Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Societăţi deschise, societăţi închise » Cătălin Bordeianu, Ayoub Fouzi: Iugoslavia versus Serbia, punct și de la capăt

Cătălin Bordeianu, Ayoub Fouzi: Iugoslavia versus Serbia, punct și de la capăt

George Orwell, în Notes on Nationalism (1945), afirmă că naționalism înseamnă „a te identifica cu o singură naţiune sau cu o altă entitate, plasând‑o dincolo de bine sau de rău şi a nu recunoaşte nicio altă îndatorire în afară de aceea de a‑i promova interesele”.

În istoria modernă, naţionalismul este o mişcare în care Statul Naţiune este văzut ca baza realizării aspiraţiilor poporului. Naţionalismul este caracterizat ca fiind sentimentul de uniune cu ceilalţi, o Yugoslavia_ethnic_mapmoştenire comună, o limbă comună etc. Înaintea secolului al XVII‑lea, când naţionalismul s‑a născut ca mişcare, Statele aveau la bază fie legăturile religioase, fie cele dinastice.

Din punct de vedere istoric, tendinţa spre naţionalism a fost influenţată de progresul tehnologic, cultural, politic şi economic. Ameliorarea comunicaţiilor a extins cunoştinţele oamenilor dincolo de satul sau de provincia lor. Prin educaţie, oamenii au început să‑şi înţeleagă tradiţiile şi au început să se identifice cu continuitatea istorică a naţiunii. Introducerea constituţiilor şi a luptei pentru drepturi politice le‑au dat popoarelor posibilitatea de a‑şi determina destinul ca naţiune, dar şi o responsabilitate privind binele acelei naţiuni. În acelaşi timp, progresul comerţului şi al industriei au creat bazele cadrelor economice dincolo de oraşe sau provincii.

Începuturile naţionalismului modern pot fi identificate în Europa Evului Mediu, în dezintegrarea ordinii sociale şi a unităţii culturale a ţărilor europene. Viaţa culturală europeană era susţinută de o moştenire comună a ideilor şi atitudinilor transmise Vestului prin intermediul latinei, limba claselor educate.
Europenii din Vest s‑au pus de acord asupra unei religii comune, catolicismul. Căderea feudalismului şi noul sistem social şi economic au fost însoţite de dezvoltarea comunităţilor mari, de relaţii sociale mai vaste şi dinastii care ţineau mult la naţionalitate, spre a câştiga susţinerea adepţilor. Sentimentul naţional a fost întărit în multe ţări prin Reformă, când adoptarea catolicismului sau a protestantismului ca religie naţională a devenit o forţă în plus pentru coeziunea naţiunii.

Punctul critic în istoria naţionalismului în Europa a fost Revoluţia Franceză. Sentimentul naţional în Franţa, până la acel moment, era îndreptat spre rege. Ca rezultat al Revoluţiei, loialitatea pentru regat a fost înlocuită cu cea pentru patrie.

Emergenţa naţionalismului este legată de revoluţia industrială, care a permis dezvoltarea economiilor naţionale, crearea unei clase de mijloc, precum şi revendicarea unui guvern reprezentativ pentru popor.
Revoluţia din 1848 din Europa Centrală a marcat „trezirea” popoarelor privind conştiinţa naţională. În acel an, germanii şi italienii au avut mişcări pentru unificarea şi crearea Statelor Naţiune. Chiar dacă mişcările revoluţionare au eşuat în 1848, ele au continuat. Evenimentele din Europa dintre anii 1878‑1918 au fost caracterizate mai ales prin aspiraţiile naţionaliste şi prin dorinţa de formare a statelor naţiune, independente de imperiile cărora le aparţineau.

Primul Război Mondial a împlinit aspiraţiile popoarelor din Europa Centrală. Când Statele Unite au intrat în război, preşedintele Woodrow Wilson a proclamat principiul „autodeterminării” ca justificare pentru a participa la conflict. Ca rezultat al războiului, guvernarea dinastiilor germană, austro‑ungară şi a Imperiului Otoman a luat sfârşit şi au apărut noi State Naţiune: Finlanda, Estonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia. Altele, precum România, şi‑au extins graniţele. Totuşi, problemele naţionale au persistat; noile State aveau minorităţi care cereau independenţa sau schimbarea frontierelor. Cerinţele conflictuale naţionaliste ale Germaniei şi Poloniei se înscriu şi ele între cauzele celui de‑al Doilea Război Mondial. După cum pasiunile naţionaliste ale Primului Război Mondial au cauzat apariţia fascismului şi a naţional-socialismului.

În perioada de după Război, mişcările naţionaliste au proliferat, mai cu seamă în Africa şi Orientul Mijlociu.

La începutul anilor ’90, naţionalismul rămâne încă o forţă puternică în câmpul relaţiilor internaţionale. Aspiraţiile naţionaliste ale evreilor, arabilor şi palestinienilor au creat un cadru politic instabil în Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte Europa de Est, căderea comunismului a permis forţelor separatiste să divizeze Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi Cehoslovacia, ameninţând în acelaşi timp securitatea altor state vecine.

Importanța problemei este evidentă, dată fiind extinderea pe care naţionalismul a avut‑o întotdeauna în lume. Valoarea individului ca fiinţă raţională a fost minimalizată şi existenţa sa a fost supusă comunităţii etnice; acest lucru explică de ce supravieţuirea naţionalităţii era mai importantă decât orice.

Preocuparea noastră pentru fenomenul naţionalist în cazul particular al Serbiei post‑comuniste se explică prin absenţa studiilor ample pe această problemă. Ne gândim că merită atenţia noastră, având în vedere schimbările majore din sfera relaţiilor internaţionale după căderea regimurilor totalitare în Europa Centrală, de Est şi de Sud.

Naţionalismul balcanic şi‑a schimbat modelul după războaiele Iugoslave, influențând comportamentul noilor State în sistemul relaţiilor internaţionale.

* * *

Ce este naţionalismul şi naţiunea? În Qu’est‑ce qu’une nation? (1882), Ernest Renan a declarat că o naţiune este „un suflet, un principiu spiritual” şi existenţa continuă a unei naţiuni este rezultatul „unui plebiscit cotidian”. Altfel spus, o naţiune depinde de consimţământul voluntar şi este o comunitate politică imaginată. Ideea de naţiuni ca şi „comunităţi imaginare” este dezvoltată de Benedict Anderson, în Imagined Communities: Reflections on the Origins and the Spread of Nationalism: „Propun următoarea definiţie a naţiunii: este o comunitate politică imaginată – şi, în acelaşi timp, limitată în sine şi suverană”(1). Anderson a fost de acord cu Ernest Gellner, spunând că „naţionalismul inventează naţiuni”. Cetăţenii naţiunilor „nu‑şi vor cunoaşte niciodată majoritatea semenilor, nu‑i vor întâlni, nici măcar nu vor auzi vorbindu‑se despre ei”(2). Naţiunea există ca imaginea unei comunităţi în spiritul cetăţenilor. Iugoslavia-versus-SerbiaRenan a afirmat că naţiunile sunt ceva destul de nou în istorie, absente înainte de secolul al XVIII‑lea. El a notat semnificaţia mitului creaţiei unei naţiuni, spunând că ar merge până la a vedea chiar şi erorile istorice drept un factor crucial în crearea unei naţiuni.

Naţiunile au apărut numai după Iluminism. În timpul apariţiei naţionalismului modern, naţiunile au devenit unităţile principale de analiză istorică. Hans Kohn, în The Idea of Nationalism, a afirmat că în era naţionalismului, naţiunile sunt marile personalităţi ale istoriei. În The Mass Psychology of Ethnonationalism, Dusan Kecmanovic a subliniat rolul central al naţiunii în naţionalism: „Problema crucială pentru a înţelege naţionalismul este că, pentru naţionalişti… naţiunea (sau tribul sau grupul etnic) este punctul maxim de referinţă al acţiunilor sociale, politice şi toate celelalte acţiuni”(3).

Din punct de vedere psihologic, am putea explica naţionalismul ca pe nevoia individului de „a‑şi proteja” propria personalitate. Naţionalismul este bazat pe teamă şi pe nevoia de a găsi omogenitatea şi uniformitatea. Este un impuls atavic bazat pe autoconservare. Vamik D. Volkan, în The Need to Have Ennemies and Allies: A Developmental Approach, a subliniat faptul că solidaritatea de grup cere crearea „duşmanilor” şi „aliaţilor”, „noi” şi „ei”. Discriminarea şi „oprimarea” politică duc la un mai mare grad de solidaritate şi identificare cu grupul.

Aceasta înlătură îndoielile indivizilor, anxietatea şi tensiunea. Cum spunea Feodor Dostoievski în Fraţii Karamazov, omul „nu are nevoie mai mare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să‑i poată da, cât mai rapid, acest cadou al libertăţii cu care el, fiinţă nefericită, s‑a născut”(4). Acesta este un factor important pentru a înţelege naţionalismul. Oamenii pot găsi un scop vieţii lor şi un răspuns îndoielilor proprii. Cultura şi etnicitatea sunt create ca legături, spre a menţine solidaritatea grupului. Creăm etnicitatea şi cultura spre a fi capabili să menţinem unitatea şi solidaritatea clanului, Statului sau naţiunii.

Nu trebuie să uităm diferenţa dintre cele două feluri de sentiment de apartenenţă naţională, precum a subliniat Bernard Yack: „Apartenenţa naţională, aşa‑zis civică, bazată pe dorinţa de a trăi împreună în jurul valorilor politice comune, cealaltă, etnică, fondată pe moştenirea şi particularităţile culturale, care par să se opună mereu mai mult în mintea intelectualilor şi a politicienilor”(5).

Subiectul pare să fi atras atenţia mai multor politologi; de exemplu, Louis Balthazar în abordarea temei, considera ca naţionalismul etnic este bazat pe apartenenţa naţională în funcţie de naştere, în vreme ce naţionalismul civic include cetăţenii de orice origine, ai aceleiaşi naţiuni (6).

