Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Terorism fără Frontiere » Angela Banciu: Constituţia României la douăzeci şi cinci de ani de la promulgare

Angela Banciu: Constituţia României la douăzeci şi cinci de ani de la promulgare

Constituţia României de la 1991 între istorie şi actualitate

Constituţia din 1991 a fost elaborată şi adoptată după evenimentele din 1989, care au marcat prăbuşirea regimului comunist din România. În acest context, este important de relevat că primul act instituţional al noii puteri a fost comunicatul Consiliul FSN din 22 decembrie 1989[1], care conţinea „in nuce” o serie de principii şi prevederi, cu caracter constituţional, prin care sunt preluate unele dintre valoroasele noastre tradiţii democratice şi constituţionale. Importanţa comunicatului rezidă în faptul că, deşi redactat şi elaborat în condiţii excepţionale, când soarta prinderii şi judecării cuplului dictatorial era încă incertă, el aconstitutia-romaniei-2 consfinţit, fără echivoc, dizolvarea tuturor structurilor de putere totalitare din România (Preşedinţia Republicii, Guvernul, Consiliul de Stat, Consiliile populare etc.), cu excepţia armatei. Întreaga putere în stat revenea Consiliului FSN, care exercita prerogative legislative şi executive pe întreg teritoriul ţării. Lui i se subordona Consilul Militar superior, organism înfiinţat şi instituţionalizat, în mod excepţional, care avea atribuţia ordonării întregii activităţi a armatei şi a Ministerului de Interne, în vederea asigurării ordinii sociale şi prevenirii actelor de dezordine. La nivel zonal şi teritorial se înfiinţau consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, ca organe ale puterii locale. Prin acelaşi comunicat erau statuate şi principiile care vor sta la baza noii organizări democratice a statului şi societăţii: a) abandonarea monopolului conducerii politice de către un singur partid şi instaurarea unui sistem democratic pluralist de guvernare; b) înlăturarea principiului unicităţii puterii în stat şi înlocuirea lui cu cel al separaţiei puterilor (legislativă, executivă, judecătorească); c) restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei şi eliminarea metodelor administrativ‑birocratice de conducere economică centralizată; d) promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în toate domeniile de activitate; e) restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti şi a gospodăriilor familiale, stoparea distrugerii comunităţilor rurale prin măsuri de sistematizare teritorială; f) reorganizarea ştiinţei, învăţământului şi culturii pe baze democratice şi umaniste, eliminarea dogmelor ideologice şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii; g) eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate; h) promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor, şi intereselor dezvoltării umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.

 Propunând ca, în viitor, ţara noastră să se numească România, în comunicat se specifica faptul că un comitet special va începe redactarea unei noi Constituţii, ceea ce însemna că vechea Constituţie socialistă era considerată depăşită şi căzută în desuetudine, deşi, din punct de vedere formal, ea nu a fost niciodată abrogată printr‑un act normativ emis de noile autorităţi. Opinia noastră este că actul constituţional din 1965 a fost lovit de nulitate absolută, atât „de facto”, cât şi „de jure” din însuşi momentul prăbuşirii regimului dictatorial, prin actul de voinţă al naţiunii române concretizat sub forma revoltei spontane împotriva totalitarismului.

Ca expresie juridică a raportului real de forţe apărute pe scena politică românească după decembrie 1989, Constituţia din 1991 a reprezentat cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii pe baze democratice. Ea a consacrat reinstaurarea democraţiei constituţionale în România după o întrerupere de aproape o jumătate de secol, datorată instaurării regimului comunist (1947‑1989), creând premisele pentru afirmarea unui regim pluralist şi desfăşurarea unei vieţi parlamentare adecvate perioadei de tranziţie pe care a parcurs‑o societatea românească. Contribuind la cristalizarea structurilor instituţionale fundamentale ale statului român, aşezământul constituţional din 1991 se caracterizează printr‑o reală modernitate din punctul de vedere al modului de redactare a textului constituţional şi al tehnicilor juridice de ordonare şi sistematizare a diferitelor prescripţii şi norme existente şi experimentate într‑o serie de constituţii europene (în primul rând, din Constituţia franceză şi Constituţia suedeză).

Din nefericire, spiritul de modernitate al Constituţiei din 1991 a fost adumbrit de faptul că legiuitorul de la 1991 a ignorat tradiţiile constituţionale româneşti (mai ales cele din perioada interbelică), în cuprinsul ei nefiind reprodus aproape niciun articol (cu excepţia unor formulări referitoare la atributul de naţional al statului român, la Consiliul Legislativ şi inamovibilitatea judecătorilor) din Constituţia din 1923, a cărei funcţionalitate a fost benefică pentru societatea românească interbelică.

Dacă prezentarea comparativă a Constituţiilor României din anii 1923 şi 1991[2] ne relevă acest fapt, în schimb, putem aprecia că actul fundamental din 1991 exprimă mult mai bine decât cel din 1923: a) pluralismul politic, b) dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, c) modul de constituire şi funcţionalitate a partidelor politice, d) protecţia cetăţenilor români în străinătate, e) dreptul la liberă circulaţie, f) dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, g) dreptul la ocrotirea sănătăţii, h) interzicerea muncii forţate, i) regimul proprietăţii[3].

După opinia noastră, aşa cum subliniam, încă din 1996, aşezământul din 1991 a preluat şi implementat mecanic unele organisme şi instituţii valabile în alte contexte şi sisteme juridice, cum ar fi, de pildă, Avocatul Poporului (din Constituţia suedeză) sau Curtea Constituţională (existentă în Constituţia franceză), încercând să le asimileze şi să le adapteze specificului constituţional românesc.

De aici, rezultă şi caracterul relativ eclectic al acestui act fundamental, precum şi imobilismul şi rigiditatea excesivă manifestate de constituantul de la 1991 privind posibilităţile de modificare şi revizuire a textului constituţional. Ele derivă dintr‑o atitudine conservatoare despre ordinea socială şi juridică (constituţională) a celor chemaţi să elaboreze acest act fundamental, considerată a fi pacifistă şi consensuală, stabilă şi neschimbătoare. Ori, orice ordine juridică şi constituţională se fundamentează pe o combinaţie de consens, dar şi de constrângere şi control, implicând succesiunea, continuitatea, dar şi desfăşurarea şi schimbarea evenimentelor, fenomenelor şi relaţiilor sociale pe care le reglementează. Introducând proceduri complicate de revizuire, precum şi limite exprese ale revizuirii (în sensul că nu pot face obiectul revizuirii „dispoziţiile constituţionale privind caracterul naţional, unitar, independent şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul democratic şi limba oficială”), actul constituţional din 1991 poate deveni pe parcurs şi o forţă reactivă, de conservare şi imobilism al structurilor şi instituţiilor pe care le‑a creat.

Prin modalitatea tehnică de ordonare şi sistematizare a diferitelor principii şi norme constituţionale, legea fundamentală din 1991, prin cele 152 de articole, grupate în 7 titluri, reuşeşte să caracterizeze şi să definească elementele constitutive ale statului român (suveranitatea, independenţa, unitatea, indivizibilitatea), modalităţile de organizare şi funcţionare a autorităţilor statului (Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie), organizarea socială, armată, financiară şi administrativă, exercitarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. În acelaşi timp, Constituţia din 1991 introduce o serie de completări şi „inovaţii” constituţionale, unele interesante, altele criticabile care au fost, în parte soluţionate, în temeiul modificărilor din 2003.

