Punctul Critic » Carte » Jocul si fuga de Nicolae Breban

Jocul si fuga de Nicolae Breban

Editura Contemporanul

În acest roman inedit, romancierul Nicolae Breban analizează cele două dictaturi, puse faţă în faţă: dictatura comunistă şi cea legionară. În această amplă epopee – Jocul şi fuga – lectorul se confruntă cu o realitate dramatică, o realitate abisală, având privilegiul să citească un fals roman poliţist, un mare roman politic, scris parcă în continuarea Buneivestiri şi a unui alt roman de anvergură, publicat acum câţiva ani şi dedicat aceleiaşi teme – stalinismul – Singura cale. E un veritabil spectacol stilistic, literar, uman, de o densitate admirabilă, pus în scenă pentru a apropia lectorul de anii sălbatici, în care România s-a aflat sub ocupaţia Imperiului Sovietic. Un roman care abordează Mitul Politic, Mitul Puterii, Mitul Locului. Scris de o mână care instinctiv ştie totul despre omul din om, la mijloc e istoria unei organizaţii, construite în joacă de nişte puşti genialoizi, care încearcă să preia de la singura mişcare autohtonă ideologia vehiculată în perioada interbelică până să se ajungă la partea inacceptabilă, adică cea criminală, şi fac eforturi s-o pună în pagină într-un regim sălbatic, într-o seamă de condiţii istorice şi sociale, în care omul este considerat abuziv, ca să nu zicem monstruos, altceva decât este:

„Nu, dragă şi stimată, scumpă Doamnă a noastră. Noi, aici, suntem total contra acestui tip de a rezolva problemele. În trecut şi azi; nu mă feresc să o spun. Deşi crima, crima politică, cea comisă zgomotos în numele unui ideal, şi-a lăsat amprenta de sânge peste tot secolul nostru european. Cine, în viitor, va da socoteală? Cine va putea explica, cu adevărat, ce şi de ce s-a întâmplat aşa şi nu altminteri? De ce, oare, crima, crima aceasta ideatică, de care vorbesc, a devenit atât de necesară? De atractivă? De eficientă, la urma urmei?! În revoluţiile din care abia am ieşit sau în care abia intrăm. De voie, de nevoie. Nu mai înţeleg nimic, pentru că la cei mai mulţi este clar doar de nevoie; ei bine, aceştia, împinşi de la spate, îmbrânciţi, loviţi fără reţinere, cu acea poftă a sălbăticiei în acţiune, cum spunea cineva, ei bine, noi, atunci, loviţi, împinşi, începem pur şi simplu să… zbierăm. Să strigăm, să fluturăm steaguri, lozinci; uneori, cu un fel de entuziasm de care se miră chiar şi cei care ne împing de la spate. Care ne numără ca pe oi şi, ca lupii, sar din când în când şi prind pe câte unul dintre noi şi îl târăsc afară din ţarc. Şi el dispare pentru luni, pentru ani buni, îngroşând acea armată subterană, despre care mi-a povestit cineva, de curând, prieten cu unul dintre directorii penitenciarelor din provincie, lucruri nemaipomenite. Unice. Bucuria cuiva de a avea sub mână, cum susţinea cel de care vorbesc, o fiinţă umană, care, zicea tot el – reiau exact vorbele lui – până la acea dată, adică până când noi l-am aruncat acolo, unde îi este locul, gândea ca noi toţi ceilalţi şi făcea un mare caz de logica, de demnitatea sa, de familie şi istorie. Ba chiar şi de naţiune. Auzi?… Păduchele!” (Nicolae Breban)

Deşi se ţinea departe de vâltoarea politică a acelor ani – începutul stalinismului – era suficient de perspicace şi bine dotat cu simţul ironiei pentru a nu ocoli în totalitate atât de tentantele şi extrem de sugestivele paralele şi imitaţii cu clişeele vremii, chiar dacă adesea nu erau decât în limbaj şi în capul lui. În felul meu, scriu şi eu un fel de istorie contemporană! îşi spunea Paul, jucăuş ca un copil, amuzându-se în capul lui, formele sale de odihnă şi de vacanţă adultă, după propriile sale expresii.

Această ironie a unei alte istorii contemporane deveni pentru el, pentru Paul, în primul rând, şi apoi, mai târziu, după ample convulsii, şi pentru membrii Cercului, o realitate tot mai gravă. Istoria, dacă există, ca ştiinţă sau artă, cum vreţi, nu e aproape niciodată unică. Singură, ca o catapeteasmă de biserică. Ea, cea oficială cel puţin, îşi aruncă umbrele ei puternice prin toate ungherele realităţii. Sau se pardoseşte, pur şi simplu, cu o alta, care tinde să o nege pe cea publică, acceptată, clamată. Şi care, uneori, iese, apoi, ca o modestă şi încăpăţânată apă, pânză freatică, înzestrată cu un singular geniu sau noroc, la suprafaţă, adică devine ea însăşi, din anonima, subterana, impostoarea etc., cea reală. Cea veridică! Mă rog, pentru o altă generaţie sau pentru un timp. Care timp?! Cine ar putea spune…

Nicolae Breban

Titlul este disponibil in librarii in format tiparit si eBook.

www.librariapentrutoti.ro

www.ideeaeuropeana.ro

www.bibliotecaeuropeana.ro