Angela Banciu: Voltaire şi spiritul de toleranţă

Voltaire este unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai „secolului luminilor”. I-a uimit pe contemporani prin erudiţia cu care l‑a înzestrat natura, prin realizările incredibil de vaste, fiind deopotrivă filosof şi scriitor universal, poet şi moralist, istoric şi polemist, slujbaş al curţii şi sfetnic de monarh filosof, certat cu oficialitatea, apărător al celor oropsiţi, loviţi de nedreptatea, de absurditatea şi cruzimea fanatismului, voltaire-spiritul-de-tolerantaautosurghiunit şi totuşi elogiat până la zeificare, chiar de cei care‑l izgoneau. În viaţa lui Voltaire urmăreşti cu stupoare admirativă, fapte şi atitudini de necrezut: spiritul său ce avea fulgerări diamantine ştia să se ridice în sfere de gândire inaccesibile multora dintre cei ce se vor înzestraţi intelectual, neezitând totuşi să recurgă la farse şi bufonerii, devenind o întruchipare a opoziţiei faţă de convenienţe şi servituţi, setos de frondă şi libertate, dar fără a evita nici ploconirea în faţa monarhilor absoluţi şi ai altor puternici ai zilei. Jean Orieux afirma, pe bună dreptate, că viaţa lui Voltaire „este un balet”, semănând mai degrabă „cu o flacără nebunatică decât cu un om”. „Cum să captezi şi să fixezi reflexele unei oglinzi în permanent balans, ale unui diamant care scânteiază sub candelabre.”[1]

Opera lui Voltaire a uimit şi uimeşte încă prin multitudinea genurilor în care s‑a realizat, prin noianul problemelor atacate, prin nesfârşitele idei pe care le‑a semănat, în toate domeniile, cu o dărnicie de nabab, prin umorul, ironia, satira şi sarcasmul cu care şi‑a împodobit pretutindeni scrierea şi gândirea. Este primul istoric al civilizaţiilor, opera sa fiind un model în ceea ce priveşte metoda de lucru şi un exemplu în privinţa stilului cum a fost scrisă.[2] A conceput istoria ca pe un fel de pedagogie destinată să‑i informeze pe oameni despre trecut instruindu‑i, totodată, pentru a nu repeta greşelile acestuia.

Ca toţi iluminiştii, Voltaire opune fanatismului medieval toleranţa şi umanitatea. Întreaga istorie îi dezvăluie faptul că, numai o societate care înţelege ce este toleranţa, şi cum trebuie aplicată, se poate numi o societate civilizată. Problematica toleranţei străbate întreaga operă voltairiană, ea fiind rezultatul unei analize istorico‑filosofice adânci şi de mare semnificaţie, care nu şi‑a pierdut încă actualitatea, nici din punct de vedere moral, nici politic. Nu avem în vedere doar Tratatul despre toleranţă, scris cu prilejul morţii lui Jean Calas, unde face procesul absurd al prigoanei sângeroase practicate de catolicism sau articolul „Ce este toleranţa” din Dicţionarul filosofic, ci toate exemplificările voltairiene din Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, din Secolul lui Ludovic al XIV‑lea, unde condamnă aspru revocarea Edictului din Nantes, paginile despre moartea ţareviciului din Istoria Rusiei sub Petru cel Mare sau Precis‑ul lui Ludovic al XV‑lea, Fragmente istorice despre India şi despre generalul Lalli etc.[3]

Este locul să subliniem, în acest context, că toleranţa nu a fost un fenomen modern sau occidental, ea manifestându‑se în China, India, în imperiile elenistic şi mai ales roman. Însă după fanatismul medieval şi războaiele religioase, ea capătă în cugetarea iluminismului o dimensiune teoretică şi practică majoră, iar contribuţia voltairiană este covârşitoare. Pentru a găsi argumente de analiză, Voltaire exagerează toleranţa unor religii sau a unor state din Antichitate. De pildă, guvernările din China şi India i se par a fi un model de înţelegere şi toleranţă. Mai mult, la romani, teoretizează el în Filosofia istoriei, toleranţa era o lege naturală, gravată în inima tuturor oamenilor. Căci cu ce drept, se întreabă Voltaire, o fiinţă pământeană „poate sili o alta să gândească la fel ca dânsa?”[4] Laudă pe romani pentru libertatea lor spirituală, exagerându‑le toleranţa. Nu există niciun exemplu de persecuţie religioasă, spune Voltaire, „de la Romulus până la Diocleţian, iar la greci este unul singur, Socrate”.[5]

 Filosofia lui Voltaire refuză să se încadreze, prea mult, în sfera abstracţiei, din această cauză unii critici spun că este lipsită de profunzime.[6] Ea rămâne înscrisă în realitatea care‑l înconjoară şi se orientează, totdeauna, spre reforme concrete. Este o filosofie mai mult practică decât teoretică, fiind extrem de sensibilă la evenimentele timpului său.

Pentru a analiza contribuţia lui Voltaire la definirea şi afirmarea spiritului de toleranţă trebuie să raportăm concepţia sa la predecesorii francezi şi europeni. La începutul secolului al XVIII‑lea, când a început Voltaire să scrie istorie filosofică, Discursul despre istoria universală a lui Bossuet se bucura încă de un mare prestigiu. Dacă Voltaire are marele merit de a fi răsturnat vechile concepţii istorice, având o superioritate intelectuală, comparativ cu tot ceea ce s‑a scris până atunci în istoriografia europeană, în bună măsură această constatare poate fi valabilă şi în privinţa problematicii toleranţei. De pildă, pentru voltaire-spiritul-de-toleranta-2Bossuet, toleranţa are doar repere strâns legate de apariţia indiferenţei religioase. Oamenii, spune Bossuet devin toleranţi în raport cu erorile religioase numai atunci când credinţa lor slăbeşte, ceea ce înseamnă că toleranţa şi indiferenţa evoluează împreună. Pe Bossuet nu‑l preocupă în nici un fel deosebirile dintre toleranţă ca atitudine de receptare a tot ceea ce ne înconjoară şi indiferenţă, adică lipsa de interes faţă de ceva sau cineva.

Voltaire şi cei trei predecesori ai săi – Erasmus, Montaigne şi Locke – au un demers total diferit în analiză, ei punând bazele a ceea ce astăzi denumim doctrina toleranţei.[7] Ea reprezintă un sistem ideatic bogat şi complex ce caracterizează procesul evoluţiei societăţilor europene de la medieval la modern. Prin urmare, istoria ideii de toleranţă îşi are sorgintea în secolul al XVI‑lea, când triumful protestantismului a marcat implicit şi pe cel al toleranţei religioase. A fost un eveniment necesar şi firesc al modernităţii, când spiritul tolerant începe să fie opus tot mai mult celui intolerant. Iar meritul iluminiştilor şi mai ales al lui Voltaire a fost acela de a extrage concluzii utile din războaiele religioase europene, fixându‑le apoi în cadrul reflexiei teoretice.

Pentru Voltaire, toleranţa, ca stare de spirit a omului civilizat, este strâns legată de slăbiciunile umanităţii. Iar cu această idee se deschide articolul „Ce este toleranţa?” din Dicţionar filosofic. „Noi – spune Voltaire – suntem făcuţi din slăbiciuni şi erori; să ne iertăm unii altora nebuniile”. Astfel, Voltaire propune o fundamentare a toleranţei pornind de la principiul comunităţii civice, ea însemnând respectul faţă de libertatea celuilalt. Pentru că, spune Voltaire, orice om „care îl persecută pe altul pentru că nu este de acord cu el este un monstru”[8]. În acest sens, este cunoscută atitudinea lui Voltaire faţă de Rousseau; deşi nu‑i împărtăşea deloc opiniile; când Rousseau a fost persecutat de autorităţi pentru conţinutul lucrărilor sale, i‑a luat apărarea: „Nu sunt de acord cu nimic din ceea ce spui, afirma răspicat Voltaire, dar mă voi lupta din răsputeri ca dumneata să ai posibilitatea să‑ţi exprimi liber părerea”.

Dar oare Voltaire a intuit şi limitele toleranţei?

Capitolul 18 din Tratatul despre toleranţă îl intitulează „Singurul caz în care intoleranţa este un drept al omului.” Nu ne propunem să abordăm această chestiune extrem de sensibilă şi dificilă, ci doar să explicităm opinia lui Voltaire în această privinţă. Pentru marele enciclopedist, intoleranţa ar fi legitimă doar atunci când aceasta este îndreptată împotriva celor care, prin convingerile şi activitatea lor practică, pun în pericol liniştea oamenilor, subminează toleranţa. Poate că urmând acelaşi demers ideatic, Karl Popper observa că toleranţa în faţa intoleranţei duce la dispariţia celor toleranţi şi implicit a toleranţei.