În acest context, putem confunda naţionalismul cu patriotismul?! Patriotismul semnifică devotamentul faţă de un spaţiu particular şi faţă de un anumit mod de viaţă, considerat cel mai bun, dar acesta nu este impus altor oameni. Patriotismul este defensiv, din punct de vedere militar şi cultural, în timp ce naţionalismul este profund ataşat dorinţei de putere. Distincţia între „patriotism” şi „naţionalism” este susţinută de propagandă (7).

Naţionalismul în sens larg include mişcări şi tendinţe precum comunismul, catolicismul politic, sionismul, antisemitismul, troţkismul şi pacifismul. Nu înseamnă neapărat loialitate faţă de un guvern sau o ţară şi nici măcar nu este „sine qua non” ca unităţile în care se manifestă să existe în realitate. Am putea spune că această gândire naţionalistă ar putea fi pur negativă.

Un naţionalist este o persoană care gândeşte mai ales în termeni de prestigiu competitiv. El poate fi un naţionalist pozitiv său negativ – îşi poate utiliza energia pentru a înălţa sau a denigra – dar spiritul său este întotdeauna animat de victorii sau de înfrângeri. Din această perspectivă, istoria este văzută ca ascensiunea şi declinul interminabil al marilor provocări şi evenimentele care apar ca o demonstraţie că o parte este în ascensiune, iar un rival de temut este în cădere. Fiecare naţionalist este capabil de neîncredere, dar este şi – fiind conştient că serveşte un scop mai mare decât pe el însuşi – sigur că are dreptate. Am abordat această discuţie în termeni teoretici, pentru a avea un cadru, dar în ceea ce ne priveşte, abordând tema noastră, este evident că nu este vorba de naţionalism civic, ci de unul etnic.

Ar fi o simplificare să spunem că toate formele de naţionalism sunt asemănătoare, deşi sunt câteva reguli care se aplică în toate cazurile. Conform lui George Orwell (Notes on Nationalism), sunt câteva caracteristici majore ale gândirii naţionaliste:

Obsesia:
Niciun naţionalist nu se gândeşte la altceva în afară de superioritatea unităţii de putere din care face parte. Este dificil pentru orice naţionalist să‑şi disimuleze fidelitatea. Dacă unitatea aleasă este o ţară adevărată, asemenea Irlandei sau Indiei, va pretinde în general superioritatea, nu numai a puterii militare şi a virtuţii politice, dar şi a artei, literaturii, limbii, frumuseţii locuitorilor, climatului sau a bucătăriei tradiţionale. Există o mare sensibilitate pentru lucruri precum postarea drapelelor, mărimea relativă a titlurilor şi ordinea în care diferitele ţări sunt numite. Ţările care şi‑au câştigat independenţa sau care au trecut printr‑o revoluţie naţionalistă îşi schimbă, de regulă, numele. De exemplu, cele două tabere ale Războiului Civil spaniol aveau între ele nouă sau zece termeni prin care exprimau diverse grade de simpatie sau ură şi nu era nicio singură variantă asupra căreia să fi putut cădea de acord.

Instabilitatea:
Intensitatea cu care sunt ţinute nu împiedică loialităţile naţionale să fie transmisibile. Pentru început, ele pot fi ataşate unei ţări străine. Liderii naţionali sau fondatorii mişcărilor naţionaliste nici măcar nu aparţin ţărilor pe care le‑au glorificat. Câteodată, sunt complet străini sau vin din sectoare unde naţionalitatea este îndoielnică. Exemple sunt: Stalin, Hitler, Napoleon, de Valera, Poincaré etc.

De‑a lungul ultimului secol, naţionalismul transferat a fost un fenomen comun printre intelectuali. O ţară care a fost adorată pentru mulţi ani poate deveni brusc detestabilă şi un alt subiect afectiv o poate înlocui. În prima variantă a lucrării lui H. G. Wells, Outline of History, S.U.A. sunt apreciate aproape în acelaşi mod în care Rusia a fost apreciată de către comunişti: totuşi, în câţiva ani, această admiraţie a devenit ostilitate. În Europa continentală, mişcările fasciste au recrutat mai ales membri din rândurile comuniştilor. Ceea ce rămâne constant printre naţionalişti este starea de spirit: obiectul sentimentelor lor este modificabil, ba chiar imaginar.

Indiferenţa în privinţa realităţii:
Naţionaliştii au „abilitatea” de a nu vedea asemănările între lucruri asemănătoare. Un conservator britanic ar apăra autodeterminarea în Europa şi i s‑ar opune în India fără să i se pară anormal. Acţiunile sunt bune sau rele în funcţie de cine le face şi nu există aproape nicio limită – tortura, luarea de prizonieri, munca forţată, deportările masive, întemniţarea fără proces, înscenările, asasinatul, bombardarea civililor, – care să nu‑şi schimbe calitatea morală când totul este săvârşit de către partea „noastră”.

Istoria este văzută în general în termeni naţionalişti şi lucruri precum torturile din Chambre d’Etoile, exploatarea muncitorilor englezi, monarhia terorii sau Cromwell devin neutre din punct de vedere moral, sau chiar meritorii când considerăm că au fost făcute pentru o „bună” cauză. Dacă privim înapoi, după Primul Război Mondial, abia dacă a fost un an în care să nu fie raportate acte de atrocitate în vreo parte a lumii; totuşi aceste atrocităţi – în Spania, Rusia, China, Ungaria, Mexic – nu au fost considerate adevărate şi nici dezaprobate de către intelighenţia engleză. Dacă astfel de acţiuni s‑au întâmplat cu adevărat, acest fapt a fost întotdeauna hotărât în funcţie de preferinţele politice.

Nu numai că naţionaliştii nu dezaprobă atrocităţile comise de către tabăra lor, dar au şi o capacitate de a nu fi nici măcar la curent cu acestea. Vreme de şase ani, admiratorii lui Hitler nu au avut idee despre existenţa lagărelor de la Dachau şi Buchenwald. Iar cei mai împătimiţi în a condamna lagărele de concentrare germane nu ştiau că existau şi în Rusia. Evenimente precum foametea din Ucraina din 1933 au scăpat atenţiei majorităţii rusofililor englezi. Mulţi dintre aceştia nu auziseră aproape nimic despre exterminarea evreilor germani şi polonezi din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial.

În gândirea naţionalistă există elemente care sunt în acelaşi timp adevărate şi false, ştiute şi neştiute. Un fapt cunoscut poate fi atât de insuportabil încât este negat. Fiecare naţionalist are convingerea că trecutul poate fi schimbat. El trăieşte într‑o lume a fanteziei unde lucrurile se întâmplă aşa cum ar trebui – în care, de exemplu, Armada Spaniolă ar fi avut succes sau Revoluţia Rusă ar fi fost înăbuşită în 1918 – şi va transforma fragmente din această lume în cărţile de istorie la fel cum o bună parte din lucrările propagandistice sunt contrafăcute. Faptele sunt eliminate, datele sunt schimbate, citatele sunt scoase din context, astfel că li se schimbă sensul.

Scopul fundamental al propagandei este de a influenţa opinia publică, dar cei care rescriu istoria trebuie să creadă că trimit evenimentele în trecut. Indiferenţa privind adevărul obiectiv este încurajată de separarea unei părţi a lumii de cealaltă, ceea ce îngreunează aflarea a ceea ce s‑a întâmplat de fapt. Adesea poate exista o îndoială reală privind evenimentele cele mai importante, din moment ce faptele nu pot fi verificate nu putem fi siguri că ele chiar s‑au întâmplat şi sunt întotdeauna prezentate în interpretări diferite de către surse diferite. Care au fost aspectele bune sau rele ale revoltei din Varşovia din august 1944? Cine ar trebui cu adevărat învinovăţit pentru foametea din Bengal? Probabil că adevărul poate fi descoperit, dar faptele ar fi prezentate cu atâta rea-credinţă încât oamenii ar putea fi iertaţi că au crezut minciuni sau că nu au avut o părere.

Din moment ce nimic nu a fost vreodată dovedit sau negat, cel mai indubitabil fapt poate fi negat. Mai mult, naţionalistul este rar interesat de ce se întâmplă în lumea reală. Orice controversă naţionalistă este la nivelul dezbaterilor sociale, ceea ce este puţin concludent, din moment ce fiecare parte se consideră învingătoare.

Naţionalismul ca ideologie politică modernă împreună cu naţiunea modernă s‑au născut după Revoluţia Franceză din 1789. Naţionalismul s‑a dezvoltat şi a evoluat în secolul al XIX‑lea, atingând cea mai înaltă etapă în secolul XX. Elie Kedourie, în Nationalism, spune că naţionalismul este „o doctrină inventată în Europa la începutul secolului al XIX‑lea”(8). Benedict Anderson, dimpotrivă, afirmă că naţiunea îşi are originile în „naţionalismul originar” al „pionierilor creoli” ai Americii Latine, care a fost adoptat de Balkan_federationmişcările naţionaliste europene şi cele din Asia şi Africa. Prima menţiune a termenului de „naţionalism” apare în 1774 în lucrarea lui Johann Gottfried Herder. Cum a notat Anderson, termenul „naţionalism” s‑a extins numai în secolul al XIX‑lea. Peter Alter în Nationalism a declarat că naţionalismul este „unul dintre conceptele cele mai ambigui din vocabularul actual al gândirii politice şi analitice”(9). El a definit două tipuri principale de naţionalism. Primul este naţionalismul derivat din Risorgimento, invocat într‑o publicaţie din 1847, a lui Cesare Balbo din Piemont. Risorgimento înseamnă înviere. Giuseppe Mazzini de la Mişcarea Tineretului Italian şi Johann Gottfried Herder sunt reprezentanţii acestui tip de naţionalism. Risorgimento se aplică naţiunilor care încearcă să înfiinţeze un stat. În secolul al XIX‑lea, Grecia, Italia, Germania, Polonia şi Serbia erau exemple de naţionalism tip Risorgimento. Contrariul acestuia este naţionalismul integral, cunoscut şi ca „radical”, „extrem”, „reacţionar”, naţionalismul „agresiv expansionist”. Acesta apare când o naţiune şi‑a obţinut independenţa şi s‑a stabilit ca stat.

