Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Geopolitica vecinătăţii » Aurel Preda: Nici Transilvania, nici Basarabia!

Aurel Preda: Nici Transilvania, nici Basarabia!

Motto:

„Dacă împrejurările s‑ar schimba,
eu aş fi, deopotrivă, progerman şi, respectiv, antifrancez”.

Winston Churchill

În istoria recentă, indolenţa însoţită mai nou şi de indiferenţa faţă de tot ceea ce este interes naţional, au devenit, după „revoluţia din 1989”, manifestări obişnuielnice ale unor pături, din nefericire largi ale poporului nostru.

Pe plan extern, de pildă, stârnesc consternare neglijarea sau chiar răNici-Transilvania-nici-Basarabia-copstălmăcirea unor evenimente din istoria naţională a României. Cunoştinţele precare, subelementare, formulate de vârfurile puterii decizionale, cât şi de cele ale aşa‑zisei opoziţii, au făcut posibile aprecieri cu iz provocator formulate de ambele părţi, aprecieri în egală măsură jenante pentru nivelul cultural al poporului român, aprecieri care au stârnit atâta rumoare în presa din ţară şi din exterior, în rândul unor elite (câte or mai fi), dar au trecut total neobservate – cum spuneam pentru grosul populaţiei noastre.

Cum este posibilă o asemenea stare de lucruri, care să nu impresioneze o ţară cu o istorie şi geografie atât de vitrege? Care e explicaţia posibilă?

Nu cumva proverbul din moşi strămoşi, potrivit căruia „capul plecat sabia nu‑l taie”, explică totul?! Dacă mai adăugăm „obiceiul pământului”, cel al sacilor plini de galbeni, mahmudele şi alte plocoane pe care le‑am dat sau care ne‑au fost luate de stăpânii vremurilor, de cei care au supt glia românească din evuri, avem oare elementele de bază care ne definesc şi care explică starea de prostraţie în care ne aflăm?

Dar atunci, dacă aceste elemente ne definesc, cum se explică cei 10.000 de eroi căzuţi la Plevna şi Griviţa, cei 800.000 de eroi căzuţi pentru făurirea României Mari, cum se explică sutele de mii de ostaşi căzuţi la datorie de la Nistru până la Volga şi, de aici, până în jurul Vienei, eroi ale căror oseminte odihnesc în cimitire neîngrijite şi neştiute şi de care factorii decidenţi n‑au auzit.

Aşadar, ne aflăm între Scilla şi Caribda, în versiune pur românească, grav afectaţi de boala necruţătoare care s‑a chemat dintotdeauna obedienţa faţă de cineva care trebuie plătit şi îmbunat. A fost vorba mai întâi faţă de obedienţa faţă de imensitatea şi forţa Sudului (otomani), apoi a Estului (ruşi) şi, acum, a Vestului!

Numai că stăpânilor de ieri şi de astăzi li s‑a făcut lehamite de noi şi cred că a sosit timpul să ni se facă şi nouă lehamite şi să facem la un fel, luând exemplu de la vecinii noştri, în primul rând de la unguri, care îşi urmăresc cu îndârjire interesul naţional (refacerea Ungariei Mari în care să fie reîncorporată, în primul rând, Transilvania românească), un ideal la care visează tot ungurul, de la omul de rând până la general, un vis care ar putea căpăta contururi în contextul apatiei interesate a cârmuitorilor ţinuturilor vizate de maghiari şi al indiferentismului popular care se manifestă pe fondul unei inculturi politico‑istorice crase.

Propaganda de la Budapesta nu are scrupule, foloseşte orice argumente, inclusiv cele în contradicţie vădită cu realitatea, cum este de pildă tezatransilvanismului”, potrivit căreia Ardealul nu ar fi diferit istoric de Ungaria şi nu ezită să susţină că românii din Transilvania sunt diferiţi de cei din vechiul Regat …

Pe această bază, arhitectul Ungariei comuniste, Béla Kun, împreună cu prietenul lui semi‑rus, V.I. Lenin, conducătorul partidului bolşevic din Rusia, au înscris în documentele Internaţionalei a III‑a teze de genul „România – stat multinaţional” în care Versaillesul a înghesuit ca într‑un „sac peticit”, de‑a valma, ardeleni, moldoveni, dobrogeni, adică, mai clar, România Mare este Mare pentru că imperialiştii de la Versailles i‑au adăugat teritorii aparţinând altor state: Ardealul (de la Ungaria), Basarabia (de la Rusia, între timp devenită Uniunea Sovietică), Dobrogea (de la Bulgaria – încă din anii 1878 şi, respectiv, 1913, în urma păcii de la Bucureşti).

Era „logic”, în acest context comunist, că este necesar ca regimul „burghezo‑moşieresc” din România regală să fie doborât în aceeaşi manieră ca şi regimurile similare de la Moscova (1917) şi Budapesta (1918), prin colaborarea celor două armate roşii, cea ungară şi cea sovietică, care trebuiau să atace, fiecare, la Est de Tisa şi, respectiv, la Vest de Nistru, pentru a se întâlni triumfal în România „eliberată” şi … ROŞIE.

Aşadar, comuniştii unguri şi ruşi au intenţionat unirea forţelor lor militare pentru a transforma zona cuprinsă între Ungaria – România – Ucraina şi Rusia în spaţiu comunist şi a pune în aplicare prima fază a revoluţiei proletare mondiale. Doar în aceste condiţii, forumul versaillez a autorizat armata română să‑i înfrângă pe comuniştii unguri, ocupând Budapesta, şi astfel să salveze această parte a Europei de la anarhie.

Totodată, armata română a înfrânat încercările bolşevice de a traversa Nistrul, iar zdrobirea insurecţiilor de inspirație sovietică de la Hotin, Soroca şi Tatar‑Bunar au fost tot atâtea dovezi că românii nu cochetează cu comunismul şi că pe Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III‑a şi, deopotrivă, a CEKA, nu se poate conta.

În toată perioada interbelică, care a urmat acestor tentative nereuşite, Ungaria a dovedit că nu a învăţat nimic şi a fixat în continuare ca punct central al politicii sale externe desfiinţarea ordinii internaţionale stabilită prin sistemul Tratatelor pe pace de la Versailles. Ea nu s‑a împăcat niciodată cu gândul că a pierdut 42% din teritoriul avut anterior în cadrul Imperiului austro‑ungar.

Propaganda iredentistă maghiară utilizează constant aceleaşi metode din totdeauna care şi‑au dovedit însă eficacitatea, cum sunt crearea de societăţi, organizaţii, uniuni cu caracter revizionist, în fostele teritorii care i‑au aparţinut, publicarea de cărţi, reviste şi hărţi cu caracter revizionist, organizarea de conferinţe şi vizite ale parlamentarilor străini la Budapesta, inaugurarea de expoziţii, realizarea de filme, cultivarea sentimentului revizionist la fiecare aniversare a revoluţiei maghiare de la 1848 (cum a fost cea de la Harghita – Covasna, unde şi‑au permis să spânzure efigia lui Avram Iancu), folosirea Bisericii maghiare şi a slujitorilor ei în scopuri propagandistice.

Prin toate acestea, autorităţile maghiare de ieri şi de azi au convins lumea că nu vrea să înveţe nimic de la istorie situându‑se astfel totodată şi într‑o altă geografie, deşi azi de pildă fac parte formal din Uniunea Europeană.

Tocmai aceasta este deosebirea esenţială dintre popoarele noastre: ungurii îşi permit să înfrunte istoria şi nu renunţă la realizarea scopurilor lor strategice, aliindu‑se cu oricine îi poate ajuta, spre deosebire, din păcate, de conducătorii şi pături largi ale poporului nostru, tentaţi să se plieze şi să se conducă după o formulă comodă, care pare să‑i fie convenabilă şi care sună după cum urmează: „se poate şi aşa”!

Un eveniment insolit, altfel hazliu, care demonstrează cele de mai sus, a avut loc la Cluj la scurt timp după ce Ardealul de Nord a fost încorporat la Ungaria după Diktatul de la Viena din 30 august 1940.

După cum se ştie, după preluarea puterii, la Bucureşti, în anul 1940 (septembrie) de către generalul Ion Antonescu, raporturile româno‑nipone s‑au desfăşurat sub auspiciile Pactului Tripartit (Pactul de Oţel) la care participa şi Ungaria.

În acest cadru politico‑juridic, la finele anului 1940, mai precis după ce conducătorul Ungariei, Horthy, a intrat în Clujul proaspăt „agonisit”, călare pe un cal alb cu potcoave din aur, confecţionate şi făcute cadou de cel mai mare bijutier evreu din localitate, a avut loc vizita la Cluj a ataşatului militar japonez la Bucureşti. Generalul nipon a crezut că inscripţia Nem, nem soha!” (Nu, nu niciodată!) aflată pretutindeni în marele oraş, reprezenta salutul fascist ungar.

Cu ocazia festivităţilor de la Cluj, când mulţimea l‑a ovaţionat pe ofiţerul japonez, strigând „Mindent vissza” (Totul înapoi, adică tot Ardealul, nu numai partea sa de Nord – n.n.), generalul, calm şi surâzător, a ridicat mâna şi, în liniştea care s‑a lăsat, a spus clar: „Nem, nem soha!1

După 70 de ani de la acest eveniment şi noi, toţi românii, chiar şi cei apatici, ar trebui să spunem „Nem, nem soha!” pretenţiilor maghiare.

Deplasându‑ne către Est, constatăm că situaţia nu a fost şi nu este nici aici roză. După cum se ştie, având ca fundal juridic spiritul şi litera Pactului Societăţii Naţiunilor, Tratatul de la Paris relativ la alipirea Basarabiei la România, semnat la Paris la 28 octombrie 1920, recunoaşte plebiscitul de la Chişinău, din 27 martie 1918 şi îşi găseşte, astfel, locul în ansamblul tratatelor internaţionale care recunosc de jure desăvârşirea Unirii Basarabiei cu Patria – mumă.

Obiectul de reglementare a documentului – Basarabia – a constituit principalul obstacol în calea îmbunătăţirii relaţiilor româno‑sovietice pentru întreaga perioadă interbelică şi, totodată, a contribuit decisiv în schimb la întărirea bunelor relaţii ungaro‑sovietice de la Béla Kun la Stalin, având ca ţel comun deposedarea noastră de Ardeal şi, respectiv, de Basarabia.

Pactul Ribbentrop – Molotov încheiat la 23 august 1939, un pact bilateral semnat între imperiile sovietic şi nazist o constituit o rană deschisă între România şi semnatarii acestui document şi, culmea, el subzistă şi, deci, subminează relaţiile dintre România şi succesoarele defunctei URSS – Ucraina şi Federaţia Rusă, ţări care refuză să coopereze la lichidarea efectelor politico‑juridice asupra Basarabiei de Sud şi a Nordului Bucovinei.

Problema a fost definitiv, totuşi formal, închisă în anul 1997, când regimurile care s‑au perindat la putere în România au pregătit, succesiv, acte bilaterale prin care s‑a recunoscut, de jure, fosta graniţă româno‑sovietică prin încheierea Tratatelor politice de bază cu Ucraina (1997) şi Federaţia Rusă (2003). S‑au acceptat, astfel, juridiceşte, de către una din victimele anului 1940 – România – consecinţele Pactului Ribbentrop – Molotov asupra sudului Basarabiei şi Nordului Bucovinei.

Eventuala negociere şi semnare a unui Tratat politic cu Chişinăul, va adăuga segmentul care încă lipseşte din fosta frontieră româno‑sovietică stabilită de Hitler şi Stalin, prin forţă şi, deci, unilateral, în anul 19402.

Cât de catastrofal este acest act de laşitate, de trădare, de capitulare în timp de pace întreprins de regimul din acea vreme în numele României, apare pregnantă dacă îl comparăm cu remarcabilul discurs rostit în anul 1920 în Parlamentul ţării de către Zamfir Arbore, distinsă personalitate basarabeană.

Arbore s‑a adresat Parlamentului României reunite cu cuvintele: „Bine v‑am găsit, fraţilor! Să trăiască România!”. El a continuat: „Basarabia, domnilor parlamentari, este acel teritoriu românesc dintre Prut şi Nistru cu picioarele în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită la poalele Carpaţilor, unde de secole stă santinelă română cu ochii aţintiţi spre pustietatea stepelor3.

Aşadar, România Mare a fost croită de soldatul român care a luptat împotriva inamicului şi de diplomaţi – apărătorii neosteniţi ai unui neam – chiar şi împotriva aliaţilor, atunci când situaţia o cere în cazul nostru, Rusia, care a fost unul din aliaţii României, în timpul Marelui Război.

Din păcate, urmaşii acestor luptători care s‑au înveşnicit în istoria României s‑au dovedit trădători, regimul Constantinescu pretinzând, în urma valului de proteste care s‑au produs după dezastrul de la Neptun (locul semnării Tratatului cu Ucraina – n.n.) „că România nouă a dat un exemplu unic în lume prin felul în care trebuie să privească spre viitor, abandonând trecutul (sic!)”4. Inutil să spunem că nu am fost primiţi în NATO decât mult mai târziu şi pe alte considerente.

Din păcate, nu a fost un „exemplu unic” de slugărnicie faţă de străinătate, fenomen care are, cum am mai spus, rădăcini în trecut.

Astfel, în memoriile sale, ministrul de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini, subliniază: „Îi primesc pe români. Josnicia lor e revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră (a gazdelor italiene – n.n.) o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Diktatul de la Versailles»5. No comment.

Maliţiozitatea lui Ciano este provocată, desigur, şi de ieşirea intempestivă a lui Titulescu, un om care adesea nu‑şi putea stăpâni nervii, cu ocazia discutării în Adunarea Ligii Naţiunilor, în anul 1931, a agresiunii italiene asupra Abisiniei. Cu acea ocazie, Titulescu l‑a invitat pe reprezentantul Italiei să părăsească încăperea. A fost un act nu numai nediplomatic, pe care Preşedintele forului de la Geneva, oltean de origine, nu avea voie să îl facă, dar şi unul necugetat, pentru că ministrul de externe al Italiei era contele Ciano, cel care va fi peste nouă ani unul dintre arhitecţii Diktatului de la Viena, sprijinător ardent, în comparaţie cu Hitler, al pretenţiilor Ungariei asupra Transilvaniei. Nu este aşadar întâmplătoare aprecierea asupra românilor din memoriile citate mai sus.

Iată o manieră în care nu ar trebui să se facă diplomaţie!

Despre prietenia „roşie‑albă” între Horthy de această dată şi Rusia din totdeauna pe de altă parte, completată cu „flexibilitatea” diplomatică românească se pot spune multe. Ne vom rezuma în acest context la a sublinia că la începutul anului 1944, Horthy a reînnoit practica de a face înţelegeri cu sovieticii şi de a ataca România6. Astfel, trimişii lui Horthy, generalii Béla Miklós şi Lajos Veres, ambii originari din Covasna, au propus, în numele Ungariei lui Horthy Moscovei, ca ungurii să atace Ardealul de Nord, încorporat în 1940 la Ungaria – în condiţiile cunoscute şi să meargă „en bloc la ruşi7.

Un alt pas înainte în reluarea legăturilor interesate cu Moscova, care debutaseră promiţător în anii regimului Béla Kun, este iniţiat de acelaşi Horthy, care îl trimite pe baronul „roşu” Atzel, comunist, să‑l contacteze – la Moscova – pe generalul Teodor F. Kuzneţov, şeful spionajului militar, cu următorul mandat:

–             armatei române nu i se va permite să ocupe Nordul Transilvaniei;

–             administraţia maghiară, poliţia şi jandarmeria nu vor fi înlocuite de români;

–             în Transilvania se va efectua un referendum;8

Misiunea ungară a reuşit, chiar dacă a avut loc după 23 august 1944, când Armata română lupta „umăr la umăr” cu Armata sovietică.

Cele de mai sus au format înţelegerea Kuzneţov – Atzel care a funcţionat până la 6 martie 1945, deşi la 8 septembrie 1944 între România şi Ungaria se instalase şi de jure războiul9, iar la 12 septembrie acelaşi an, la Moscova, în Sala Spiridonovskaia, se încheiase Convenţia de armistiţiu, baza juridică, între altele, a angrenării României alături de Naţiunile Unite împotriva Germaniei şi Ungariei.

Spre surprinderea unor oficiali români, neavizaţi ca de obicei, generalul sovietic Vinogradov, şeful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din România (CCA) a dispus ca: ‑ administraţia civilă românească să nu se instaleze la 11 noiembrie 1944 în Transilvania, sovieticii numind în schimb o administraţie militară, a cărei activitate practică era îndeplinită de funcţionari civili unguri, iar o serie de instituţii principale, între care şi Universitatea din Cluj, îşi păstrau conducătorii maghiari numiţi de regimul Horthy.

Aşadar, Moscova trata România „aliată” ca pe inamicul de altădată şi stabilea o coordonare „prietenească” cu inamicul maghiar care lupta împotriva ei.

Românii erau obligaţi să folosească numai limba maghiară în relaţiile cu autorităţile, intelectualii erau umiliţi în public şi etichetaţi drept fascişti, iar ofiţerii şi soldaţii români, aflaţi în permisie, erau arestaţi şi escortaţi de „Poliţia populară Ungară” şi supuşi la munci forţate umilitoare.

Aceiaşi Poliţie „populară” comitea atrocităţi cu scopul vădit de a forţa populaţia românească să părăsească Nordul Transilvaniei10.

Anterior actului de la 23 august 1944, la Moscova, după cum se ştie, s‑a alcătuit o Comisie numită Litvinov, după numele primului adjunct al Comisarului pentru afaceri externe Maxim Litvinov, prietenul lui Titulescu din anii ´30. Din Comisie făceau parte şi adjuncţii aceluiaşi comisar, Solomon A. Lozovski şi Dimitri Z. Manuilski, veterani ai Cominternului, care au elaborat documentul „Despre Transilvania” în care se recomandă drept „cea mai bună soluţie pentru viitor”, recunoaşterea statutului de independenţă a Ardealului, în afara oricăror Alianţe şi Federaţii11.

Litvinov era convins că România nu va renunţa la Ardeal, dar până la urmă, la schimb, va fi obligată să renunţe „total şi definitiv” la Basarabia şi Bucovina. Deci, independenţa Transilvaniei „ar putea fi temporară, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, ţări mici care au nevoie de un protector care nu poate fi altul decât U.R.S.S…”12.

Cominternistul Walter Roman a „candidat” chiar pentru postul de „guvernator” al Transilvaniei independente.

Din analiza succintă a cooperării de decenii dintre Ungaria capitalistă şi chiar fascistă sub Horthy şi primul stat al „muncitorilor şi ţăranilor” al lui Lenin şi Stalin rezultă ce preţ avea ideologia şi felul proprietăţii de stat existente în fiecare din cele două state când se punea problema, alianţa vizând încorporarea unor părţi importante din România, o ţară a cărei istorie şi geografie a creat probleme rezolvabile numai prin forţă, în concepţia vecinilor de la Est şi Vest, cu abandonarea – cel puţin temporară – a ideologiei lor oficiale, indiferent de nuanţa ei, aşa cum am văzut: comunistă sau fascistă.

Realitatea a arătat şi continuă să dovedească ca ideologia şi practica, fie şi de grup, tip Pactul de la Varşovia, C.A.E.R., nu a constituit un impediment pentru ca diverşi conducători unguri, ca de pildă Rakosi, Kadar etc. – cominternişti cu state vechi – să coopereze strâns cu generalul Hruşciov şi cu adjunctul lui, generalul Brejnev, ambii viitori secretari generali ai PCUS, în scopul de a se crea un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Libere şi Independente”, care să includă Sighetul la RSS Ucraineană sau chiar, ca ultimă soluţie, transformarea teritoriului alocat Ungariei prin Diktatul de la Viena din 1940, în „protectorat sovietic13.

Cu ideea susmenţionată cocheta şi generalisimul I.V. Stalin, până când GRU i‑a raportat că ungurii fac lobby şi la Londra şi Washington, în direcţia formării unei federaţii Ungaro‑Transilvano‑Române, fapt care l‑a condus la concluzia că URSS se afla în faţa unei „conspiraţii occidentale.

Aşa se explică abandonarea de către bătrânul bolşevic a propunerilor Comisiei Litvinov asupra Transilvaniei şi înlocuirea lor cu soluţia temporară a unei administraţii militare sovietice, înfăptuită cu funcţionari civili unguri, indiferent de trecutul lor politic.

Cele de mai sus s‑au perpetuat şi după ce Ungaria şi România „prietene” şi, deopotrivă, socialiste, au „colaborat” în spaţiul comunist al Europei de Est, problema Transilvaniei rămânând un ghimpe greu de scos, dacă nu imposibil, dată fiind profunzimea rănii.

Problematica este şi acum actuală şi indiferent cine a condus, conduce şi va conduce la Moscova şi la Budapesta, ea va constitui un obstacol în stabilirea unor relaţii normale între cei trei actori ai unei piese cu un deznodământ greu de anticipat: România, Ungaria şi Rusia.

Cu toate că, în anii ‚90, în cele trei capitale – Bucureşti, Moscova şi Budapesta – se instalaseră guverne şi regimuri autoproclamate „de alt tip” decât cele comuniste, aspectele disputei au reapărut, au produs şi produc fricţiuni care impietează categoric în realizarea unei cooperări civilizate şi efective. Între cele trei popoare, la disputele vechi participă azi şi alţi actori, ca de pildă autorităţile din Ucraina sau Voivodina, în calitatea lor de succesori „de drept” (?!) ai marilor învrăjbiţi.

S‑a încercat, în ceea ce priveşte România, diversiunea intitulată „Transilvania sau Basarabia”, în contextul contribuţiei semnificative a Bucureştiului la declararea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, prin care Moscova a încercat, prin canale semioficiale sau oficioase, cu ecou şi la Budapesta, şantajarea Bucureştiului, în sensul de a i se cere să decidă ce cale urmează: sprijină, în continuare, Chişinăul în drumul său spre Europa împreună cu Patria‑mumă, renunţând în schimb la Transilvania sau la o parte din ea, teritoriu care ar urma să aleagă o cale aparte, sau păstrează în componenţa sa Ardealul, dar încetează să aibă un rol activ în viaţa tinerei Republici din stânga Prutului!

La o analiză atentă a acestei teze, intitulate agresiv „Transilvania sau Basarabia”, cercurile care au formulat‑o nu s‑au gândit serios la traducerea ei în fapt în cazul în care, prin absurd, Bucureştiul s‑ar fi oprit la o soluţie sau la alta.

În realitate, Moscova, Kievul şi Budapesta nu s‑au gândit serios să renunţe definitiv la nici una dintre cele două provincii, intenţionând să le desprindă, deci, pe ambele de România.

Prof. univ. emerit dr. Aurel Preda

TRATAT DE PACE

Între puterile aliate și asociate și Ungaria

PROTOCOL ŞI DECLARAŢIUNI

Din 4 Iunie 1920

(TRIANON)

Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic,

Franța, Italia și Japonia

 

Puteri desemnate în Tratatul de faţă că Principale Puteri aliate şi asociate,  Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, Statul Serbo‑Croato‑Slovean, Siam, Cehoslovacia,

Constituind împreună cu principalele Puteri de mai sus, puterile aliate şi asociate,

pe de o parte; 

şi UNGARIA

de altă parte;

 

PARTEA II

FRUNTARIILE UNGARIEI

Articolul 27

Fruntariile Ungariei vor fi fixate după cum urmează:

  1. 30. cu România:

De la punctul mai sus definit, spre est‑nord‑est şi până la un punct de ales pe râul Mureş la aproximativ 3 kilometri 500 m în amonte de podul căii ferate de la Mako la Szeged:

această limită administrativă trecând la nord de Nemetpereg şi de Kispereg;

de acolo şi până la cota 123 (aproximativ 1 kilometru 200 m la Est de Magosliget), punct comun celor trei fruntarii ale Ungariei, României şi Cehoslovaciei (teritoriul rutean);

 

PARTEA III

CLAUZE POLITICE EUROPENE

SECŢIUNEA III

România

Articolul 45

Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro‑ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la articolul 27, Partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate, încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România.

Articolul 46

O comisiune compusă din şapte membri, din cari cinci vor fi numiţi de principalele Puteri aliate şi asociate, unul de România şi unul de Ungaria, se va constitui în cursul celor 15 zile de la punerea în vigoare a Tractatului de faţă pentru a fixa la faţa locului traseul liniei de fruntarie descrisă la articolul 27‑30, Partea II (Fruntariile Ungariei).

Articolul 47

România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într’un Tractat cu Principalele Puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor care se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii, precum şi pentru a ocroti libertatea transitului şi de a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.

Proporţia şi natura sarcinilor financiare ale Ungariei pe cari România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi fixate conform cu articolul 186, Partea IX (Clauze financiare) a Tractatului de faţă.

Convenţiuni ulterioare vor regula toate chestiunile care n’ar fi regulate prin Tractatul de faţă şi cari ar putea lua naştere din cesiunea zisului teritoriu.

….

 

SECŢIUNEA VII

Clauze cu privire la naţionalitate

Articolul 61

Orice persoană având indigenatul (pertinenza) pe un teritoriu făcând parte anterior din teritoriile fostei monarhii austro‑ungare, va dobândi, de plin drept şi cu excluderea naţionalităţii ungare, naţionalitatea Statului ce exercită suveranitatea asupra zisului teritoriu.

Articolul 62

Contra dispoziţiunilor articolului 61, persoanele cari au obţinut indigenatul după l Ianuarie 1910 într’un teritoriu transferat Statului sârb‑croat‑sloven sau Statului ceho‑slovac, în virtutea Tractatului de faţă, nu vor dobândi naţionalitatea serbă‑croată‑slovenă sau ceho‑slovacă decât cu condiţiunea de a obţine autorizaţiunea Statului sârb‑croat‑sloven sau Statului ceho‑slovac, după cum va fi cazul.

Dacă autorizaţiunea prevăzută la alineatul precedent nu este dată sau este refuzată, interesaţii vor dobândi de plin drept naţionalitatea Statului ce exercită suveranitatea asupra teritoriului în care ei îşi aveau mai înainte indigenatul.

Articolul 63

Persoanele mai în vârstă de 18 ani, cari pierd naţionalitatea lor ungară şi dobândesc de plin drept o nouă naţionalitate în virtutea articolului 61, vor avea facultatea, în cursul unei perioade de un an dela punerea în vigoare a Tractatului de faţă, să opteze pentru naţionalitatea Statului în care aveau indigenatul lor mai înainte de a dobândi indigenatul în teritoriul transferat.

Opţiunea soţului atrage după sine pe aceea a soţiei şi opţiunea părinţilor va atrage după sine pe aceea a copiilor mai mici de 18 ani.

Persoanele cari. au exercitat dreptul de opţiune prevăzut mai sus vor trebui, în cele 12 luni ce urmează, să‑şi mute domiciliul în Statul în favoarea căruia vor fi optat.

Ele vor fi libere să păstreze bunurile imobile ce posedă pe teritoriul celuilalt Stat unde îşi avuseseră domiciliul mai înainte de opţiunea lor.

Ele vor putea lua cu ele bunurile mobile de orice natură, fără ca pentru aceasta să li se impune vreun drept sau vreo taxă, fie de ieşire, fie de intrare.

Articolul 64

Persoanele cari au indigenatul într’un teritoriu ce făcea parte din fosta monarhie austro‑ungară, şi cari se deosebesc de acolo, prin rassă şi limbă, de majoritatea populaţiunii, vor putea, în termen de 6 luni, cu începere dela punerea în vigoare a Tractatului de faţă, să opteze pentru Austria, Ungaria, Italia, Polonia, România, Statul sârbo‑croato‑slovean sau Statul ceho‑slovac, după cum majoritatea populaţiunii de acolo va fi compusă din persoane vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi rassă ca ele.

Dispoziţiunile articolului 63, privitoare la exerciţiul dreptului de opţiune, vor fi aplicabile exerciţiului recunoscut prin articolul de faţă.

Articolul 65

Înaltele Părţi contractante se obligă de a nu aduce nici o piedică la exercitarea dreptului de opţiune prevăzut în Tractatul de faţă sau de Tractatele încheiate între Puterile aliate şi asociate şi Germania, Austria sau Rusia, sau între zisele Puteri aliate şi asociate însăşi, şi cari permit interesaţilor să dobândească orice altă naţionalitate ce le‑ar fi accesibilă.

Articolul 66

Femeile căsătorite vor urma condiţiunea soţilor lor şi copiii mai mici de 18 ani vor urma condiţiunea părinţilor lor pentru tot ce priveşte aplicarea dispoziţiunilor secţiunii de faţă.

 

SECŢIUNEA IX

Dispoziţiuni generale

Articolul 74

Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului sârbo‑croato‑slovean şi ale Statului ceho‑slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fost fixate de către principalele Puteri aliate şi asociate.

 

PARTEA VI

PRIZONIERI DE RĂSBOI ŞI
MORMINTE

….

SECŢIUNEA II

Morminte

Articolul 155

Guvernele aliate şi asociate şi Guvernul ungar vor face să se respecte şi să se întreţină mormintele soldaţilor şi marinarilor îngropaţi pe teritoriile lor respective.

Ele se obligă să recunoască orice Comisiune însărcinată de unul sau altul dintre Guverne de a identifica, înregistra, întreţine sau ridica monumente convenabile pe zisele morminte şi de a înlesni acestei Comisiuni îndeplinirea sarcinilor sale.

Ele mai convin de a‑şi da reciproc, sub rezerva prescripţiunilor legislaţiunilor naţionale şi a necesităţilor higienei publice, toate înlesnirile pentru a satisface cererile de repatriere a rămăşiţelor soldaţilor şi marinarilor lor.

Articolul 156

Mormintele prizonierilor de răsboi şi internaţii civili, supuşi ai diferitelor State beligerante, morţi în captivitate, vor fi întreţinute în mod cuviincios în condiţiunile prevăzute la articolul 155 al Tractatului de faţă.

Guvernele aliate şi asociate, pe de o parte, şi Guvernul ungar, pe de altă parte, se mai obligă să‑şi procure reciproc:

  1. Lista completă de morţi cu toate informaţiunile necesare pentru identificarea lor;
  2. Toate indicaţiunile asupra numărului şi locului mormintelor tuturor morţilor îngropaţi fără identificare.

PARTEA VII

SANCŢIUNI

Articolul 157

Guvernul ungar recunoaşte Puterilor aliate şi asociate libertatea de a trimite înaintea tribunalelor lor militare persoanele acuzate de a fi comis acte contrarii legilor şi obiceiurilor răsboiului. Pedepsele prevăzute de legi vor fi aplicate persoanelor găsite vinovate. Această dispoziţiune se va aplica chiar dacă vor exista acţiuni sau urmăriri înaintea unei jurisdicţiuni a Ungariei sau a aliaţilor ei.

Guvernul ungar va trebui să predea Puterilor aliate şi asociate, sau aceleia dintre ele care îi va adresa cererea, orice persoane cari, fiind acuzate de a fi comis un act contrariu legilor şi obiceiurilor răsboiului, i‑ar fi indicate fie normativ, fie prin gradul, funcţiunea sau întrebuinţarea ce li se va fi dat de autorităţile ungare.

Articolul 158

Autorii unor fapte criminale în contra supuşilor uneia din Puterile aliate şi asociate vor fi chemaţi înaintea tribunalelor militare ale acestor Puteri.

Autorii unor fapte criminale comise contra supuşilor mai multor Puteri aliate şi asociate vor fi chemaţi înaintea tribunalelor militare compuse din membrii aparţinând tribunalelor militare ale Puterilor interesate.

În tot cazul acuzatul va avea dreptul să indice el însuşi pe avocatul său.

Articolul 159

Guvernul ungar se obligă să procure orice documente şi informaţiuni, de orice natură ar fi, a căror prezentare va fi socotită necesară pentru cunoaşterea completă a faptelor incriminate, căutarea vinovaţilor şi aprecierea exactă a responsabilităţilor.

Articolul 160

Dispoziţiunile articolelor 157 până la 159 se aplică de asemenea Guvernelor Statelor cărora li s’au atribuit teritorii ce au aparţinut fostei monarhii austro‑ungare, în ceea ce priveşte persoanele acuzate de a fi comis acte contrarii legilor şi obiceiurilor răsboiului şi cari se găsesc pe teritoriul sau la dispoziţia ziselor State.

Dacă persoanele despre cari este vorba au dobândit naţionalitatea unuia din zilele State, Guvernul acestui Stat se obligă să ia toate măsurile necesare pentru ca să asigure urmărirea şi pedepsirea lor, în urma cererii Puterii interesate şi de acord cu aceasta.

 

PARTEA VIII

REPARAŢIUNI

Articolul 175

Pentru aplicarea dispoziţiunilor dela articolul 168, Ungaria se obligă să restituie, respectiv, fiecăreia dintre Puterile aliate şi asociate toate actele, documentele, obiectele antice şi de artă şi orice material ştiinţific şi bibliografic, ridicate din teritoriile invadate şi aparţinând fie Statului, fie administraţiunilor provinciale, comunale, de binefacere (hospitalieres) sau eclesiastice ori altor instituţiuni publice sau private.

Articolul 176

Ungaria va restitui de asemenea lucrurile de aceeaşi natură cu cele arătate la articolul precedent, cari ar fi fost ridicate, dela 1 Iunie 1914. din teritoriile cedate, afară de lucrurile cumpărate dela particulari.

Comisiunea de reparaţiuni va aplica acestor lucruri, dacă este cazul, dispoziţiunilor articolului 191, Partea IX (Clauze financiare) a prezentului Tractat.

Articolul 177

Ungaria va restitui respectiv fiecăruia din Guvernele aliate sau asociate interesate, toate actele, documentele şi memoriile istorice aflate în stabilimentele ei publice, cari au o legătură directă cu istoria teritoriilor cedate şi cari au fost ridicate din aceste teritorii dela 1 Ianuarie 1868. în ce priveşte Italia, această din urmă perioada va începe dela data proclamării Regatului (1861).

În ceea ce priveşte obiectele sau documentele având un caracter artistic, arheologic, ştiinţific sau istoric şi făcând parte din colecţiunile cari au aparţinut mai înainte Guvernului monarhiei austro‑ungare sau Coroanei, în cazul când nu vor face obiectul altor dispoziţiuni ale Tractatului de faţă, Ungaria se obligă:

  1. a) să negocieze cu Statele interesate, când i se va cere un aranjament amiabil, în virtutea căruia orice părţi a ziselor colecţiuni sau toate acelea din obiectele sau documentele mai sus arătate, cari ar trebui să aparţină patrimoniului intelectual al ziselor State, vor putea fi, cu titlul de reciprocitate, repatriere în ţara lor de origină;
  2. b) şi să nu înstrăineze sau să împrăştie nimic din zisele colecţiuni şi să nu dispună de nici unul din zisele obiecte timp de douăzeci ani, decât numai în cazul când a intervenit un aranjament special înaintea expirării acestui termen, dar să asigure păstrarea şi buna lor conservare şi să le ţină împreună cu inventariile, cataloagele şi documentele administrative, relative la zisele colecţiuni, la dispoziţiunea studen­ţilor, supuşi ai oricăreia din Puterile aliate şi asociate.

În mod reciproc, Ungaria va avea dreptul de a se adresa ziselor State, şi în special Austriei, pentru a negocia, în aceleaşi condiţiuni ca cele de mai sus, aranjamentele necesare pentru repatrierea în Ungaria a colecţiunilor, documentelor şi obiectelor mai sus arătate, cărora li se aplică garanţiile prevăzute la alineatul b).

Articolul 178

Noile State create din fosta monahie austro‑ungară şi Statele cari primesc o parte din teritoriul acestei monarhii, se obligă, la rândul lor, să restituie Guvernului ungar actele, documentele şi memoriile cari nu datează de mai mult de douăzeci de ani, cari au un raport direct cu istoria sau cu administraţiunea teritoriului ungar şi cari eventual s’ar găsi în teritoriile transferate.

Articolul 179

Ungaria recunoaşte că este ţinută să execute faţă de Italia obligaţiunile prevăzute de articolul XV al Tractatului din Zürich din 10 Noemvrie 1859, de articolul XVIII al Tractatului din Viena din 3 Octomvrie 1866 şi de Convenţia din Florenţa dela 14 Iulie 1868, încheiate între Italia şi Austro‑Ungaria, întrucât articolele arătate n’ar fi fost de fapt executate integral şi întrucât documen­tele şi obiectele la cari se referă se găsesc pe teritoriul Ungariei sau al aliaţilor săi.

SPRE CREDINŢA CELOR CE PRECED, Plenipotenţiarii sus numiţi au semnat Tractatul de faţă.

Făcut la Trianon la patru Iunie una mie nouă sute douăzeci într’un singur exemplar, care va rămâne depus în arhivele Guvernului Republicii franceze şi de pe care se vor preda copii autentice fiecăreia din Puterile semnatare.

Pentru România,

(L.S.) Dr. I. Cantacuzino

(L.S.) N. Titulescu

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*