Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Statul de drept – Ficţiune şi realitate » Andrei Marga: Statul de drept și apărarea lui

Andrei Marga: Statul de drept și apărarea lui

Prevalenţa dreptului în litigii, caracterul „personalist” al dreptului (considerarea persoanei umane ca subiect al drepturilor), generalitatea legii (ca aplicare în toate cazurile similare), formalismul legii (înţeles ca formă aplicabilă mai presus de considerentele de detaliu) – cu un cuvânt filosofia-unificarii-europene-de-andrei-marga-cop„domnia legii” (rule of law) sau, într‑o altă exprimare, „statul de drept”, ţine de ansamblul de achiziţii ce fac din cultura europeană nu numai o cultură aparte, ci şi un prag atins în evoluţia umanităţii. Am arătat pe larg, în volumul meu Filosofia unificării europene (EFES, Cluj‑Napoca, 2003) că, într‑un concept generativ al culturii europene (în fond, nu eşti european ab initio, ci devii european prin ceea ce faci!), intră: competenţa tehnică bazată pe ştiinţă; randament calculabil ca agent pozitiv între rezultate şi cheltuieli; administrare ce trece examenul randamentului; cultură a dreptului bazată pe o anumită înţelegere a omului, ca fiinţă înzestrată cu drepturi şi libertăţi; libertate înţeleasă ca autonomie, voinţa politică rezultată din argumentarea publică a persoanelor care disting între interesul public şi interesele private, asumarea vieţii ca fiind unică în condiţiile date, anumite valori spirituale (adevărul drept corespondenţă a propoziţiilor cu stările de lucruri, verificabilă în experienţă; cunoaşterea având ca scop rezolvarea de probleme de viaţă şi drept criteriu utilitatea; raţionalitate accesibilă calculului şi măsurabilă prin rezultate; înţelegerea fiinţei umane ca individualitate destinată unui sens superior simplei vieţuiri etc.). Din acest concept generativ al culturii europene face parte şi dreptul, care este corelat cu celelalte trăsături ale acesteia.

Nu vom stărui aici asupra corelaţiilor dreptului, ci ne concentrăm asupra „domniei legii” (the rule of law). O facem mai cu seamă pentru că în vara anului 2012 România a devenit subiectul de discuţie în legătură cu respectarea statului de drept, iar ulterior s‑a încercat capitalizarea politică a formulei. Și astăzi se face asemenea încercare. De aceea, în analiza de față vom proceda, mai întâi, la câteva lămuriri raţionale în vederea lămuririi situației. „Ce înseamnă, aşadar, „domnia legii” într‑o societate? Ce conotaţie are „the rule of law?” – ca să rămânem la această formulare englezească deja universalizată (1). Apoi vom căuta să dăm răspuns la întrebarea „cine apără statul de drept?” (2).

 

1.

Aşa cum denumirea sugerează, domnia legii, în conotaţia consacrată, înseamnă: respectarea legislaţiei existente în soluţionarea litigiilor; excluderea oricăror altor considerente în punerea în aplicare a legislaţiei (forţa, mituirea, presiunea opiniei publice, intimidarea de orice provenienţă); recunoaşterea fiecărei fiinţe umane ca subiect al drepturilor inalienabile şi libertăţilor; respectarea caracteristicilor legii – formalismul, generalitatea – şi a supremaţiei legii în litigii. Să detaliem aceste note ce compun conotaţia „domniei legii”.

În orice moment al evoluţiei unui stat modern, o legislaţie, adică un ansamblu de legi pentru variate câmpuri de activitate, se pune în aplicare. Pot fi controverse de interpretare a articolelor de lege, pot fi controverse asupra încadrării juridice a unui caz sau altuia, pot fi alte controverse, dar, în situaţii normale, o lege este cea care se aplică. Orice litigiu pretinde o soluţie pe baza legii, iar legea valabilă în acel moment trebuie folosită. Legea aflată în vigoare este cea care trebuie respectată. Se poate discuta – şi trebuie discutată – legitimitatea unei legi sau, mai bine spus, a legislaţiei, după cum se poate discuta legalitatea procedurii adoptării unei legi. Atât legalitatea procedurii (care nu este de la început asigurată, după cum arată aberanta adoptare, în 2009‑2011 în România, de mai mult de zece legi prin mecanismul mistificator al asumării răspunderii guvernamentale în condiţii deloc extraordinare!), cât şi legitimitatea trebuie chestionate mereu. Dar această chestionare nu justifică niciun moment nerespectarea legii aflate în vigoare.

Atunci când este vorba de respectarea legii avem de‑a face cu o valoare, aş spune, în sine sau, de sine stătătoare, care nu este condiţionată. Domnia legii implică respectarea nepusă sub condiţii a legii aflate în vigoare. Nimeni şi nimic nu poate constrânge pe cineva la aplicarea sau neaplicarea legii. Niciuna dintre căile folosite uneori în istorie pentru a constrânge la aplicarea sau neaplicarea legii nu este permis să fie folosită. Nici forţa (fizică sau morală), nici avantaje pecuniare sau de altă natură, nici presiunea exercitată de autorităţi de stat sau forţe de altă provenienţă, nici intimidarea prin apel la orice (istorie, biografie, organizare, capacitate etc.) nu pot funcţiona în favoarea sau defavoarea acceptării domniei legii în litigii.

Oricare dintre cei implicaţi în litigii ce sunt abordate prin aplicarea legii este subiect de drepturi inalienabile şi libertăţi. Domnia legii implică recunoaşterea celuilalt ca astfel de subiect. Nu este „rule of law” acolo unde un implicat în litigii este recunoscut ca subiect, iar ceilalţi sunt reduşi, fie şi numai tacit, la statutul de obiect sau de subiect atenuat. Nu este stat de drept acolo unde s‑a instalat, din orice cauză, asimetria drepturilor şi libertăţilor.

Prin natura sa, legea este formală – adică astfel elaborată încât ea să vizeze încadrarea cazurilor în abordarea juridică şi nu date de amănunt („conţinutului”) care împiedică această încadrare. Domnia legii implică faptul că legea se aplică fiecăruia, indiferent de poziţia sa în ierarhiile administrative, în sistemul politic, în economie. Legea se aplică oricărui subiect, fără alt considerent, decât acela al domniei legii în litigii.

Având în vedere experienţe contemporane, unii autori (vezi B.C. Smith, Good Governance and Development, Palgrave, Macmillan, 2007) vorbesc de ubicuitatea legii, în sensul că „nu poate fi ofensă (offence) fără lege. Legile trebuie să fie cunoscute, generale, promulgate în mod expres, formulate şi neretroactive. Domnia legii garantează astfel că cetăţenii cunosc ce obligaţii sunt impuse de lege şi pot aştepta ca aceste obligaţii să rămână neschimbate până când legea este schimbată. Sub domnia legii nu există nesiguranţă în ceea ce priveşte cui i se cere să acţioneze sau să se abţină să acţioneze, sub diferite seturi de circumstanţe” (p. 76‑79). Precizarea „ubicuităţii legii” este utilă, chiar dacă ea face parte, în fapt, din generalitatea legii, în limbajul consacrat.

Domnia legii implică generalitatea acesteia, în înţelesul că legea se aplică tuturor cazurilor din clasa respectivă, fără excepţie. Nimeni nu este mai presus de lege şi nu poate fi exceptat de la aplicarea legii. Discriminarea şi decizia arbitrară sunt excluse de domnia legii.

Unii autori pleacă de la observaţia că legile se pun în aplicare prin proceduri, iar importanţa procedurilor este adesea hotărâtoare. Este adevărat că „în însăşi administrarea legii trebuie urmate reguli. Aceste reguli sunt: judecăţile şi interogatoriile care trebuie duse într‑o manieră ordonată; regulile probei (evidence) garantează proceduri raţionale ale investigaţiei; judecătorii trebuie să fie independenţi şi imparţiali; nimeni nu poate fi «judecător în propria cauză»; judecăţile trebuie să fie corecte (fair) şi deschise” (p. 79). Pachetul regulilor amintite constituie „justiţia naturală (natural justice)”, care condiţionează însăşi administrarea corectă a legii.

Dacă toate cele de mai sus sunt luate în considerare, atunci devine limpede că domnia legii şi punerea legii în serviciul uneia sau alteia dintre filosofiile sociale, al unuia sau altuia dintre proiectele de societate rămân separate. În situaţiile istorice concrete, sunt filosofii sociale mai bune decât cea care se aplică de către administraţia în fapt şi proiecte de societate preferabile celui care îi orientează pe cei care guvernează.

Dar şi filosofii sociale mai bune şi proiecte de societate preferabile se promovează prin noi legi şi nu prin aplicarea legilor existente (exceptând situaţia în care chiar legile existente prevăd depăşirea lor spre legi noi). Domnia legii se asigură pe legile existente şi presupune evoluţia societăţii prin legi noi.

Domnia legii presupune decizii în litigii care sunt luate de cineva imparţial, căci legea însăşi este, în intenţie, mai presus de interese particulare, iar aplicarea legii rămâne legată de aceeaşi intenţie. Independenţa justiţiei este o consecinţă inerentă domniei legii. În ce constă această independenţă? Montesquieu o echivala cu prevenirea oricărei interferenţe a puterii executive în soluţionarea litigiilor, iar juriştii din vremuri recente o identifică cu libertatea în raport cu „orice fel de interferenţă externă” (p. 89).

În cercetări recente, „independenţa juridică” este identificată cu două proprietăţi ale justiţiei: a) „imparţialitatea” – ce constă în aceea că „judecătorii asigură un «al treilea neutru», detaşat de cei implicaţi în litigiu şi capabili să‑i lase pe toţi ceilalţi pe picior de egalitate în faţa legii” (p. 89‑90); b) „insularitatea” – ce constă în aceea că „judiciarul trebuie să fie liber de interferenţa politicii în compunerea curţilor, promovarea judecătorilor, metodele de desemnare a acestora şi remunerarea lor” (p. 90). Independenţa justiţiei înseamnă, în mod evident, că justiţia se face fără vreo interferenţă a politicii şi a politicienilor. Dar, ca un fapt demn de luat în seamă şi de preţuit ca o realitate inductabilă, instaurarea şi respectarea independenţei justiţiei sunt dependente de politică şi de acţiunea politicienilor. Numai politica poate asigura existenţa instituţiilor care se bucură de independenţă de politica ce se promovează în fapt.

Astăzi interesul pentru domnia legii (the rule of law) este mare din motive multiple. Înainte de toate, nu se poate atinge o societate democratică, în care voinţa politică să rezulte din dezbaterea publică a cetăţenilor ce abordează chestiuni de interes public, fără domnia legii. Putem delimita trei aspecte ale condiţionării democraţiei de domnia legii: a) domnia legii este „protecţie indispensabilă contra arbitrariului guvernării”; b) ea ajută la „stabilirea unei societăţi ordonate în care principiile democraţiei pot fi respectate”; c) domnia legii „contribuie la consolidarea democratică pretinzând oficialilor statului să dea seama de deciziile lor şi de comportamentul lor personal” (p. 81). Apoi, domnia legii condiţionează dezvoltarea economică ştiindu‑se bine nu numai că non‑intervenţia puterii politice în drepturile de proprietate este condiţia unei economii dinamice, ci şi că „abuzul puterii de stat este în mod aparte dăunător în termeni economici atunci când politicile economice sunt schimbate în lege (manipulând sau ignorând curţile), când este o nesiguranţă în ceea ce priveşte drepturile de proprietate, când minorităţile antreprenoriale suferă, harassement by the state şi când sunt schimbări frecvente şi arbitrare în impozitare, reglementare şi alte politici economice şi fiscale”(p. 81). În sfârşit, domnia legii condiţionează înlăturarea sărăciei. „Cei săraci sunt într‑o nevoie particulară de a le fi protejate viaţa, securitatea personală şi drepturile umane, pe care o poate presta domnia legii. Nelegiuirea contribuie, de asemenea, la sărăcie atunci când oficialii încalcă legea şi nu sunt traşi la răspundere pentru acţiunile lor. Pentru săraci, domnia legii poate ajuta la a preveni violenţa oficială care îi lasă incapabili să earn a living or forced to incur cheltuieli neproductive pentru autoprotecţie. Fără domnia legii, săracii sunt astfel vulnerabili la concepţie, pierdere a proprietăţii faţă de oficialii guvernamentali şi insecurităţii. Serviciile publice şi procesul juridic devin lucruri ce trebuie evitate.” (p. 86). Domnia legii este astfel soluţia în toate direcţiile, atunci când este vorba de democratizări, de modernizare.

2.

 Asistăm în România ultimilor ani la opoziția a două curente în privința statului de drept. Unii cred că cine are puterea are dreptul să legifereze convenabil și să orienteze aplicarea legilor. Alții cultivă opinia că doar un grup ar apăra europenizarea și că numai anumite persoane ar îmbrățișa statul de drept. Și unii și ceilalți își asumă dreptul ca ceva ce poate fi îndreptat împotriva dreptului altora.

Situația ține de împrejurarea că se înțelege încă superficial „domnia legii” (vezi, pentru detalii, Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, Schimbarea-lumii-Globalizare-cultura-geopolitica-andrei-marga2012, pp. 146‑149). În fapt, statul de drept mai are nevoie de pași, care exced opoziția amintită. Pentru a‑i putea face, se cuvine asumat din nou sensul statului de drept și lămurit ce este de făcut.

Se știe că statul de drept a înlocuit în epoca modernă statul deciziilor privilegiate, caricaturizat adesea ca „stat al bunului plac”. Prin statul de drept, pe de‑o parte, puterea autorității a fost limitată de drepturile supușilor și, pe de altă parte, soluționarea litigiilor a trecut în seama legilor. Statul de drept este legat de voința înlocuirii „guvernării prin persoane” cu „guvernarea prin legi”. Așa cum Montesquieu spunea, în chestiune este atingerea situației în care „nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu‑l obligă și să nu le facă pe cele pe care legea le îngăduie”.

Filosofia germană, cu precădere, a argumentat universalitatea dreptului. Kant, bunăoară, în Metafizica moravurilor (1792), considera statul ca „unire a unei mulțimi de oameni sub legi juridice” (Kant, Scrieri moral‑politice, Editura Științifică, București, 1991, p. 163), având ca esență funcționarea independentă a puterilor legislativă, executivă și judiciară, sub controlul „conducătorului universal (care, considerat după legile libertății, nu poate fi altul decât însuși poporul unit)” (p. 165). În Spre pacea eternă (1795), Kant se referea direct, numindu‑l „republican”, la ceea ce numim astăzi statul de drept: „constituția – scria el – care se întemeiază, în primul rând, pe principiile libertății membrilor unei societăți (ca oameni), în al doilea rând, pe principiile dependenței tuturor de o singură legislație comună (ca supuși) și, în al treilea rând, pe legea egalității acestora (ca cetățeni) – este cea republicană” (pp. 394‑395). Știm că Rousseau a accentuat impactul statului de drept în luarea sub control a acțiunii autorităților prin legi. Hegel a arătat însă, în mereu inspiratoarele sale Principii ale filosofiei dreptului (1820), că statul de drept înseamnă ceva mai mult, anume ridicarea oamenilor deasupra oricăror interese particulare prin „universalitatea” regulii. Nu este, în alte cuvinte, stat de drept acolo unde dreptul este instrumentat de interesul cuiva, oricine ar fi, unde, altfel spus, dreptul nu se poate impune în fața oricărui interes particular. „Pentru a avea gândul dreptului – avertiza cunoscutul filosof – trebuie să fi primit o educație a gândirii și să nu fi rămas în purul sensibil, trebuie să aplicăm lucrurilor forma universalității, și, tot astfel, să ne îndreptăm viața după un universal” (ediția Editurii Academiei, București, 1969, p. 238). Legea se aplică pentru toți și în orice litigiu – în relația cetățeanului cu autoritățile, în relația dintre cetățeni și în relația dintre puterile statului.

Sub aspect istoric, așa cum se observă în constituțiile moderne, dar și în dreptul constituțional, statul de drept a pus, într‑adevăr, accente variate. De pildă, reglementările în consecința constituției americane și a declarațiilor Revoluției Franceze, sau, în vremurile mai noi, a Declarației universale a drepturilor omului (1948), pun accentul, în mod firesc, pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Dar accentele nu trebuie să ne împiedice să vedem, împreună cu Hegel, că statul de drept include universalitatea reglementărilor. Acestea îi privesc pe toți cetățenii și toate instituțiile implicate în funcționarea statului.

Soluțiile variate, pe care universalitatea dreptului le inspiră, depind de multe lucruri, inclusiv de cultura civică și buna‑credință a celor care vor să aplice statul de drept. Dar nicio soluție care vrea să rămână în cadrul statului de drept nu‑și poate îngădui să dilueze una dintre relațiile amintite – relația dintre cetățeni și autorități, relația dintre cetățeni și relația dintre ramurile puterii de stat – și, cu atât mai puțin, să îndrepte vreo instituție implicată împotriva celorlalte.

Ce vedem la noi în anii din urmă? Cei care cred că statul de drept este deja realizat comit câteva erori: ei văd dreptul aplicat după ce postulează că doar cei pe care ei îi preferă să aplice dreptul o fac; ei cred că dreptul este aplicat doar după ce anumiți cetățeni sunt penalizați; ei socotesc amestec în treburile justiției orice reflecție publică despre funcționarea justiției și ajung să combată dreptul legislativului de a reglementa orice materie, sub argumentul greșit folosit al îngrădirii independenței justiției. Cazuri dintre cele mai mediatizate în ultimii ani atestă justețea acestei evaluări.

În mod evident, cei care cred că justiția este deja în ordine trec sub tăcere fapte indubitabile: diferența prea mare de soluții în aceeași speță, cu aceleași probe, de la un tribunal la altul și de la instanțele de fond la cele de apel; soluții grave sprijinite pe probe doar verbale, aproximative și neconcludente; soluții redactate defectuos, cu încălcarea logicii elementare și într‑un limbaj colocvial; discrepanțe în raport cu CEDO în numeroase soluții; transformarea justiției într‑o operațiune în sine, străină de valoarea dreptății; larga suprafață a improvizației în materie de reglementări de drept.

Nu este cazul ca statul de drept să fie luat doar pe câte o latură a sa (legiferarea, aplicarea legii etc.), opusă celorlalte. Recunoașterea doar parțială a „domniei legii” („legiferăm pentru a impune soluții celor care aplică legea” sau „aplic legea așa cum o pricep” etc.) nu este niciodată justiție. Este însă cazul să cultivăm acea elaborare de legi și acea independență a justiției care să ducă la soluții ce permit să se facă pasul major: trecerea de la proclamarea statului de drept la asigurarea dreptății în litigii.

Trecerea aceasta este parte a unei tranziții mai ample din societate, de care România de astăzi are strictă nevoie. Am în vedere trecerea de la libertatea de inițiativă la economia de piață care aduce dezvoltarea, de la democrație redusă la alegerea periodică a reprezentanților la democrație ca formă de viață, de la liberalismul primar la democrația liberală, de la libertăți la moralitatea publică și de la o politică externă mimetică și de poze, la una bazată pe analiză proprie și inovativă. Apără statul de drept cei care își asumă exigența aplicării reglementărilor de drept și lucrează la ameliorarea acestora și la crearea condițiilor necesare și suficiente pentru ca în litigii să triumfe dreptatea.

Statul de drept care asigură dreptatea în litigii poate fi atins numai printr‑un ansamblu de măsuri ce vizează multe laturi. Nu se ajunge nicidecum la stat de drept dacă măsurile sunt doar pe jumătate. Astăzi, în România este încă de luptat, într‑adevăr, pentru a face să se recunoască în statul de drept soluția, în locul funestei mentalități „aranjamentul bate regulamentul”. Dar ne facem iluzii dacă socotim că numai o parte a societății are de învățat ce este statul de drept și că acest stat face deja dreptate pe cât este nevoie.

Până la dreptate, chiar statul de drept existent mai are de făcut mulți pași. Am în vedere, ca prim pas, lămurirea în mod lucid a stării actuale a statului de drept în România. Este evident că nu dă rezultate autoflatarea ce rezultă din perpetua comparație doar cu exemplele rele din lume.

Apoi, am în vedere, ca măsuri efective: reluarea procesului de reglementare constituțională; refacerea legilor organice; asigurarea coerenței logice și a formulării lingvistice a legilor; scoaterea magistraților de sub desemnarea din partea unei singure persoane; racordarea pregătirii juriștilor la sistemul internațional; eliberarea dezbaterii publice asupra funcționării independente a justiției. Să stăruim asupra acestor măsuri.

O constituție nu poate intra în oricâte detalii. Atunci când un președinte abuzează de constituție, nu este de vină constituția. Nu este realist să se aștepte ca o constituție să îngrădească eficace și în toate direcțiile reaua‑credință. Constituția 2003 are însă, oricum, nevoie de revizuire. Nu mă gândesc doar la o nouă stat-de-drept-fotoorganizare administrativ‑teritorială, care este prea bine cunoscută. Mă gândesc, însă, de pildă, la clarificarea statutului „demnității umane” ca suport al libertăților și drepturilor și la consolidarea acestei valori. Mă gândesc, de asemenea, la lămurirea felului de democrație ce se angajează în societatea noastră. Trebuie asumat că democrațiile sunt, la rândul lor, felurite (vezi, spre edificare, vasta examinare actualizată din Manfred Schmidt, Demokratietheorien, Leske + Budrich, Opladen, 2000, 608 de pag.), iar unele (precum „democrația elitelor”, „democrația în acțiune” etc.) sunt doar înfundături istorice. Nu există, la propriu, „democrație iliberală”, cum s‑a susținut recent, dar de la liberalism la democrație este o distanță de parcurs. Concret, sunt de părăsit „democrația oligarhică” a tradiției Europei Răsăritene și „democrația autoritară” cultivată de neoliberalismul epocii, care mențin regiunea în rămânerea ei istorică în urmă. Știm prea bine că aspirația la democrații ideale este contraproductivă, dar un pas chibzuit înainte este indispensabil, dacă se vrea aducerea în cercul deciziilor nu numai a demos‑ului, ci și a cratos‑ului acestuia.

Legile organice sunt doar aparent în regulă în România de astăzi. La noi a prins teren mentalitatea după care lucrurile s‑ar desfășura normal, iar reglementările ar fi în ordine. Or, așa cum se vede adesea, ceea ce iese în viața reală din reglementările și deciziile existente este în mod frecvent lucrul de mântuială. Dacă te uiți în evaluări, toți sunt „băieți buni”, dar ce rezultă din acțiunea lor este mediocru: nemuncă, furt, abuzuri, corupție la tot pasul, performanțe chinuite și, mai nou, o voință extinsă de emigrare. A fost suficient să se ridice un pic vălul asupra retrocedărilor pentru a se vedea întreaga grozăvie a abuzurilor! Va fi destul să se intre în dosarele concursurilor (pentru subvenții, granturi, pentru posturi etc.) și numirilor pentru a se vedea, în multe locuri, o altă față deloc agreabilă a realității.

Dacă privim reglementările prin prisma rezultatelor efective, atunci, onest spus, aproape fiecare dintre legile organice prevăzute la articolul 73 din Constituție are nevoie de revizuire. Aceasta nu pentru că acum datele situației sunt altele, cum se crede la repezeală (căci nu se schimbă legile doar în funcție de situație!), ci pentru că legile noastre organice sunt pline de opțiuni greșite, generatoare de daune. În definitiv, mulțimea abuzurilor din societate nu ar trebui să ne îndemne să chestionăm legile proprietății și legislația numirilor în posturi de răspundere? Ascensiunea la decizii a celor mai puțin pregătiți și desfigurarea cotidiană a democrației nu pune oare în discuție sistemul electoral? Paralizia dezbaterilor din societate nu atrage atenția asupra nevoii de a lăsa să se exprime fără corset pluralismul politic, sindical, cultural? Declinul calificărilor și lipsa de consecințe a cercetării științifice nu ar trebui să determine regândirea legislației din domeniu? Plasarea României la coada Europei nu este motiv suficient pentru a chestiona legislația și calitatea decidenților? Sunt doar câteva dintre întrebările stringente.

Legile adoptate de Parlament sunt de obicei stufoase, încât se ajunge la rezultatul paradoxal: legea vrea să nu lase șanse de fugă de sub impactul ei, dar, prin complicațiile inutile și cvasiprezentele „instrucțiuni de aplicare” creează involuntar tot felul de canale de ieșire. Și mai grav, corelarea legilor care ating un domeniu este doar nominală, incoerența fiind de fapt caracteristică. Nu mai vorbesc de erorile logice ce abundă în legi, coduri, motivări de sentințe, care asigură copios seminariilor de teoria argumentării cu studenții sofisme și ilustrări de limbaj nejuridic și, până la urmă, ale lipsei stilului profesional. Ar trebui ca legiuitorii să‑i reviziteze pe Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau pe mulți alții care formulau cu precizie și eleganță legile.

Desemnarea magistraților ridică încă probleme în România de astăzi. Lunga dispută care a avut loc pentru numirea procurorilor generali a dovedit din plin cât de mare este preocuparea de a controla procesul. Știm prea bine că numirea în colectiv a magistraților, de genul hotărârii adunării generale a cuiva, nu dă rezultate din motivul simplu că și hotărârea unei adunări generale este în fond expresia unei voințe. Numirea trebuie făcută de cineva în carne și oase. Dar nu numai adunarea generală nu e soluție, ci și voința unei singure persoane, fie ea și președintele republicii. Trebuie corectat sistemul actual al numirii magistraților, făcând loc cât mai multor voci de contrabalansare a riscului ca voința unei persoane, oricare ar fi ea, să se impună. Magistrații, în alte cuvinte, trebuie să fie în cea mai mare măsură posibilă efectul unei decizii în interes public, luată fără personalizări necontrolate. Legitimitatea lor, știm bine, devine cu totul alta.

Pregătirea juriștilor ridică, de asemenea, probleme. Ne aflăm în România, ca și în alte țări, după expansiunea, din 1989 încoace, a învățământului superior de drept. Un fapt cvasigeneral la noi este însă carența de înzestrare a Facultăților de Drept în materie de biblioteci și laboratoare specifice. Mai grav este faptul că a fost afectat negativ curriculumul studiilor de drept: studenții nu mai au ocazia învățării logicii, a psihologiei, a sociologiei, a economiei, a filosofiei, pentru trebuințele lor ca viitori evaluatori de acțiuni ale persoanelor, sau sunt familiarizați prea puțin cu experiențe juridice diverse. Cultura profesională în drept – și nu doar aici – a fost privată de o componentă indispensabilă.

Durata studiilor de drept a rămas cu opt semestre pentru nivelul bachelor, dar, trebuie spus, și studiile de drept poartă urma greșitei înțelegeri a „sistemului Bologna” din țara noastră, care face să se creadă că profesionalismul rezultă din noi tehnici de examinare și notare într‑o educație decapitată. Ca și în alte domenii, se pot publica articole și se pot lua note mari sau credite multe, dar, profesional vorbind, acestea nu reprezintă totul nici în drept, cum nu reprezintă nici în alte domenii.

Pe scurt spus, pregătirea juriștilor trebuie revăzută, dacă în joc este delicata problemă a dreptății, sub cel puțin trei aspecte: înzestrarea bibliotecilor, curriculumul, durata. Un jurist care propune sau dă sentințe este, logic vorbind, un om mai înțelept, datorită experienței de viață asupra căreia se presupune că a reflectat, decât cei din fața sa. Din această exigență de la sine înțeleasă trebuie trase consecințe, așa cum se face în țările în care se reușește ca în instanțe să se ajungă în cea mai mare măsură la dreptate.

Este o prejudecată păguboasă teza, prevalentă la noi în anii din urmă, că discuția publică este prin ea însăși deranjare a independenței justiției. În statul de drept nimeni nu are dreptul să intervină în treburile justiției. Dar orice cetățean are dreptul să se pronunțe asupra justiției. Spus simplu, tocmai pentru ca justiția să fie independentă de orice forță din societate, deschiderea spre discuția publică este necesară. Acolo unde se gâtuiește exprimarea publică argumentată nu iese decât o justiție instrumentată. Căci limitarea discuției publice asupra justiției transformă pe nesimțite aplicarea legii într‑un privilegiu al cuiva, pe care statul de drept îl exclude din principiu.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*