Efectele practice ale construcţiei istorico‑filosofice voltairiene privind toleranţa au fost imense. Adevărat cronicar şi un martor angajat al marilor erori judiciare ale timpului său, Voltaire ştia să dea unui eveniment, în aparenţă minor, o dimensiune universală. Procesul lui Jean Calas, de care aminteam anterior, dezvăluie cum, dintr‑un caz particular, a reuşit să impună în opinia publică, un principiu de mare anvergură şi rezonanţă, cel al toleranţei, căruia îi conferă o dimensiune filosofică tipic voltairiană.

Deşi a întreprins cercetări aprofundate asupra religiilor din Orient, având bogate lecturi despre Islam, China, India, nu s‑a mulţumit doar cu ceea ce a căpătat din cărţi, ci a luat contact direct cu adepţii diferitelor culte. În Olanda şi Anglia i‑a cunoscut pe evrei, mahomedani, anabaptişti, calvini, ortodocşi, despre care îi plăcea să afirme că „vorbeau minunat şi erau plini de raţiune”.[9]

În articolul Despre presbiterieni din Scrisori filosofice, indică un loc unde se pot întâlni caracteristicile esenţiale ale toleranţei pragmatice: Bursa din Londra, un loc „mai vrednic de respect decât multe curţi: îi veţi vedea adunaţi acolo, în folosul oamenilor, pe trimişii tuturor naţiunilor. Acolo, evreul, mahomedanul şi creştinul tratează unul cu altul ca şi cum ar fi de aceeaşi religie şi nu numesc necredincioşi decât pe cei care dau faliment; acolo presbiterianul se încrede în anabaptist, iar anglicanul primeşte făgăduinţa quakerului. La ieşirea din aceste paşnice şi libere adunări, unii merg la sinagogă, alţii merg să bea… iar alţii se duc la biserica lor şi cu pălăria pe cap ascultă inspiraţia divină: şi toţi sunt mulţumiţi”[10]. Apoi extrage o concluzie, evident de actuală, despre relaţia dintre toleranţă şi pluralism, despre unitatea în diversitate. „Dacă în Anglia n‑ar exista decât o singură religie, ne‑am teme de despotism: dacă ar fi două şi‑ar tăia gâtul reciproc; dar sunt treizeci şi trăiesc în pace şi fericire”.După Voltaire, dacă Anglia are mai multe secte, acest fapt se datorează toleranţei, iar aceasta este o formă a libertăţii de gândire. „Un englez ca om liber – spune spiritual Voltaire – se urcă la cer pe calea care‑i place.”[11]

La Voltaire găsim „in nuce” modificarea sensului iniţial, religios al toleranţei într‑un concept mai larg care înglobează acceptarea şi respectarea alterităţii. „Patriarhul” filosofilor a avut, astfel, un rol major în promovarea principiului politic al toleranţei, codificat astăzi special în conţinutul reglementărilor internaţionale.[12]

Prof. univ. dr. Angela Banciu

Note:

[1] Jean Orieux, Voltaire ou la Royante de l’Esprit, Paris, Flamarion, 1966, p 10

[2] V. Pe larg, Dumitru Almaş, Angela Banciu, Voltaire istoric, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; Constantin Şerban, Voltaire şi opera sa istorică (200 ani de la moarte) în Revista de istorie, Tom, 31, nr. 7

[3] Dumitru Almaş, Angela Banciu, op. cit., pp. 26‑101

[4] Voltaire, Essai sur les moers et l’esprit des nations et sur les principaux faites de l’histoire depuis Charlemagne jusqu’a Louis XIII, în Oevres completes de Voltaire,IV, Gotha,1785, pp. 223‑224.

[5] Ibidem

[6] J. H. Brumfitt,Voltaire historian, Univ. Press, Oxford, London,1970.

[7] v. şi Karl Popper despre contribuţia lui Erasmus, Montaigne, Locke şi Voltaire la doctrina toleranţei.

[8] V. Voltaire, Dictionnaire philosophique, în Oevres completes de Voltaire, ed. cit., p. 147

[9] v. şi Djavad Hadidi, Voltaire et l’Islam, Publications Orientales de France, Langues et Civilisations, 1974, p. 21.

[10] Voltaire, Opere alese,I, p. 259

[11] Ibidem, p. 255.

[12] v. Declaraţia Principiilor Toleranţei, proclamată şi semnată la 16 noiembrie 1995 de statele membre ale ONU pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, reunite de la 25 octombrie la 16 noiembrie 1995 la Paris cu ocazia celei de a 28‑a sesiuni a Conferinţei Generale.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *