Punctul Critic » Fondul şi forma » Andrei Marga: Lumea de după 2010

Andrei Marga: Lumea de după 2010

De răspunsul la întrebarea privind direcția istoriei actuale depinde adecvarea multor decizii. Acest răspuns rămâne dificil. Apreciez aparte preocuparea de a‑l găsi și resimt datoria de a‑l formula.

Optica mea este a unui contemporanist care caută să pună în valoare științele și filosofia socială de astăzi. Constatăm ușor că, în cultura impregnată de istorie de la noi, mulți privesc prezentul prin prismaandrei-marga-foto-222 trecutului. O cantitate enormă de tautologii ocupă, ca urmare, spațiul public. Ce ar fi, însă, să privim lucrurile din perspectiva abordărilor recente și să încercăm articularea uneia noi?

Nu altcineva decât experții americani au atras atenția, în urmă cu câțiva ani, că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opțiunilor strategice într‑o lume ce a devenit mai complicată. Chiar și conservatori militanți (Robert Kagan, The World America Made, Alfred A. Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai insist asupra unor analize (Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să deslușească ceea ce urmează.

Ne rămâne, așadar, să lămurim în ce „lume” s‑a intrat după 2010. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger (Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005) au arătat convingător, la timp, că se pășește în „societatea postseculară”. Un istoric pătrunzător, Nial Ferguson, a vorbit, pe documente (Civilisation. The West and the Rest, Alan Lane, London, New York, 2011), nu numai de răspândirea creștinismului, ci și de proiectul conducerii chineze de a sprijini instituționalizarea creștinismului în China. Dată fiind ponderea – inclusiv demografică – a acestei țări, faptul ar putea avea consecințe vaste în orientările lumii.

Starea lumii din momentul de față se lasă, însă, greu prinsă, mai departe, în formule simple, de felul clișeelor căutate de noii adepți ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuși.

Prima este că dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s‑a confirmat. Demantelarea de uniuni create după Primul Război Mondial și, de pildă, situația rezultată din comerțul cu petrol sunt printre probe.

A doua este că dezvoltarea unei țări nu se atinge doar prin intervenție din exterior. Oricât de mulți bani se pun la dispoziție din exterior, într‑o epocă de supradimensionare a capitalului financiar, dezvoltarea proprie vine din politici interne adecvate. Democrația, de pildă, are în cadrul național (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sut la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) una din condițiile posibilității ei.

A treia este că se reordonează puterile în spațiul global. După 2010 lumea este în schimbare (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013) și prezintă o supraputere hegemonică, noi supraputeri economice, militare, politice și culturale și noi puteri emergente. Acestea participă la ordonarea lumii și imprimă direcția evenimentelor și, până la urmă, sensul istoriei.

A patra este că subiecți ai istoriei în format mic – indivizi excepționali – sau în format mare – curente, clase sociale, națiuni – nu se mai confirmă. Toți depind, la rândul lor, de altceva – de conexiunile din sistemul respectiv. Interacțiunile sunt veritabilul teren pe care se constituie direcția evenimentelor – interacțiuni economice, militare, instituționale, culturale, ce pot fi abordate cu oarecare aproximare drept comunicare.

Așa stând lucrurile, captarea direcției evoluției pretinde clarificări conceptuale și metodologii aduse la zi. Chiar dacă, citit astăzi până la capăt, Max Weber a avut dreptate în privințe hotărâtoare, nu mai putem lăsa la o parte fără pierderi „mediile de socializare” ale lui Parsons, nu mai putem trece peste „teoria sistemelor sociale” a lui Luhmann, nu mai putem ocoli „autopoieza” lui Maturana, nu mai putem ignora ceea ce Gadamer ne‑a spus despre „tradiție”, nu mai putem ocoli „teoria acțiunii comunicative” a lui Habermas, nu mai putem ignora „cotitura culturală” semnalată de Tennbruck, nu ne putem permite, fără costuri mari, să trecem pe lângă noile cercetări ale minții (mind) și vieții spirituale.

În ceea ce mă privește, abordez „societatea mondială”, ca ansamblu de relații de competiție și cooperare, într‑un sens larg de comunicare, și delimitez înăuntrul societăților actuale patru subsisteme. Am în vedere subsistemul economic – în care includ și componentele educație și știință și tehnologie; subsistemul militar – în care includ și componenta serviciilor secrete; subsistemul politic – în care includ și democrația și relația dintre guvernare și guvernanță; și subsistemul cultural – în care includ și situația drepturilor omului și legătura lăuntrică dintre drepturi și schimbările sociale. Interacțiunea subsistemelor amintite configurează astăzi direcția evoluției.

Din această abordare a societății ca interacțiune de subsisteme nu rezultă că am fi târâți într‑o lume dominată de structuri – chiar dacă este răspândit clișeul după care sistemele copleșesc astăzi oamenii. Structurile sunt reale, dar la fel de reali sunt și cei care le dirijează.

În orice caz, la descrierea precisă a lumii de după 2010 rezultă o geometrie variabilă, tabloul global fiind posibil doar ca unul cu interferențe continue de planuri, dar o geometrie variabilă dependentă de actori identificabili. Aceștia sunt, la prima vedere, numeroși. Dar lumea în care s‑a intrat în 2010 este o lume în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor.

Care este tabloul supraputerilor? La ce ne putem aștepta?

Din punct de vedere economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică, cel mai căutat partener și cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întrețin cea mai susținută dinamică în societate – principii ce combină individualismul cu democrația într‑un chip care, așa cum știm de la Max Weber, nu poate fi repetat. America dispune de acumulări unice, ce‑i conferă întâietatea. Nu de mult, Fareed Zacharia (The Post‑American World, W.W.Norton & Company, New York, London, 2012) vorbea pe drept de vigoarea neobișnuită a societății americane și de rolul proeminent al universităților de prim-plan în a o asigura.

