patos criminal dement, terorismul apare de fiecare dată la intersecția marilor falii geopolitice. Din acest punct de vedere, terorismul real care bântuie precum o stafie Europa actuală este mai mult decât un semn de îngrijorare, este o certitudine că Europa însăși se află pe o falie geopolitică majoră și că viitorul este departe de a fi liniștit sau previzibil.

Istoria foarte recentă a actelor teroriste începe „grandios”, am putea spune, cu atacul de la 11 septembrie 2001. Mitologia acestui act a devenit aproape insuportabilă. Chiar și astăzi, ecourile acelui moment sunt generatoare de surprize majore în planul relațiilor internaționale din categoria celor mai semnificative. Nu este chiar un lucru minor faptul că, în siajul unor zvonuri bine controlate cum că SUA ar da publicității o serie de pagini ascunse care, în raportul despre atacul de la 11 septembrie, ar incrimina Arabia Saudită[1], s‑a ajuns ca la ultima vizită la Riad a președintelui Obama acesta să nu fie întâmpinat la aeroport de regele saudit Salman[2]. Acest episod este în sine grăitor: chiar dacă în acest punct pot fi invocate elemente ce țin de funcționarea controlată a informațiilor despre atacurile teroriste, este clar în acest context că terorismul este instrumentalizat și că în dosul său se ascund, de fapt, interese și capabilități geopolitice, forțe cu tendințe globale și presiuni geostrategice de toate nuanțele.

În sine, terorismul nu face decât să atragă atenția asupra unui punct critic al ecuațiilor de putere globale.

Madridul, Londra, Parisul (de două ori!) sau, mai recent, Bruxelles‑ul sunt ținte alese cu grijă pentru a comunica o informație importantă. Reacția la terorism este și ea importantă din perspectiva comunicării geopolitice (există comunicare politică, dar mai importantă, în opinia noastră, este astăzi comunicarea geopolitică, disciplină încă nenăscută, dar deja la lucru!). Solidaritatea de după atacurile teroriste de la Paris din ianuarie 2015 pe care au afișat‑o liderii lumii occidentale începe astăzi să se faneze, dar lucrul acesta nu este recunoscut încă oficial. Ca orice furtună, și furtunile geopolitice sunt anunțate de line schimbări ale direcției vântului…

Ce știm despre furtuna geopolitică ce traversează lumea și Europa? Evenimentul major al sfârșitului de mileniu II a fost, fără îndoială, războiul din Golf, primul dintre ele și cel mai devastator totodată. La vremea aceea, Europa de Est era încă narcotizată de căderea cortinei de fier și de revenirea în „sânul” lumii democratice, occidentale. Și totuși, în interiorul acestei lumi, voci de primă mână spuneau deja adevăruri care atunci ni s‑ar fi părut impardonabile. „A fost războiul din Golf unul împotriva Europei?”, se întreba încă în 1991 un geopolitician de frunte austriac, Jordis von Lohausen. Răspunsul său era… mai mult decât afirmativ: „Războiul din Golf a fost el un război contra Europei? Observatorii neînfeudaţi ideologiilor dominante nu s‑au îndoit niciodată de lucrul acesta. Dar, după părerea mea, ziarul „Trenta Giorni”, editat la Vatican, a fost cel care a răspuns cel mai bine la această întrebare, prin intermediul unui profesor de ştiinţe politice de la Universitatea din Milano, Gianfranco Miglio: «Statele Unite au înţeles că dacă vor dori să nu cunoască acelaşi declin ca Uniunea Sovietică, vor trebui să facă un front contra adversarilor de mâine: în special Japonia şi Europa unită, al cărei centru va fi puterea economică germană. Nimănui nu‑i place să cadă de pe soclu. Statele Unite nu pot tolera o Europă ca cea de astăzi, o Europă care este o putere chiar fără a face mari eforturi pentru a fi, şi care depăşeşte America pe plan economic şi tehnologic. Când americanii şi‑au dat seama că într‑o bună zi nu vor mai avea nimic de spus în Europa, au pariat pe Orientul Apropiat, pe dominaţia pe care o puteau exercita asupra robinetelor petroliere ale Arabiei, de care vor depinde încă decenii de aici înainte Germania şi Japonia, atâta vreme cât ruşii, japonezii şi germanii nu vor putea exploata fără dificultăţi rezervele siberiene. Imediat ce aceste rezerve siberiene vor intra fără nicio problemă în calculele economice europene şi japoneze, Orientul Apropiat şi dominarea acestei zone de către orice putere exterioară îşi vor pierde importanţa economică, ceea ce nu înseamnă că zona îşi va pierde şi importanţa geopolitică: poziţia cheie a Orientului Apropiat nu se va modifica. Statele Unite au profitat de o ocazie, absenţa politică a URSS‑ului, iar această ocazie de moment fără îndoială că nu se va repeta vreodată»”[3].

În actuala conjunctură, probabil cea mai semnificativă schimbare de ordin geopolitic o reprezintă noua orientare a Germaniei din punct de vedere geostrategic. Această reorientare este deja teoretizată de dinaintea reunificării statului german, dar astăzi aspectul pe care‑l ia capătă accente directe și dramatice. O Germanie care „se întoarce spre Est”, o Germanie post‑occidentală, așa cum ne anunță și ne prezintă cu argumente solide un analist important ca Hans Kundnani nu poate fi decât un factor de schimbare major la nivelul întregii Europe Occidentale, dată fiind ponderea Germaniei în ansamblul mecanismului de funcționare al UE. După opinia lui Hans Kundnani, evenimentele de după criza ucraineană pot fi înțelese numai într‑un context mai larg: „Răspunsul german la criza ucraineană trebuie plasat în contextul unei slăbiri pe termen lung a ceea ce se numește Westbindung, adică ancorarea țării (Germaniei – n. C.P.) la Vest, în vigoare după război. Căderea zidului Berlinului și lărgirea Uniunii Europene au eliberat țara de dependența față de Statele Unite care îi impunea imperativul de a se proteja terorism-punctul-critic-nr-02-2016împotriva Uniunii Sovietice. În același timp, economia germană, foarte dependentă de exporturi, a devenit mult mai tributară față de cererea piețelor emergente, mai ales a celei chineze”[4].

„Ancorarea” Germaniei la Est este mai mult decât evidentă în ultima vreme. Ea poate fi detectată inclusiv în opoziția față de semnarea Tratatului Transatlantic (celebrul TTIP) pentru care SUA pledează și presează în același timp pe toate canalele. Un astfel de tratat ar crea o suprastructură gigantică economică și politică la nivelul statelor atlantiste, cu centrul la Washington. Se pare însă că o atare ipoteză este respinsă din ce în ce mai mult în Europa, în special în Germania, dar și în Franța. „Un NATO economic”, spun unii germani, invocând o dependență militară de SUA care se pare că nu le mai convine, pentru a sublinia respingerea fermă a prevederilor TTIP, prea favorabile marilor corporații americane în raport cu cele europene. Un economist german care nu menajează deloc partenerul transatlantic sugerează, nici mai mult nici mai puțin că TTIP ar fi un instrument de vasalizare a Europei și nu unul de parteneriat: „Preluarea puterii economice și juridice în Europa cu ajutorul TTIP este acompaniată de atacuri împotriva bastioanelor economice înainte de toate germane care nu sunt încă deținute de americani. Acum, este rândul VW”[5], afirmă Eberhard Hamer. Exemplele pot continua.

Franța, la rândul ei, pare categoric nemulțumită de prevederile TTIP, pe care, prin vocea unui intelectual de talia lui Alain de Benoist, le consideră antieuropene la modul profund, nu numai economic, ci și civilizațional și cultural. TTIP ar crea un spațiu prea mare de tipar neoliberal în economia și civilizația europeană, un spațiu al lipsei de reglementare care ar putea duce la dispariția elementelor de protecție socială, de protejare a denumirilor de origine, de eliminare a standardelor de mediu și de sănătate tipic europene. Mai mult, prin crearea acelor mecanisme de arbitraj comercial de tip privat, el ar pune economia europeană la dispoziția marilor companii private (americane, dar nu numai), ceea ce ar duce la dispariția oricărui element de suveranitate a comunităților și statelor europene în raport cu marile interese economice globale. Este util să medităm asupra acestor fraze scrise de Alain de Benoist pentru a avea imaginea unei falii de ordin cultural și geoeconomic care se deschide între SUA și Europa Occidentală: „Problema este că Statele Unite sunt astăzi în afara cadrelor dreptului internațional în materie ecologică, socială și culturală, că ele refuză să aplice principalele convenții asupra muncii, protocolul de la Kyoto asupra încălzirii climatice, convenția asupra biodiversității, convențiile UNESCO asupra diversității culturale etc. (…) Or, aceste reguli diferite pe cele două maluri ale Atlanticului sunt reflexul alegerii unor societăți diferite. Sub aparențe tehnice, normele și reglementările corespund unor preferințe colective care reflectă ideile pe care ni le facem despre protecția cetățenilor, corespund alegerilor socioculturale, realităților istorice, geografice, lingvistice, uneori chiar constituționale, tradițiilor regionale, raporturilor de forțe sociale”[6].

Terorismul și proiectul eșuat al neoconservatorilor americani

Având în imagine aceste elemente, este mai mult decât evident că, pe un astfel de teren minat de interese geoeconomice și strategice divergente, „cultura” teroristă poate oricând înflori, poate chiar ajutată din umbră de marii actori geopolitici.

Concret, actualele izbucniri de ordin terorist din Europa își au originea îndepărtată, în viziunea unui specialist de frunte al acestui domeniu, în încercarea neoconservatorilor americani de remodelare a Orientului Mijlociu. Totul a început, evident, cu războiul din Golf: „În 2003, americanii au comis eroarea de a declara război Irakului: o eroare absurdă, pe care continuă s‑o plătească, o eroare ideologică a neoconservatorilor americani care gândeau că vor remodela după placul lor Orientul Mijlociu. S‑au înșelat. Ei gândeau că vor schimba regimul în Irak, ceea ce nu a mers; gândeau că‑i vor forța mâna lui Bachar el‑Assad pentru ca acesta să înceteze să mai ajute Hezbollahul libanez, ceea ce nu a mers; au încercat să instaleze așa‑numita „democrație” în Irak, ceea ce nu a mers”[7]. Gérard Chaliand, cel care face aceste afirmații, este un specialist al Orientului Mijlociu și al istoriei terorismului, pe care a rezumat‑o într‑o lucrare coordonată împreună cu Arnaud Blin, o lucrare de mai bine de 800 de pagini, numită Historie du terrorisme. De lʼAntiquité à Daech (Fayard, 2015). La fel de criticabilă, din punctul său de vedere, este intervenția din Libia de îndepărtare a lui Gaddafi. O greșeală strategică occidentală, care a dus la apariția Daech. Interesant este că, din perspectiva lui Chaliand, Daech nu este o organizație teroristă, chiar dacă, în arsenalul său, în Europa, pot apărea și metode teroriste. Daech este o mișcare revoluționară și abia acest lucru poate face din ea un adversar redutabil. El încearcă să prezinte cât mai obiectiv cu putință această mișcare, care, spre deosebire de terorismul clasic, asumă un rol la vedere, o bătălie sau o luptă frontală cu adversarul (interesele străine, occidentale, dar nu numai, din zonă) și chiar un început de raționalitate de tip social: „Daech, se spune, este o mișcare «teroristă» sau «nihilistă»: este fals. Ei sunt niște revoluționari. Vorbesc aici ca un observator rece, fără a judeca valorile. Cum să pui mâna pe putere? Mao răspunde: trebuie să mobilizezi masele. Trebuie cadre care să meargă prin sate și să explice detaliile și motivele luptei. De ce, cum, care este inamicul? Prin intermediul unui proces de persuasiune/coerciție, ei vor ajunge la putere. Nu controlul teritoriului este cel care contează: de ani buni talibanii sunt cei care fac dreptatea în satele afgane. Ei sunt Statul. (…) Daech nu este numai masa de imbecili pe care o credem noi: sunt acolo oameni care gândesc. În Irak, ei distribuie electricitate, se îngrijesc de problemele sociale, țin școli. Ei îi uimesc pe cei mai tineri, care îi văd puternici, înarmați, bine îmbrăcați, cu prestigiu. Chiar dacă Daech va fi zdrobită, toate aceste lucruri vor rămâne în mintea acestor copii. Este o mișcare revoluționară pe care nu trebuie s‑o subestimăm”[8].