1) Prima se referă la completarea atribuţiilor şi trăsăturilor statului român prin cele de „stat de drept, democratic şi social”, care par să semnifice întronarea supremaţiei legii (implicit a Constituţiei) în întreaga societate românească, subordonarea statului faţă de lege şi realizarea principiului conform căruia nicio autoritate publică, persoană fizică sau juridică, nu poate fi mai presus de lege. În democraţiile liberale moderne, statul de drept reprezintă temeiul societăţii politice şi civile. Statul de drept presupune garantarea efectivă de către acesta a posibilităţii realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu doar ca „instrumente juridice ale afirmării şi realizării omului şi cetăţeanului, dar şi ca mijloace eficiente ale persoanei în raport cu puterea”[4]. Cât priveşte atributul „social”, acesta pare să semnifice faptul că autorităţile publice ale statului au obligaţia fundamentală să asigure afirmarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor indivizilor, precum şi securitatea socială a acestora, prin politici sociale destinate ridicării standardului social şi de muncă al cetăţenilor. Atributul „social” poate fi socotit „un corectiv la democraţia liberală clasică esenţialmente politică”[5].

2) Cea de a doua „inovaţie” se referă la noua denumire a puterilor statului, sub forma de „Autorităţile statului”, precum şi la faptul că în cuprinsul actului constituţional nu se regăseşte nicio formulare expresă a principiului separaţiei puterilor (autorităţilor) statului şi nici a independenţei totale a uneia faţă de alta, prin limitarea lor reciprocă în drepturi şi atribuţii, principiu afirmat în primul comunicat al consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989. De asemenea, formulările referitoare la rolul şi atribuţiile Preşedintelui ţării, considerat „garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” şi care exercită „funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” nu sunt dintre cele mai potrivite, întrucât este dificil de imaginat modalitatea practică prin care un preşedinte de republică poate realiza o „mediere” între stat şi societate în ansamblul său, în care există o multitudine de grupuri de indivizi cu interese şi aspiraţii diverse şi, de multe ori, contradictorii. Considerăm că Preşedintele ţării trebuie să joace rolul unei puteri „moderatoare” în organizarea constituţională şi statală, dar şi de „echilibru” şi de „temperare” a disputelor dintre diferitele partide şi formaţiuni politice, precum şi dintre patronat, sindicate şi alte organizaţii cetăţeneşti.

3) O altă „inovaţie” priveşte instituirea în viaţa noastră constituţională a două organisme preluate după exemplul altor ţări: Avocatul Poporului şi Curtea Constituţională. Inspirându‑se din Constituţia suedeză, legiuitorul român a rezervat un capitol întreg (Titlul II, capitolul IV) funcţiei de Avocatul Poporului (traducerea termenului suedez de „ombudsman”, echivalent cu cel de „mandatar” sau „reprezentant”), numit de Senat pe o perioadă de 4 ani şi care are atribuţia de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, însă fără să precizeze statutul constituţional al acestuia şi atribuţiile concrete ce‑i revin. Avocatul Poporului trebuie să apere spiritul legilor şi să protejeze drepturile şi libertăţile individului. O altă inovaţie instituţională este şi crearea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (Titlul V, articolele 140‑145), inspirată după Constituţia franceză, dar existentă şi în alte constituţii europene. Acest organism are atribuţia realizării controlului constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, putând decide, totodată, asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor. Prin înfiinţarea acestui organism, constituantul de la 1991 a renunţat la sistemul tradiţional al controlului constituţionalităţii legilor, existent în Constituţia din 1923, care dădea în competenţa Curţii de Casaţie în secţiuni‑unite dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a le declara inaplicabile pe acelea care contravin aşezământului fundamental, hotărârile ei limitându‑se numai la cazurile judecate. În opinia unor specialişti ai dreptului public din perioada interbelică, instituirea unei Curţi Constituţionale (sau a unui Tribunal constituţional) este inutilă şi criticabilă în ţările în care statul este unitar şi indivizibil, ea fiind însă justificabilă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic, în statele federale unde preeminenţa legiferării centrale faţă de legiferarea locală trebuie să fie realizată în scopul menţinerii unităţii politice[6]. De aceea, singura ţară în care excepţia de neconstituţionalitate a fost utilizată în scopul menţinerii federaţiei a fost Statele Unite ale Americii, în care puterea judecătorească a devenit „judecătorul puterii legiuitoare”. Teoria şi practica dreptului american consideră că existenţa controlului constituţionalităţii legilor reprezintă, în esenţă, aplicaţia reală a principiului separaţiei puterilor, întrucât cele trei puteri neavând decât un singur „comandant superior” – constituţia – puterea judecătorească trebuie să intervină şi să refuze să aplice o lege neconstituţională. Doctrina juridică europeană (inclusiv cea românească) a preluat în mod mecanic acest sistem, aplicându‑l într‑o serie de state în care nu există o tradiţie juridică şi politică întemeiată, în special, pe jurisprudenţă (cum este cazul Statelor Unite) şi în care „puterea judecătorească este considerată ca o ramură a puterii executive”[7]. De aici, caracterul hibrid, restrâns şi aspectul lui de compromis între concepţii juridice şi politice ce au stat la baza guvernării diferitelor state europene, unde excepţia de neconstituţionalitate a legilor nu a fost privită ca o problemă de tehnică juridică în cadrul instituţiilor constituţionale sau cu „neconstituţionalitatea materială sau formală a legii”[8], ci în strânsă legătură cu politica de guvernare şi cu organizaţia politică şi socială pe care Constituţia o stabileşte. Preluând acest sistem prin Constituţia de la 1923, practica juridică românească din perioada interbelică, concretizată în activitatea Curţii de Casaţie, a apreciat numai conformitatea legii cu textele constituţionale, fără însă să se pronunţe asupra caracterului ei din punctul de vedere al oportunităţii politice, care pare să fi devenit un element precumpănitor, mai ales în primul deceniu de funcţionalitate a Curţii Constituţionale instituite în 1991.

4) Prin Constituţia din 1991, alături de drepturile şi libertăţile tradiţionale care sunt garantate şi ocrotite (dreptul electoral, la muncă, odihnă, învăţătură, asociere, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor etc.), sunt protejate şi garantate drepturi şi libertăţi existente în majoritatea statelor demcratice şi constituţionale, cum ar fi, de pildă, dreptul la identitate etnică, culturală, lingvistică şi religioasă, dreptul la informaţie, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate, protecţia dreptului la o viaţă intimă, familială şi privată etc. Din nefericire, în textul Constituţiei din 1991 lipsesc prescripţiile prin care să fie garantat şi asigurat dreptul social al persoanei de a trăi o viaţă decentă şi demnă în conformitate cu standardele unei societăţi civilizate, precum şi cele referitoare la principiile justiţiei distributive şi reparative (egalitatea reală şi efectivă a indivizilor din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin includerea lor, fără nicio excepţie, la sistemul general de drepturi, obligaţii, îndatoriri şi contribuţii, asigurarea egalităţii şanselor de promovare şi discriminare pozitivă în favoarea celor defavorizaţi).

5) În sfârşit, Constituţia din 1991 instituţionalizează cadrul juridic necesar realizării pluralismului politic în viaţa societăţii româneşti, incluzând o serie de prescripţii referitoare la constituirea şi funcţionarea partidelor şi formaţiunilor politice, care exprimă voinţa politică a indivizilor şi a sindicatelor, ca organizaţii sociale ce apără şi promovează interesele economice, profesionale şi sociale ale salariaţilor. Din nefericire, ea nu face niciun fel de referire la modalităţile şi formele de constituire a instituţiilor societăţii civile, prin care indivizii să poată controla, în mod direct, puterile statului şi de a le impune respectarea constituţiei, a legilor şi a drepturilor fundamentale. Ori, numai prin crearea şi funcţionarea societăţii civile reale, Constituţia şi legile pot dobândi legitimitate, apărând ca o înţelegere ce include drepturi şi obligaţii reciproce dintre putere şi cetăţeni, liber asumate şi respectate.

Dincolo de aceste neconcordanţe şi imperfecţiuni, Constituţia din 1991 a reprezentat şi reprezintă un important izvor de drept public şi instrumentul juridic necesar declanşării reformelor politice, economice, sociale şi culturale ale ultimului deceniu al secolului XX şi primii ani ai mileniului trei. Validitatea şi eficienţa ei pot fi evaluate atât prin modalităţile în care s‑a impus în societatea românească, în primul rând, prin credibilitate în faţa cetăţenilor, cât şi prin efectivitatea ei în raport cu scopurile şi funcţiile sociale şi politice urmărite.

Constituţia României şi semnificaţia revizuirii din 2003

Există în evoluţia istoriei un paradox şi, în acelaşi timp, o regulă a desfăşurării ei. Aceasta face ca semnificaţiile unor evenimente să poată fi percepute şi înţelese, într‑o mai bună măsură, cu cât perspectiva temporală este mai generoasă. Scrierile despre faptele recente sunt tot mai importante astăzi, dar ele reprezintă doar „prima ciornă a istoriei” cu o încărcătură mai mult sau mai puţin speculativă, deschisă interpretărilor şi revizuirilor ulterioare. Doar distanţarea faţă de evenimente ne permite să cântărim mai bine semnifiicaţiile lor, să evaluăm şi să reconsiderăm validitatea unor afirmaţii sau interpretări. În acest sens, trecerea timpului pare să ne ofere o viziune mai corectă şi despre Constituţia României din 1991 (modificată prin referendumul naţional din 19 octombrie 2003), care a fost şi rămâne instrumentul fundamental în democratizarea vieţii social‑politice din România, după evenimentele din decembrie 1989. În acelaşi timp, Constituţia şi‑a dovedit validitatea şi eficienţa prin modul cum a asigurat României stabilitatea socio‑politică în cei douăzeci şi cinci de ani care au trecut de la elaborarea şi adoptarea ei.

Procesul de revizuire din 2003, iniţiat din nevoia armonizării prevederilor constituţionale cu statutul României de viitor membru în cadrul NATO şi al UE, a adus şi sensibile îmbunătăţiri actului fundamental în temeiul funcţionalităţii acestuia, timp de doisprezece ani, precum şi a criticilor formulate de unii istorici sau jurişti.[9] În primul rând sunt relevate tradiţiile democratice, constituţionale ale poporului român, realizându‑se din punct de vedere formal o legătură, peste timp, cu spiritul actelor fundamentale ale României din 1866 şi 1923. În acest sens, nu este întâmplătoare preluarea titulaturii tradiţionale, specifice dreptului constituţional românesc, de realizare a justiţiei: Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. În al doilea rând, se formulează explicit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale[10]. De asemenea, este formulat principiul garantării proprietăţii, în vechea formulare din 1991 aceasta fiind doar ocrotită. În al treilea rând, prevederea constituţională potrivit căreia deputaţii şi senatorii pot fi trimişi în judecată penală pentru fapte ce nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului[11] este menită să restrângă sensibil sfera imunităţii lor.

În al patrulea rând, a sporit iniţiativa cetăţenilor, un număr de 100 000 cu drept de vot, faţă de 250 000 potrivit actului fundamental iniţial, pot determina o schimbare legislativă.[12] Putem aprecia că modificarea constituţională din 2003 a revigorat tradiţiile democraţiei parlamentare româneşti, reflectând mai limpede marile principii constituţionale şi mecanismele statului de drept ca o expresie indispensabilă racordării României la normele şi valorile democraţiei constituţionale europene.

