Punctul Critic » Fondul şi forma » Andrei Marga: Virgil I. Bărbat – un gânditor de referință

Andrei Marga: Virgil I. Bărbat – un gânditor de referință

În volumul colectiv Cunoaștere și acțiune. Profiluri de gânditori români (Dacia, Cluj‑Napoca, 1986), pe care l‑am iAndrei-Marga-fotonițiat, am pus în relief clujeni care au reflectat asupra condițiilor de posibilitate a științei, însă nu l‑am reținut pe Virgil I. Bărbat. Ca student, găsisem o conferință a sa (Premisele umane ale culturii moderne, 1927), care mi‑a rămas în memorie, dar era prea puțin. Reținusem, apoi, din scrierile sale, mai ales teza de doctorat (intitulată Nietzsche. Tendances et problemes, 1911) – una dintre primele monografii consacrate lui Nietzsche. Mai târziu, (în Introducere în filosofia contemporană, Editura Științifică, București, 1988) l‑am socotit reprezentativ pentru interpretarea psihologistă a operei celebrului filosof.

Un student clujean din anii șaptezeci s‑a ocupat de scrierile lui Virgil Bărbat într‑o lucrare de licență, fără să poată stârni, nici el, interesul noilor generații. Nici chiar fostul asistent al lui Virgil Bărbat, George M. Marica, extrem de învățat, dar prea reținut, nu mai aducea decât cu voce stinsă vorba de profesorul său.

Aveam să‑l descopăr însă pe Virgil Bărbat ulterior, când am reconstituit receptarea pragmatismului american în cultura română (din volumul Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998). Mi‑am dat seama că el a fost unul dintre intelectualii români cei mai atenți la performanțele americane. Am socotit cele două volume în care Virgil Bărbat a abordat cultura Americii – Imperialismul american. Doctrina lui Monroe (1920) și Dinamism cultural (1928) – drept momente distincte ale receptării Americii în cultura română și în spațiul Europei Centrale.

Apoi, când, în calitate de rector, am înființat specializarea „studii americane” (1994), la Universitatea Babeș-Bolyai, am reunit într‑un volum americanistica autohtonă (vezi Alina Branda, coord., Studii de americanistică, EFES, Cluj‑Napoca, 2001) și am repus în circulație scrieri ale lui Virgil Bărbat.

Știam, însă, din consultarea arhivelor, că Virgil Bărbat a fost nu doar primul profesor de sociologie, etică și estetică al Universității românești din Cluj, cu o pregătire în lărgime, care și astăzi i‑ar putea face invidioși pe confrați. Ca pretutindeni, mulți ajung profesori, dar puțini sunt personalități reale, care pot să conceapă instituții și să le construiască. El a fost o personalitate prodigioasă, un manager inovativ, ba chiar un lider de generație, putem spune. Între altele, lui i se datorează, de fapt, organizarea Extensiunii Universitare, despre care a și scris o carte (Extensiunea universitară, 1926) informativă și astăzi.

Odată cu generația mea de stu­denți, sociologia a luat un nou start la noi. Ca și în alte țări, sociologia se lăsa acum dominată de obsesiile metodologiei, încât nu mai aborda societatea, ci eventual probleme sociale. Prin comparație, Virgil Bărbat era mai mult decât un sociolog obișnuit, el era un gânditor. El a cultivat sociologia după o temeinică instrucție în istorie, filosofie și teoria culturii, încât, de la început, a putut să întrețină un discurs propriu‑zis sociologic despre societate.

El cunoștea bine specificul sociologiei în raport cu istoria și filosofia, dar familiarizarea cu metodologia disciplinei, care era certă, nu‑i inhiba efortul de a da imaginea asupra societății ca întreg, care este, de fapt, însuși obiectul sociologiei. Altfel spus, la Virgil Bărbat mai găsești gândirea sociologică preocupată de aspecte tehnice, dar plină de cultură și de grija conceptualizării realității, care are capacitatea să propună soluții societății.

Pe măsură ce am înaintat în înțelegerea scrierilor lui Virgil Bărbat, am resimțit ca datorie să readuc în atenție personalitatea sa, uitată în pofida anvergurii de gânditor pe care i‑o atestă scrierile. Se spune că, în România, gânditorii veritabili trebuie să moară pentru a fi recunoscuți. Cu Virgil Bărbat nu s‑a întâmplat nici măcar aceasta. Presupun că dacă l‑ar fi avut pe Virgil Bărbat printre vârfuri, dincoace de 1931, când el se stingea la numai 52 de ani, însăși istoria universității clujene ar fi evoluat altfel. Aceasta pentru că el absorbise o neobișnuit de întinsă cultură literară, istorică și științifică și‑și elaborase o viziune sociologică și filosofică, de care este nevoie în vremuri de reorganizări.

Căci în astfel de vremuri, nu atât însușirile rapsodice, cât forța gândirii sistematice este hotărâtoare. Între altele, Virgil Bărbat a folosit devreme, după stagii fructuoase în Elveția, Germania și SUA, toate cele trei limbi moderne majore – engleza, franceza, germana – precum și șansele de informare corespunzătoare, în serviciul unei concepții proprii. În locul unei astfel de concepții, a prevalat uneori la Cluj – ceea ce s‑a acuzat deja în critica literară interbelică, dar este valabil pe o scară mai întinsă, până astăzi – un fel de pozitivism provincial, care ia descrierea și acomodarea la trenduri drept scop final al cunoașterii. Acest pozitivism a marcat uneori puncte în raport cu ideologizările care au survenit în timp, dar nu a izbutit să consacre o viziune cuprinzătoare.

Plecând tocmai de la asemenea considerente, în intervenția de față vreau să aduc în atenție opera lui Virgil Bărbat și, în acest scop, reevaluez contribuțiile sale, ținând seama de evoluțiile înregistrate ulterior în semnificativele sale teme. Voi examina într‑un spațiu rezonabil, cât mai strâns legat de textul scrierilor tipărite, interpretarea dată de Virgil Bărbat lui Nietzsche (1), pentru a continua cu abordarea Americii (2), a înainta, apoi, cu abordarea societății românești (3) și cu concepția sa despre educație (4). O succintă evaluare (5) va încheia intervenția mea.

1

Puțini mai știu că Virgil Bărbat a dat una dintre primele monografii consacrate operei lui Nietzsche. Volumul Nietzsche. Tendances et problemes (Rascher & Cie., Zürich und Leipzig, 1911, 448 p.) este o cercetare cuprinzătoare, scrisă în franceză, cu citatele în germană, a scrierilor unui autor ce‑și încheia viața în 1900, dar a cărui capacitate de efort n‑a mai fost aceeași din 1888, după ce, în 1869, la vârsta de abia 25 de ani, fusese numit profesor de studii clasice la Universitatea din Basel. Virgil Bărbat a folosit ediția Nietzsches Werke (C. G. Naumann, Leizig, 1906), ediții de scrisori (Nietzsches Gesammelte Briefe, Schuster & Loefer, Berlin und Leizig, 1902‑1905 și Insel, Lepzig, 1908‑1909) și relatări ale nefastei surori a lui Nietzsche, Elisabeth Förster‑Nietzsche, sub titlul Das Leben Friedrich Nietzsches (C.G.Naumann, Leipzig, 1895‑1904). El cunoștea observațiile profundei cărți a lui Lou von Salome (Friedrich Nietzsche in seinen Werke, 1894), care avea să fie cheia înțelegerii ulterioare a lui Nietzsche, de la Karl Jaspers (Nietzsche. Einführung in das Verständnis seines Philosophierens, 1936) încoace (vezi prezentarea exegezei nietzscheene din Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Polirom, Iași, 2002, pp. 42‑56, și Andrei Marga, Philosophie der europäischen Einigung, Cluj University Press, 2009, pp. 60‑84). El cunoștea, desigur, urmele lăsate de Nietzsche la Leipzig, inclusiv impresiile foștilor profesori ai acestuia.

Nu se pune problema comparării rezultatelor lui Virgil Bărbat cu cele de astăzi, dependente de excelenta ediție Colli‑Montinari, ce include multe inedite și este, pe bună dreptate, referința mondială, fiind cea mai completă. Cu sursele pe care le‑a avut la îndemână, Virgil Bărbat a dat, însă, o interpretare a operei lui Nietzsche, ce s‑a plasat la nivelul receptării de atunci, când accentul, la puțini ani de la dispariția filosofului, se punea pe observarea conținutului scrierilor sale. Să sesizăm contururile acestei interpretări.

Virgil Bărbat lasă deliberat, în afara considerării, scrierile de după 1888 ale lui Nietzsche, din „perioada de boală și slăbire completă a individualității sale” (p. 13). El localizează filosofia conturată a lui Niezsche în Originea tragediei (1872) și o vede desfășurându‑se, într‑o certă continuitate, până în 1888. Nietzsche este privit, plecând de la propunerea lui Deussen, ca „natură creativă”, care a trecut de la filologie, spre care îl îndrumase vestitul clasicist Ritschl, la filosofie. Nietzsche devine filosoful Nietzsche odată cu o lectură a lui Schopenhauer, din care reține nu metafizica, ci ideea „voinței de putere, care îl ajută să înfrângă scepticismul filosofic” (p. 49). În fapt, Nietzsche leagă „seriosul” și „gravitatea”, inspirate de Schopenhauer, cu ideea personalității puternice, sugerată de Wagner.

Așa cum denotă programul pe care și‑l trasează după sosirea la Basel, Nietzsche se opune „filistinismului” („Philister zu sein” i se pare cel mai demn de oprobriu!) și va combina apoi, în Originea tragediei, „spiritul științific și simțul moral cu dorința de a justifica civilizația înaltă” (p. 72). Odată cu desprinderea de Wagner, când își dă seama că morala pe care o apără nu este cea a compozitorului (p. 151), Nietzsche trece nu numai la exprimarea unei viziuni proprii, ci și la o manieră proprie de exprimare: cea a fragmentului. Pentru el, „gândirea este expresia temperamentului, a voinței proprii de putere” (p. 150).

Virgil Bărbat aplică însăși abordării filosofiei lui Nietzsche postulatul după care gândirea este expresia temperamentului. Regula sa este aceasta: „vom considera, deci, fiecare scriere a lui Nietzsche și vom reține ceea ce era Nietzsche în momentul scrierii, adică ceea ce gândea el asupra lucrurilor și asupra oamenilor în acel moment. Apoi, vom reuni fragmentele în stare să ne informeze asupra a ceea ce Nietzsche voia în cutare epocă” (p. 155). După ce captează ceea ce, din punctul său de vedere, este mai caracteristic de‑a lungul scrierilor lui Nietzsche – de la Filosofia în epoca tragică a grecilor (1872‑73), trecând prin Considerații inactuale (1873), Omenesc, prea omenesc (1876), Știința veselă (1882), Așa vorbit‑a Zarathustra (1883‑1885), Dincolo de bine și rău (1886), Despre geneologia moralei (1887), la pamfletele împotriva lui Wagner, Amurgul idolilor (1888), Ecce homo (1888), proiectul de reevaluare a tuturor valorilor, a cărui primă concretizare era Antichristul (1888), și la reflecțiile asupra Europei – Virgil Bărbat trage o concluzie proprie. Chiar și în scrierile dinspre sfârșitul vieții sale – ne spune el – Nietzsche prezintă filosofia trăirilor sale. Dacă este vorba de o filosofie a lui Nietzsche desprinsă de acestea – și este, cu siguranță – atunci, „sistemul său este de reconstituit într‑un ansamblu psihologic mai puțin agresiv și mai larg decât cel pe care îl oferea Nietzsche spre 1888. Acest ansamblu ne este oferit de ansamblul psihologic al vieții lui Nietzsche, pe care l‑am văzut derulându‑se în fața ochilor noștri în lucrarea de față” (p. 444).