Germania nazistă şi Italia fascistă sunt exemple ale naţionalismului integral. În statele integrale, un sistem totalitar rezultă acolo unde guvernele sau statele domină toate aspectele vieţii sociale şi ale naţiunii. Statul este unul şi este indivizibil. În Italia fascistă în anii ’20 şi în Germania nazistă în anii ’30 au apărut dictatorii: Mussolini în Italia şi Hitler în Germania; la fel, erau Franco în Spania şi Pavelic în Croaţia. Mussolini a fost văzut ca infailibil: „conducătorul are întotdeauna dreptate”, iar în Germania nazistă sloganul era „un stat, popor, un conducător.”

Nu există teorie sau principii coerente privind naţionalismul. El este analiza ulterioară a fenomenelor politice, cum au spus Eric Hobsbawm, Ernest Gellner şi Elie Kedourie, pentru că putem cunoaşte adevărata naţiune numai după apariţia sa.

Carleton J.P.Hayes (1882‑1964) a scris Essays on Naţionalism, The Histoirical Evolution of Modern Nationalism, Patriotism, Nationalism, and the Brotherhood of Man. El a clasat naţionalismul drept „tradiţional, liberal şi integral.” Conform lui, există trei factori care transformă naţionalismul liberal într‑unul integral.

În primul rând, un „spirit militarist” în lupta pentru eliberarea naţiunilor oprimate rămâne şi creşte în noua ţară independentă. Odată ce o naţiune îşi atinge libertatea, doar o armată puternică poate asigura securitatea statului. Otto von Bismarck a contat pe armată pentru a dobândi unitatea politică/naţională, „sângele şi fierul”; libertatea şi independenţa naţională au fost atinse prin război.

În al doilea rând, „senzaţia de superioritate creată prin succes” duce la naţionalismul extrem. Hayes a înţeles că SUA, Germania şi Italia şi‑au expus superioritatea. Naţionalismul este întotdeauna într‑o stare continuă de evoluare, niciodată staţionară. Astfel, războiul este subsumat naţionalismului.

Naţionalismul a devenit o ideologie dominantă până la Primul Război Mondial. Hayes a considerat naţionalismul secolului XX ca o religie a naţiunii/statului/guvernului. Putem vedea o relaţie între naţionalism, Holocaust şi Războiul Rece, urmându‑l pe Hayes: „el place formelor cele mai brute şi mai exclusiv emotive ale patriotismului”. Dragostea de ţară se transformă uşor în ura vis‑à‑vis de străin; dorinţa lui pentru prosperitate se transformă în competiţie pentru teritoriu; şi datoria stagiului militar este interpretată ca o datorie de a menţine unitatea naţională prin acceptul necondiţionat al fiecărei decizii a guvernului”(10).

Iugoslavia comunistă a încercat să elimine naţionalismul etnic creând o identificare supranaţionalistă, o federaţie multietnică şi multinaţională.

A fost şi cazul Uniunii Sovietice, stat marxist‑leninist care a căutat să elimine naţionalismul în teorie.

Creând republici bazate pe etnicitate, Iugoslavia şi‑a creat propriul sfârşit. Aceste republici bazate pe etnicitate s‑au detaşat şi au provocat secesiunea de Iugoslavia federală, începând din 1991, pe bazele naţionalismului sau ale etnicităţii. Crearea provinciilor şi a regiunilor autonome precum Voivodina şi Kosovo în Iugoslavia şi a Ceceniei, Nagorno‑Karabakh în Uniunea Sovietică, a servit la secesiunea bazată pe etnicitate şi naţionalitate. Naţionalismul a dirijat mişcările secesioniste. Dar, în mod ironic, ţările comuniste/socialiste precum Iugoslavia şi U.R.S.S., încercând să slăbească şi să distrugă naţionalismul, au reuşit doar să‑l facă mai puternic.

Naţionalismul modern a alimentat conflictul Războiului Rece între SUA şi URSS, pentru că o mare parte a conflictului politic, ideologic şi militar s‑a purtat în ţările Lumii a Treia şi în ţările proaspăt apărute care şi‑au câştigat independenţa. SUA şi URSS au concurat una împotriva celeilalte pentru a arăta un model de dezvoltare naţională pentru naţiunile nou apărute. Aşadar, naţionalismul modern a fost crucial pentru încurajarea Războiului Rece.

Genocidul este presupus de naţionalism? Naţionalismul este opus eterogenităţii – etnice, lingvistice, culturale, religioase, rasiale – cel mai bine exprimat în sloganul nazist „ein reich, ein volk, ein fuhrer”. Există o necesitate logică de omogenitate în naţionalism, fie el etnic, rasial, religios, cultural sau lingvistic, care face genocidul implicit în supoziţiile ideologice. Gellner l‑a explicat: „aşa cum toate fetele trebuie să aibă soţ, de preferat pe al lor, fiecare cultură trebuie să aibă un stat, preferabil al său”. Minorităţile sunt Străini arhetipali sau Ceilalţi. În timpul războiului sau crizelor, pericolul este perceput ca venind de la Celălalt.

Chiar şi în SUA, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, 120 de mii de americani japonezi au fost întemniţaţi. Dar pentru că Japonia a bombardat Pearl Harbor, „nenorociţii de japonezi” erau o ameninţare pentru naţiunea americană şi trebuiau trimişi în lagăre. După 11 septembrie 2001, populaţia musulmană din SUA a devenit suspectă. Analiştii SUA au chemat la invadarea şi ocuparea lumii arabe musulmane pentru a face un fel de repetare a cruciadelor. Rasismul antiarab şi antimusulman a devenit puternic în SUA. Mulţi arabi/musulmani au fost molestaţi, asasinaţi, moscheile au fost atacate şi distruse. În timpul „schimbării regimului” din Irak din 2003, aceste fenomene fanatice/rasiste au fost repetate. Pentru că Franţa s‑a opus SUA privind răsturnarea militară a regimului Saddam Hussein, a fost făcută o propunere de schimbare a numelui cartofilor prăjiţi (french fries) în „freedom fries”, „french toast” în „freedom toast”. A fost o bucurie stridentă în acest rasism şi în această intoleranţă naţionalistă atavică. Rasismul şi exterminarea îndreptate către minorităţi au evoluat împreună cu naţionalismul, care este un fenomen de origine recentă; îşi are rădăcinile în naţionalismul modern.

Conceptul naţionalităţilor distructive care au ameninţat militar naţiunea a evoluat cu naţionalismul. În perioadele preindustriale, armatele au fost formate din soldaţi profesionişti, mercenari. Mai mult, diversitatea şi omogenitatea etnică şi religioasă erau norme preindustriale. În epoca naţionalistă, totuşi, uniformitatea şi omogenitatea – etnică, religioasă, rasială, culturală, lingvistică – au devenit noile norme.
Războaiele civile din Armenia, Azerbaidjan, Nagorno‑Karabakh, Georgia, Transnistria, Bosnia‑Herţegovina, Croaţia şi Serbia s‑au bazat pe o caracteristică a naţionalismului modern – omogenitatea. Minorităţile în aceste noi state şi‑au dorit propriile naţiuni sau state conform principiului „un popor, un teritoriu, un stat, un guvern”. Aceste crize naţionaliste au ilustrat paradoxul expus de Bertrand Russel în Why Men Fight.

Cum împăcăm ciocnirea teoretică în miile de noi naţiuni, dacă va fi urmărită logica inerentă a naţionalismului modern? Gellner a afirmat că una din trăsăturile fundamentale ale unei naţiuni moderne este omogenitatea culturală, „capacitatea de a comunica în afara contextului, normalizarea exprimării şi înţelegerii”(11). Omogenitatea este principiul de bază pentru a înţelege naţionalismul în viziunea lui Gellner: „Aceasta explică naţionalismul – principiul… această omogenitate de cultură este legătura politică, această gestionare şi admitere într‑o înaltă cultură este condiţia necesară pentru cetăţenia politică, economică şi socială”. Conform lui Gellner, „culturile” creează sau inventează naţiuni: „naţiunile nici nu există, nici nu au sau fac nimic”(12). Altfel spus, se creează o omogenitate naţională.

Industrialismul are nevoie de omogenitate şi demontarea structurii agrare/feudale. Societatea industrială modernă necesită o societate masivă care este adaptabilă şi mobilă din punct de vedere social. O naţiune modernă are nevoie de o limbă standard, motiv pentru care şcolile publice sunt esenţiale; educaţia devine un instrument de atingere a omogenităţii. Un sistem de învăţământ public face ca educaţia să fie standardizată şi uniformă, pentru că este dirijat de guvern şi serveşte naţiunea. În contrast, în statele prenaţionaliste, ereditatea, clasa socială sau un anumit rol erau mărci de distincţie într‑o societate. Astfel, educaţia a devenit crucială în apariţia naţionalismului modern.

În Nations and nationalism since 1780: Programme, myth, reality, Eric Hobsbawm a fost de acord cu Gellner, că termenul de „naţionalism” însemna „mai ales un principiu care spune că unitatea politică şi naţională trebuie să fie în armonie.” Eric Hobsbawm a văzut naţionalismul modern ca impunând identificarea cu naţiunea. Datoria politică a cetăţenilor faţă de guvern anulează celelalte datorii publice; în cazuri extreme precum războiul, orice datorie este anulată (13). Eric Hobsbawm nu consideră naţiunea ca pe o entitate primară sau invariabilă din punct de vedere social; aceasta este o dezvoltare recentă.