Ca urmare, modificarea constituţonală din 2003 a pregătit, din punct de vedere juridic, România pentru integrarea euroatlantică.[13] În acest sens, constituantul a rezervat Titlul VI din Constituţie acestui proces şi a conferit Senatului şi Camerei Deputaţilor dreptul de a adopta prin lege cu majoritate de 2/3 transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare şi exercitarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate.[14] Reglementările comunitare cu caracter obligatoriu capătă prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legilor interne. Totodată, în condiţiile aderării la U.E., cetăţenii Uniunii au dreptul de a alege şi a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.[15]

Antrenarea unor componente ale societăţii civile, prin intermediul Forumului constituţional[16], la acţiunea de modificare a Constituţiei a fost un fapt pozitiv cu efecte benefice asupra implicării mai largi a cetăţenilor în alcătuirea aşezământului fundamental, practică ce poate fi dezvoltată şi extinsă în viitor.

Constituţia izvorăşte din necesităţiile prezentului, iar ea este cu atât mai viabilă şi valabilă în timp, cu cât puterea de previziune a constituantului este mai mare. Orice ordine juridică şi constituţională se fundamentează pe o combinaţie de consens, dar şi de constrângere şi control, implicând succesiunea, continuitatea, dar şi desfăşurarea şi schimbarea evenimentelor, fenomenelor şi relaţiilor sociale pe care le reglementează. Practica constituţională relevă, întotdeauna, mai mult sau mai puţin şi unele lacune sau imperfecţiuni ale legilor umane. În acest sens, J.J.Rousseau spunea, pe bună dreptate: „Ar trebui ca zeii să dea legi oamenilor”. Dar, cu toate imperfecţiunile legilor fundamentale, ele reprezintă, în orice societate, elementul principal de ordine şi stabilitate. De regulă, Constituţiile nu sunt supuse modificărilor repetate.

Spre o nouă revizuire a constituţiei României?

Din punct de vedere istoric, românii au avut o anume predilecţie spre elaborarea şi adoptarea „în pripă” a actelor fundamentale. Este adevărat că transformările politice neaşteptate sau rapide i‑au obligat să treacă la codificări constituţionale fără a avea prea mult timp pentru a reflecta asupra consecinţelor izvorâte din procesul complicat al schimbării totale sau parţiale a ordinii de drept. Problematica Constituţiei a polarizat şi inflamat deseori mediul politic românesc, unele neîmpliniri ale sistemului politic fiind, în mod greşit, interpretate ca aparţinând modului defectuos de elaborare a actului fundamental. Există un clişeu vechi la români, din păcate îngroşat în ultimii ani, de a transfera disputele politice dintre partide în plan constituţional. Pe de altă parte, la nivelul societăţii româneşti, Constituţia este invocată, deseori, tocmai de acele persoane care o ignoră, uitând că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constitiţionale se face „cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”[17]. O Constituţie se respectă atât în litera, cât şi în spiritul ei. Practica constituţională şi juridică instituită, uneori, de a căuta, în mod expres, lacunele sau imperfecţiunile unor legi pentru a găsi o cale de eludare a lor nu face decât să submineze sau „amendeze” spiritul Constituţiei.Ca şi în trecut, găsim încă în realitatea politico‑juridică un constituţionalism formal, de paradă. De aceea cuvintele istoricului Nicolae Iorga, rostite în 1937, rămân încă actuale: „Adevărata revoluţie la români va fi respectarea legii şi nu altceva”.

În ultimii ani, şi mai ales în preajma alegerilor, pe baza votului uninominal din 2008, problematica reformei constituţionale a început să fie dezbătută atât în cadrul partidelor politice, cât şi de către unele segmente ale societăţii civile. În acest context, se ridică întrebarea dacă condiţiile socio‑politice actuale şi funcţionalitatea Constituţiei României reclamă nevoia unei noi modificări a actului fundamental?

Credem că problematica constituţională, în etapa actuală, după experienţa istorică avută în decursul anilor, ne duce cu gândul la nevoia unei corecte sedimentări a ideilor şi principiilor menite să asigure o eficientizare reală a actului constituţional, dincolo de interesele şi partizanatele politice.Orice act fundamental trebuie să reprezinte interesele socio‑economice ale unei naţiuni şi nu opţiunile, de moment, ale actorilor vieţii politice.

Constituţia României de la 1991 (cu modificările din 2003) este o constituţie de tip rigid, revizuirea acesteia incluzând o serie de proceduri complicate ale factorilor de iniţiativă a schimbărilor constituţionale.[18] Revizuirea propriu‑zisă, din punct de vedere procedural, include două etape distincte: a) dezbaterea proiectului sau a propunerii de revizuire de către fiecare cameră şi adoptarea ei cu o majoritate de cel puţin două treimi; b)aprobarea prin referendum a revizuirii, organizat în cel mult 30 de zile de la adoptarea proiectului sau a propunerii de revizuire.[19] Constituantul din 1991 a prevăzut limite exprese ale Constituţiei[20], de altminteri acestea fiind specifice Constituţiilor indiferent de forma şi conţinutul lor. Dezbaterile din cadrul partidelor politice privind o nouă modificare a Constituţiei au oscilat între tipul de republică parlamentară şi republică prezidenţială, prin întărirea şi lărgirea atribuţiilor Preşedintelui.

Credem că actuala Constituţie a României nu presupune modificări de fond în relaţiile din cadrul structurilor de putere, ci doar unele ameliorări ale textului constituţional şi sensibile perfecţionări privind organizarea autorităţilor publice. Din practica constituţională recentă rezultă că există unele neclarităţi şi ambiguităţi ale textului actului fundamental, de unde apar şi solicitările repetate adresate Curţii Constituţionale pentru interpretarea unor prevederi constituţionale.

Sub raport formal revizuirea din 2003 nu a găsit soluţia cea mai potrivită pentru departajarea celor două camere ale Parlamentului. Formulările din conţinutul articolului 75 din Constituţie sunt greoaie şi neclare, conducând chiar la confuzii în privinţa caracterului bicameral al Parlamentului. De pldă, Ioan Vida, fost preşedinte al Curţii Constituţionale afirma că la ora actuală „nu mai avem Parlament bicameral, ci avem trei parlamente unicamerale: atunci când Senatul este camera decizională, este Parlament unicameral, atunci când Camera Deputaţilor este camera decizională, ea este Parlament unicameral şi în unele cazuri când Parlamentul se întruneşte în şedinţa comună, iar avem o singură cameră.” O soluţie de departajare ar putea fi legată deopotrivă de modul de reprezentare, precum şi de atribuţiile celor două camere ale Parlamentului. Camera Deputaţilor să exprime naţiunea în totalitatea ei, iar Senatul să reprezinte comunităţile (unităţile administrative, comunităţile academice, culturale, asociaţiile profesionale). Apoi Senatul poate căpăta mai multe atribuţii privind politica externă şi în relaţiile cu Uniunea Europeană. Un parlament unicameral nu credem că ar reprezenta o soluţie potrivită pentru România, având în vedere atât perspectivele, cât şi tradiţiile noastre constituţionale democratice.

Formulările referitoare la rolul şi atribuţiile Preşedintelui care exercită funcţia de „mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”[21], aşa cum subliniam încă din 1996, nu sunt dintre cele mai potrivite, întrucât este dificil de imaginat modalitatea practică prin care un preşedinte de republică poate realiza o „mediere” între stat şi societatea în ansamblul său, în care există o multitudine de grupuri de indivizi cu interese şi aspiraţii diverse, de multe ori contradictorii. Considerăm că preşedintele poate avea rolul unei puteri „moderatoare” în organizarea constituţională, dar şi de „echilibru” şi „temperare” a disputelor dintre partidele politice, precum şi dintre patronat, sindicate şi alte organizaţii cetăţeneşti. Menţinerea echilibrului puterilor este esenţială pentru evoluţia democratică a României.

O altă perfecţionare adusă Constituţiei ar putea fi legată de opţiunea privind actualul statut al Curţii Constituţionale sau de integrarea ei în sistemul puterii juridice, pornind de la faptul că în temeiul modificării din 2003 a sporit sensibil rolul acesteia în procesul decizional. De altminteri, apariţia, anul trecut, a celor două volume ale Constituţiilor statelor membre ale Uniunii Europene[22] are menirea de a impulsiona dezbaterile serioase şi avizate pe această temă, cu scopul de a pune la dispoziţia celor interesaţi de evoluţia problemei constituţionale în România un document ce asigură „accesul facil”, după cum afirmă Robert– Marius Cazanciuc, fost ministru al Justiţiei, la modele ce pot provoca un dialog constructiv despre Constituţie, în acest an când România împlineşte o sută cincizeci de ani de viaţă constituţională modernă. Lucrarea menţionată reprezintă o premieră în România, fiind un instrument de lucru eficient pentru cunoaşterea modului cum statele europene au găsit modalităţi diferite, dar în acelaşi spirit al societăţii de drept, de funcţionare a instituţiilor în constituţiile lor.

Un dialog pe această temă reprezintă din punct de vedere teoretic şi practic un demers interesant, ce poate aşeza Constituţia României în relaţie cu celelalte Constituţii europene, fie cu o tradiţie democratică mai eficientă şi îndelungată, fie în raport cu alte state care au trecut de la comunism la o societate liberă şi au, mai mult sau mai puţin decât România, o viaţă constituţională modernă. Considerăm că, în perspectivele unei revizuiri constituţionale, o asemenea abordare poate contribui la perfecţionarea actualei Constituţii, cu scopul de a răspunde cât mai bine dorinţelor politice şi juridice ale cetăţenilor români.

Note:

[1] Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale în Monitorul Oficial, Nr. 1 din 22 decembrie 1989

[2] V. Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile Române. Texte, note, prezentare comparativă, ediţia a III‑a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 239.

[3] Ibidem, pp. 239‑282

[4] Ioan Muraru, Ion Deleanu, Constituţia din 1991 (comentată şi adnotată), Bucureşti, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1993.

[5] Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, p. 49

[6] E.A. Paulopol, Organizarea de garanţii juridice împotriva arbitrarului legislative, în „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă socială”, 1936, pp. 603‑604

[7] Ibidem, p. 604

[8] Leon Duguit, Trate de Droit constitutionnel, tome III, Paris, p. 664

[9] V. şi criticile la adresa Constituţiei, în Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (18661991), Casa de editură şi presă ŞANSA, Bucureşti, 1996, pp. 264‑271; Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 403‑410.

[10] Constituţia României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie, 2003, Art1(4)

[11] Cu sublinierea că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuvinţarea Camerei din care fac parte după ascultarea lor

[12] V. Constituţia, Art. 74 (1)Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, să fie înregistrate 5000 de semnături (faţă de 10000 câte erau necesare iniţial).

[13] V. Titlul VI din Constituţia României

[14] V. Constituţia, Art. 148(1)

[15] V. Constituţia, Art. 16(4)

[16] Forumul constituţional a fost iniţiat de Camera Deputaţilor în parteneriat cu Asociaţia Pro Democraţia.

[17] V. Constituţia, Art. 57.

[18] Potrivit Constituţiei, iniţiativa revizuirii aparţine: a) Preşedintelui României, la propunerea Guvernului; b) a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi senatorilor; c) unui segment din populaţia ţării reprezentând cel puţin 5 000 000 de cetăţeni, care să reprezinte cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20 000 semnături în sprijinul acestei iniţiative (v. Constituţia Art. 150)

[19] V. Constituţia, Art. 150,151.

[20] Articolul 152 precizează că nu pot face obiectul revizuirii: a) caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român; b) forma republicană de guvernământ; c) integritatea teritoriului; d) independenţa justiţiei: e) pluralismul politic; f) limba oficială.

[21] V. în acest sens Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (18661991), ed. cit., pp  264‑271.

[22] V. Ştefan Deaconu‑coordonator‑Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu Silviu Gabriel Barbu, Codex Constituţional, Constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene, volumul I, Volumul II, Editură şi Tipografie, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2015

Total 1 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

    Scrie un comentariu

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

    *