Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Orient versus Occident » Cristi Pantelimon: Identitatea naţională şi Europa. De la Ortega y Gasset la Nichifor Crainic

Cristi Pantelimon: Identitatea naţională şi Europa. De la Ortega y Gasset la Nichifor Crainic

Există la ora aceasta în Europa şi în lume opinia după care identitatea naţională ar fi un soi de impediment în calea unei dezvoltări culturale şi eco­nomice fără precedent, a unui viitor paşnic şi luminos (1). Această opinie se bazează, printre altele, pe o cercetare parţială (şi trunchiată) a trecutului, a istoriei, din care sunt decupate sec­venţele aşa‑zis naţionaliste – şi de aici, răbufnirile belicoase, conflictele între diferitele grupuri etnice etc. Pri­vit dintr‑o perspectivă hiperpacifistă, trecutul pare într‑adevăr o luptă surdă şi absurdă între diferite grupuri etnice. Rezolvarea acestei situaţii dramatice ar rezulta numai în urma eradicării rădăcinii belicoase din cadrul aces­tor grupuri etnice, rădăcidentitate-nationala-1ină care s‑ar găsi invariabil în zona naţionalismului, adică a dragostei exagerate de sine a neamurilor, a etniilor. În termeni actuali, o ţară nu poate fi cu adevă­rat prosperă şi paşnică dacă nu este „multiculturală”, adică dacă nu‑şi re­lativizează sau eventual chiar pierde definitiv unitatea, omogenitatea şi simţul diferenţei faţă de alte naţiuni.

Putem admite cu titlu de ipoteză această idee, după care sentimente­le naţionaliste prea marcate pot fi, la un moment dat, un factor de agravare a conflictelor dintre popoare. În ace­laşi timp însă este bine să cercetăm dacă, în afară de soluţia propusă de cei care militează pentru subminarea omogenităţii naţionale nu există şi alte formule de ieşire din criza „naţi­onalistă”.

Filosoful spaniol José Ortega y Gasset a dedicat o lucrare aparte me­ditaţiei asupra spiritului european în legătură cu ceea ce s‑ar putea numi spiritul naţional (2).

Filosoful spaniol este departe de a fi ceea ce se cheamă un „naţionalist”. Cu toate acestea, viziunea sa asu­pra naţiunii nu are nimic din actualele luări de poziţie care condamnă fără drept de apel orice recurs la ideea de unitate şi omogenitate naţională. Mai mult decât atât, trebuie să ţinem cont de faptul că Ortega scrie suita de studii care constituie baza lucrării de care vorbim pentru publicul german şi, poate mai important, imediat după al Doilea Război Mondial, în 1949. Momentul şi locul sunt semnificative: traumatizată de un război devastator, Europa avea, într‑adevăr, nevoie de o reconsiderare a ideii naţionale în paralel cu cea europeană, de o ree­valuare, în perspectivă filosofică şi istorică, a rolului pe care‑l joacă în conştiinţa europeană ideea naţională.

Astăzi, Europa nu se află, din ferici­re, în situaţia din 1949. Ea nu este, ca atunci, răvăşită de un război fratricid între popoarele europene (şi nu nu­mai europene). Din păcate, ultimele evoluţii politice şi geopolitice la nivel european arată semnele unei posibi­le viitoare confruntări, nedorite, între aceleaşi popoare europene. Respin­gând condamnarea naţionalismului sau a spiritului naţional operată de savantul englez Arnold Toynbee („The spirit of Nationality is a sour ferment of a new wine of democracy in the bot­tles of Tribalism”, spunea Toynbee), Ortega y Gasset reuşeşte performan­ţa de a împăca trecutul istoric, spiritul naţional, tradiţia fiecărui popor şi ide­ea propriei identităţi cu ideea mai ge­nerală a spiritului european, cu ideea europeană.

Demersul lui Ortega y Gasset este la început unul de natură sociologică. El defineşte orice societate prin ideea unor „locuri comune”, adică prin ideea unor elemente de împărtăşire a acelo­raşi experienţe, cadre, manifestări: „În ordine mentală, realitatea socială se compune exclusiv din „locuri comu­ne”. Or, la rândul lor, o parte din aces­te locuri comune constau în „opinia” valabilă potrivit căreia membrii indivi­duali ai societăţii îi aparţin acesteia şi că această societate are o formă de­terminată pe care o vom numi „Ideea” ei” (3).