El este de acord cu Gellner că o naţiune este un produs al „invenţiei”, un „obiect”, rezultatul ingineriei sociale: „Naţiunile sunt un mit, ca un mod natural de clasificare a oamenilor, ca un destin inerent… şi politic.” Hobsbawm a subliniat compunerea ideologică a naţionalismului: „Naţionalismul vine înaintea naţiunilor. Naţiunile nu fondează State şi nici naţionalisme, ci contrariul”. Urmându‑i pe Hegel şi Marx, Hobsbawm vede statele ca existente în contextul unei anumite etape de dezvoltare tehnologică şi economică. El este de acord cu Carleton Hayes că mass‑media şi un sistem de învăţământ public naţional sunt factori concomitenţi ai naţionalismului. Deci, o dezvoltare către naţionalismul integral este inerentă în naţionalismul în sine. Cu cât omogenitatea naţiunilor este mai mare, cu atât este mai mare dezvoltarea „conştiinţei naţionale”, iar minorităţile sunt tot mai puţin tolerate. Hobsbawm a păstrat ideea că acest naţionalism este construit pe deasupra şi pe dedesubt. Gellner l‑a examinat doar pe cel vechi. Ideologiile oficiale ale statelor şi ale mişcărilor naţionale nu sunt neapărat cel mai bun ghid pentru ceea ce oamenii cred de fapt. Nu putem să presupunem că această identificare naţională exclude sau este superioară altor identificări; ea se poate schimba în timp.

Naţionalismul este o ideologie politică care a provenit şi evoluat de la apariţia sa, de la Revoluţia Franceză din 1789. Naţionalismul este bazat pe crearea unei fantezii de grup, „o comunitate imaginată”, bazată pe o limbă comună, o religie comună sau o etnicitate şi o cultură comună. Naţionalismul este şi un produs al industrializării /modernismului/ capitalismului. Industrializarea şi naţionalismul pretind omogenitatea în societate, din punct de vedere etnic, rasial, cultural şi lingvistic. Deci naţionalismul şi industrializarea sunt dezvoltate simbiotic, fiecare întărindu‑l pe celălalt.

Aşadar, naţionalismul are o componentă ideologică şi o bază în dezvoltarea economică, socială şi politică. Ideologia industrializării cere omogenitate, normalizare, mobilitate şi uniformitate. Astfel, naţionalismul e bazat pe omogenitate şi pe o normalizare a limbii, etnicităţii şi culturii. Genocidul sau distrugerea şi eliminarea minorităţilor sau a acestor grupuri care ameninţă omogenitatea naţiunii sunt presupuse în naţionalism. Genocidul este un derivat al naţionalismului modern. Nu putem să ne lăsăm orbiţi în faţa faptului că naţionalismul, prin natura sa, cere conformitate şi omogenitate. Deci naţionalismul şi societatea industrializată oferă multe avantaje, dar unul dintre riscuri este antipatia faţă de eterogenitate, în orice formă a sa.

* * *

Când U.R.S.S. s‑a dezintegrat, aproape din senin, în 1989, a fost comparată cu Imperiul Otoman, dar aceasta era o comparaţie incompletă. Agonia Turciei a durat vreme de câteva secole şi descompunerea sa a fost luată drept atât de sigură încât divizarea sa a însufleţit geopolitica europeană timp de două secole. Marile Puteri ale timpului – Rusia, Marea Britanie, Franţa, Austro‑Ungaria, Germania şi Italia – aveau interese opuse, dar cea mai mare parte dintre acestea (mai puţin Austro‑Ungaria), a susţinut soluţia naţionalistă. Acesta a fost subiectul de discuţii preferat al Rusiei; Franţa i s‑a opus în vremea lui Napoleon al III‑lea şi toată lumea i‑a susţinut pe greci şi pe sârbi împotriva slăbirii Imperiului Otoman.

Soluţia naţionalistă a încurajat locuitorii Balcanilor în adoptarea identităţilor naţionale, dezvoltarea miturilor naţionale, inventarea istoriei naţionale şi aspirarea la statele naţionale moderne.

Exemplele Germaniei, Greciei şi Italiei au fost adesea invocate. Cele două imperii balcanice – Otoman şi Austro‑Ungar – şi‑au amestecat sistemele şi valorile, dar fără rezultat. Soluţiile naţionaliste fiind în sine autodistructive au fost excluse. Teritoriul autentic şi natural (istoric) al naţiunii s‑a suprapus întotdeauna cu pretenţiile unei alte naţiuni. Aceasta a dus la conflicte, la un simţ crescut al privaţiunii şi la pierzanie, pentru că adevăratele teritorii nu au concordat niciodată cu miturile naţionale văzute ca istorii naţionale. El a împiedicat, de asemenea, apariţia „conştiinţei duble” – capacitatea mentală de a aparţine mai multor grupări sociale sau naţionale (afro‑american, latino‑ american etc). Astfel, Marile Puteri au dat o soluţie naţionalistă când era nevoie de una regională.

După cele două Războaie Balcanice (1912 si 1913) şi un Război Mondial (1914‑1918), au început să apară grupări regionale (de exemplu în Iugoslavia). Soluţia regională a stabilizat Balcanii pentru aproape 70 de ani. Totuşi, soluţia regională a depins de existenţa ameninţărilor externe (URSS, SUA şi Marea Britanie) şi de direcţia dată de liderii carismatici precum Tito.

Ultimele două decenii ale secolului XX au fost martore ale reapariţiei identităţii geografice şi politice clare („o Europă a regiunilor”). Ţări precum URSS, Italia, Belgia, Iugoslavia au fost reduse treptat la atomi geopolitici: provincii, regiuni şi unităţi politice revitalizate. Confruntate cu războaiele iugoslave de succesiune, Marile Puteri au greşit stabilind două principii: frontierele nu trebuie să fie schimbate, iar populaţiile trebuie să rămână în interiorul acestora. Chiar dacă naţionalismul lua amploare în Balcani, s‑a promovat o serie regională de principii şi o motivaţie regională (U.E.), în locul unei orientări naţionaliste.
Totuşi Marile Puteri nu voiau să intervină în aplicarea acestor principii. Când au făcut‑o, era fie prea târziu (Bosnia‑Herţegovina,1995), fie parţial (Kosovo, 1999), fie cu ezitare (Macedonia, 2001). Le‑au lipsit angajamentul şi capacitatea militară pentru a deveni protectorii noii ordini.

Sârbii, Croaţii, Bosniacii şi Kosovarii erau preocupaţi de schimbarea hărţilor şi distrugerea minorităţilor. Intervenţia stângace a Vestului (condusă de SUA) a servit numai la prelungirea conflictelor. Alegând tabere, intervenind, Vestul a internaţionalizat crizele locale.

Mai mult, intervenţiile militare umanitare au devenit cele mai periculoase dezastre militare. În operaţiunea Forţelor Aliate, au murit mai mulţi oameni decât în toţi anii de opresiune Sârbă. Sectorul Balcanic a îngheţat în timpul geopolitic. Este previzibil că regiunea va reexploda şi va reveni la vechile forme atunci când prezenţa Vestului se va reduce. Vestul ar fi trebuit să neglijeze războaiele iugoslave de succesiune, dar ar fi trebuit să le ofere combatanţilor (sârbi, croaţi şi albanezi) o alternativă diplomatică care să le aplaneze conflictul.

Cu siguranţă ar fi apărut greve, crize, ameninţări şi rupturi, dar participanţii şi‑ar fi putut rezolva disputele, forma coaliţii şi stabili măsuri pentru dobândirea încrederii. Stabilitatea în Balcani a fost mereu o problemă, dar ea nu a fost niciodată obţinută diplomatic.

Putem spune că diplomaţia este inutilă, că menţinerea păcii nu înseamnă nimic, iar acordurile impuse sunt efemere, că războiul este singurul arbitru de interes naţional, că părţile recurg la pace numai când sunt convinse că armata sau opţiunile au fost epuizate. Dar dacă aceste idei au fost valabile pentru mult timp în istoria umanităţii, situaţia pare să se schimbe în procesul de dezvoltare civilizaţională.

Recurgerea la arme este tot mai rară. La anumite nivele, economicul tinde să prevaleze asupra politicului. În consecinţă, din ce în ce mai des par să fie preferate războaiele economice şi nu cele armate. Oricum, când nu mai este nimic de câştigat prin forţă, pacea rămâne ultimul refugiu. Însă pacea este imposibilă înainte ca beligeranţii să înţeleagă această logică. Echilibrul nu este niciodată rezultatul negocierii competenţelor, ci al forţelor contrapuse în luptă. Dorinţa de stabilitate şi tendinţa către compromis sunt acutizate de către vărsarea de sânge şi atrocităţi; calea spre pace este mai mereu însângerată.

Balcanii nu au fost niciodată atât de fragmentaţi politic ca în zilele noastre. Niciodată nu au fost sub auspiciile unei singure superputeri. Dar ce nu s‑a schimbat este faptul că Balcanii au fost întotdeauna câmpul de luptă pentru putere.

În ultima perioadă, Vestul s‑a preocupat de stabilirea protectoratelor (Bosnia‑Herţegovina, Kosovo sau Macedonia) şi de schimbarea frontierelor, deşi nu au recunoscut‑o. NATO, acest anacronism al Războiului Rece, încă se preocupă de menţinerea flancului său meridional, compus din doi adversari permanenţi, Turcia şi Grecia.

Participarea SUA în războaiele din Balcani a concentrat mai multă atenţie asupra luptelor naţionaliste manifestându‑se ca un braţ al politicii externe americane.

Mişcările separatiste din Balcani au început imediat după căderea Uniunii Sovietice. S.U.A. şi‑au dat seama că nu exista altă putere compensatoare care să fi determinat conflictul. După ce Bosnia s‑a separat de Iugoslavia şi a fost recunoscută de Germania, S.U.A. au căpătat un rol activ în mutilarea Iugoslaviei.