Așadar, elementul terorist este uneori doar una dintre fețele unei mișcări revoluționare, care ajunge să devină o forță și care amenință prin mai multe mijloace pe cel pe care‑l consideră dușman. În cazul de față, nu știm cine este dușmanul, dar putem intui că nu este departe de imaginea generică a Occidentului… imperialist! Aceste considerații ne fac să înțelegem mai bine de ce uneori terorismul a fost asimilat pe bună dreptate unor mișcări de natură tradiționalistă. Sau, dacă nu terorismul ca întreg, măcar anumite aspecte ale sale, înțeles ca luptă inegală a unei culturi sufocate de o civilizație material (militar, economic) superioară. Dihotomia cultură/civilizație, atât de uzitată de filosofia culturii de sorginte germană, poate fi aplicată cu succes și în acest caz: „Din acest punct de vedere, terorismul este o practică foarte tradițională, în sensul în care ea se referă la un tip de valori premoderne. Contestând legalitatea, valoare‑tip a ideologiilor burgheze născute din Revoluția Franceză, teroristul face legătura cu lanțul istoric al filosofiilor politice europene, cel al legitimităților tradiționale. Este dificil să se separe această fațetă a discursului terorist în măsura în care aceasta este în cea mai mare parte a cazurilor acoperită de referințe la ideologii moderne. Astfel, în cazul șiit, se constată un melanj de valori tradiționale, cel mai important fiind apelul la religie și referințe mult mai actuale, cum ar fi concepția leninistă asupra imperialismului. Așa fiind, nu există aici o contradicție de fond, ci mai degrabă o adaptare a mesajului revoluționar la o epocă dată”, spune Ange Sampieru[9].

Dacă un François Furet este, în contextul acesta, de părere că regimul democratic actual nu lasă loc pentru rezistență cetățeanului, este, într‑adevăr, cazul să ne întrebăm dacă „Imperialismul” de care vorbea Lenin nu este altceva decât Sistemul care se autogenerează zi de zi și împotriva căruia atitudinile teroriste sunt și ele supape raționale (duse la extrem) pentru a scăpa de malaxorul lui. Atitudine revoluționară, libertate individuală, apelul la religie, valori tradiționale sunt tot atâtea concepte care închid cercul acestui moment istoric, în care și Lenin și celebrul terorist american Unabomber își au locul lor privilegiat…

Am început aceste scurte considerații sugerând că furtunile geopolitice actuale vor duce semințele terorismului în toate zările, în funcție de interesele care stau în spatele actorilor globali. În același timp, trebuie să recunoaștem fenomenului terorist propria sa autodeterminare, ca factor de reacție la întregul ansamblu geopolitic global, care, indiferent de chipul pe care‑l poartă, se definește prin caracter străin față de valorile locale și indiferență grăbită față de locul pe care vremelnic îl ocupă, parțial sau total.

Note:

[1] http://www.dedefensa.org/article/les‑28‑pages‑en‑tete‑de‑page

[2] http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/obama‑‑considerat‑%E2%80%9 Elobbystul‑iranului‑‑414468

[3] http://www.estica.eu/article/a‑fost‑razboiul‑din‑golf‑unul‑impotriva‑europei/

[4] http://l‑arene‑nue.blogspot.ro/2015/03/quand‑lallemagne‑se‑tourne‑vers‑lest.html

[5] http://www.horizons‑et‑debats.ch/index.php?id=4865

[6] Alain de Benoist, Le traité transatlantique et autres menaces, Pierre‑Guillaume de Roux, Paris, 2015, pp. 16‑17.

[7] http://www.revue‑ballast.fr/gerard‑chaliand/

[8] http://www.revue‑ballast.fr/gerard‑chaliand/

[9] http://www.archiveseroe.eu/terrorisme-a48317610

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Cristi Pantelimon

Cristi Pantelimon (n. 1973) Sociolog, listă de lucrări scrise, coordonate sau îngrijite: – (coordonator), Modernităţi alternative, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2013; – (coordonator, împreună cu Antoine Heemeryck), La globalisation en perspective. Elites et normes, Ed. Niculescu, [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *