Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Basarabia românească. Destin şi istorie » Constantin Hlihor: Între geopolitica marilor puteri şi idealurile unităţii naţionale depline

Constantin Hlihor: Între geopolitica marilor puteri şi idealurile unităţii naţionale depline

Introducere
Victoriile obţinute de armatele româno‑ruse în vara anului 1917 au fost un excelent suport moral pentru societatea românească de a rezista în faţa unei situaţii politice şi geopolitice extreme care avea să vină după acest moment de epopee. Apariţia valului revoluţionar cu cele două componente ale sale – revoluţia unităţii naţionale şi revoluţia bolşevică – va influenţa decisiv destinul şi istoria popoarelor din centrul şi sud‑estul continentului european, dar nu numai. Oamenii politici români trebuiau să răspundă acestei duble provocări, deoarece în societate se confruntau două curente de idei cu implicaţii politice şi ideologice. Unul dintre acestea a fost generat de elita intelectuală şi politică în spiritul luptei pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi al realizării unui regim de reală democraţie. Naţiunea devenea şi în mentalul majorităţii elitei „doar corpul democraţiei, locul în care principiul consimţământului şi ideea reprezentativă îşi găsesc sălaş”[1].

 Efortul depus de elita românească în această direcţie s‑a văzut în entuziasmul şi înflăcărarea ce au cuprins societatea la anunţul mobilizării pentru a participa la război. Profesorul Ioan Scurtu, referindu‑se la acest moment, scria: „Vestea intrării României în război a fost primită cu entuziasm de populaţie, inclusiv de militari. Presa şi memoriile contemporanilor au redat acea atmosferă, când oamenii se îmbrăţişau de fericire, fiind convinşi că victoria va fi totală şi rapidă. Nicolae Iorga a salutat atunci intrarea României în război: «A sosit un ceas pe care‑l aşteptam de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem»[2]. Contemporanii evenimentului au descris starea generală din Bucureşti şi alte oraşe mari ale ţării. Scriitorul Nichifor Crainic îşi amintea peste ani despre entuziasmul generat pe străzile Bucureştiului: „Oraşul a început să vuiască puternic şi dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamaţii. Am alergat să delirăm cu mulţimea înnebuintă de fericire”[3]. Ilie Bufnea, fost ofiţer şi participant activ la înfăptuirea idealului de unitate naţională, descria atmosfera generată de hotărârea Consiliului de Coroană de la Cotroceni: „În jurul orei 18 s‑a auzit marele clopot de la Mitropolie şi clopotele altor biserici au început să sune –, probabil pentru vecernie. Oamenii, crezând că anunţă mobilizarea, entuzasmul a devenit delirant. Strigătele cele mai puternice care se auzeau erau: Vrem Ardealul! Trăiască România Mare! Jos Austro‑Ungaria! Trăiască Franţa! Se auzeau şi numele oamenilor politici care au cerut războiul: Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, Goga, Lucaciu, doctorul Cantacuzino, doctorul Istrati, Simion Mândrescu… Parcă toată lumea înnebunise de bucurie! Trăiam cu impresia că fiecare bucureştean vedea deja armata română, dacă nu la Tisa, (măcar) dincolo de Carpaţi şi Austro‑Ungaria înfrântă”[4]. Acelaşi Ilie Bufnea, într‑o lucrare publicată postum, caracteriza războiul purtat de România: „Războiul României era un război de necesitate naţională impus de legile de dezvoltare politică, socială şi istorică a naţiunei, acceptat de conştiinţa românilor de pretutindeni. Era un război de factură nouă, expresie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor şi a spiritului de revoluţie, de sforţări constructive”.[5] Credinţa în idealul unităţii naţionale şi în modernizarea regimului de democraţie nu a fost puternic zdruncinată de costurile campaniei şi de suferinţele retragerii în Moldova în toamna şi iarna anului 1916‑1917[6], când s‑au adăugat alte zeci de mii de vieţi omeneşti la pierderile umane şi materiale ale campaniei militare contra Austro‑Ungariei şi Germaniei.

Cel de‑al doilea curent, alcătuit din ideile de dreptate socială şi libertate politică pentru toţi cetăţenii ţării, nu era predominant în societatea românească, dar avea să se manifeste tocmai ca urmare a disfuncţionalităţilor sistemului politic şi inegalităţilor flagrante din viaţa socială. În istoriografia românească acest aspect a fost supraevaluat şi exagerat când din motive lesne de înţeles în timpul regimului comunist[7], când din raţiuni care nu ţin de ştiinţă, ci de un comportament „corect politic” al istoricilor din perioada de tranziţie postcomunistă[8]. Influenţa acestor idei nu a atins o masă critică în societate şi nu a pus în pericol existenţa regimului politic din România acelor ani, dar nici nu pot fi trecute cu vederea atunci când analizăm reformele politice şi sociale cu caracter revoluţionar pentru o societate cum era cea românească. Nu ne propunem să analizăm toate cauzele care au determinat o asemenea evoluţie, ci doar să punctăm faptul că ideile de dreptate socială şi libertate politică au fost înţelese de marea masă a românilor ca venind odată cu înfăptuirea idealului de unitate naţională. Acest lucru este reliefat de însăşi presa socialistă imediat după încheierea războiului. În ziarul Glasul Muncii, „organ muncitoresc independent, redactat şi condus de un comitet de meseriaşi din Câmpina”, se putea citi: „Muncitorul a răbdat în linişte şi cu durere în sufletul lui, tot timpul răsboiului, şi‑a zis, după ce se va încheia pacea, voi cere drepturile mele, pe cari nădăjduiesc, că nu se vor refuza. Îmi aduc aminte că purtarea muncitorilor din timpul războiului şi‑a adus laude chiar de la însuşi Generalul Iancovescu, fost ministru de răsboiu […]”[9].

La o sută de ani de la producerea evenimentelor, când factorul politic sau ideologic nu mai contează în aprecierea evoluţiilor anului 1917 şi a zilelor care i‑au urmat, putem aprecia că sensul a fost imprimat de modul în care clasa politică, în cvasimajoritatea ei, a reacţionat şi a gestionat acele evnimente. Nu s‑a produs o revoluţie socială, ci una a construcţiei şi desăvârşirii unităţii naţionale şi a reconstrucţiei unui regim de democraţie aşa cum s‑a întâmplat, cu unele excepţii, în ţările succesoare fostelor imperii multinaţionale. Datorită acestei elite a fost evitată revoluţia socială de tip bolşevic care ar fi pus în pericol nu numai idealul desăvârşirii construcţiei statului‑naţiune, ci însăşi existenţa statului român ca actor politic în viaţa internaţională. În acele momente, Monarhia, Guvernul şi Parlamentul au înţeles şi au apreciat corect dubla presiune sub care se afla statul român. Una internă generată de nevoia de modernizare şi o alta generată de evoluţiile militare de pe frontul din Moldova, dar şi de cele de ordin geopolitic rezultând din radicalizarea revoluţiei ruse şi bolşevizarea ei. Astăzi reacţia elitei politice româneşti la dubla criză a societăţii româneşti poate fi percepută, din punct de vedere istoric, ca fiind specifică unei revoluţii de tip sistemic. În epocă acest concept nu exista, iar pe de altă parte, nici regele Ferdinand I şi nici liderii principalelor partide politice nu aveau conştiinţa că acţionează potrivit unei scheme de tip revoluţionar. Conceptul de revoluţie în epocă era asociat cu ideea de revoluţie socială şi violenţă politică pentru răsturnarea de la putere a unui regim politic. Acest cadru de interpretare generat de teoria revoluţiei sistemice a fost conceput în a doua parte a secolului trecut şi îl considerăm adecvat pentru o posibilă re‑interpretare a evenimentelor din România anilor 1917‑1918[10]. Elita românească a avut inteligenţa să reacţioneze potrivit cu evoluţia evenimentelor politice şi militare pentru a împiedica apariţia unei situaţii revoluţionare de tipul celei bolşevice din Rusia. Au înţeles faptul că atâta timp cât statul este slab prin forţa împrejurărilor în care trebuie să acţioneze „el trebuie să caute aprobarea maselor. Trebuie să obțină un consimțământ bazat pe voința și înțelegerea liberă a maselor. Prin urmare, statul nu poate conduce masele decât prin mijloace mentale și intelectuale”[11]. Prin aceste mijloace au fost menţinute în mentalul colectiv ideile şi idealul statului‑naţiune şi au fost combătute cele ale dreptăţii sociale realizate prin violenţa maselor în acţiuni revoluţionare. Profesorul Stelian Manic de la Universitatea Adelaide (Australia) scria într‑un articol publicat în presa de la Chişinău, în februarie 2010: „Se ştie că miturile şi ideile implementate în mintea unei naţiuni pot fi atât foarte benefice, mobilizând‑o la fapte măreţe, cât şi extrem de contraproductive. Sunt benefice atunci când sunt generate din interiorul naţiunii şi nefaste atunci când vin din exterior, fiind implantate de duşmanii acestei naţiuni”[12].

 

Contextul intern care a generat deciziile de reformă politică tip revoluţie sistemică

Greutăţile generate de campania militară pentru unitate naţională au scos la iveală disfuncţionalitatea sistemului politic şi administrativ al ţării. S‑a luat decizia de retragere a autorităţilor centrale, a armatei şi a unei părţi din populaţie, dar nu a existat un plan, lucru recunoscut şi de unul dintre fruntaşii partidului aflat la guvernare, I.G. Duca. Populaţia civilă, cuprinsă de panică şi de frica de a nu cădea sub ocupaţie duşmană, a luat drumul bejeniei spre Moldova, fără să primească nici cel mai mic ajutor de la statul român sau să beneficieze de o minimă îndrumare. În aceste condiţii, mulţi nu au mai ajuns la destinaţie din cauza frigului, a lipsei alimentelor şi a epuizării fizice. Cei care au luat drumul bejeniei „nu aveau haine, alţii erau desculţi, cerşeau de mâncare, cădeau de oboseală, se îmbolnăveau de frig, mureau pe la porţile hanurilor”[13]. Disfuncţionalitatea sistemului politic şi administrativ a fost dublată de lipsa de solidaritate dintre oamenii aparţinând diferitor clase politice. Dacă cei „de jos” au plecat spre Moldova cum au putut, cei din categoriile superioare nu s‑au gândit nicio clipă că în ceasul greu al unei naţii trebuie să existe un minim de ajutor. Ministrul Alecu Constantinescu a putut să se evacueze în bune condiţiuni cu toată averea sa în 17 vagoane de cale ferată cărând după el şi obiecte precum: „butoaie goale, mese şi scaune albe de brad pentru bucătărie, putini cu murături – până şi lemne de foc. Brătienii au expediat şapte vagoane încărcate cu butoaie cu vin, Bibicescu de la Banca Naţională a încărcat în vaganele ce i s‑au pus la dispoziţie, până şi ficuşii doamnei Bibicescu”[14].

Tot atunci s‑a hotărât şi evacuarea unei părţi a patrimoniului industrial, iar ceea ce nu s‑a putut evacua a fost distrus pentru a nu cădea în mâinile inamicilor. Această hotărâre a vizat producţia de alimente şi furaje, dar în special carburaţii atât de necesari trupelor Puterilor Centrale. Ideea a fost a autorităţilor centrale din România, dar şi ca urmare a presiunilor aliate. Anglia era direct interesată ca Germania să nu dispună de carburantul necesar, mai ales pentru submarine. Ministrul plenipotenţiar al Angliei la Bucureşti, sir Barclay, s‑a adresat ministrului de Externe al României, cerându‑i să dea ordin societăţilor petroliere să distrugă sondele, rafinăriile şi stocurile de ţiţei, precizând, totodată, în numele guvernului englez, că România va fi despăgubită pentru pierderile ce urmau să rezulte din această măsură[15]. Pe lângă distrugerile care aveau un raţionament de ordin strategic au fost dărâmate şi fabrici şi instalaţii de producţie care nu se încadrau în cele necesare războiului, cum a fost, de exemplu, fabrica de celuloză de la Brăila. Potrivit unei plângeri a unor industriaşi către ministrul de război Vintilă Brătianu, ofiţerii englezi, însărcinaţi de M.C.G., au procedat la distrugerea completă a unor instalaţii industriale din Brăila (este vorba de fabrica de celuloză). Dinamitarea fabricii de celuloză a fost luată din proprie iniţiativă de către Griffiths, cu toate că prinţul Bibescu îl avertizase că „ar fi păcat să se distrugă celuloza, mai ales că avusesem oameni îndeajuns şi 75 de vagoane la dispoziţie, plus şlepurile”[16].

La aceste pierderi uriaşe trebuie adăugate cele suportate de populaţia din teritoriul ocupat de trupele germane, austro‑ungare, bulgare şi turceşti, unde s‑a instituit un jaf economic bine organizat atât în ceea ce priveşte economia industrială, cât şi spolierea resurselor alimentare şi alte bunuri de consum[17]. Administraţia de ocupaţie germană era subordonată Înaltului Comandament al feldmareşalului Mackensen[18], cu două sfere de administraţie. Una era „Administraţia Militară din România”, condusă de generalul de infanterie Tulff von Tschepe und Weidenbach, în calitate de guvernator militar cu zonă de responsabilitate Muntenia, şi cealaltă, Administraţia germană a etapelor, care avea competenţă pentru Dobrogea de Nord, subordonată generalului‑locotenent Curt von Unger. Lor li se subordona practic întreaga viaţă a teritoriului ocupat: sistemul sanitar, finanţele, registrele de stare civilă, etalonarea sistemului de măsuri şi greutăţi, asigurările muncitorilor, reîncetăţenirile, şcolile, justiţia, prizonierii, administraţia financiară a ţării, cu tot ce însemna ea, băncile, poşta, asistenţa pentru germani, impozitul pe timbru, impozitul pe câini… În cadrul Administraţiei Militare din România era foarte importantă activitatea Statului Major Economic, unde lucrau ofiţeri superiori germani şi austro‑ungari, subofiţeri şi cei peste 20.000 de funcţionari români rămaşi în zona de ocupaţie. Prin Statul Major Economic se făcea politica de rechiziţionări. Pentru că practic se rechiziţiona totul[19].

 Administraţia de ocupaţie prin Statul Major Economic a căutat să repună în funcţiune acele industrii, de ale căror produse aveau nevoie atât pentru ducerea operaţiunilor militare, cât şi pentru consumul intern al statelor din care provenea: minele de cărbuni, pirita, salinele, unele fabrici metalurgice, fabricile de hârtie, fabrica de zahăr Chitila, fabrica de bere Bragadiru, fabrici de conserve şi marmeladă, mori şi un număr mare de alte întreprinderi. Industriei petroliere i s‑a acordat o atenţie specială, ocupanţii căutând să redreseze producţia pentru a o putea jefui[20]. Terenurile petroliere ale statului şi cele care au aparţinut capitaliştilor din ţările Antantei au fost confiscate şi date în exploatare unor societăţi germane, cum s‑a întâmplat cu societatea petrolieră „Steaua Română. Au fost refăcute transporturile, atât pentru nevoile lor militare, cât şi pentru a putea trimite peste graniţă bunurile jefuite. S‑a recurs şi la unele măsuri de schimbare a unor elemente de infrastructură pentru a uşura transportul bunurilor jefuite. Astfel, de exemplu, au demontat conducta de petrol ce mergea spre Constanţa şi au construit alta, spre Giurgiu, de unde puteau trimite petrolul pe Dunăre spre ţările lor[21].

În domeniul agriculturii ocupanţii au avut două obiective principale: să expedieze în ţările lor stocurile de cereale şi furaje găsite în România şi să asigure recolta viitoare, astfel ca ţara noastră „să fie menţinută ca grânar al Puterilor Centrale”[22]. Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu, referindu‑se la jaful de bunuri materiale şi produse alimentare, aprecia că acesta a fost făcut cu specialişti aduşi din Germania: „Au încetat, acum, transportul saltelelor, plăpumilor, zdrenţelor; se cară grâne spre porturile Dunării sau rampele gărilor. Treizeci şi şase staţii de încărcare, în tot ţinutul, pompează toată recolta ce putuse fi cărată pe iarnă. (…) Până în iulie (1917) se va căra, după datele lor, deşi credem că suma este în minus preţuită din cauza certei pe pradă ce au necontenit cu austriecii”[23]. Cearta pe jaf a fost identificată şi de istoricul american Glenn E. Torrey, care dă ca exemplu sarcina primită de un regiment de husari de a‑i împiedica „pe bulgarii care fură animale şi alte lucruri pentru a le trimite peste Dunăre”[24].