Virgil Bărbat încheia cu promisiunea de a reveni cu o lucrare ce urma să profileze „sistemul filosofic al lui Nietzsche”, dezlegat de chestiunea filiațiilor și a „dependențelor psihologice”, pe care se simțea obligat să le rezolve în volumul Nietzsche. Tendances et problemes. Nu a mai avut timp pentru a reveni, dar filosofia lui Nietzsche avea să‑l marcheze durabil, iar scrierile ulterioare se resimt, cum vom semnala, de pe urma familiarizării cu optica nietzscheeană asupra culturii.

2

Se știe puțin cât de temeinică a fost preocuparea lui Virgil Bărbat de a cunoaște cultura americană și faptul că una dintre scrierile sale de început este consacrată Statelor Unite ale Americii, cu dedicația: „celor mai buni prieteni: prietenilor din America”. Este vorba de volumul Imperialismul american. Doctrina lui Monroe (Cartea Românească, București, 1920, 220 p.). După propria mărturisire, cartea a fost scrisă la revenirea din America, unde zăbovise mai mult de un an, până în 1912, dar a fost publicată, ținând seama și de restricțiile anilor de „neutralitate” a României, în contextul de după Primul Război Mondial. Este o carte care ne plasează complet în lumea de după Primul Război Mondial, cu controversele României de atunci și cu informațiile disponibile ale acelei vremi, încât trebuie evaluată plecând de la acestea.

Dacă monografia Nietzsche participa la inaugurarea cercetării filosofiei „voinței de putere” și a „depășirii omului”, noua carte a lui Virgil Bărbat participa la inaugurarea cercetării relației dintre Europa și America după prăbușirea întâietății economice, politice și militare a Europei în lume, odată cu Primul Război Mondial. Este contextul în care Woodrow Wilson aduce proiectul său de reorganizare a Europei pe baze ce revin de fapt la Kant. Idealismul cunoscutelor puncte din proiectul wilsonian era o ofertă nouă și îmbietoare. În buna tradiție a sociologiei clasice, care se întreabă cum se transformă societățile atunci când întâlnesc impulsuri de schimbare de mare pondere, Virgil Bărbat pune două întrebări: „Ce înțeles are idealismul american, văzut prin prisma faptelor care l‑au produs și al rezultatelor către care tinde? Ce este acest idealism, din punct de vedere european?” (p. 6).

El dă răspunsuri sprijinite de incursiuni istorice documentate la nivelul timpului său și pe considerații sociologice, pe cât posibil statistice, de asemenea la acest nivel. Aceste răspunsuri culminează cu teza potrivit căreia a devenit indispensabilă „revizuirea judecăților pe care lumea veche și cea nouă le au una asupra alteia” și se conturează o „nevoie specifică” a țărilor europene de „a da atenție mai mare Americii și lumii anglo‑saxone în general” (p. 6). America aduce înnoiri vaste și de importanță istorică, desigur, dar la aceste înnoiri raportarea trebuie să fie cu luciditate, ținând seama de diferențele istorice și geografice.

Examinarea Americii – pe care Virgil Bărbat, cu Imperialismul american. Doctrina lui Monroe, o dă în premieră în cultura română și între primele în cultura europeană a secolului – intervine într‑un moment delimitat. Pe de o parte, în lumea nouă avusese loc o dezvoltare industrială, tehnologică și socială pe care europenii o minimalizaseră și care conferea americanilor o putere singulară. În aceste condiții, Statele Unite ale Americii vin în lumea veche, răvășită de un război devastator, pentru a pacifica, cu un proiect de refondare. Pe de altă parte, noul motor al Europei, care înlocuise Anglia secolului anterior, era Germania, dar aceasta ieșise înfrântă. În această situație, Virgil Bărbat caută răspunsuri la întrebări, dar răspunsurile sale aveau să fie marcate vizibil de starea cunoașterii europene a Americii, de manifestările americane pe scena reflecțiilor și, în plus, de parcurgerea lui Nietzsche și, ca o consecință, de îmbrățișarea definitivă a personalismului.

Virgil Bărbat se informase pe larg asupra studiilor americane de la începutul secolului al XX‑lea. El ia ca referință, dintre expresiile reflecției americane, vestita carte a lui Andrew Carnegie, Triumfant Democracy (1888), lucrări precum cea a lui Charles W. Eliot, American Contributions to Civilization (1897) sau intervenții ale fecundului autor care a fost Theodore Roosevelt, apoi cartea lui Woodrow Wilson, The New Freedom (1913), și altele, iar din literatura internațională, analize datorate lui Mary Antin, Emile Durkheim, L. Fulda, R. Kjellen, H. Muensterberger, Albert Wirth. Virgil Bărbat se încadrează în acea orientare a interesului european pentru America, în care deschiderea spre noile realități prevala, dar circulau încă vestigiile reacției romantismului german. Mai târziu, cum știm, pe scena europeană aveau să apară chiar noi detractori ai Americii (cum erau, în Anglia, Mathew Arnold, iar în Franța, criticii pragmatismului filosofic, la care m‑am referit în Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998, vol. I, pp. 55‑67), care sunt, însă, altceva.

Virgil Bărbat aparține cu totul altui curent. El reconstituie destinul istoric al doctrinei Monroe, care prevedea, cum se știe, concentrarea SUA asupra emisferei vestice și evitarea implicării în nesfârșitele conflicte europene. Virgil Bărbat se arată nemulțumit de idealizarea reglementărilor americane de drept, concentrate în jurul libertății fără obligații a individului, pe care o găsește în articole ale lui Nicolae Iorga de la începutul secolului, bunăoară. Idealizării de la distanță el îi opune argumentul că SUA beneficiază de circumstanțe istorice și geografice, care protejează națiunea proprie, ce nu este în primejdie, dar în Europa, cosmopolitismul ar fi riscant. „Politica europeană, în America, este în mare parte inutilă, fără rost; politica americană în Europa este o ruină materială și națională a popoarelor mai mici și a celor mai mari poate, mai târziu, sau cel puțin a multora din ele” (p. 187).