Sancţiunile economice americane au distrus economia sârbă. În noiembrie 1995, la Dayton, Ohio, a fost reprezentată o Serbie însângerată, iar S.U.A. au negociat termenii finali ai separării legale a Bosniei‑Herţegovina de Federaţia Iugoslavă; termenii s‑au referit la stabilirea a două republici autonome; o federaţie bosniaco‑croată şi o republică sârbă. Deci, S.U.A. au condus NATO într‑o campanie de bombardare a Iugoslaviei, care a oferit victoria pentru K.L.A. (Armata de Eliberare a Kosovo) şi a pus capăt dominaţiei iugoslave din Kosovo.

Oficialii americani şi‑au arătat intenţia de a împiedica „purificarea etnică” şi şi‑au oferit susţinerea pentru aspiraţiile naţionaliste legitimate ca motiv principal pentru intervenţia în războaiele balcanice. Dar aceste motive sunt în contradicţie cu politica americană din alte părţi ale lumii. De exemplu, au susţinut Israelul prin subjugarea aspiraţiilor naţionaliste palestiniene, dar în Kashmir, o regiune aproape în totalitate musulmană, care îşi dorea separarea de India hindusă, S.U.A. nu au susţinut aspiraţiile naţionale.

În ciuda protestelor americanilor, intervenţia lor nu a oprit purificarea etnică din Balcani şi a existat o dezbatere concentrată pe Iugoslavia şi intenţiile sale de a muta albanezii din Kosovo; dar nu a existat o dezbatere privind albanezii care aproape că i‑au înlăturat pe sârbii din Kosovo. Croaţia, Slovenia şi Kosovo şi‑au atins aspiraţiile naţionaliste cu preţul distrugerii câtorva comunităţi sârbe. Bosnia, centrul războiului balcanic, nu şi‑a atins scopurile. Bosnia‑Herţegovina constă într‑o republică sârbă, o federaţie bosniaco‑croată şi un district (Brčko) care alarmează guvernul federal. Amer Kapetanovic, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Afaceri Externe bosniac spunea că tot progresul făcut ar fi pus în primejdie. „Americanii trebuie să ne ajute ca în final să ne ţinem pe propriile picioare”(14).

Nu trebuie să uităm că S.U.A. au avut câteva avantaje importante:
–    O Iugoslavie unită are potenţialul de a fi o naţiune independentă de influenţa americană, în timp ce o Iugoslavie divizată este uşor de controlat, din moment ce este neputincioasă.
–    Aliatul strategic rus în Europa de Est a devenit aproape nesemnificativ, dat fiind că a fost divizat.
–    Musulmanii ar putea vedea că toate naţionalităţile sunt tratate la fel de către S.U.A.
–    Armata americană a avut timp şi spaţiu pentru a‑şi încerca noile tehnologii de război.
–    Statele Unite au arătat lumii că acum sunt singura superputere ce poate asigura o alianţă. În războaiele balcanice, armata americană şi‑a dat seama că poate purta un război de succes fără implicarea trupelor terestre şi fără a avea răniţi.

Am putea spune că Balcanii sunt o regiune sensibilă, cel puţin în ceea ce priveşte luptele naţionaliste. Fără nici un dubiu, sentimentul naţionalist a devenit mai puternic şi a crescut după perioada 1989, cu divizarea ţărilor/federaţiilor importante din Europa de Est. La fel cum am menţionat anterior, implicarea Statelor Unite a fost, cu siguranţă, un factor important în derularea evenimentelor şi poate că s‑au implicat chiar prea mult. Care vor fi efectele pe termen lung ale acţiunilor ţărilor estice vom vedea în timp.

* * *

Naţionalismul contemporan în Serbia pune anumite probleme în ceea ce priveşte relaţia între diferite tipuri de naţionalism în statele multinaţionale. Stabilitatea lor ar putea depinde de voinţa forţei dominatoare de a nu se gândi la sine ca şi categorie etnică. Elementul principal în stat trebuie să se dizolve sau să se identifice cu un concept teritorial, politic sau ideologic.

Angajamentele grupului naţional principal nu pot fi sigure dacă „balanţa forţelor naţionale” este focalizată pe un tip de descentralizare care favorizează naţionalismele periferice, punând problema integrităţii statului cel mai mare.

Totuşi, putem vedea o importantă diferenţă între Serbia şi Iugoslavia. În contrast cu Spania, de exemplu, Iugoslavia n‑a trăit apariţia „naţionalismului periferic” în contextul „early state building”. De fapt, cazul iugoslav a fost caracterizat de o construire tardivă a statului, în contextul în care sârbii şi croaţii au dezvoltat un simţ al naţionalismului înaintea unificării.

În statele multinaţionale precum Cehoslovacia şi Iugoslavia, singura soluţie viabilă pe termen lung ar fi putut fi o reconciliere federală a particularităţilor naţionale ale naţiunilor cele mai mari. În cazul iugoslav, mecanismele formale de alianţă sau aranjamentele federale, perfecte ca intenţie şi concept, n‑au putut garanta supravieţuirea statului. Într‑o ţară unde modelele complicate de migraţie au dus la crearea de mari regiuni cu populaţii amestecate, aproape orice decizie privind frontierele unei entităţi federale sau unui bloc de alianţe ar fi contestabilă. În aceste circumstanţe, supravieţuirea statului pe termen lung a fost discutată în legătură cu calităţile unui om de stat, o complezenţă pentru a revizui aranjamentele existente spre a schimba realităţi sociale şi prezenţa unui spirit de compromis şi de bună credinţă din partea elitelor politice care reprezintă cele mai mari naţiuni, cât şi în legătură cu mecanismele instituţionale formale.

Unul dintre istoricii iugoslavi cei mai cunoscuţi, Slobodan Jovanovic, a analizat problema în 1940. Privind eşecul iugoslavismului integral ca ideologie naţională a regimului dintre războaie, Jovanovic conchide că ideea iugoslavă ar putea fi viabilă numai ca stat susţinut de principiile de Realpolitik. Odată îndeplinite cerinţele celor două mari naţiuni, iugoslavismul ar putea prelua conducerea.

De aceea, putem spune că succesul său ca ideal de stat depindea de virtuţile politice şi de educaţia sârbilor şi croaţilor. A trebuit să înţeleagă că şansa lor de a se salva nu era susţinută de „egoismul şi fanatismul naţional”, ci de un stat comun şi sigur pentru toţi. Dar, din nefericire, lipsea educaţia care să fi putut oferi această gândire.

Vom privi acum către istoria recentă a Serbiei, spre a înţelege originile şi motivaţiile naţionalismului. „Nu vreau frontiere care să despartă, am spus‑o deja de o sută de ori, vreau frontiere care să unească popoarele noastre”(15), spunea în 1945 mareşalul Tito.

Suferinţele grupurilor naţionale dominante nu sunt întotdeauna analizate; cerinţele grupurilor periferice beneficiază de mai multă atenţie pentru că par să aibă plângeri legitime în privinţa hegemoniei. Pentru a gestiona o politică multietnică, restricţia grupului etnic cel mai numeros este cea mai importantă. Grupurile subordonate nu pun altă problemă pentru existenţa statului decât separatismul. Dacă grupul cu pluralitate în stat îşi afirmă identitatea etnică, el generează temeri printre grupurile subordonate privitoare la existenţa lor (16).

Totuşi, există politici multinaţionale unde naţiunea dominatoare este un „hegemon incomplet”; Cehoslovacia şi Iugoslavia sunt nişte bune exemple: nici cehii, nici sârbii n‑au putut crea un aranjament satisfăcător pentru grupul dominant şi pentru cele periferice. Totuşi, ideologiile unificatoare au determinat grupurile principale să se identifice cu statul cel mai mare.

Perspectiva federalizării unui stat precedent unitar, de exemplu, poate declanşa reafirmarea unui particularism naţional din partea naţiunii dominante. Crizele internaţionale majore ar putea trezi suspiciuni în grupul dominant în ceea ce priveşte loialitatea naţiunilor periferice faţă de statul comun. Astfel, grupul dominant poate să‑şi pună la îndoială angajamentul faţă de un stat mai mare care nu poate fi susţinut în faţa elementelor naţionaliste. Când este implicată descentralizarea statului, nemulţumirea grupului naţional dominant poate fi extremă, mai ales dacă dezintegrarea pare iminentă.

Naţionalismul sârb contemporan ilustrează acest dinamism. De aceea ne vom fixa pe cauzele instituţionale principale ale reapariţiei unui naţionalism sârb aparte, în anii ’80. Reapariţia „problemei sârbe” în Iugoslavia de după război era o consecinţă accidentală a aranjamentelor instituţionale de federalism comunist de după război.

Dacă, la început, comuniştii iugoslavi au susţinut ideea unui Regat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor în aceleaşi frontiere, cel de‑al Cincilea Congres al Cominternului (1924) a schimbat direcţia partidului în privinţa problemei naţionale. Al Cincilea Congres a dorit separarea Sloveniei, Croaţiei şi Macedoniei în republici independente. În 1925, Stalin a atacat „iluziile constituţionaliste” ale liderului comunist sârb, Sima Marcovic, cerând mobilizarea nemulţumiţilor şi ţăranilor şi propunând reorganizarea statului iugoslav după modelul republicilor sovietice. În timp ce Stalin a lansat cererea de secesiune, criticarea lui Marcovic a marcat o nouă perioadă din istoria comunismului iugoslav.

Potrivit Istoriei Partidului Comunist Iugoslav a lui Ivan Avakumovic, până la mijlocul anilor ’30, comuniştii au formulat adesea cereri precum cele ale lui Mussolini sau ale comuniştilor din Albania şi Ungaria, opuse acordurilor de pace din 1919‑1920. Mai târziu, comuniştii încearcă să compromită statul interbelic, ceea ce va fi considerat ca o parte a „conspiraţiei Vatican‑Comintern” împotriva Serbiei şi Iugoslaviei.

Comuniştii iugoslavi aveau o viziune negativă asupra statului iugoslav interbelic, dominat de „marea burghezie sârbă”. Nu a fost foarte important că aceasta nu era un monstru capitalist sau un hegemon de proporţiile Rusiei, sau că Serbia rămăsese o societate de ţărani cotropiţi în Primul Război Mondial de puterile imperialiste.

Ostilitatea ideologică a comuniştilor faţă de ideea de iugoslavism s‑a schimbat numai ca urmare a experienţei partizane în al Doilea Război Mondial. Armata regală a generalului Draza Mihailovic şi diferitele forţe militare au beneficiat de fidelitatea majorităţii sârbilor, până aproape de sfârşitul războiului. La finele lui 1943, când forţa de gherilă a lui Tito începea să capete formă internaţionalistă, mai bine de jumătate din diviziile de partizani era formată din sârbi veniţi din Croaţia şi, până la sfârşitul războiului, armata lui Tito a devenit pluri‑etnică. Chemarea comunistă la „fraternitate şi unitate”, lansată iugoslavilor, odată cu promisiunile legate de reorganizarea statului pe principii federale, ar putea fi văzute ca factorii cei mai importanţi în victoria partizanilor.

Totuşi, propaganda comunistă de la începutul războiului a evitat referirile la „iugoslavism”, pentru că acest concept ar fi evocat statul interbelic şi „cel mai mare serbianism”.

Lupta anticomunistă a cetnicilor şi ustaşilor (inamici în războiul civil) a însemnat că orice manifestare a particularismului sârb sau croat era o ameninţare la adresa statului. Ustaşa (insurgenţi – în croată) sunt o mişcare naţionalistă croată fascistă fondată în 1929 de către Ante Pavelic. Obiectivul său era răsturnarea monarhiei şi înlăturarea predominanţei sârbe asupra Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, creat în 1918. Ustaşa şi‑a exersat puterea în Croaţia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, cu ajutorul lui Hitler, după ocuparea Iugoslaviei de către Reich, în 1941. Ustaşii au încercat să‑i extermine pe sârbi, evrei, ţigani şi pe toţi cei care li se opuneau, în frunte cu partizanii comunişti croaţi. Au creat mai multe lagăre de concentrare, cel mai important fiind cel de la Jasenovac. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, există doar estimări, dar este sigur că în acele lagăre, şi nu numai, au fost ucise sute de mii de persoane (17).

Cetnicii conduşi de Draza Mihailovic erau mai ales combatanţi sârbi, de orientare monarhistă şi naţionalistă. Vor fi primii care vor opune rezistenţă nemţilor şi aliaţilor acestora, vor face front comun, la început, cu partizanii lui Tito şi, ocazional, vor lupta împreună, dar vor deveni ulterior inamici, cele două mişcări aflându‑se în conflict în ceea ce privea Iugoslavia de după război. Mihailovic a fost executat pentru trădare în 1946 (18). Aşadar, naţionaliştii sârbi şi croaţi aveau acum rolurile de disidenţi împotriva regimului comunist.

Soluţia comuniştilor la problema naţională în Iugoslavia era federalismul sovietic. Prima Constituţie iugoslavă, din 1946, a recunoscut macedonenii şi muntenegrenii ca naţiuni distincte, alături de sârbi, croaţi şi sloveni şi a divizat ţara în şase republici şi două regiuni autonome, Kosovo‑Metohija şi Voivodina. Federalismul iugoslav a deviat, în anumite privinţe, de la cel sovietic. În primul rând, exista o republică fără naţionalitate clară (Bosnia şi Herţegovina), în care trăiau sârbi şi croaţi. Aşadar, Partidul, care avea o problemă ideologică cu „marele şovinism sârb”, se confrunta acum cu probleme în a diminua preponderenţa numerică a sârbilor şi muntenegrenilor în Iugoslavia.

Reapariţia „problemei naţionale sârbe”, la patruzeci de ani după victoria comunistă a fost o consecinţă accidentală a deciziilor de după război, privind frontierele dintre unităţile federale. Una din consecinţele creării regiunilor autonome a fost că un milion de sârbi au fost plecaţi în afara graniţelor Serbiei. Mai mult, frontierele republicii Sârbe fără regiunile autonome erau egale cu cele ale Serbiei dinaintea războaielor balcanice. Când regiunile autonome au câştigat statutul de republici, mulţi naţionalişti sârbi au admis că direcţia comunistă ar fi anulat rezultatele războaielor de eliberare a Serbiei.

Dacă raţiunea pentru stabilirea autonomiilor în Serbia era protejarea minorităţilor de tirania naţionalităţii nominale, de ce un caz similar nu s‑ar fi putut construi şi pentru sârbii croaţi? Existau propuneri pentru crearea unei unităţi autonome sârbe în Croaţia, dar comuniştii nu le‑au dat curs. Un motiv pentru resentimentele sârbe era separarea Muntenegrului de Serbia, precum şi recunoaşterea muntenegrenilor ca naţionalitate separată. Majoritatea acestora se considerau mai apropiaţi de sârbi în termeni naţionali, iar proiectele de unificare între Serbia şi Muntenegru au apărut chiar înaintea Primului Război Mondial. Stabilirea unei regiuni autonome muntenegrene în Serbia părea o bună soluţie de compromis.

Aranjamentele instituţionale de federalism comunist postbelic erau, conform campaniilor ideologice ale comuniştilor iugoslavi, împotriva „marelui serbianism”. Dar, de fapt, primul federalism iugoslav nu era autentic, la fel cum frontierele între republicile iugoslave erau văzute ca frontiere între state independente. În ciuda slăbiciunii instituţionale a Republicii Sârbe, problema preponderenţei numerice a sârbilor în Iugoslavia comunistă a rămas o problemă sensibilă, mai ales în Croaţia, o dată cu apariţia unui naţionalism anti‑sârbesc, în anii ’60.

În timpul anilor ’70 ai secolului trecut, puterea economică şi politică a republicilor, urmărirea intereselor locale opuse celor ale centrului şi negocierile federale vizând redistribuirea fondurilor republicilor cele mai bogate către cele mai sărace, au legat supravieţuirea Iugoslaviei de un act de balanţă din partea structurilor Partidului şi guvernului şi de rolul lui Tito ca arbitru al tuturor conflictelor care ameninţau integritatea Statului. Extinderea statutului egal însemna că „un reprezentant al Serbiei nu putea vorbi pentru cei 42% din toţi sârbii care locuiau în Kosovo, Voivodina sau una din celelalte republici”(19).

Soluţia comunistă a problemei sârbe după război a implicat câteva paradoxuri. Pe de o parte, aranjamentele instituţionale ale federalismului comunist au sădit sămânţa unei lungi suferinţe naţionaliste sârbe şi, pe de altă parte, supra‑reprezentarea cadrelor sârbe în structurile de partid şi de guvernare a creat un grup de suporteri sârbi interesaţi de un stat federal centralizat, care trezea resentimentele celorlalte naţiuni.

Separarea Voivodinei şi Kosovo de Serbia, în anii ’70, a creat o situaţie asimetrică în (con) federaţia Iugoslavă. Până la mijlocul anilor ’80, Serbia a devenit singura republică incapabilă să‑şi exercite „deplina suveranitate” pe propriul său teritoriu.

Tito era „ultimul Habsburg”: conducând opt naţiuni diferite, le‑a oferit autonomia culturală şi trebuia să le controleze ostilitatea naţionalistă. Vechea Iugoslavie a încercat să devină un stat naţional sârb, însă noutatea a dus doar la egalitate naţională, ceea ce a alimentat sentimentul de oprimare (20).

Între anii 1970‑1980, procedeul de descentralizare transformase Iugoslavia într‑o confederaţie de republici şi provincii autonome. Odată comuniştii devenind naţionalişti, nu mai erau bariere instituţionale în calea dezintegrării Iugoslaviei.

Problema sârbă în noua Iugoslavie s‑a vădit a fi şi mai complexă decât s‑ar fi preconizat. Din cauza supra‑reprezentării în Partid şi din cauza instituţiilor coercitive ale statului, sârbii au rămas naţiunea dominantă în regimul politic iugoslav multinaţional. Dar dacă privim poziţia instituţională a Republicii Sârbe în federaţie, sârbii aveau o poziţie defavorizată faţă de naţionalităţile mai mici.

* * *

Vom insista mai mult pe cazul preşedintelui sârb Slobodan Milosevic – la prima vedere poate prea mult – fiindcă, din punctul nostru de vedere, acesta reprezintă personalitatea cea mai importantă pentru acest studiu de caz, fiind liderul cel mai puternic al mişcării naţionaliste sârbe din anii ’90.

În 1988, Slobodan Milosevic, preşedintele Ligii Sârbe a Comuniştilor, iar din 1989 preşedintele Serbiei, începe o campanie agresivă pentru reafirmarea predominanţei comuniste şi sârbe într‑o Iugoslavie cu un guvern central puternic. În 1988 şi 1989, Milosevic a organizat expulzarea liderilor de guverne şi de partide din Voivodina şi Muntenegru şi a ridicat autonomia Kosovo‑ului şi Voivodinei. Milosevic a accentuat reprimarea majorităţii albaneze din Kosovo, care era într‑o stare de rebeliune încă din 1981. Acţiunile sale au dus la temeri ale celorlalte republici, exprimate în ideea „ieri Kosovo, mâine noi”.

Ca preşedinte al Republicii Sârbe din 1989 până în 1997, Slobodan Milosevic a urmat politici bazate pe naţionalismul sârbesc. Mulţi observatori îl acuză pe Milosevic de ruptura de vechea Iugoslavie în anii 1990. Ales preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia (RFI) în iulie 1997, Milosevic şi‑a menţinut puternicul naţionalism, lansând asalturi brutale asupra albanezilor provinciei sârbe Kosovo în 1998 şi 1999. Acestea au avut ca rezultat acţiunea militară a NATO împotriva RFI, în 1999.

Milosevic a pierdut alegerile prezidenţiale federale în septembrie 2000, în faţa lui Vojislav Kostunica, candidatul unei coaliţii de opoziţie numită Opoziţia Democrată Sârbă (ODS). În acelaşi timp, partidul său (PSS) a pierdut alegerile parlamentare federale în favoarea ODS. În octombrie, cele două grupări politice au căzut de acord asupra unui proiect de formare a unui guvern provizoriu în Serbia, urmând să organizeze alegeri parlamentare în decembrie. ODS a câştigat 176 din 250 de locuri în Adunarea Naţională Zoran Djindjic, un lider al ODS a devenit premier în Serbia. În martie 2001, guvernul sârb l‑a arestat pe Milosevic, sub acuzaţiile de deturnare de fonduri şi abuz de putere. În iunie 2001, guvernul sârb, răspunzând presiunilor internaţionale, l‑a extrădat pe Milosevic la Haga (Olanda), pentru a fi judecat de Tribunalul Penal Internaţional pentru crime de război.

Aruncăm o privire la evoluţia evenimentelor, privind din perspectiva sârbă, similară unei perspicacităţi a opiniei publice sârbe, deşi este una subiectivă. Procesul fostului preşedinte Slobodan Milosevic la Tribunalul de la Haga s‑a presupus a fi „procesul secolului”, un caz de justiţie internaţională. Milosevic a avut 60 de capete de acuzare pentru crime de război, crime împotriva umanităţii, genocid în Kosovo, Croaţia (Krajina) şi conflicte în Bosnia.

În ochii iugoslavilor, Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (TIFY) a devenit un proces de spectacol politic dirijat de Stalele Unite şi ONU. Tribunalul a demonstrat un dispreţ profund pentru dreptul internaţional şi justiţie şi reprezintă un act flagrant de politizare a dreptului internaţional. Aspectul ciudat al acestui proces a fost că n‑a avut acoperire mediatică. De ce s‑a cenzurat? De ce s‑a făcut propagandă? Presa nu a fost prezentă. Pe 26 iulie 2002, acuzarea şi‑a adus martorul „cheie” împotriva lui Slobodan Milosevic, pe Radomir Markovic, şeful Departamentului de securitate a Statului, de la Ministerul de Interne sârb din timpul crizei din Kosovo, din 1998‑1999. Presa vestică l‑a descris ca pe „vechiul şef al poliţiei secrete sârbe” şi membru al „cercului” Milosevic (21). Mărturia sa trebuia să aducă proba că Slobodan Milosevic era un criminal de război, cum afirmase NATO. Dar ce s‑a întâmplat, de fapt, în timpul prezentării martorului cheie al acuzării? A fost un black‑out total în privinţa ştirilor despre proces, în SUA, dar BBC, Associated Press şi CNN au făcut, totuşi, un raport al procesului.

În articolul Milosevic a acţionat conform legii, BBC a raportat că lovitura nu se produsese. S‑a raportat că Rade Markovic „a spus Tribunalului de la Haga că fostul preşedinte Milosevic nu era responsabil de crimele de război din Kosovo”(22). Raportul a subliniat că Markovic era „un martor al acuzării”, iar acuzarea a fost capabilă să arate numai că Milosevic primea „briefing‑uri zilnice” din Kosovo. Cu toate acestea, intenţia era de a demonstra că Milosevic era responsabil de campaniile de purificare etnică şi că a comandat crimele de război din Kosovo, însă acuzarea n‑a putut stabili că Milosevic ar fi ştiut ceva despre aceste acte criminale. Mens rea, „intenţia vinovată” este cerută pentru a stabili o vină criminală; Richard Marchande, de la Human Rights Watch, organizaţia pentru guvernul SUA şi Fundaţia pentru o Societate Deschisă George Soros, explică: „Partea cea mai dificilă este stabilirea legăturii… între domnul Milosevic şi aceste crime”(23). El ar fi trebuit cel puţin să ştie despre acestea, însă Tribunalul a fost incapabil s‑o demonstreze.

Milosevic a afirmat că incidentul din camionul frigorific sau cel cu camionul plin de cadavre de albanezi, au fost inventate şi fabricate, o manevră necesară pentru crearea opiniei publice privind extrădarea sa ilegală la Haga, pe 28 iunie 2001, dată cunoscută ca „ziua Kosovo”. În ceea ce priveşte cazul publicat pe larg, al camionului frigorific, martorul acuzării, Dragan Karleusa a spus că nu a existat vreo probă concludentă că trupurile găsite în apropierea unei secţii de poliţie erau cele luate din camion. Karleusa a spus: „Încă încercăm să aflăm cine sunt, cine i‑a ucis şi unde. Cadavrele n‑au fost, încă, identificate”.

Totuşi, într‑un caz criminal, o vină nu poate fi stabilită prin speculaţii, ci în baza unor fapte reale. Chiar dacă acuzarea ar fi putut proba toate acuzaţiile, trebuia stabilită legătura cu Milosevic. Declaraţiile erau ceea ce oamenii auziseră spunându‑se şi au transmis mai departe, însă nu erau declaraţii directe, bazate pe observaţii personale.

În raportul „Martorul Milosevic: Nici o ameninţare sârbă”, CNN a spus că, după mărturia lui Rade Markovic, bombardamentul NATO a fost responsabil pentru cei 800 de mii de refugiaţi albanezi care fugiseră, ca să scape. Mulţi au fost îndreptaţi către casele lor, spre a se crea o „catastrofă umanitară” care ar fi justificat bombardamentul NATO, de altfel ilegal în dreptul internaţional şi conform Cartei ONU. Fiecare naţiune suverană şi independentă recunoscută de ONU are dreptul de a‑şi apăra frontierele şi a‑şi proteja cetăţenii de incursiunile armate şi ostile. O naţiune poate combate o campanie de gherilă separatistă/teroristă, aşa cum UCK/KLA purtau în Kosovo. Asemenea măsuri luate de către iugoslavi erau legitime şi potrivite.

Acuzarea a stabilit că Milosevic primea informări zilnice ale evenimentelor din Kosovo, ştiind, astfel, despre ce se întâmpla acolo. Câteva rapoarte de presă au afirmat, voalat, că Milosevic avea controlul direct asupra forţelor de securitate din Kosovo.

Era martorul cheie al acuzării, Rade Makovic, capabil să demonstreze „responsabilitatea ordinului”, din partea lui Milosevic? Ceea ce s‑a întâmplat la proces a fost ca o bombă, întrucât întreg eşafodaj al acuzării s-a năruit; martorul l‑a disculpat complet pe Milosevic. Dar presa din Statele Unite şi din alte ţări vestice nu au acoperit niciodată acest punct culminant, dramatic din procesul secolului. Presa americană depinde de guvern, iar guvernul SUA nu a dorit ca procesul lui Milosevic să fie detaliat în presă.

Pentru ce a depus mărturie acest martor „cheie” al acuzării? El a declarat că armata iugoslavă şi forţele de poliţie aveau ordine de protejare a civililor albanezi în Kosovo. Markovic a spus: „Armata iugoslavă şi poliţia sârbă aveau ordine stricte să protejeze civilii albanezi în timpul bombardamentelor NATO… n‑am primit niciodată vreun ordin, nici nu am auzit vorbindu‑se despre vreun ordin sau intenţie de a expulza albanezii”(24).

Markovic a declarat că primise ordine de la Vlajko Stojiljkovic, Ministrul de Interne, nu de la Milosevic. Acesta din urmă îi spusese că „fiecare crimă trebuie pedepsită imediat”. Milosevic comandase în mod special ca nicio atrocitate să nu fie comisă împotriva civililor etnici albanezi. CNN a raportat că Markovic declarase că s‑a încercat manipularea lui, pentru a i se „stoarce” o declaraţie incriminatoare pentru Milosevic. În legea penală, aceasta este o crimă, este sperjur, lucru foarte grav. Aceasta ar pune la îndoială procedurile şi legalitatea Tribunalului; în fond, Constituţia federală iugoslavă a fost încălcată când Milosevic a fost extrădat la Haga. Astfel, acesta avea o bază legală pentru a nega jurisdicţia şi validitatea Tribunalului. Acesta a fost creat, fondat, finanţat şi controlat de către guvernul american. Madeleine Albright, „naşa” Tribunalului”, l‑a organizat ca pe un instrument de propagandă şi o bună parte din banii necesari veneau din SUA, având ca intermediari organizaţii precum Fundaţia lui George Soros sau New York Human Rights Watch.

NATO a bombardat spitale sârbeşti, aziluri de bătrâni, biserici ortodoxe, poduri, trenuri, maşini, autobuze şi un lanţ de televiziune. NATO a bombardat şi a ucis civili sârbi şi albanezi. Să fie acestea pagube colaterale sau crime de război? SUA, singurul „hegemon” global, este imun la acuzaţii, imunizat de un asemenea tribunal internaţional.

În 2001, fostul ambasador canadian în Iugoslavia, James Bisset, a caracterizat Tribunalul astfel: „Cu siguranţă, acţiunea Tribunalului, afişată până în prezent, a arătat mai multe caracteristici ale unei Chambre d’Etoile medievale decât ale unui corp juridic independent. Unii dintre cei care au fost inculpaţi în secret de către Tribunal au fost ridicaţi pe cale armată şi transportaţi contra voinţei lor la Haga, pentru a aştepta în detenţie – vreme de luni sau chiar ani – procesele, fără posibilitatea de a plăti cauţiune. Ulterior, li s‑a cerut să facă faţă unor acuzatori necunoscuţi şi adesea ascunşi în spatele unui Tribunal care a servit ca procuror şi judecător, în acelaşi timp. Nu a existat juriu. Dacă deţinutul mărturisea în arest, se presupunea că o face voluntar”(25).

La 19 februarie 2002 – o săptămână după începutul procesului – s-a constituit Comitetul Internaţional pentru Apărarea lui Slobodan Milosevic reunind reprezentanţi din 20 de ţări. SUA au fost reprezentate de 11 membri, inclusiv fostul ministru al Justiţiei, Ramsey Clark, copreşedinte. Atitudinea lui Clark faţă de procesul lui Milosevic era aceea că a fost o persecuţie politică, nu o acuzare legală. Mesajele Comitetului pe Internet au fost mai tranşante în condamnarea directă a Tribunalului decât a fost Milosevic în discursul său. Ei l‑au numit un tribunal „cangur”; unul din mesajele de pe Internet descrie o întâlnire la Londra: „Serbia în proces – NATO e vinovat: Procesul lui Slobodan Milosevic”. Guvernul, presa din SUA au cenzurat desfăşurarea procesului, raportând selectiv şi în stil propagandistic.