 Administraţia de ocupaţie a obligat la muncă toate persoanele capabile de efort fizic între 14 şi 60 de ani, folosind în multe situaţii şi prizonierii de război[25]. Pentru jefuirea României ocupanţii au folosit şi circulaţia monetară. Odată cu ocuparea Bucureştilor, autorităţile de ocupaţie au acţionat pentru a devaloriza moneda naţională. Constantin Băicoianu, unul dintre cei doi directori‑delegaţi, a redactat un memoriu de protest faţă de devalorizarea valutei naţionale de către noile autorităţi[26]. Banca Generală Română (cu capital german) a primit sarcina să emită bani de hârtie, aşa‑numiţii „lei noi”[27]. Se pretindea că aceşti lei de ocupaţie erau emişi pe baza unui „depozit de numerar” aflat la „Banca Imperiului German” din Berlin, depozit care, bineînţeles, era fictiv. A fost emisă o cantitate enormă de „lei noi”, la „plata” diferitor produse cumpărate de ocupanţi de la magazine şi producători particulari, la „plata” salariilor, dar şi pentru efectuarea altor operaţiuni bancare. Putând fi tipăriţi la discreţie, ei serveau în realitate ca instrument de jaf, reprezentând şi o încălcare a atributelor de suveranitate ale României. În acest spectacol jalnic „nimeni nu mai are grijă de populaţie, tuturor ne trece pe dinainte spectrul înfometării. Pâinea de abia se găseşte, carnea nu mai există”[28]. În timpul ocupaţiei, ţara a sărăcit cu 2,3 milioane de tone de alimente şi nutreţ, 100.000 de vagoane de cereale, păstăi, marmeladă, peşte, articole de lux, săpun[29].

Ocupaţia inamică a scos la iveală nu numai lipsa de modernitate a sistemului politic, ci însăşi nefuncţionalitatea lui. „În toată ţara autorităţile risipite sau numai umbre. Crescuţi în tradiţiile unui Stat centralizat şi tutelar până la exces, fără bresle, fără societăţi, şi cunoscând numai asociaţia cluburilor politice, acum când nici Statul, nici clubul politic nu mai înseamnă nimic, pare că suntem cu totul paralizaţi, incapabili de a merge, de a mai face cel mai mic gest de reacţiune sau organizare”[30]. Constantin Kiriţescu a fost nevoit să recunoască şi el faptul că românii au avut ceva de învăţat de la administraţia de ocupaţie. Acesta constata că ocupaţia a fost un „un fenomen istoric, social şi economic de cea mai mare importanţă prin intenţiunile ce dovedeşte, prin rezultatele pe care le‑a dat, prin consecinţele ce a avut sau putea să aibă şi prin învăţămintele ce putem trage. Căci mai presus de resentimentele ce în mod fatal decurg din regimul tiranic întemeiat de ocupant, cu scopul de a stoarce toată vlaga poporului robit şi a‑l cufunda în mizerie şi umilinţă, dreptatea şi propriul nostru interes trebuie să ne facă să recunoaştem că germanii şi austriecii au pus în această exploatare o metodă şi un spirit practic, o pricepere, o energie şi o muncă care au dus la rezultate uimitoare şi care, în multe privinţe, sunt prilejuri de meditaţie şi imitaţie”[31]. Tristă lecţie! În aceste ceasuri grele elita politică şi intelectuală înţelegea că este nevoie de reforme radicale în societate, de la cele politice şi administrative până la schimbare în plan mental. Această schimbare la nivel de mental colectiv este observată de istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu în scena unei „cozi” la bilete în Gara de Nord din Bucureşti: „Vă admir, bieţi conaţionali, răbdarea, cu care vă aşteptaţi soarta. Nici un sfert din voi nu veţi putea obţine bilete. Dar îmi place că aţi început să simţiţi că s‑a dus dreptul hatârului, al coatelor mai puternice şi al protipendadei; începe să mijească în voi constiinţa; că toţi suntem egali, avem aceleaşi drepturi, dreptul celui ce se scoală mai de dimineaţă, care nu se mai poate călca în nici un chip. Începe să mijească în voi simţul respectului pentru dreptul aproapelui de care nu ştiaţi decât din predicile sau discursurile moralizatoare al vreunui strigător în pustiu. În şcoala suferinţei aţi dobândit acest sentiment care nu se mai poate şterge[32].

În partea de ţară neocupată elita politică avea în faţa ei o situaţie socială aproape insuportabilă, una militară şi geopolitică imprevizibilă, iar la toate acestea se adăuga presiunea unui război propagandistic desfăşurat atât de Puterile Centrale, cât şi de bolşevicii lui Lenin şi Cristian Racovsky[33]. Mobilizarea bărbaților pentru front, marea lor majoritate țărani, rechizițiile de animale, lipsa inventarului agricol și de unelte, distrugerile provocate în zonele în care se desfășurau acțiuni de luptă au fost resimțite din plin de gospodăriile țărănești, cu precădere cele din Moldova. Nicolae Iorga ne‑a lăsat o descriere dramatică a acelor vremuri: „De pretutindeni unde dominaţia străină a adus hibernarea tristă, îngheţul şi înţepenirea, valuri de sânge au pornit înapoi spre vechea Moldovă. Oraşele ei nu mai încap astăzi de locuitori, casele cuprind uneori zeci de familii, se descoperă şi cel din urmă colţ nelocuit până atunci, cea din urmă fărâmă de pâine se culege pentru oaspeţi cari vin necontenit, necăjiţi, înfricoşaţi, flămânzi”[34]. Situaţia din Moldova văzută de Căpitanul J.D. Scale este la fel de dramatică, dar percepţia acestuia ne oferă şi unele explicaţii. Acestea pot fi superficiale şi virusate de stereotipiile autorului în legătură cu societatea românească şi oamenii ei, dar ele nu pot fi ignorate. Iată cum descria situaţia într‑un raport trimis, în ianuarie 1917, Cabinetului de Război de la Londra: „Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovăţiţi soldaţii simpli dacă fac şi ei acelaşi lucru, iar satele sunt pline de soldaţi români care nu fac nimic. Cred că de curând a fost emis un ordin care cere tuturor soldaţilor şi ofiţerilor români să se alăture unităţilor lor de îndată, anulând toate permisiile şi cerând tuturor gradelor care au permisii medicale să se prezinte pentru examinare. Ofiţerii îşi tratează oamenii ca pe nişte câini, iar oamenii nu au niciun respect faţă de ofiţerii lor. Armata română cu ofiţerii săi cred că este mai mult decât nefolositoare, însă cu alţi ofiţeri şi cu întăriri din partea trupelor ruse ar fi excelentă”[35].

Această stare de criză pentru societate era în unele zone ale ţării amplificată de alte greutăţi generate de rechiziţiile pentru aprovizionarea trupelor de pe front, atât cele române, cât şi pentru cele ruse. Referindu‑se la aceasta, deputatul D.V. Sasu afirma în Parlamentul de la Iaşi: „În judeţele care ne‑au mai rămas nu există deloc un serviciu de aprovizionare cu cele necesare ţăranilor, din care cauză unii de acolo strigă de disperare că le lipseşte atât sarea, cât şi alte lucruri necesare. Vă daţi seama că de la sate porneşte soldatul, recrutul, rănitul nevindecat, este o atmosferă de tristeţe, de durere, nu zic de indignare, pentru mucenicii aceştia, care nu pot să se indigneze, căci sunt de o răbdare îngerească. Această atmosferă este foarte primejdioasă hotărârilor pe care le‑am luat cu toţii de a micşora cât mai mult răul şi de a mări şansele de victorie. Sub forma de rechiziţii forţate s‑au luat de la sate tot ce aveau ţăranii, nu le‑au mai rămas nimic pentru timpul de iarnă. Să se organizeze serviciu de aprovizionare şi de control la sate”[36]. Aleşii neamului dar şi guvernul în egală măsură, în acele momente dificile pentru neamul românesc, nu aveau la îndemână soluţii. Ceea ce trebuia făcut era construirea unui nou edificiu politico‑administrativ şi o reală modernizare a regimului politic.

Mulți țărani nu și‑au putut plăti impozitele față de stat sau datoriile personale şi şi‑au pierdut astfel pământul. Alexandru Averescu, referindu‑se la acest aspect, descria această „stare oribilă” în apropierea frontului din localităţile din judeţul Vrancea şi Bacău, unde „populaţia moare de frig şi foame, lucru ce se arată în toate păturile sociale”[37]. Aceeaşi situaţie o găsim şi în alte regiuni, cum a fost, de exemplu, cea din oraşul Galați. „În oraşul nostru – se scria într‑un raport al Primăriei către Guvernul de la Iaşi, din 12 septembrie 1916 – este o lipsă aproape completă de cartofi, zarzavaturi precum ceapa, varza şi altele se găsesc în cantităţi reduse şi din acest motiv – continuă documentul – nu putem reuşi a micşora preţurile de vânzare în detaliu sub cele maximale”[38]. Epidemia de tifos și lipsa medicamentelor de bază din majoritatea localităților țării completa acest tablou social dezolant! Față de această situație dramatică, accentuată de iarna grea dintre 1916 și 1917, guvernul a luat măsura cumpărării întregii cantități de cereale de la producători și a interzis armatei rechizițiile pentru a mai diminua din lipsurile cu care se confruntau locuitorii[39].

În unele zone ale ţării neocupate administraţia locală era total depăşită de evenimente. În aceste condiţii, unii comandanţi ai marilor unităţi, îngrijoraţi de ceea ce întâmpla, au luat măsura de a organiza cultivarea pământului în zonele care, conform regulilor războiului, funcţiona administraţia militară. Generalul Averescu nota, în Jurnalul său, că a luat măsura de a numi o „comisiune care să înceapă a se ocupa de cultivarea pământului pentru recolta viitoare. Va trebui să se cultive pe o scară largă legumele, în special cartofii. Pentru legume am hotărât a se cultiva tot ce este disponibil prin localităţi: sate şi oraşe, grădini, curţi, locuri virane, chiar şi acoperişul caselor acolo unde se poate pune pe el un strat suficient de gros de pământ”[40]. Societatea românească, fracturată între marea masă ţărănească masiv participantă la război şi o minoritate suprabogată în raport cu lumea satelor[41] trebuia să se schimbe. „Pe negândite se conturează o barieră între cele două lumi: cei de acasă şi cei din tranşee. Cei din tranşee, după patru sau cinci ani de război, revin acasă cu obiceiuri schimbate şi gânduri radicale. Ei sunt cei care vor să schimbe ceea ce a mai rămas din lumea veche, cu care au devenit incompatibili. Sunt legaţi de camarazii lor printr‑o legătură tainică, ce nu poate fi decodificată de cei din afară. Ei sunt singurii care cunosc simbolurile tainice ale camaraderiei. Aceste simboluri devin mai trainice decât legăturile seculare ale familiei, apropierea iubitelor, ale prietenilor sau vechilor colegi rămaşi acasă. Cele două lumi vor sfârşi prin a se confrunta în final: lumea uniformelor şi lumea celor care au stat în spatele frontului, iar „focul” războiului şi al suferinţelor va „opera” adânc în mentalul colectiv românesc”[42].

 

Revoluţia rusă şi evoluţiile politico‑militare din spaţiul românesc

Situaţia s‑a complicat şi mai mult pentru societatea românească odată cu izbucnirea revoluţiei ruse. Soldaţii ruşi au desfăşurat activităţi de propagandă pentru a răspândi ideile revoluţiei[43]. Take Ionescu, ministrul de Externe, îl informa la 19 aprilie/2 mai 1917, printr‑o telegramă, pe ambasadorul Diamandy, în capitala imperiului ţarist, despre o manifestaţie organizată la Iaşi de către militari ruşi aparţinând unităţilor din rezerva strategică în cinstea zilei de 1 Mai 1917. La manifestaţie s‑au ţinut patru discursuri dintre care unul a făcut referire „asupra problemelor româneşti, denunţând oligarhia română şi a cerut românilor să îi imite pe ruşi, ameninţându‑l pe Ferdinand că va avea soarta lui Nicolae al II‑lea”[44]. Propaganda antiromânească era prezentă şi în spaţiul revoluţiei ruse, de vreme ce acelaşi Take Ionescu, peste câteva zile, comunica ambasadorului nostru în Rusia să „transmită prieteneşte şi oficial compatrioţilor noştri din exil că nu este necesară să aibă o telegramă a statului român pentru a face propagandă cauzei româneşti, pentru a pune în evidenţă enormele sacrificii şi servicii aduse cauzei comune pentru drepturile pe care le revendică.”[45]

Agitaţia revoluţionară desfăşurată de militarii ruşi era ajutată de agenţi ai trupelor puterilor centrale infiltraţi în teritoriul liber pentru a crea probleme şi a destabiliza conducerea ţării aflată la Iaşi[46]. Eforturile acestor agenţi bolşevici şi spioni ai Puterilor Centrale[47] se desfăşurau concomitent cu acţiunile liderilor Partidului Muncii, care avea în frunte lideri cu vederi extremiste, adepţi ai violenţei politice pentru a cuceri puterea în stat[48]. Acţiunea lor nu era de neglijat deoarece societatea românească a intrat în vîltoarea marelui război pentru unitate naţională cu grave probleme sociale şi o democraţie politică ce avea serioase limite în formele sale de manifestare.[49] Referindu‑se la mişcările sociale şi politice ce cuprinseseră frontul răsăritean, Joachim von Puttkamer scria în urmă cu doar câţiva ani cu privire la România: „Valul revoluţionar era aproape să cuprindă şi România în zilele premergătoare ale retragerii trupelor germane şi austro‑ungare. Dar, din moment ce reputația regelui Ferdinand nu a fost afectată de sentimentul anti‑german și de cel anti‑război de oboseala ocupației, a fost posibil de a se restabili rapid ordinea publică”[50].

După căderea guvernului Kerenski și victoria aripii radicale‑bolșevice la Petrograd, în octombrie 1917, armata rusă de pe linia frontului român, practic, a intrat în anarhie şi disoluţie. Toată responsabilitatea menţinerii frontului şi a apărării părţii de ţară rămasă liberă a trecut pe umerii factorilor politici şi militari români. La acestea s‑a adăugat radicalizarea unei aripi a Partidului Social Democrat, care a înfiinţat, în vara aceluiaşi an, la Odesa, Comitetul de Acţiune Social‑Democrat Român, încă din primele sale zile de existenţă pentru transformarea societăţii române urmând calea revoluţiei ruse[51].

Comandantul frontului rus din Moldova, generalul Scerbacev, a propus germanilor încheierea unui armistițiu la 20 noiembrie/3 decembrie 1917. În această situaţie, România a fost nevoită să facă şi ea un pas asemănător şi, la 29 noiembrie/9 decembrie 1917, s‑a semnat armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale[52]. Retragerea armatei ruse de pe frontul român s‑a făcut în mare debandadă, iar lipsa de coordonare şi aprovizionare i‑au determinat pe soldaţii ruşi bolşevizaţi să se dedea la acte de jaf și distrugere. Trupele române şi unităţi ale jandarmeriei au trebuit să asigure ordinea în multe locuri prin adevărate lupte cu rușii[53]. Exista pericolul ca ideile revoluţiei bolşevice să se răspândească şi în rândurile armatei române. Trebuiau luate urgent măsuri care să conducă la deschiderea supapelor sociale care să permită eliberarea tensiunilor sociale şi politice existente în societate pentru a se evita producerea unei explozii sociale şi situaţia să scape de sub control. Pentru acest lucru trebuiau identificate aceste „presiuni” şi găsite „supapele” potrivite. Un exemplu concludent este dat chiar de prim-ministrul I.I. C. Brătianu. Acesta i‑a adresat regelui Ferdinand I o scrisoare prin care îi sugera să fie de acord să se desfăşoare o propagandă secretă printre soldaţi cu tema recompensării loialităţii şi a sacrificiului cu împroprietărirea. Arăta că este necesar ca „printr‑o propagandă activă a ofiţerimii noastre să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului, iar cei ce, prin laşitate şi dezertaţiuni, vor fi dobândit pământ de la duşmani nu îl vor păstra şi vor fi trataţi ca trădători. Această ameninţare nu se poate face prin proclamaţii solemne, dar poate fi organizată prin ordine secrete”[54]. Ideea aceasta o regăsim şi într‑o notă trimisă din Petrograd de către Diamandy prim-ministrului I.I.C. Brătianu la 04/17 mai 1917, unde explica mijloacele de combatere a propagandei revoluţionare ruse în spaţiul românesc. Acesta sugera „publicarea unei mici broşuri în limba rusă (30 pagini) cu problemele reformei agrare şi electorale cu un scurt expozeu istoric”[55].

Din perspectiva analizei carenţelor sistemului politic şi a funcţionării regimului de democraţie în România interesante, şi puţin cunoscute, sunt însemnările generalului Ion Culcer[56] „începute la 4 decembrie 1916 şi isprăvite la 9 ianuarie 1917, unele fiind relative la pregătirea noastră înaintea campaniei, sub denumirea de partea I‑a şi celelalte referitoare la operaţiunile militare sau partea a II‑a”[57]. Încă de la începutul însemnărilor sale generalul Ion Culcer face mărturisirea: „Înainte de a vorbi despre cauzele care au contribuit la acest dezastru şi pentru motivele ce se vor vedea mai târziu, fac conştiincios mărturisirea că în întreaga mea carieră n‑am dat concursul meu la nici unul din partidele noastre politice, pe tot timpul cât voi purta uniforma urmând pas cu pas îndatoririle prevăzute în legile şi regulamentele militare, mai ales în privinţa cinstei şi loialităţii”[58]. Mult mai cunoscute şi cu un impact enorm asupra vieţii politice sunt „însemnările” generalului Alexandru Averescu publicate imediat după război mai întâi sub forma unui foileton în ziarul partidului fondat de acesta – Îndreptarea şi apoi sub forma unei broşuri politice[59].

Fiind militar de carieră, este surprinzătoare profunzimea analizei cauzelor sistemice care au generat eşecul campaniei militare a anului 1916, dar şi a legăturii dintre puterea unei armate şi modernitatea unei societăţi, de la sistemul politic şi existenţa unui regim de democraţie autentică până la mentalitatea elitei politice, economice şi culturale a ţării. „Văzând cele petrecute în această nefericită parte a campaniei, am căutat să analizez cauzele acestui dezastru nemeritat pentru marea masă a poporului român şi cred că analiza faptelor este trebuincioasă şi la locul ei, fiindcă din punct de vedere militar această parte poate fi socotită ca o campanie isprăvită, deoarece tot ce se va mai face în viitor, nu va mai avea nicio legătură cu trecutul”[60]. Generalul Ion Culcer considera că trebuie aflate erorile de ordin politic atât pe plan intern, deoarece un război se pregăteşte de către un guvern pe timp de pace, cât şi pe planul politicii externe, al diplomaţiei. În viziunea sa, „Grija adevăraţilor patrioţi şi mai ales a oamenilor de stat trebuia să fie îndreptată în special asupra întăririi şi apărării naţionale, cu atât mai mult cu cât în sufletul nostru avem un ideal al întregirii Neamului românesc”[61]. La întrebarea de ce nu a fost pregătită armata din toate punctele de vedere pentru o campanie specifică războiului industrial, Culcer sesiza carenţele de funcţionalitate a regimului politic în raporturile de putere dintre partide şi instituţia Monarhiei. „Cum s‑a făcut pregătirea noastră politică timp de 40 de ani? Veşnic am auzit spunându‑se, de toate guvernele care s‑au perindat la putere, că POLITICA EXTERNĂ ESTE A REGELUI: cu alte cuvinte, guvernele s‑au descărcat de cea mai mare sarcină şi răspundere pe care o aveau în conducerea afacerilor statului. Această sarcină le era absolut impusă prin Constituţiune. Răspunsul este uşor de dat. Pentru CĂ GUVERNELE SE NUMEAU DE REGE, iar corpurile legiuitoare SE NUMEAU DE GUVERN. Zic se numeau fiindcă alegerile libere au fost şi sunt o FICŢIUNE în faţa moravurilor şi organizării noastre politice. Controlul şi presiunile prin terorizări, imoralitate şi corupţiune sunt atât de mari la alegeri, încât ORICARE AR FI GUVERNUL, îşi are asigurată majoritatea în corpurile legiuitoare şi rămâne astfel la putere până la o nouă HOTĂRÂRE A REGELUI. Capii guvernelor, cu toată această răspundere ce aveau, se descărcau de politica externă, fiind foarte mulţumiţi, atât ei, cât şi subalternii lor, că sunt la putere pentru a avea onoruri sau a se ocupa de interesele lor personale”[62]. Această carenţă majoră a sistemului politic românesc era subliniată şi în Parlamentul României. Senatorul N. Enăşescu, în una dintre intervenţiile sale în Parlamentul de la Iaşi, arăta că în fapt nu parlamentul controlează guvernul, aşa cum ar fi normal într‑o democraţie funcţională, ci invers, deoarece: „Corpurile legiuitoare sunt prea supuse voinţei guvernelor”[63]. Această disfuncţionalitate a regimului politic, sesizată de generalul Culcer, era percepută ca o mare problemă a vieţii noastre publice şi de Nicolae Iorga. În dezbaterile Adunării Deputaţilor de la Iaşi, acesta aprecia: „Am trăit un regim constituţional, fără libertate jos şi fără autoritate sus, lucruri cu totul neapărate. Ne vom convinge tot mai mult de adevărul acesta”[64].

Războiul a scos la iveală putregaiul societăţii româneşti care afecta societatea în structurile ei cele mai profunde. Presa, „această a patra putere în stat, împărţită şi ea în grupe, formează anexe pe lângă partidele politice pe care trebuie să le servească şi n‑am văzut niciodată o chestiune de principiu să se refere la afacerile ţării expunându‑se şi discutându‑se în mod obiectiv pentru a se lumina opiniunea pubică. Dimpotrivă, am văzut insulte şi trivialităţi între partidele opuse şi suprimări în reproducerea celor scrise de opozanţi pentru a se putea comenta acest text fals în profitul partidului său”[65].

Războiul a adus în prim-plan şi unele distorsiuni ale raporturilor sociale, mai ales în viaţa politică. Oamenii obişnuiţi se aşteptau ca greutăţile prin care trec să îi determine pe politicieni să aibă un comportament în acord cu normele etice și ale moralei, aşa cum erau acestea percepute în structura profundă a societăţii. Conceptele tradiţionale ale eticii – de bine şi rău, iubire creştinească, solidaritate, fericire, libertate, responsabilitate, virtute, datorie, ideal moral, desăvârşire a caracterului şi a vieţii sufleteşti – să aibă altă relevanţă pentru oamenii politici, care aveau responsabilitatea conducerii destinelor neamului românesc. Generalul Ion Culcer mărturisea la sfârşitul anului 1916 şi începutul celui următor că „am văzut oameni politici grupându‑se în alcătuirea unui guvern cu toate insultele ce şi le adresaseră reciproc pe terenul cinstei şi moralităţii nu cu mult timp înainte. Toate acestea sub cuvânt că s‑au împăcat”[66]. Nu poate fi generalizată situaţia descrisă de generalul Ion Culcer din multe motive, dar nici nu poate fi trecută cu vederea! Au existat în acele momente astrale pentru neamul românesc şi oameni politici care au constituit prin vorbă şi faptă pilde de urmat. Vasile Goldiş, în ceasurile în care revoluţia naţională din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş era în plină desfăşurare, le spunea compatrioţilor că trebuie „Să dispară, deci, dintre noi orice divergenţe şi interesele particulare să le supunem interesului comun. Duhul vremurilor istorice să ne inspire la fapte şi virtuţi pentru gloria, binele şi fericirea veşnică a neamului nostru. Orice fel de intrigi, mistificări şi insinuări răutăcioase la adresa conducerii să se refrângă de ţinuta noastră, vrednică de trecutul nostru şi potrivită evoluţiei istorice, marilor evenimente prin care trecem”[67]. Pentru a se realiza un asemenea deziderat şi în rândul clasei politice de la Bucureşti trebuia să se facă un pas revoluţionar în mentalitatea unor oameni politici. În Ţara la care visau românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină să ajungă, lucrurile se petreceau şi în acest fel: „Se vorbeşte de libertate atunci când cineva nu poate face un pas fără să fie spionat şi urmărit inchizitorial pentru interesul partidului în toate afacerile sale publice şi private. Spionajul este atât de răspândit încât fiecare membru de partid prin el însuşi sau prin femei găseşte de a sa datorie să raporteze orice vorbă, orice acţiune, pe care ar observa‑o la o persoană cu păreri politice contrare. Mulţi şi‑au făcut o carieră, şi‑au asigurat interesele şi poziţia în partid pe această cale. Şi mai întotdeauna caracterele josnice care primesc să îndeplinească un asemenea rol se servesc de calomnii şi delaţiuni în propriul lor profit. Vrăjmaşii probabili ai ţării, care trebuiesc serios şi continuu studiaţi în timp de pace, nu au fost atât de mult urmăriţi ca cei ai partidelor din interiorul ţării, astfel că am intrat în campanie în necunoştinţă de valoarea, de forţa şi de situaţiunea lor”[68]. Lupta politică pentru putere şi modul cum se cucereşte puterea politică se desfăşurau, de multe ori, în afara reguliilor care ţin de o adevărată democraţie. Şi în acest domeniu era nevoie de o revoluţie de tip sistemic sau, cum plastic o denumea Take Ionescu, de o revoluţie legală. Generalul Ion Culcer constata că: „Toleranţa, favoritismul şi lipsa de control au înlesnit şi mai mult crearea unei pleiade de postulanţi la funcţiuni, care, neavând loc în buget, silit s‑au împărţit între diferitele partide politice. Acestea când sunt în opoziţie prin clevetiri în localuri publice, indiscreţiuni, intrigi şi calomnii turbură şi zădărnicesc afacerile statului, ţinta lor fiind răsturnarea guvernelor. Elementele acestea foarte periculoase pentru ţară cu o instrucţiune unilaterală şi mai întotdeauna insuficientă discută şi dau soluţiuni tuturor chestiunilor politice, economice, sociale, strategice etc., etc., şi isprăvesc prin violenţe şi trivialităţi adresate oricărei persoane care ar îndrăzni să aibă păreri contrare înaltelor lor competinţe[69].

 

Interesele naţionale, dincolo de interesele politice de partid

Oamenii politici în aceste momente de cumpănă nu au privit situaţia doar prin prisma conjuncturilor politice, sociale şi geopolitice generate de război, ci şi de însăşi carenţele sistemului politic românesc şi criza ce o pot declanşa în asemenea împrejurări. Generalul Averescu, viitorul politician, punea aceste lucruri şi pe seama elitei politice care administra ţara. „Un popor care suferă corupţia şi imbecilitatea în capul său, greu poate realiza fapte mari!”[70], iar un alt contemporan cu evenimentele, profesorul de istoria artei Virgiliu N. Drăghiceanu, le vedea prin prisma modului cum s‑au construit instituţiile politice şi administrative şi mai ales a reformelor care nu au fost duse până la capăt în ţara noastră. „Reforma de la 1864 e neîndestulătoare. Ţăranii nu au drepturi, aleg numai patruzeci de deputaţi. Sunt 200.000 ţărani cu mai puţin de doua hectare, 47.000 fără colibe. Progresul obştiilor 3.000 cu capital de optzeci de milioane”[71]. Omul politic liberal Gheorghe Tătărăscu aprecia că „aşezământul electoral din 1866” era un pas înapoi în raport cu legea electorală elaborată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, deoarece „perfecţionează chiar regimul claselor, amplificându‑l, căci introduce categorii în sânul uneia şi aceleiaşi clase, iar fiecare categorie va cântări în balanţa politică tot atât cât cântăreşte în balanţa economică”[72].

Reformele şi modernizarea sistemului politic românesc au preocupat principalele forţe politice încă de la sfârşitul primului deceniu al veacului al XX‑lea, dar, pe de o parte, transpunerea lor în realitate s‑a întins pe aproape un deceniu şi jumătate[73], iar pe de alta, ele au fost făcute în acord cu expresia atribuită lui P.P. Carp, potrivit căreia „românii au atât de mult noroc că nu mai au nevoie de oameni politici”[74] care să facă legi şi reforme utile unei bune funcţionării a societăţii. Desigur că această expresie făcea parte din demagogia care s‑a manifestat pe scena politică din plin, şi în acele vremuri, ca şi astăzi, dar privită prin prisma funcţionalităţii regimului democratic la români, mai ales în timp de criză, ea pare să aibă o mare acoperire[75]. Octavian Goga surprindea această stare de luptă politică frivolă care nu avea nimic în comun cu idealurile şi interesele naţionale. Într‑un articol semnat în ziarul Epoca din 5 septembrie 1915, referindu‑se la tratamentul la care erau supuşi prizonierii români soldaţi ai imperiului austro‑ungar capturaţi pe frontul italian şi cel rus şi la reacţia politicienilor români scria: „Au rămas aşa cum au fost întotdeauna, copii ai nimănui, dezmoşteniţii lumii. În vremea asta la Bucureşti s‑au ţinut discursuri, s‑a râs şi s‑a plâns, s‑au dat mari bătălii de cerneală şi mai ales s‑a asigurat lumea tot a doua zi că binecuvântata expectativă din Consiliul de Coroană n‑a suferit nici o schimbare”[76]. Deputatul Leonte Moldoveanu punea degetul pe rană şi îndemna pe aleşii neamului la reflecţie: „Am trăit o jumătate de veac tot ascunzând cusururile noastre, tot îmbrăcând în mătăsuri şi lenjerii frumoase corpul nostru ca să fim de paradă, iar pe dedesubt era putreziciunea şi ticăloşia. Nu pot să mai primesc sistemul acesta. Astăzi mă simt obligat în conştiinţa mea s‑o spun pe de‑a întregul şi pe faţă. (…)Vina este în societatea noastră. Politicianismul care ne‑a cuprins pe toţi şi care a străbătut toate fibrele vieţii noastre publice şi private, el este de vină. Vor fi unii dintre dumneavoastră mai prudenţi care să nu spună lucrurile pe faţă, dar eu nu le pot tăgădui, ci vreau să le afirm cu toată tăria mea. Am avut o epocă de jumătate de veac, o epocă pe care ne‑am obişnuit să o numim mare şi glorioasă pentru că era de paradă”[77]. Profesorul A.C. Cuza era mai tranşant de pe poziţia de adversar politic al partidului aflat la putere, P.N.L., deşi oficial la guvernare se afla o coaliţie de partide. „Ţara să aibă încredere: după război reformele cari s‑au propus şi cari sunt garantate şi prin Mesajul de astăzi, acele reforme sociale, pe care ţara le doreşte, de atâta timp, se vor realiza; vor trebui să se realizeze şi se vor realiza pe alte baze mai largi şi mai trainice, când s‑a văzut la ce dezastru am ajuns cu regimul de astăzi. Ţara să aibă încredere: după această catastrofă regimul nostru politic este condamnat; sunt cincizeci de ani de experienţă, îndestulători, ca să se dovedească oricui că acest regim nu mai poate dăinui. Va trebui să se închege o altă organizare politică, ca să răspundă stării reale de lucruri a ţării.Nu va mai fi cu putinţă să luaţi o Constituţie străină, cum aţi luat‑o pe cea de la 1866, traducându‑o în 24 de ore, ca să răspundeţi necesităţilor ţării acesteia. Aceasta a fost greşeala cea mare a generaţiunii trecute, că nu a ţinut seama de ce era la noi şi nu a făcut decât să copieze insitituţiuni nepotrivite cu starea adevărată de dezvoltare a poporului român”[78].

Take Ionescu, asemenea lui I.I.C. Brătianu, om politic cu viziune şi o fină intuiţie a trendului în care va evolua societatea după încheierea războiului, vorbea în Parlamentul României de la Iaşi (14 decembrie 1916) despre nevoia de reforme impusă de desăvârşirea unităţii naţionale şi modernizarea societăţii[79]. Sigur că în discursurile rostite în Parlament nu a îndemnat la revoluţie socială, aşa cum aceasta se manifesta în Rusia, ci a definit schimbările pe care le invoca pentru România ca având caracter revoluţionar. „Ţin să se ştie în acest ceas că înainte de război, acum şase sau şapte luni, în comitetul Partidului Conservator, am examinat cu toţii, în vreme când trăia răposatul Filipescu… profundele transformări la care creaţiunea României Mari trebuie să ne supuie, transformări mult mai numeroase decât reformele agrare şi cele electorale. Toţi am fost de părere că şi o largă reformă agrară trebuie să iasă din crearea unei Românii Mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot. Orice om care cunoaşte relaţiunile sociale şi economice din părţile României neliberate încă nu poate să nu îşi dea seama că nu se poate ajunge la asimilarea României celei noi fără ca să se facă profunde şi radicale transformări în România cea veche. Ca o părere personală eu cred că şi partidele noastre politice, de care vorbim atât, nu vor putea cuprinde cadrul României Mari. Cred că vom asista la spărturi la care nici nu ne gândim. Lucruri care ni se par sacrosante vor deveni fără importanţă, aşa că viaţa României Mari se va desfăşura cu totul altfel decât viaţa României de azi”[80]. În discursul rostit în Adunarea Deputaţilor, la începutul lunii iunie 1917, Take Ionescu definea măsurile de reformă radicală a statului şi societăţii române drept „…cea mai largă, cea mai îndrăzneaţă şi, nădăjduiesc, cea mai fecundă dintre revoluţiile pe care le cunosc în istoria revoluţiilor legale (sublin., C.H)”[81].

La doar câteva luni distanţă, I.I.C. Brătianu, în declaraţia pe care o citeşte ca prim‑ministru, în Camera Deputaţilor de la Iaşi, în 6 mai 1917, cu ocazia dezbaterilor prilejuite de revizuirea Constituţiei, readucea în memoria ascultătorilor ideile adversarului său politic Take Ionescu, dar colaborator în momente grele în lupta pentru idealul de unitate şi democraţie: „Atât sufragiul universal, cât şi principiul exproprierii sunt cerute nu numai de spiritul vremii în care trăim, dar şi de necesităţile pe care ni le impune introducerea suveranităţii noastre dincolo de Carpaţi”[82]. Câteva săptămâni mai târziu, I.I.C. Brătianu preciza că reformele nu „sunt improvizaţia unui moment; nu sunt nici opera unui singur om; ele sunt izvorâte din necesitatea dezvoltării naţionale, sociale şi politice a unui popor care trăieşte şi vrea să trăiască şi care, în toate epocile determinante ale istoriei sale, cu o conştiinţă admirabilă a ştiut să aşeze temeliile necesare fiecărei perioade ale dezvoltării lui”.

Referindu‑se la situaţia în care un grup politic sau o elită aparţinând mai multor partide, cum a fost cazul României şi al Parlamentului de la Iaşi, poate proceda la o revoluţie legală, cum o definea Take Ionescu, socialistul Otto Bauer afirma că: „Atâta timp cât statul nu posedă mijloacele de a zdrobi violent mișcările de masă, el trebuie să caute aprobarea maselor; Trebuie să obțină un consimțământ bazat pe voința și înțelegerea liberă a maselor”. Or, acest lucru s‑a întâmplat în România anilor 1917‑1918. Adunarea Deputaţilor, în şedinţa din 12 iunie 1917, a votat, cu o majoritate covârşitoare, proiectele de lege care vor conduce la reformele electorală şi agrară[83].

În Senatul României ideea reformelor radicale va avea unele opoziţii mai puternice din cauza unui număr mai mare al reprezentanţilor marilor proprietari de pământuri, dar în final va învinge curentul care considera că reformele constituie „o adevărată revoluţionare a aşezămintelor noastre politice”[84]. Camera superioară a parlamentului va vota pachetul de legi care prevedeau reformele radicale cu o majoritate la fel de mare ca şi în Adunarea Deputaţilor[85]. Rămânea în sarcina guvernelor ulterioare ca aceste reforme să capete substanţă în practica politică, iar perioada de tranziţie de la vechea la noua Românie să desăvârşească procesul unei revoluţii sistemice care să aşeze ţara pe bazele modernităţii occidentale.

Note:[1] Cristian Preda, Rumânii fericiți: vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Polirom, Iaşi, 2011, p. 23
[2] Ioan Scurtu, N. Iorga despre intrarea României în Primul Război Mondial, 22 decembrie 2011, online http://www.ioanscurtu.ro/n‑iorga‑despre‑intrarea‑romaniei‑in‑primul‑razboi‑mondial/ accesat la 14 mai 2017
[3] Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre, Ediţie îngrijită de Nedec Lemnaru, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, p. 117
[4] Apud, Ioan I. Şerban, Un manuscris inedit despre activitatea lui Octavian Goga în România în anii Primului Război Mondial, p. 193
[5] Ilie Bufnea, Revoluția de eliberare națională a Transilvaniei. Unirea (1914 ‑ 1918), Editura Marist, Baia Mare, 2010, p. 92
[6] Generalul C. Găvănescul, Epopeea Română – Războiul nostru pentru întregirea neamului (august 1916‑aprilie 1918), Serviciul Geografic al Armatei, Iaşi, 1918, pp. 54‑71; România în Primul Război Mondial (1914‑1918), Editura Militară, Bucureşti, 2006; Ion Bulei, Regina Maria, Meteor Publishing, Bucureşti, 2016, pp. 106‑107.
[7] A se vedea, Clara Cuşnir‑Mihailovici, Mişcarea muncitorească din România între anii 1917‑1921. Crearea P.C.R., I.I.P., Editura Politică, Bucureşti, 1960; Georgeta Tudoran, Socialiştii români în confruntări politice. 1918‑1921, Editura Junimea, Bucureşti, 1982; Nicolae Jurcă, Istoria social‑democraţiei din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.
[8] A se vedea, Dan Drăghia, Proletariatul la putere: impactul Revoluţiei din Octombrie asupra socialismului românesc, în Studia Politica.Romanian Political Science Review, vol. 12, nr.3, 2012, pp. 413-434, online http://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/44881/ssoar-studiapolitica-2012-3-draghia-Proletariatul_la_putere_impactul_Revolutiei.pdf?sequence=3, accesat la 14 mai 2017.
[9] ANR, Fond Mişcarea Sindicală din Regiunea Prahova 1912‑1942, Rola 312, cadrele 375, 378, citat de Dan Drăghia, op.cit., în loc. cit., nota 2, p. 418.
[10] Zygmunt Bauman, op.cit., în loc.cit., p. 16‑19.
[11] Otto Bauer, The Austrian Revolution, in Ahmet Ersoy, Maciej Górny, Vangelis Kechriotis, MODERNISM: THE CREATION OF NATION‑STATES. Discourses of Collective Identity in Central and Southeast Europe 1770–1945: Texts and Commentaries, volume III/1, online http://books.openedition.org/ceup/2025?lang=en, accesat la 14 mai 2017.
[12] Dr. Stelian Manic, University of Adelaide (Australia). Un alt fel de sârmă ghimpată: palma jandarmului român, în Timpul din 28 februarie 2010, citat de Ion Constantin, Gherman Pântea între mit şi realitate, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti – 2010, p. 21, nota 6.
[13] I.G. Duca, Memorii, vol.III, Ediţie Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1994, p. 38.
[14] Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ediţie Stelian Neagoe, vol.III, Editura Machiavelli, 2008, p. 54.
[15] A se vedea, Dan Ovidiu Pintilie, Istoricul Societăţii Concordia (1907‑1948), Editura Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti, 2007, p. 39‑47; Gh. Buzatu, România şi trusturile petroliere până la 1929, Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 15; Adrian Pandea, Arde Valea Prahovei! Îndeplinirea unei hotărâri dramatice (1916) în Lupta Întregului Popor. Revistă Română de Istorie Militară, nr. 3, 1987, pp. 15‑16; Dan Ovidiu Pintilie, Istoricul Societăţii Concordia (1907‑1948), Editura Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti, 2007, p. 39‑47.
[16] Dan Ovidiu Pintilie, op.cit., p. 40.
[17] A se vedea, Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ediţie I. Oprişan, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012; Ioan Munteanu, Robia germană Brăila sub ocupația dușmanului. 23 decembrie 1916 – 10 noiembrie 1918, Editura Proilavia, Brăila, 2016.
[18] Ion Bulei, Din vremea ocupației Bucureştilor (1916‑1918), în vol. Orient și occident. Studii în memoria prof. Gheorghe Zbuchea, Editura Universității din București, 2012, p. 402.
[19] Ibidem, p. 404.
[20] Virgiliu N. Drăghiceanu, op.cit. pp. 88‑89
[21] Dan Ovidiu Pintilie, op.cit., p. 40; a se vedea, şi Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca Modernă, Editura Academiei Române, Bucureşti,1997; Nicolae Belli, Tranziţia – mai grea decât un război, Editura Expert, Bucureşti, 2001.
[22] Ioan Munteanu, op.cit., p. 82‑97.
[23] Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., p.82.
[24] Glenn E. Torrey, op.cit., p. 168.
[25] Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., pp. 81; 85; 135.
[26] Cuvânt de deschidere al guvernatorului Băncii Naţionale a României, academician Mugur Isărescu, la cea de‑a XXIV‑a ediţie a simpozionului „Cristian Popişteanu“, în Magazin Istoric.ro, online http://www.magazinistoric.ro/evenimente/20160406_simpozionul_c_popisteanu/2016.pdf, accesat la 12 august 2017.
[27] Virgiliu N. Drăghiceanu, op.cit., 162.
[28] Ibidem, p. 21.
[29] Ion Bulei, op.cit., în loc., cit., p. 411.
[30] Virgiliu N. Drăghiceanu, op.cit., p. 42.
[31] Apud, Ion Bulei, op.cit., în loc., cit., p. 406.
[32] Virgiliu N. Drăghiceanu, op.cit., p. 133.
[33] Arhiva SRI, fond D, dosar 7702, ff. 63.72, document publicat de Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Editura Evenimentul Românesc, București, 1997, pp. 218‑235.
[34] N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. II, Editura Ramuri, Craiova, p. 77, citat de Virgiliu Z. Teodorescu, Oraşul Iaşi Capitală a României, nota 11, p. 185, online http://www.monumentul.ro/pdfs/Virgiliu.Teodorescu%2010.pdf, accesat la 10 august 2017.
[35] România Primului Război Mondial văzută de un ofiţer britanic: „Toată lumea trăieşte într-o stare de haos permanent“, în Romania Military, 7 februarie 2013, online https://www.rumaniamilitary.ro/istoria-asa-cum-a-fost-partea-goala-a-paharului-romania-in-1916, accesat la 10 august 2017.
[36] Dezbaterile Adunării Deputaţilor (D.A.D), Sesiunea ordinară 1916‑1917, şedinţa din 13 decembrie 1916, Anexa la Monitorul Oficial no. 232, f. 19.
[37] Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu. 1916‑1918, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, f.a., p.134.
[38] Arhivele Naţionale, Direcţia Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 39/1916, f. 13.
[39] Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica Enciclopedie a Marelui Război 1914‑1918, Corint Educațional, București, 2014, pp. 139‑140.
[40] Alexandru Averescu, op.cit., p. 136.
[41] Ibidem.
[42] Adrian Majuru, Cotidian de război din anii neutralităţii (1914-1916), în Cotidianul. ro, 16 noiembrie 2014, online http://www.cotidianul.ro/cotidian-de-razboi-din-anii-neutralitatii-1914-1916-251322/ accesat la 17 august 2017
[43] Cristian Negrea, Bătălia Moldovei în războiul român antibolşevic, în Geopolitica, Istoria furată, WW1, 22 mai 2012, online http://www.ziaristionline.ro/2012/05/23/batalia‑moldovei‑in‑razboiul‑roman‑antibolsevic‑de‑cristian‑negrea/ accesat la 20 iulie 2017.
[44] ANR, fond Casa Regală Ferdinand, Diverse, dosar 1, 1917, f. 25, telegramă cifrată expediată din Iaşi la 19.04/02.05. 1917, primită la Petrograd pe 21.04/04.05.1917.
[45] Ibidem, f. 68, telegramă cifrată no. 1414 trimisă de ministrul Take Ionescu lui Diamandy la Petrograd, la 04/17.05.1917.
[46] ANR, fond Ministerul de Interne, Diverse, dosar nr. 1, vol. I, ff. 43‑44.
[47] A se vedea şi Alin Spânu, Serviciul de Informații al României în războiul de întregire națională (1916-1921), Editura Militară, Bucureşti, 2012; Idem, Pregătirea informativă/contrainformativă a armatei române înaintea marilor bătălii din vara anului 1917; online file:///C:/Users/IRRD-CH/Downloads/16-Cronica-Vrancei-XVI-2013-03%20(2).pdf accesat la 20 iulie 2017.
[48] A se vedea şi Dan Drăghia, Proletariatul la putere: impactul Revoluţiei din Octombrie asupra socialismului românesc, în Studia Politica: Romanian Political Science Review 12 (2012), 3, pp. 413-434 online http://nbn-resolving.de/urn:nbn:de:0168-ssoar-448818.
[49] Arhivele Naţionale, fond Casa Regală, dosar 6, 1916, ff. 1‑56.
[50] Joachim von Puttkamer, Collapse and Restoration: Politics and the strains of War in Eastern Europe in Jochen Böhler, Wlodzimierz, Legacies of Violence: Eastern Europe’s First World War, Oldenbourg Wissenschafsverlag GmbH, Munchen 2014, p. 19.
[51] Dan Drăghia, Proletariatul la putere: impactul Revoluţiei din Octombrie asupra socialismului românesc, în Studia Politica, Romanian Political Science Review, 12, 2012, 3, pp. 421‑422.
[52] A se vedea şi Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989; Alexandru Ioanițiu (Lt.‑Colonel), Războiul României: 1916‑1918, vol 1, Tipografia Geniului, București, 1929; ***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989; ***, România în anii Primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987; Vasile Popa, Cezar Mâță, O soluţie controversată: Armistiţiul de la Focşani, în Cronica Vrancei, an II, 2001, Focșani, online file:///C:/Users/IRRD‑CH/Downloads/02‑Cronica‑Vrancei‑II‑2001‑16.pdf, accesat la 10 mai 2017.
[53] ANR, fond Ministerul de Interne, Diverse, dosar nr. 1, vol. I, ff. 2; 19; 42‑43; 112; 116; 230‑232.
[54] Ibidem, fond Casa Regală, dosar 4, 1916, f. 6.
[55] Idem, fond Casa Regală Ferdinand, Diverse, dosar 1, 1917, f. 70, telegramă cifrată expediată din Iaşi la 19.04/02.05.1917, primită la Petrograd pe 04/17.05.1917.
[56] Generalul Ion D. Culcer, fiul doctorului Dumitru Culcer şi al Anicăi, născută Otetelişanu, a văzut lumina zilei la Târgu‑Jiu, în ziua de 17 august 1853. După terminarea studiilor medii, urmează cursurile Şcolii militare de ofiţeri între anii 1871‑1873, fiind avansat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Batalionul 1 Geniu. În anul următor este mutat în cadrul Regimentului 3 Linie, iar în 1874, sublocotenentul Ion D. Culcer este trimis de statul român să urmeze Şcoala Politehnică din Paris. Revenind în ţară cu rezultate şi aprecieri deosebite, sublocotenentul Ion D. Culcer este repartizat la Regimentul 2 Dorobanţi, cu care a participat la Războiul de Independenţă. Fiind rănit, este internat în Spitalul Militar Craiova. Refăcut, se întoarce pe front şi participă activ la luptele de la Plevna şi Vidin. Pentru curajul şi iscusinţa cu care a condus în batalionului de geniu, a fost decorat cu medaliile: „Sfântul Stanislav” cls. a III‑a cu spade şi rozetă; „Virtutea Militară” de aur; „Crucea trecerii Dunării” şi „Apărarea Independenţei”. După război, locotenentul Ioan Culcer este trimis din nou în Franţa pentru a continua studiile de specialitate la Şcoala Superioară Militară de la Fontainbleau. A urcat în ierarhia militară până la gradul de general şi comandant al Armatei I în campania din vara‑toamna anului 1916, când este înlocuit la comandă de generalul Ioan Dragalina (11 octombrie 1916). A se vedea mai multe, General de brigadă (r) Constantin Ispas, Cărările destinului. Generalul de Corp de Armată Ion D. Culcer, fost comandant al Armatei I (1915‑1916), în Armata română şi unitatea naţională. Studii şi comunicări, Editura Delta Cart Educaţional, Piteşti, 2008, pp. 23‑28.
[57] ANR, fond Casa Regală, dosar 6, 1916, f. 1.
[58] Ibidem.
[59] A se vedea ediţia apărută sub îngrijirea acad. Florin Constantiniu, Alexandru Averescu, Răspunderile, prefaţă Florin Constantiniu, Editura Albatros, Bucureşti, 1999.
[60] ANR, fond Casa Regală, dosar 6, 1916, f. 2.
[61] Ibidem f 4.
[62] Ibidem, f. 6‑7.
[63] Dezbaterile Senatului, Sesiunea 1916‑1917, şedinţa din 6 mai 1917, pp. 133‑134.
[64] D.A.D, Sesiunea ordinară 1916‑1917, şedinţa din 14 decembrie 1916, Anexa la Monitorul Oficial no. 232, ff. 37‑43.
[65] ANR, fond Casa Regală, dosar 6, 1916, f. 7.
[66] Ibidem ff. 9‑10.
[67] Vasile Goldiş, Înviere, în Românul, nr. 1, anul VII, din 8 noiembrie 1918, p. 1, citat de Marţian Iovan, Valorile etice, sensul vieţii omului şi comunităţilor umane, în concepţia lui Vasile Goldiş, în Analele Aradului, Colecția „Astra Arădeană ‑ 1863”, Anul 2 Nr. 2, 2016, Asociația Națională Arădeană pentru cultura poporului român, p. 501.
[68] ANR, fond Casa Regală, dosar 6, 1916, f. 12.
[69] Ibidem, f. 13.
[70] Alexandru Averescu, op.cit., p. 255.
[71] Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, p.61.
[72] Gh. Tătărăscu, Regimul electoral şi parlamentar în România, Editura Pro, Bucureşti, 2004, p. 36.
[73] Ioan Scurtu, Evoluţia dezbaterii privind votul universal şi exproprierea, în euroPunkt, 12 aprilie 2016, online http://europunkt.ro/2016/04/12/ioan-scurtu-evolutia-dezbaterii-privind-votul-universal-si-exproprierea/ accesat la 12 august 2017.
[74] Lucian Boia, România va avea un rol tot mai important în noul context internaţional, dar are nevoie de un PROIECT DE ŢARĂ. Dorinţa lui Vladimir Putin este să refacă Imperiul Rus, în Revista 22, din 5 februarie 2014, online http://revista22online.ro/41099/.html, accesat la 12 august 2017.
[75] A se vedea şi Cătălin Turliuc, Alexandru Zub, Populism, demagogie, realism politic Editura: FUNDAŢIA ACADEMICĂ A.D. XENOPOL, Iaşi, 2001; Andrei Cornea, Populismul și demagogia în Revista 22, din 5 ianuarie 2016, online http://revista22online.ro/70251052/populismul‑si‑demagogia.html, accesat la 12 august 2017.
[76] ANR, fond Ministerul de Interne, Diverse, dosar 2, 1915, f. 88.
[77] D.A.D, Sesiunea ordinară 1916‑1917, şedinţa din 13 decembrie 1916, Anexa la Monitorul Oficial no. 232,  f. 19.
[78] Ibidem.
[79] Dezbaterile Adunării Deputaţilor, Sesiunea ordinară 1916‑1917, şedinţa din 14 decembrie 1916, Anexa la Monitorul Oficial no. 236, f. 43.
[80] Ibidem.
[81] Ibidem, şedinţa din 9 iunie 1917, f. 627.
[82] Apud, Ion Novăcescu, Politica şi puterea în concepţia lui Ion I. C. Brătianu, în Anuarul Institutului de Istorie «George Bariţiu» din Cluj‑Napoca”, tom LII, Supliment, 2013, p. 58.
[83] D. A. D., Sesiunea ordinară 1916‑1917, şedinţa din 12 iunie 1917, ff. 630‑634.
[84] Dezbaterile Senatului, sesiunea 1916-1917, şedinţa din 30 mai 1917, ff. 183‑223.
[85] Ibidem, şedinţa din 18 iunie 1917, ff. 243‑248.

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*