Aşadar, înainte de a fi formată din indivizi, orice realitate socială este un loc comun, o sumă de elemente care se aseamănă, iar aceste elemente co­mune se întrupează într‑o Idee apar­te, un sens special, o tendinţă idea­lă. Societăţile sunt, în cele din urmă, comunităţi cu sens ideal. Chiar dacă formate din indivizi, ele depăşesc in­divizii, le sunt cumva anterioare logic şi cronologic şi determină de cele mai multe ori manifestările individuale.

Venind după cumplitul război mon­dial, opinia lui Ortega despre ideea naţională este relativ critică. Părerea lui este că o atare formă de manifes­tare, ca formă finală, adică ultimă, a umanităţii este anacronică:

„În prezent, chestiunea nu mai are nimic academic, ci e de o supremă şi urgentă gravitate. Fiindcă naţiuni­le europene au ajuns într‑un moment când nu se mai pot salva decât dacă izbutesc să se depăşească pe ele în­sele ca naţiuni, cu alte cuvinte, dacă izbutim să le facem să accepte vala­bilitatea opiniei potrivit căreia naţiona­litatea ca forma cea mai desăvârşită de viaţă colectivă e un anacronism, că e lipsită de fertilitate în viitor şi că, pe scurt, este istoriceşte imposibilă” (4).

Aceste idei pot părea surprinză­toare în cazul nostru. Perioada inter­belică a fost marcată, în România, de proiectul naţional integral, adică de un efort de recuperare a ideii naţio­nale în cadru statal, după ce, abia în 1918 se reuşise Marea Unire a tuturor românilor într‑un stat unitar. De altfel, un sociolog de talia lui Dimitrie Gus­ti credea exact pe dos decât Ortega y Gasset, şi anume că naţiunea este forma socială desăvârşită de viaţă colectivă, că este forma supremă pe care o cunoaşte umanitatea şi că, din­colo de ea, intervine un teritoriu mai degrabă necunoscut şi nefiresc.

Demersul lui Ortega este unul vast comparativist. Analiza sa se concen­trează, pe de o parte, asupra elemen­telor de apropiere şi de diferenţiere dintre naţiunea modernă şi Polis‑ul grecesc, iar pe de altă parte, pe rele­varea aspectelor de temperare a spiri­tului naţional (naţionalist) la gânditorii germani moderni, cei care au înteme­iat cumva ideea naţională germană.

Diferenţa dintre Polis şi naţiune este diferenţa dintre un artefact, dintre o creaţie mai mult sau mai puţin con­ştientă, cu un scop (telos) precis, cu dimensiune politică certă – şi o reali­tate mult mai „naturală”, în sensul că lipsită de multe ori de voinţă politică – naţiunea nefiind mereu capabilă să se organizeze într‑un stat coerent şi beneficiind mereu de o anume rezer­vă, de un potenţial natural niciodată totalmente epuizat, de o „adâncime” în timp, mitologică, istorică şi biologi­că pe care nimeni n‑o poate epuiza, scoate la vedere. În viziunea lui Orte ga, aşadar, în timp ce cetatea greacă este o entitate voliţională, naţiunea modernă este preponidentitate-europeana-1derent una natu­rală şi inerţială, care vine din trecut şi ne domină, în felul acesta ea putând să trăiască şi fără aportul unei voinţe prezente, a unei actualizări a acestei potenţialităţi. Naţiunea, spre deosebi­re de polis, se poate manifesta infra­politic, natural, cumva… vegetativ.

Pledoaria lui Ortega y Gasset nu trebuie însă înţeleasă ca fiind „anti­naţională”. Căci naţiunea de astăzi nu este doar suma inerţiilor potenţiale, a trecutului etnic (adică a „naţionalităţii), a comunităţilor mai mult sau mai puţin locale care s‑au manifestat în trecut, ci este în acelaşi timp şi un proiect de viitor, o actualizare permanentă a ace­lei tradiţii care hrăneşte inerţial corpul etnic (5). În sensul acesta, într‑adevăr, naţiunea este diferită de naţionalitate şi e firesc să fie aşa în lumea moder­nă. Am putea spune, completându‑l pe Ortega şi sperând totodată să nu trădăm spiritul său, că naţiunea este elementul care în modernitate „sal­vează” naţionalitatea (sau etnicita­tea), tocmai pentru că reprezintă o „depăşire” în sens de perfecţionare şi fasonare a elementelor etnic‑inerţiale.

În continuarea studiului său, Or­tega y Gasset se apleacă mai ales asupra cazului german (am menţio­nat deja că lucrarea este la origine o serie de conferinţe ţinute în faţa pu­blicului german), caz cu totul aparte dacă ne reamintim contextul interbe­lic, dar şi cel mai îndepărtat, în care romantismul şi naţionalismul german au reprezentat puncte de reper în te­oria asupra naţiunii. Această parte a lucrării este o încercare a filosofului spaniol de a relativiza opinia asupra hipernaţionalismului german şi de a întări, dimpotrivă, convingerea că acest naţionalism, real, nu a fost, de cele mai multe ori, o formă de furor teutonicus, ci mai degrabă o forţă de tip european, echilibrată (pe modelul balance of power). Marii teoreticieni naţionalişti germani şi marii oameni de stat germani ai secolului al XIX‑lea sunt departe de a fi nişte naţionalişti înguşti, concepţia lor fiind una mai degrabă… naţional‑cosmopolită. Să‑l ascultăm pe Ortega y Gasset:

„Poporul german – gândeşte Fi­chte – trebuie să fie în chip radical, frenetic, poporul german, dar caracte­ristica acestui popor e de a fi „poporul Umanităţii”. Să vedem ce înseamnă asta. Fichte se simte până în mădu­va oaselor patriot „naţional”. Dar mo­dul său de a se simţi naţional este cel pe care eu îl numeam „a‑fi‑agilitate”, adică a‑ţi vedea naţiunea proiectată în viitor ca programul cel mai bun cu putinţă de a fi om, ca atare, prin Uma­nism, Universalism sau Cosmopoli­tism. Trebuie să fii german pentru că a fi german însemnează a fi Umanita­tea. Contrar deci hipernaţionalismelor recente, care voiau să facă germană Umanitatea” (6).

O formulare a unui teoretician na­ţionalist german, Johann Eduard Erd­mann (1805‑1892), „A fi doar german e antigerman”, ne arată în ce direcţie trebuie să înţelegem acest fel de na­ţionalism.

În cele din urmă, Europa unită a lui Ortega y Gasset este o Europă a unei opinii publice cu tentă cosmopo­lită influenţată de vechea idee (fără îndoială valabilă) a „balanţei de pu­tere”. El crede cu putere că vechea Europă echilibrată îşi datora respec­tivul echilibru acestei opinii publice (termen care nu se poate în niciun fel reduce la sensul său pragmatic‑ame­rican, ci se referă mai degrabă la un set de valori consimţite şi respectate într‑un spirit aristocratic, de fair‑play). Dificultăţile unităţii europene sunt nu puţine, iar una dintre barierele con­strucţiei acestei unităţi a continentu­lui este (cumva surprinzător) tocmai libertatea de mişcare şi de intervenţie pe care tehnica modernă le‑o acordă cetăţenilor actuali.

Această dinamică sporită a po­poarelor europene se traduce şi prin­tr‑o capacitate sporită de intervenţie efectivă în treburile interne ale altui popor. Opinia publică tradiţională era una conservatoare, păstrătoare a echilibrului de putere între naţiuni. Actuala opinie publică este dinamică, intervenţionistă, deci perturbatoare a echilibrelor stabilite. Un exemplu al lui Ortega este nimerit chiar situaţiei actuale:

„Acum un secol nu conta că po­porul din Statele Unite îşi permitea să aibă o opinie despre ceea ce se întâmpla în Grecia şi că acea opinie era urmarea unei proaste informări. Atâta timp cât guvernul american nu acţiona, opinia aceea era inoperantă asupra destinelor Greciei. Lumea era pe atunci „mai mare”, mai puţin com­pactă şi mai elastică. Distanţa dinami­că dintre un popor şi altul era atât de mare, încât, pe durata parcurgerii ei, opinia incongruentă îşi pierdea toxici­tatea (…) În ultimii ani, popoarele au intrat însă într‑o extremă proximitate dinamică, şi opinia, de pildă, a unor grupuri sociale nord‑americane inter­vine efectiv – direct ca opinie, iar nu guvernul lor – în războiul civil spaniol. Aceeaşi afirmaţie o fac despre opinia engleză” (7).

Pericolul unităţii europene este, aşadar, tocmai elementul care ni se prezintă a fi avantajul actual al aces­tei unităţi, anume dinamica crescută, capacitatea de a acţiona în ritm alert, viteza intervenţiei şi creşterea gradu­lui de implicare a opiniei publice şi a instituţiilor (în cazul de faţă, europe­ne) în viaţa popoarelor continentului. Pericolul acestei dinamici crescute nu trebuie subestimat, deoarece o astfel de intervenţie a tuturor asupra tuturor se poate traduce în vechiul adagiu al lui Hobbes al războiului tuturor împo­triva tuturor.

Europanaţională şi ortodoxă alui Nichifor Crainic

Spre deosebire de naţionalis­mul‑cosmopolit şi sublimat pentru care pledează Ortega y Gasset (şi care, după cum se poate observa, este lipsit de dimensiune religioasă), în cultura română interbelică a existat un autor care a fost capabil să funda­menteze o viziune a unităţii europene bazată pe un alt element decât cele obişnuite. Într‑adevăr, puţini autori cu viziune politică s‑au încumetat să reia ideea ecumenei medievale în varian­tă modernă, adică ideea unei unităţi religioase care să domine şi să deter­mine unitatea politică sau economică a Europei. Unul dintre aceşti vizionari despre care merită să ne amintim este Nichifor Crainic.

Ca şi în cazul filosofului spaniol ci­tat anterior, problema lui Crainic este aceea a păcii şi unităţii trainice a Eu­ropei. El scrie în perioada interbelică, perioadă în care se manifestă două tendinţe opuse în viaţa publică eu­ropeană: pe de o parte un militarism german fundamentat pe un rasism radical (şi pe o „religie” sui‑generis, pornită de aici), pe de altă parte un pacifism internaţionalist care predică o unitate europeană ce pare corectă în teorie, dar care nu ţine cont de ră­dăcinile tradiţionale ale fiecărui popor european în parte. Crainic critică şi abordarea germanismului radical, dar şi ceea ce el numeşte „spiritul Gene­vei” (Geneva fiind atunci sediul So­cietăţii Naţiunilor, strămoşul actualului ONU).

Despre spiritul inadecvat al ger­manismului militarist şi rasist, com­binat cu o religie inventată ad‑hoc, Crainic va avea cuvinte critice, care se bazează pe ideea corectă că, de fapt, fondul religios al poporului ger­man tradiţional nu este unul născut din rasa germană, ci aparţine mai de­grabă fondului comun de idei al misti­cii creştine de origine est‑europeană (greacă). În paranteză fie spus, actu­ala criză germano‑greacă este o ne­înţelegere crasă, care rezultă din ig­norarea acestui fond spiritual comun european, întemeietor:

„Elementul specific din Eckhart, adică ceea ce nu e scolastic din doc­trina lui, se datorează neoplatonis­mului dionisian. Aceasta e de altfel o trăsătură generală a misticii germane – ceea ce ne face să credem o dată mai mult că dacă germanii s‑ar fi întâl­nit cu forma pură a creştinismului sau dacă Luther, căutând să se întoarcă prin Reforma sa la această formă pură, ar fi cunoscut profund spiritul ortodoxiei, cu totul alta ar fi azi faţa creştinismului german” (8).

Spre deosebire de un Eugen Lovi­nescu, care credea că soarta Româ­niei ar fi fost mult schimbată în bine dacă religia noastră nu ar fi fost or­todoxia, ci catolicismul, Crainic este de părere că adevărata sinteză euro­peană s‑ar fi putut crea pornind de la spiritul ortodox, combinat eventual cu capacitatea organizatorică şi civilizaţi­onală a poporului german:

„Cu totul altfel ar fi fost mersul is­toriei dacă germanii întâlneau de la început forma creştinismului pur şi adevărat: ortodoxia. Principiul ortodo­xiei e spiritual şi deci apolitic. Nu an­tipolitic, ci apolitic. Pentru ortodoxie, rasa şi naţionalitatea sunt date ale existenţei naturale pe care libertatea principiului spiritual nu le stânjeneşte. În răsărit, de la începutul erei creştine, naţionalitate şi credinţă apar în con­lucrare armonioasă, în fuziune orga­nică asemenea sufletului şi trupului în aceeaşi fiinţă. Ca la toate celelalte popoare încadrate în spiritul ortodox, simţul tare de independenţă naţiona­lă al germanilor nefiind stingherit, un conflict ca acela despre care e vorba n‑ar fi fost posibil” (9).

Revenind la critica pacifismului in­ternaţionalist, Crainic arată că actua­lul spirit al Genevei este o deviere de la spiritul unităţii medievale a Europei, care era una de natură creştină, reli­gioasă. După ce, odată cu părăsirea spiritului creştin, Europa a devenit o patrie strict „naţională”, s‑a ajuns în mod firesc ca în secolul al XIX‑lea particularismul naţional să devină o adevărată furie destructivă (10):

„Veacul al XIX‑lea reprezintă, dusă la paroxism, voinţa de diversificare a lumii, care a fost ideea caracteris­tică a epocii moderne. Spiritul care a dominat în această epocă întrupa revolta împotriva universalului şi apo­logia fanatică a particularului. El dez­gărdina bucată cu bucată particulele măreţului edificiu al unităţii medievale şi le azvârlea spre periferie, de sine stătătoare, orgolioase şi duşmănoase unele altora. Din dinamismul acesta centrifugal şi pulverizator s‑a născut dogma naţionalităţii care stăpâneşte veacul al XIX‑lea, şi furiosul proces de diversificare naţională care avea să culmineze în războiul mondial. De fapt, veacul al XIX‑lea culminează şi sfârşeşte cu războiul mondial”11.

Unitatea europeană nu este posi­bilă, aşa cum am văzut şi în cazul lui Ortega y Gasset, pornind numai de la datele „biologice” naţionale, numai pe considerente etnice. În acelaşi timp, această unitate nu se poate manifes­ta nici împotriva acestor date, dar mai ales nu se poate manifesta în registrul limitat al unui materialism federalist. Actualul plan european de unitate bi­rocratică şi economică este prefigurat de spiritul Genevei pe care Crainic îl critică copios. Centrul operativ al acestui internaţionalism pacifist (Crai­nic vorbeşte şi despre varianta răz­boinică a internaţionalismului, identi­ficată în comunism şi socialism, chiar temperat de dimensiunea naţională a acestuia din urmă – interesant că pentru teologul român ideea luptei de clasă este fundamental eronată!) este Societatea Naţiunilor de la Geneva. Deşi nu respinge ideea unui pan‑eu­ropenism care şi‑ar avea rădăcinile în epocile anterioare (el îl citează pe Berdiaev cu al său Nou Ev Mediu), Crainic găseşte că noii reprezentanţi ai acestui internaţionalism genevez nu respectă tradiţiile pe care le invocă. „Spiritul Genevei” (lucrare a lui Robert de Traz în care se încearcă funda­mentarea internaţionalismului paci-fist în epoca ecumenei medievale /12/) nu i se pare autorului român tocmai potrivit cu cele declarate.

În locul unei unităţi preponderent economice şi politice, Crainic avan­sează ideea – după părerea noastră valabilă şi astăzi – unei Europe unite de spiritul ortodoxiei. Aceasta este, după părerea noastră, culminaţia ide­ilor teologico‑politice ale lui Nichifor Crainic, idei care, din păcate, astăzi par mai departe decât oricând de a pu­tea fi realizate în actuala conjunctură geopolitică europeană. Totuşi, ultime­le evoluţii (de criză) din cadrul Uniunii Europene arată că actuala configura­ţie unională nu răspunde cu adevărat spiritului european general şi nici celor populare particulare. În perspectiva unei reconfigurări a acestui spirit ge­neral european pornind de la Grecia ortodoxă, ideile lui Nichifor Crainic nu mai par astăzi atât de stranii: „În ceea ce priveşte Biserica or­todoxă, afinităţile şi analogiile orga­nizaţiei naturale a păcii cu structura supranaturală şi duhul acestei Biserici sunt mult mai strânse. Să amintim în treacăt principiul sinodalităţii ortodo­xe care îşi găseşte reflexul natural în organizaţiile federative şi principiul autocefaliilor naţionale, independente ca administraţie, dar unificate în spiri­tul universal şi în dogma ecumenică. Acest principiu al diversităţilor naţi­onale, unificate supranaţional în spi­ritul şi în dogma universală, poate fi considerat ca arhetipul viitoarei con­federaţii a statelor europene. Afară de aceasta, în atitudinea ei socială, orto­doxia nu are preferinţe pentru o clasă sau alta (…). Astfel că faţă de struc­tura de totdeauna a ortodoxiei, paci­fismul contemporan nu este decât o imagine inversată în ordinea materia­lă a lucrurilor. De aceea un conflict în­tre ortodoxie şi democraţie n‑a existat în felul în care acest conflict s‑a des­făşurat în Occident, între catolicism şi democraţie” (13).

Ambele viziuni, şi cea a lui Ortega y Gasset, şi cea a lui Nichifor Crainic, pleacă de la necesitatea (actuală şi azi) unităţii în diversitate a Europei – formulă care s‑a banalizat, e drept, de atâta folosinţă. Dacă, aşa cum se poate observa, teoreticienii par a fi gă­sit soluţii pentru criza europeană, nu acelaşi lucru se poate spune despre politicieni. Dominanta acţiunii politice europene de astăzi se află, din pă­cate, în afara intereselor perene eu­ropene, înţelegând prin acestea atât capacitatea de prezervare a tradiţiilor naţionale, cât şi abilitatea de inserare a lor în cadrul european şi global mai larg.

Note:

1. http://www.bbc.com/news/uk‑politics-18519395?SThisFB&fb_ref=Default

Iată esenţa declaraţiei şefului oficiului de migraţie al ONU, Peter Sutherland: „The United States, or Australia and New Zealand, are migrant societies and therefore they accommodate more readily those from other backgrounds than we do ourselves, who still nurse a sense of our homogeneity and difference from others (…).

And that’s precisely what the European Union, in my view, should be doing its best to under­mine.”

2. Cartea apare în 1960 (postum, pentru că autorul decedase în 1955) sub titlul Meditación de Europa şi reprezintă o serie de conferinţe ţinute în 1949 în Berlin, alături de alte studii nepubli­cate. Traducerea românească Europa şi ideea de naţiune apare la editura Humanitas în 2002.

3. Europa şi ideea de naţiune, pp. 53‑54.

4. Ibidem, pp. 54‑55.

5. Tocmai de aceea naţiunile moderne nu pot să se întoarcă în timp la comunităţile istorice tra­diţionale, locale decât cu riscul ridicolului. Astăzi, este lipsit de sens a vorbi la nivel politic despre „ardeleni”, „moldoveni”, „făgărăşeni” sau „munteni”. Astfel de realităţi inerţiale, deşi stau la baza naţiunii române moderne, nu mai pot fi subiecte politice.

6. Ibidem, p. 109.

7. Ibidem, pp. 120‑121.

8. Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Bucureşti, 1936, p. 175.

9. Ibidem, pp. 169‑170. Conflictul de care vorbeşte aici Crainic este conflictul cu puterea politi­că de tip mediteranean a Romei, conflictul dintre Nordul germanic şi Sudul mediteranean.

10. Aici putem înţelege de ce un autor italian tradiţionalist ca Julius Evola critica acest naţiona­lism laic, pe care‑l considera o formă de „subversiune”, adică de decădere a spiritului tradiţional al Europei premoderne.

11. Ibidem, p. 303.

12. Iată ce scrie acest apologet al Genevei noi în legătură cu tradiţia: „De altfel, dacă Societa­tea Naţiunilor reprezintă o noutate în raport cu era particularismelor naţionale, ea se leagă prin trăsături esenţiale de o epocă mult mai veche. Nevoia de universalism, neglijată de vremile ce ne‑au precedat, Evul Mediu a cunoscut‑o, a satisfăcut‑o. Ce era sfântul imperiu roman germanic dacă nu o federaţie a popoarelor în vederea păcii şi a schimburilor? Oamenilor care – chiar fără s‑o ştie – reiau această idee ancestrală, care o adaptează, care o dezvoltă, să nu li se reproşeze că inovează la exces şi că încearcă o aventură imposibilă. Dimpotrivă, ei se inspiră din tradiţii venerabile”. (pp. 305‑306, în orig. p. 95, citată de Crainic)

13. Ibidem, p. 315.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Cristi Pantelimon

Cristi Pantelimon (n. 1973) Sociolog, listă de lucrări scrise, coordonate sau îngrijite: – (coordonator), Modernităţi alternative, Ed. Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2013; – (coordonator, împreună cu Antoine Heemeryck), La globalisation en perspective. Elites et normes, Ed. Niculescu, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*