Făcându‑se ecoul lui Nietzsche, Virgil Bărbat credea că pacifismul american ar prefigura o societate în care „toți vorbesc englezește”, iar „cei mai luptători, mai tari” sunt favorizați, și susține că în cultura germană, axată pe afirmarea națiunii, se află soluția potrivită pentru Europa (pp. 186‑187). El aduce un elogiu culturii germane pe când se adoptau tratatele de la Versailles. „Pentru moment, însă, suntem cu toții germani, credincioși ai unui singur ideal, cel național, singurul în care am găsit sprijin necondiționat în ceasurile grele și bucurie nepătată în cele de reușită. Să fim sinceri: Germania cea învinsă cu armele a ieșit învingătoare sufletește!”(p. 209). Evident, Virgil Bărbat subestima implicațiile înfrângerii militare pentru Germania, ce avea să intre curând în turbulențele ce au culminat cu alunecarea în național socialism.

În chip evident, Virgil Bărbat are în vedere, polemic, un curent de încredere în organizarea americană a vieții ce s‑a format după războiul de secesiune, care exalta virtuțile acesteia și anticipa că ea va fi îmbrățișată de întreaga lume. Și americanii și neamericanii alimentau acest curent. Virgil Bărbat venea din atmosfera de la Carpați, tatăl său fiind învățător din preajma Brașovului, stabilit la Brăila. Opțiunile sale s‑au format în jurul convingerii valorii de neînlocuit a națiunilor, pe care studiile în Elveția și contactul cu filosofia lui Nietzsche au consolidat‑o. El privește America prin prisma acestei optici (vezi p. 20).

Cum se explică, însă, evaluarea sa atât de favorabilă Europei într‑un moment dramatic pentru aceasta și exagerat de suspicioasă în privința rolului potențial al Americii pe bătrânul continent?

Pe de o parte, în mod limpede, Virgil Bărbat a văzut în americanismul timpului un liberalism individualist, dizolvant în implicațiile lui, oricum neprielnic pentru coeziunea unei națiuni europene, care‑l preocupa în primă linie. El era însă destul de lucid încât să recunoască superioritatea democrației americane. „America ne‑a învățat – scria el – marele lucru că o democrație, ca să poată trăi cu succes, trebuie să se gândească tot atât de mult la producție cât la împărțeala bogăției publice, lecție pe care să nu o uităm” (p. 200). Dar înțelegerea culturii americane, chiar a acestei democrații, nu era lărgită destul, Virgil Bărbat preluând neprecaut unele interpretări din context. De aceea, el ajunge să dea sentințe deja depășite, pe care Hașdeu, la noi, le mai împărtășea, de felul „America n‑are decât civilizație; cultură, suflet format la școala frumosului, a binelui și a adevărului, ea n‑are încă” (p. 31) sau „libertatea americană n‑a avut nici o valoare morală” (p. 200).

Sunt sentințe care, evident, nu se susțin când este vorba de o cultură cu rădăcini puritane, în general iudeo‑creștine, cum a fost cultura americană la începuturile ei. Este adevărat că Virgil Bărbat putea să invoce ce avea în față, de pildă reflecțiile lui Andrew Carnegie sau Theodor Roosevelt, iar în față avea acel „individualism aspru (rugged individualism)” de care avea să vorbească Herbert Hoover mai târziu, și nu încă „individualismul colectiv” – adică orientat spre cooperare, pe care îl teoretiza Louis Brandeis (în True Americanism, în Perry Miller, ed., American Thought. Civil War to World War I, Rinchart & Co, New York, Toronto, 1954, p. 341) – ca propriu Americii.

Sub influența sesizabilă a lui Nietzsche, Virgil Bărbat face un întreg proces „pacifismului” originar în doctrina Monroe. Acesta nu l‑a împiedicat, de pildă, pe Roosevelt să intervină în state din America Latină (p. 127). Virgil Bărbat împărtășește evaluarea președintelui francez Poincare, după care această doctrină, „din defensivă cum era la început, a trecut apoi la intervenționism și de la acesta la cucerire, iar țările sortite să sufere mai întâi efectele acestei transformări au fost acelea din America Centrală” (p. 136). Virgil Bărbat credea, în general, că „pacifismul” atrofiază voința națiunilor și confuzionează viața internațională.

Pe de altă parte, Virgil Bărbat era, firește, impresionat de faptul că reorganizarea de după război a Europei îmbrățișa principiul autodeterminării naționale. El era prea tributar, însă, teoriei de atunci a „imperialismului”, stârnită de istoriografia Americii de Sud, pentru a mai trage consecințe din împrejurarea că tocmai președintele american Woodrow Wilson era promotorul principiului autodeterminării naționale pe bătrânul continent. Acest principiu provenea, desigur, din filosofia kantiană, dar era meritul americanilor de a‑l fi pus în aplicare. Nu se pătrunsese până atunci nici în arhivele Nietzsche, cum avea să se facă peste decenii (vezi Manfred Riedel, Herkunft und Zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit, „Studia Universitatis Babeș‑Bolyai”, Philosophia, Cluj‑Napoca, 1991), pentru a observa că însuși filosoful „voinței de putere” vedea viitorul Europei într‑o unificare pe baze democratice.

Virgil Bărbat avea însă onestitatea de a lăsa deschis un proces al cărui deznodământ încă nu‑l putea prevedea. El era foarte preocupat de soarta națiunilor mici într‑o lume în care marile puteri făceau legea și lăsa deschisă perspectiva în care „se va împlini o nouă împărțeală a avuțiilor pe pământ, o împărțeală mai conformă cu nevoile actuale ale fiecărui popor, iar nu cu statutul de proprietate rămas de la veacurile cele oarbe din trecut” (p. 213). Aceasta rămânea doar o speranță în fața căreia realitățile luptei națiunilor se impuneau pentru el în mod indiscutabil.

Tema lui Virgil Bărbat nu s‑a închis, însă. Desigur că europenii aveau să‑și dea seama că America nu este „dictatura dolarului”, cum credea Dickens, ci o democrație ce nu are alți concurenți decât tot democrația și pe care aveau să și‑o asume (vezi simptomatica argumentare a lui Ralph Dahrendorf, din Democracy and Society in Germany, 1965), corectând explicit înțelegerile trecutului. Ei au reflectat și mai târziu asupra întâlnirii nu fără tensiuni dintre cosmopolitismul, ce urcă de la Jefferson și John Adams, la Kennedy și Clinton, și abordarea reprezentată de președintele de Gaulle, axată pe promovarea națiunii (vezi Catherine Durandin, La France contre l’ Amerique, Presses Universitaires de France, Paris, 1994). Mai nou, unii dintre cei mai importanți teoreticieni actuali ai democrației (vezi, de pildă, Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) reiau tema națiunii drept cadru indispensabil al democrației. Virgil I. Bărbat a participat, cu siguranță, la deschiderea acestei teme de reflecție a lumii de astăzi.

Faptul că Virgil I. Bărbat voia ca europenii să învețe din experiența americană este, însă, la fel de cert ca și critica pe care el a adresat‑o unei anumite faze, cea de la începutul secolului al douăzecilea, din evoluția conștiinței de sine americane. Dovada o avem cu alte două scrieri ale sale.

Este vorba, mai întâi, de prefața la traducerea pe care el a făcut‑o din scrieri ale președintelui Universității Harvard, Charles W. Eliot, cu care intrase în legătură personală. Este vorba de conferința Religia viitorului (pe care o și publică la Editura Marea Fabrică Ancora, Brăila, 1920), cu o prefață în care a elogiat punerea religiei în legătură cu viața oamenilor din diferite epoci (p. 17). După toate indiciile, distincția dintre „religii fixe” și „religii reformiste” (pp. 5‑12), pe care Virgil Bărbat o teoretiza atunci, este inspirată de „religia transformistă” a vestitului intelectual american. Oricum, și astăzi celebrăm meritele lui Charles W. Eliot (vezi, de pildă, veritabilul bestseller al lui Louis Menand, The Metaphysical Club. A Story of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001, ce reconstituie, pe mai mult de cinci sute de pagini, începuturile pragmatismului filosofic). Virgil Bărbat a avut meritul de a fi atras din timp atenția, la noi, asupra importanței extraordinare a operei educaționale a celui care a consacrat definitiv Harvardul.

Este vorba apoi de volumul Dinamism cultural (Lepage, Cluj, 1928), în care Virgil Bărbat își asumă că societatea poate fi ameliorată nu mărind puterea autorității, ci „întărind conștiința datoriei în fiecare membru al comunității, făcându‑l de timpuriu și pretutindeni un părtaș inteligent al operei urmărite de toți” (p. 5‑6), pe calea educației și culturii. El vedea în „problema culturii” nu doar o problemă a specialiștilor, ci „problema poporului întreg, problema cea mare a fiecărui popor, în ea mijind răspunsul la toate întrebările, mari și mici, ale vieții omenești” (p. 6).

Astăzi, suntem după „cotitura culturală” a lumii civilizate (semnalată de Friedrich H. Tennbruck, cu Die kulturellen Grundlagen der Gesellschaft, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1989), încât această optică nu poate fi decât salutată, ca premonitorie, iar punctul de sprijin al abordării vieții românești Virgil Bărbat îl găsește în SUA. Sociologul clujean elogiază, în termeni aproape superlativi, faptul că „America este țara în care universitățile au părăsit vechiul lor separatism și au început a se amesteca în viața poporului care le susține”, ceea ce le‑a conferit un rol reformator în societate. „Pe câtă vreme profesorul tip de la universitățile din Germania, de exemplu, se închide în cercul cercetărilor și colegilor lui, profesorul tip din America este veșnic în căutarea împrejurărilor sociale, în care ar putea altoi rezultatele specialității lui și a face din aceasta din urmă ceva viabil, o operă omenească trăită, iar nu un simplu capitol de manual, cum este cazul cu confratele lui european” (p. 117). Virgil Bărbat a văzut experiența americană în complexitatea ei și nu a ezitat să o considere o referință de neocolit pentru europeni.

3

Primul volum publicat de Virgil I. Bărbat a fost o semnificativă confruntare cu A.C. Popovici, cunoscutul fruntaș ardelean, în problema priorităților de dezvoltare. Ocazia a fost lucrarea intitulată Naționalism sau democrație? (Minerva, București, 1910), în care A.C. Popovici generaliza dezbaterea care a avut loc în capitala imperiului austro‑ungar asupra națiunilor în calitate de comunități în două teze: teza după care apartenența națională este un fel de cadru transcendental al oricărei acțiuni omenești și teza corelată, după care democrația – inaugurată de Revoluția Franceză și dusă mai departe, pe umerii lui Rousseau și Condorcet, de fondatorul sociologiei, Auguste Comte – ar fi cea mai mare primejdie pentru comunități. Virgil I. Bărbat reacționează cu volumul „Naționalism” sau „democrație”? (Socec, București, 1911), în care supune unei critici amănunțite tezele. Ocazia el o folosește pentru a‑și stabili opțiuni proprii în privința conceperii societății și a priorităților societății românești.

Teza proprie lui Virgil I. Bărbat este că nu democrația este de vină pentru degradarea vieții din jur, ci proasta folosire a democrației. „Răul cel mare – scrie el – nu este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar fi să ia în mână conducerea vieții de mâine și a celei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică și socială, micimea lor; răul cel mare e slăbiciunea fizică, dar, mai ales azi, slăbiciunea sufletului poporului întreg, popor care începe să nu mai poată crede, nici el, în valorile cele vechi, în valorile metafizice, sociale ale trecutului și noi n‑am găsit, n‑am știut a găsi alt ideal care să‑l poată subjuga, n‑am putut duce o viață care să‑l poată prinde, așa cum este el, democrat, în complexul unui sistem de viață, din care să nu lipsească nici știința, dar nici credința, nici democratismul desăvârșit, dar nici aristocratismul etc. și disperați ne‑am pus să învârtim deasupra capetelor noastre fantoma naționalismului și drept orice opoziție, în contra democratismului, a vieței, am început să scoatem măștile tradițiilor trecutului, conservate cu sfințenie de dușmanii timpurilor posterioare lui 48” (p. 60‑61).