Departe de a fi ajuns la o concluzie, procesul lui Milosevic a fost brusc şi tragic încheiat prin decesul acuzatului. S‑a consumat multă cerneală, făcându‑se diverse supoziţii privind cauza morţii: deces provocat de o oarecare entitate sau chiar de acuzatul însuşi, deces din cauza sănătăţii şubrede… Oricare ar fi fost cauza, dispariţia fizică a fostului preşedinte sârb a pus capăt intempestiv unui proces care, cu siguranţă, ar fi dezvăluit aspecte neştiute, mărturii surpriză, asupra unor evenimente încă neclare.

A fost sau nu convenabilă moartea lui Milosevic? Aceasta depinde de perspectiva din care privim. Din punctul de vedere al Tribunalului, a nu se fi ajuns la o condamnare este un lucru foarte rău: „îl avem pe Milosevic, primul şef de stat acuzat de genocid, care putea fi judecat pentru crimele sale şi care nu va fi condamnat”, comenta Miljenko Dereta, directorul organizaţiei sârbe Iniţiative civice, în cotidianul Le Figaro (26). Procurorul Tribunalului, Carla Del Ponte, a spus: „Este regretabil pentru toţi martorii, supravieţuitorii şi pentru toate victimele care aşteptau să se facă dreptate”(27). Este o ocazie pierdută de a condamna într‑o instanţă internaţională naţionalismul şi una din manifestările sale cele mai grave – terorismul.

Din punctul de vedere al sârbilor, acest deces neaşteptat, având cauze controversate, ar putea, cu uşurinţă, să creeze un martir al cauzei naţionale: „Milosevic ar fi atunci ridicat la rangul de erou naţional”(28). Aceasta ar fi o tragedie pentru victimele războaielor balcanice şi pentru reformatori. Dar la Belgrad, Partidul Socialist Sârb al fostului preşedinte a deplâns, „o mare pierdere pentru Serbia”(29). Ministrul Afacerilor Externe din Serbia‑Muntenegru, Vuk Draskovic, a spus că e „păcat” că fostul preşedinte iugoslav a murit înainte să fi răspuns de actele sale în faţa justiţiei. „Sper foarte mult că acest eveniment va ajuta Serbia să privească definitiv spre viitor”(30), a declarat Înaltul Reprezentant al UE pentru politica externă, Javier Solana.

Sârbii au văzut în comunism, cu ideologia sa de „fraternitate şi unitate”, potenţialul pentru a înnoi politica regelui Alexandru, de unitate naţională şi de păstrare a statului naţional iugoslav. Pentru sârbi, restaurarea Iugoslaviei a însemnat că majoritatea naţiunii ar fi încă parte a unui singur stat.

Dar Tito, de origine croată, a fost capabil să‑i expună pe sârbi la un aranjament pe care Habsburgii nu‑l izbutiseră, de fapt. Mai precis, să‑şi reducă frontierele teritoriale în funcţie de ce era acceptabil pentru puteri şi, în acelaşi timp, să priveze sârbii de toate drepturile constituţionale şi politice în aceste regiuni – de exemplu în Kosovo‑Metohija sau Krajina – unde locuiseră de secole şi care le erau patrii legitime. Frontierele regulamentului constituţional din 1974 difereau doar în mică măsură de cele aprobate de Austro‑Ungaria la Congresul de la Berlin, din 1878. Constituţia din 1974 stabilea un echilibru foarte precar între naţionalităţile iugoslave.

Ordinea lui Tito, concepută spre a atinge pretinsele planuri de hegemonie ale naţionaliştilor sârbi, a provocat exact acele reacţii naţionaliste pe care încercase să le împiedice. O cauză majoră a dezintegrării Iugoslaviei poate fi găsită în soluţia lui Tito la problema naţională. În locul adevăratelor reforme liberale, pe care le introdusese mişcarea de reformă constituţională din anii 1960, Kardelj a impus Iugoslaviei o ideologie intolerantă de comunism naţional.

Naţional‑comunismul a fost stabilit în Serbia în 1989 de către Milosevic, aproape două decenii mai târziu decât în celelalte republici. Jucându‑se încontinuu cu frustrările naţionale ale sârbilor, mai ales cu antagonismele nerezolvate pe care le‑au încercat ca minorităţi în diverse republici, regimul Milosevic a readus vechea ideologie comunistă, sfidând, totodată, ceea ce construise Tito. În mod cert, aderând la comunism chiar în momentul când acesta se topea în blocul Sovietic, Milosevic a alimentat şi a legitimat cerinţele de secesiune în republicile iugoslave.

Nomenklatura anilor ’80, deşi – cu excepţia celor din Serbia şi Muntenegru – aleşi democratic şi formal non‑comunist, abia dacă promovau drepturi democratice şi drepturile omului. Vechea logică a comunismului naţional, aşa cum se prezenta în practică, era încă fermă pe poziţie. Dând prioritate propriei naţionalităţi, desigur, nomenklatura din diversele republici şi‑a oferit cu uşurinţă susţinerea pentru cerinţele naţionaliste în regiunile pe care le administra (31).

Îmbinate cu discriminarea etnică împotriva grupurilor minoritare în republicile şi provinciile iugoslave, diversele cerinţe separatist‑naţionaliste ale anilor ’80‑’90 au rămas fără ecou din partea elitelor guvernamentale (nomenklatura), care încă nu renunţaseră la „costumul” antidemocratic şi autoritar comunist. Urmând vechea logică a comunismului naţional, susţinerea lor pentru radicalizarea rapidă a mobilizării naţionale a fost urmată de creşterea discriminării etnice şi a produs, în final, modelele primitive ale naţionalismului de secol XIX, însă impregnat cu intoleranţa comunistă. Cu cererile spontane naţionaliste şi cu tensiunile interetnice scăpate de sub control, a Doua Iugoslavie a fost astfel pusă pe calea care a dus, inevitabil, la dizolvare şi dezintegrare.

Dacă este ceva de învăţat de la Serbia şi din trecutul Iugoslaviei, este tocmai faptul că fără „pacificarea” problemelor naţionale şi fără introducerea unei ordini democratice nu se poate construi cu adevărat o pace stabilă.

Note:

1. Benedict ANDRESON, Imagined CommunitiesŞ Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, verso, 1991, p. 23

2. Idem, p. 34

3. Dusan KECMANOVIC, The Mass Psychology of Ethnonationalism, N.Y., Plenum Press, 1996, p. 36

4. Fyodor DOSTOYEVSKY, Fratii Karamazov, http://etext.library.adelaide.edu.au/d/dostoyevsky/ d72b/index.html, (12 iulie 2006)

5. Bernard YACK, Le mythe du antionalisme civique, în National Post (1 iulie 2000), http://esprit‑europeen.fr/etudes_metapo_yack.htm.htm (12 iulie 2006)

6. http://www.scom.ulaval.ca/Au.fil.des.evenements/1998/05.14/balthazar.html (12 iulie 2006)

7. ibidem

8. Elie KEDOURIE, Nationalism, N.Y., Praeger, 1961, p. 16

9. Peter ALTER, Nationalism (second edition), London, Edward Arnold, 1993, p. 22

10. Carleton HAYES, Nationalism, a Religion, N.Y., Macmillan, 1960, p. 8

11. Ernest GELLNER, Nations and Nationalism, N.Y., Cornell University Press, 1983, in http://www.cscs.umich.edu/~crshalizi/reviews/nations‑and‑nationalism/

12. Ibidem

13 Eric HOBSBAWM, Nations and nationalism since 1780 : Programme, myth, reality (Second edition), Cambridge University Press, 1990, p. 30

14. Alexander S. DRAGICEVIC, Associated Press, 1 iulie 2002, in http://pqasb.pqarchiver.com/ap/611226881.html?did=61122881&FMT=ABS&FMTS=FT&date=Apr+25%2C+1998&author=ALEXANDER+S.+DRAGICEVIC%2C+Associated +Press+Writer&pub=Associated+Press&desc

15. Iosip Broz TITO, Discurs la Congresul Fondator al Partidului Comunist Sârb, mai 1945

16. Bogdan DENITCH, Dilemma of the Dominant Ethnic Group in Ethnic Russia in the USSR, London, Edward Alworth, 1980, p. 318

17. http://en.wikipedia.org/wiki/Ustashe

18. http://fr.wikipedia.org/wiki/Partisans_(Yougoslavie)

19. Walker CONNOR, The National Question in Marxist‑Leninist Theory and Strategy, Cambridge University Press, 1984, p. 336

20. A.J.P. TAYLOR, The Habsburg Monarchy: 1809‑1918, Oxford, 1976, p. 261

21. http://edition.cnn.com/2002/WORLD/europe/07/26/milosevic.markovic/index.html

22. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/2152747.stm

23. Ibidem

24. Ibidem

25. http://news.bbc.co.uk/7/hi/world/europe/country_profiles/10068153.html

26. http://www.lefigaro.fr/debats/20060313.FIG000000314_la_mort_sans_jugement_de_milosevic_empoisonne_ l_avenir_de_la_serbie.html

27. www.lefigaro.fr, 11 martie 2006, rubrica International

28. http://www.lefigaro.fr/debats/20060313.FIG000000314_la_mort_sans_jugement_de_milosevic_empoisonne_ l_avenir_de_la_serbie.html

29. www.lefigaro.fr, 11 martie 2006, rubrica International

30. Ibidem

31. http://customwire.ap.org/dynamic/external/archive.ap.org/cgi‑bin/APdisplay.cgy=results.htm&query=serbia

 

 

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*