A.C. Popovici susține că democrația este răul, în vreme ce acesta vine din cu totul altă parte: „nevoioșia (lipsa de voință, NM) și inferioritatea claselor de sus” (p. 6). Virgil I. Bărbat propune trecerea în spatele opoziției dintre democratism și aristocratism și asumarea „vieții” – a „nevoilor acesteia, în datoriile pe care forma ei actuală le impune, în chipuri diferite, celor de sus și celor de jos, tuturor acelora care luptă pentru stabilirea bazelor culturii viitorului, pentru găsirea echilibrului cultural propriu timpurilor ce vin (p. 7)” – ca punct de plecare al conceperii societății.

Prioritatea nu este revenirea la trecut, ci angajarea activă a viitorului ținând seama de ansamblul trebuințelor omenești, care nu se lasă reduse la identificarea națională, chiar dacă o includ. Din punctul său de vedere, A.C. Popovici rămâne inevitabil la apelul „formalist” (p. 29) de cultivare a națiunii, căci „trece cu vederea elementul activ, sufletul instituțiilor de care se ocupă și, când e vorba să arate răul din mijlocul nostru, nu‑l poate vedea. Domnia sa ne arată numai un simptom al boalei, simptom pe care ni‑l dă drept cauza ei. Leacul pe care ni‑l va recomanda domnul Popovici nu va putea fi, nici el, cel bun” (p. 55). Rezultatul general la care ajungea Virgil I. Bărbat în prima sa carte a fost abordarea societății românești din perspectiva unei democratizări luate în serios, care va putea fi ea însăși suportul mândriei naționale.

Virgil I. Bărbat a intervenit în dezbaterea asupra dezvoltării din România în primele decenii și cu deosebire după Primul Război Mondial, pe fondul creat de exproprierea marilor moșii boierești, pe care a salutat‑o. El a promovat atunci teza după care exproprierea moșiilor boierești și trecerea pământului în posesia „plugarilor” trebuie urmată de a doua expropriere – „exproprierea neștiinței de carte” (Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928, p. 8). Numai aducându‑i la școală pe plugari, aceștia vor face față unor vremuri în care se călătorește cu trenul și avionul și se produce pe scară mare. „Un om prin școală – argumenta el – trebuie să fie mai bine preparat pentru viață, pentru viața muncii și câștigului, pentru aceea a bucuriei și a sufletului, pentru viața cetățenească” (p. 9).

Termenul care captează vederile lui Virgil I. Bărbat asupra dezvoltării României este „democratizarea” mai departe a statului și societății. El are în vedere explicit „dispariția monopolurilor” de orice fel, „împărțirea pământurilor la țărani”, „țărmurirea drepturilor patronilor”, prevalența „cuvântului celor mulți în politică”, „recrutarea conducătorilor după merit”. Diferența, de asemenea explicitată, de orice egalitarism și de orice nivelare este marcată de Virgil I. Bărbat astfel: nu trebuie ca odată cu împărțirea pământului să cadă „respectul pentru ideea de proprietate”; odată cu votul universal să cadă și importanța reprezentării politice; odată cu promovarea după merit toți să se considere că sunt pe același plan și au îndreptățirea să conducă (p. 11). El avea sentimentul că s‑a intrat într‑o perioadă de „anarhie” socială, dar socotea că aceasta se corectează prin „cultură” și „educație”. „Numai democratizând cultura vom completa cu folos democratizarea socială a zilelor noastre. Numai făcând lucrul acesta vom face pe oamenii deveniți cetățeni să simtă în fața vechilor idealuri altceva decât ură a oricărui ideal, ură a oricărei șefii” (p. 16). Virgil I. Bărbat a repetat de multe ori că „autoritarismului” din societate îi este mereu superioară soluția sprijinirii pe „datoria” resimțită de către cetățenii care au beneficiat suficient de „educație” și „cultură”.

4

Pentru Virgil I. Bărbat cultura – înțeleasă, cum spune în discursul Premisele umane ale culturii moderne (Extensiunea Universitară, Cluj, 1925‑26), drept „rezultatul apropierii celor doi factori scoși în relief de viața modernă, adică al mediului și al omului” (p. 28), așadar ca interacțiune dintre omul ce prelucrează realitatea și mediul – este hotărâtoare în societate. Era, de altfel, cu totul firesc ca cel care a consacrat o monografie lui Nietzsche să fie captat de argumentele celebrului filosof privind importanța trăirii cultivate a lumii în configurarea vieții oamenilor. Pe de altă parte, în aceeași direcție presau nevoile României, așa cum acestea erau percepute de un sociolog convins că Auguste Comte a avut dreptate să delimiteze marile perioade ale istoriei umanității ca perioade înăuntrul evoluției spiritului.

Răspândirea culturii este, oricum, pentru Virgil I. Bărbat, cheia de boltă a soluționării problemelor de dezvoltare a României. El a luat pe cont propriu o argumentare pe care Max Weber o consacrase în sociologie, care vede o dependență strânsă a societății de acțiuni și a acestora de felul în care oamenii trăiesc realitatea, fel dependent, la rândul său, de cultura împărtășită. Spus cât se poate de direct, România nu se va putea moderniza dacă nu sunt moderne chiar mijloacele culturale pe care le pune în lucru.

Pentru români, două solicitări istorice devin – în concepția lui Virgil I.Bărbat – chiar imperativ de neocolit. Primul este înlocuirea tentației „pesimismului” și a „concepției tragice a existenței”, cu „principiul înnoirii permanente a claselor conducătoare prin elemente destoinice venite de jos” (Virgil I. Bărbat, Dinamism cultural, p. 6). „Sancțiunea sănătoasă pe care acest principiu o dă meritului și nemeritului” este cea care ține trează conștiința posibilului și motivează acțiunea. Al doilea imperativ este trecerea de la înțelegerea elitistă a culturii la înțelegerea ei în profunzime democratică. În lumina acesteia, „problema culturii nu mai este o preocupare de specialiști numai. Ea este problema poporului întreg, problema cea mare a fiecărui popor, în ea mijind răspunsul la toate întrebările, mari și mici, ale vieții omenești. De aceea, problema culturii va trebui să iasă din cadrul strâmt al vechilor instituții de cultură și să ia locul în centrul vieții, devenind focarul de la care să se încălzească toate manifestările vieții. În felul acesta, instituțiile de cultură, ele înseși, vor trebui să devină copilul răsfățat, templul de voință, al popoarelor moderne” (Ibidem, p. 6). Virgil I. Bărbat susținea fără ezitare că „schimbarea cea mare, singura care va face din poporul românesc un popor cu adevărat la înălțimea constituției lui, rămâne tot răspândirea culturii. Numai aceasta va putea înlătura definitiv guvernele rele din țară” (Ibidem, p. 225). De aceea, urgențele României, devenită instituțional democrație, sunt, în opinia sa, eminamente culturale.

În consecința conceperii culturii drept condiție a dezvoltării moderne, Virgil I. Bărbat a lansat în România tema reorientării școlii. El considera că „dintr‑o școală a cărții, școala noastră trebuie să ajungă cea mai înaltă școală a vieții”, „întocmindu‑se după nevoile și firea poporului de la noi” (Ibidem, p. 9). El era convins că modernizare înseamnă raționalizare, iar „aceasta reclamă, într‑adevăr, să se facă tot posibilul, în vederea valorificării sau scoaterii la lumină și a utilizării maxime a tuturor forțelor omenești de care dispune o țară” (Ibidem, p. 204). Și chelnerul, și oricare om care exercită o muncă, oricât de simplă pare, se cuvine prețuit pentru ceea ce izbutește să facă, nu în funcție de profesiunea sa.

El a considerat că viziunea americană, după care „un popor care are dreptul să se guverneze trebuie să fie instruit” este de luat ca fir călăuzitor în deciziile de politică culturală (Ibidem, p. 42). El a elogiat reforma școlară a lui Spiru Haret, ca „început” bine orientat al „operei de înălțare a culturii naționale”, prin îndreptarea școlii spre toți cetățenii, și a propus completarea acestei reforme. El a fost de părere că în treburile școlii „opinia poporului” trebuie să conteze, dar „specialistul” are greutate hotărâtoare (Ibidem, p. 26). „Ceea ce ne rămâne să facem acum – scria el – este să lărgim și bazele culturii, întinzând‑o la tot poporul și înfrățind‑o cu acesta” (Ibidem, p. 20).

În acest scop, Virgil I. Bărbat și‑a asumat mai multe inițiative, unele după modelul impactului exemplar al învățământului american în viața societății, cum a fost cea mai cunoscută acțiune a sa – crearea „Extensiunii universitare” de la Cluj (1924), ca instituție menită să concretizeze rolul social al universității. „Extensiunea universitară – argumenta Virgil I. Bărbat – nu ambiționează să facă savanți sau pseudosavanți. Ea nu ambiționează decât să ajute pe fiecare om să devină un adevărat «om modern» adică un om care să înțeleagă tot mai bine realitatea din jurul lui, locul lui în ea, felul și necesitatea idealurilor în această realitate, precum și drumul cel mai potrivit pentru înfăptuirea acestor idealuri. Fiecare om trebuie să devină un punct viu, o legătură dinamică între baza și vârful piramidei culturale a poporului întreg. Iar pentru aceasta trebuie multe, dar printre toate, trebuie tot mai mult și conștiința acestei legături” (Virgil I. Bărbat, Florian Ștefănescu‑Goangă, Extensiunea universitară, Editura Extensiunea universitară, Cluj, 1925, p. 41‑42). Altfel spus, numai cu oameni conștienți deopotrivă de libertățile și de răspunderile lor se poate asigura dezvoltarea în forma modernizării.

Virgil I. Bărbat a îmbrățișat programatic soluția democratizării. El știa foarte bine cât de mari sunt discrepanțele din societatea României și cât de mult este de făcut pentru a‑i ridica cultural pe cei socotiți de jos. Acestei ridicări el i‑a consacrat cea mai mare parte a reflecțiilor sale. El a fost, însă, tot atât de conștient de răspunderea celor care ajung să‑i conducă pe ceilalți – în fapt, de nevoia unei vaste reconsiderări a profilului elitei politice și culturale ce conduce în societate. Observațiile de la care a plecat sunt profunde și bat adânc în istorie.

Virgil I. Bărbat a sesizat carențele de formare culturală a politicienilor din țara noastră, care îi fac pe aceștia să caute titluri academice după ce au ajuns în funcții. „La noi, politicienii ajung specialiști: miniștri de industrie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai încolo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și uneori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?” (Dinamism cultural, p. 185). Carențele politicienilor au și alt aspect. „Adăugați acum, la toate cele spuse mai în urmă și concesiile, tragerile pe sfoară, bucătăria întreagă în sfârșit, necesară mersului înainte al mașinei unui partid și veți înțelege prăpastia dintre oamenii lumii formelor și aceia ai lumii interne, dintre politică, așa cum ne‑a format‑o lumea modernă, și cultură” (Ibidem, p. 215). El a semnalat carierismul care a cuprins politicienii, care face ca aceștia să ignore, după instalarea în funcții, opinia celorlalți, cerându‑le de fapt „supunere orbească”, în vreme ce ei se ocupă de „îmbogățirea prin politică” (Ibidem, p. 207).

Teza lui Theodore Roosevelt, din celebrul discurs al președintelui american la Universitatea din Sao Paolo, după care „civilizația” presupune „caractere”, iar „caracterul” reunește „curajul”, incluzând „inițiativa”, „cinstea” și „bunul‑simț” (Ibidem, p. 207) a fost împărtășită manifest de Virgil I. Bărbat. El a acuzat energic „oportunismul bizantin”, care face ca la noi cărturarul să se adapteze la împrejurări, în loc să judece independent și să promoveze o opinie proprie și responsabilă față de interesul public (Ibidem, p. 218). El a acuzat lipsa angajării în cauze publice din rândurile profesorilor universitari, ca și ale tinerilor titrați, în termeni severi: „dacă profesorii universitari ne‑au dat icoana senilității timpurii a intelectualității române, masa cea mare a absolvenților școlilor noastre medii și superioare ne‑au dat‑o pe cea a senilității noastre morale” (Ibidem, p. 206). El a arătat că o societate nu‑și rezolvă problemele dacă oamenii se consideră pe sine doar simpli „funcționari” într‑un angrenaj de care răspunde mereu altcineva și că „fuga din fața luptei” cu asprimile situațiilor nu se poate justifica (Ibidem, p. 207).

Autorul Dinamismului cultural a sesizat cu toată claritatea că „teoria formelor fără fond”, care a întreținut dezbaterea asupra stărilor de lucruri din țară, nu este destul de profundă. Ceea ce a contat în istoria României – după părerea lui Virgil I. Bărbat – a fost împrejurarea că „fondul” nu a fost atins prin măsuri destul de hotărâte, care să deschidă posibilități pentru oamenii din diversele straturi de a se exprima în treburile societății și de a împrospăta la timp garniturile de conducere și elitele culturale (Ibidem, p. 212).

5

Virgil I. Bărbat avea înzestrarea, inclusiv de natura formării intelectuale (ceea ce rămâne, totuși, rar la noi!), încât să elaboreze una din concepțiile de referință din țara noastră în temele de care s‑a ocupat. Timpul nu a avut, însă, destulă răbdare cu el, încât potențialul său, pe care reușise, totuși, să‑l facă sesizabil, nu s‑a valorificat până la capăt. Chiar și așa stând lucrurile, ceea ce el a început și a conturat îi asigură, atunci când i se vor fi republicat scrierile, un loc printre capetele cele mai lucide, mai pregătite să exprime opinii calificate și mai responsabile din cultura română a epocii moderne. Cu siguranță, printre capetele care au deschis drumuri ce nu au fost, poate, continuate, dar care au trebuit să fie redescoperite.

Bunăoară, chiar în instituția în care Virgil I. Bărbat s‑a consacrat, Universitatea clujeană, a trebuit să elaborăm interpretarea operei de răscruce a lui Nietzsche (vezi Andrei Marga, Die Philosophie der europäischen Einigung, Cluj University Press, 2009, pp. 59‑108), dar monografia lui Virgil I. Bărbat rămâne cea care deschide tema. Am cercetat sistematic cultura americană (vezi Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei, Polirom, Iași, 1998), dar Virgil I. Bărbat a inițiat la noi acest câmp de reflecție. Am procedat la schițarea unei teorii a modernizării (vezi Andrei Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, Dacia, Cluj, 1992), dar aveam să descopăr mai târziu că Virgil Bărbat a ajuns la această tematizare. Am dat seama de cotitura culturală a lumii civilizate (vezi Andrei Marga, Die kulturelle Wende, Cluj University Press, 2005), dar aveam să aflu ulterior că Virgil I. Bărbat a înaintat pe direcție. Am argumentat continuu pentru o sociologie ce‑și desfășoară discursul, cu instrumente desigur diferite de cele ale istoriei sau filosofiei, până la a face inteligibilă societatea în care trăiesc oamenii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj‑Napoca, 2008, și altele). Am considerat că ține de logica lăuntrică a unei cercetări sistematice să dea analiza propriei societăți (vezi Andrei Marga, România actuală (Diagnoză), Eikon, Cluj‑Napoca, 2011), dar aveam să observ că Virgil I. Bărbat ajunsese în acest punct. Am văzut în educație cheia asanării României și mi‑am asumat o reformă condusă de abordări inspirate de un raționalism pragmatist (vezi Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005), dar Virgil I. Bărbat era deja pe direcție. Am criticat demisia morală a intelectualității și moravurile degradate din politica românească (vezi Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Tribuna, Cluj‑Napoca, 2012, și altele), dar abia recitind toate scrierile publicate de gânditorul clujean, pentru a documenta textul de față, mi‑am dat seama că Virgil I. Bărbat aruncase o privire adâncă în aceste fenomene. Și multe altele.

Analizele lui Virgil I. Bărbat nu numai că au deschis direcții care, deși nu au fost continuate nemijlocit, au trebuit să fie redescoperite, dar a și formulat soluții care, la o abordare serioasă, nu pot fi ocolite. Din păcate, la noi nu există obiceiul de a inventaria punctele de vedere, fie și în vederea examinării ulterioare, și de a învăța din istoria abordărilor unei teme. Dar, dacă va fi la un moment dat asemenea inventar, atunci punctul de vedere al lui Virgil I. Bărbat va conta ca unul profilat. Aș putea exemplifica această evaluare cu fiecare dintre abordările sale, în mulțimea temelor de care s‑a ocupat: Nietzsche, America, modernizarea, starea României, importanța educației, rolul elitei culturale, carențele politicii românești, etica intelectualilor etc. Rămân aici doar la exemplul educației.

România a fost dominată, pe rând, de variate puncte de vedere. De pildă, Spiru Haret cu educația în slujba cultivării poporului, 1948 cu educația „de clasă”, 1989 cu educația dezideologizată, 1998 cu reforma recuperatoare și de compatibilizare cu țările de referință, 2004 cu educația populistă, 2012 cu educația neoliberală. Virgil I. Bărbat, așa cum atestă scrierile sale, poate fi și acum inspirator cu privirea educației prin prisma scopurilor sociale, dar în legătură cu o cultură deschisă și sigură, cu o educație orientată spre formarea de personalități care dispun nu numai de competențe, ci și de caracter. În dezorientarea din educația actuală a României ar fi foarte util să fie recitite scrierile autorului Dinamismului cultural. Iar în degradarea vieții publice din țară, a‑l studia și înțelege pe Virgil I. Bărbat poate fi mai mult decât încurajator.

Avem acum datoria să‑l edităm și să‑l cercetăm monografic pe Virgil I. Bărbat. Un doctorand ar putea face performanță cu asemenea întreprinderi, restabilind astfel în interesul general figura unui gânditor prolific în idei. Doar că – așa cum s‑a putut constata și până acum, din caracterul excesiv de sumar al articolelor ce i s‑au dedicat – ne trebuie un doctorand care stăpânește în același timp româna, germana, franceza și engleza și are la activ incursiuni în culturile pe care le‑a frecventat eminentul gânditor. Nu este ușor de găsit un doctorand cu o asemenea dotare, dar timpul nu s‑a sfârșit.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*