Mai mult ca oricând, Statele Unite au deplasat mari cantități de dolari în exterior și etalează, după 2007, nevoi de creditare. America rămâne însă cel mai atrăgător teren pentru valorificarea cu înalt randament a investițiilor.

China este de câțiva ani nu numai țara care s‑a schimbat cel mai mult, dar și țara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator. China are nevoie însă de resurse de materii prime și energie cu mult peste ceea ce deține între frontierele proprii. Ea are nevoie de piețe de desfacere, după ce a revenit recent în poziția de cel mai mare producător al lumii. Nu este de mirare că prezența investițiilor, personalului, inițiativelor chineze în dezvoltarea din țările Africii (cu peste 75 de miliarde USD) este doar în urma Americii, că în Europa și în cele două Americi capitalul și băncile chineze se consolidează neîncetat. China luptă cu ameliorarea indicatorului producției pe cap de locuitor și, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Ea procedează acum la extinderea pieței interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încă necalculate pe întregul glob. Împrejurarea că în anii ce vin fiecare al patrulea om pe Pământ va fi chinez și că o populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare are implicații enorme, încă prea puțin cercetate, pentru umanitate.

SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forță economică, dar ca volum al producției secondează în acest moment China. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă marii țări din Asia perspective aparte în mișcarea economiei mondiale.

Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, ca prim exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparitățile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluții pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Situaţia Europei de Est a rămas o problemă nerezolvată; emigrația fără precedent a populației din România, Bulgaria și alte țări nu este soluția propriu‑zisă. A devenit clar că, așa cum înşiși promotorii privatizărilor pe scară mare (Jeffrey D. Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp. 140‑157) au subliniat, aplicarea „terapiei de șoc” fără investiții ce asigură competitivitate nu are cum să dea rezultate în timp real. În Europa Centrală, Ungaria și Polonia caută mai nou rezolvări pe cont propriu pentru energie și finanțare. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de renunțarea la austeritate, de democratizare și debirocratizare și, de la început, de noi criterii de selecție a decidenților și de inovație instituțională.

Educația înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – prin performanțele în cercetarea științifică, înnoirea tehnologică, forța specializărilor, randament în producție. China a trecut însă cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită de iliterație la o țară care are acum abandonul școlar sub nivelul unor țări europene. China avea în 2015 peste 33 de milioane de studenți, peste 22 de milioane de elevi la școli vocaționale, peste 290 de milioane de oameni în formare continuă, precum și o populație de licențiați de 145 de milioane și o deschidere fără rețineri față de soluțiile educaționale moderne. Perspectiva de a deveni „the World’s Leading Human Ressources Power” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011, pp. 80‑94) nu este, nicidecum, abstractă.

Europa are de operat ieșirea din erorile aplicării programelor PISA și Bologna (vezi Julian Nida‑Rümelin și Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, Herder, Freiburg im Breisgau, 2015). Numai așa își va putea repune în valoare atuurile propriei educații, care i‑a conferit altădată întâietatea pe glob.

Aceeași repoziționare se petrece în știință și tehnologie. Numai China (cu 1,9 milioane) și SUA (cu 1,5 milioane) aveau în 2009 peste un milion de cercetători cuprinși în Research and Development. Cu educație în știință și tehnologie la nivel universitar în China erau 20 de milioane de persoane, în SUA 17 milioane. În China se caută și se aplică cele mai fructuoase metode de măsurare a travaliului. Ca producere de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei, devenind a doua forță a lumii, în vreme ce distanța de SUA s‑a micşorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. În 2007 China a depășit Japonia la efectivul de computere în funcțiune și a redus la 3,2 ori distanța de SUA. Cu 300 de milioane de oameni conectați la Internet China a trecut pe primul loc în lume. La rândul ei, China este printre țările care folosesc în manieră foarte eficace avantajele globalizării.

Din punct de vedere militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu capacități incomparabile de intervenție și descurajare. De la un anumit nivel, de altfel, compararea capacităților nici nu mai are relevanță practică, forța de lovire fiind deja devastatoare.

China urcă rapid alături de cele două supraputeri, prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației (incluzând nave spațiale și sateliți) și a armelor celor mai perfecționate de acțiune la distanță. Recent, China a devenit al doilea generator de cercetări științifice și tehnologice în lume și a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate.

Franța și Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenții la un rol global. Proliferarea nucleară din zilele noastre va continua însă să întărescă o problemă căreia încă nu i s‑a găsit soluția.

O altă problemă se referă la schimbarea purtării războiului. Odată cu terorismul, poți avea armele cele mai sofisticate, fără să poți anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomerații urbane, rețele informaționale și bancare și, pe deasupra, este gata să moară într‑o explozie nimicitoare.

Așa stând lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale rețelelor bancare, ale rețelelor de comunicație, ale mobilităților. Suntem deja în mediul concurenței dintre garanțiile juridice ale libertăților, ce rămân în urmă față de tehnologii, și capacitatea enormă a tehnologiilor de a supraveghea cetățenii în detaliile vieții (Eric Schmidt, Jared Cohen, The New Digital Age. Reshaping the Future of People, Nations and Business, John Murray, London, 2014). Încă nu s‑a găsit soluția în privința salvgardării confidențialității vieții private.

Serviciile secrete au căpătat un ascendent mai mare în societățile de azi. Sub acest aspect, cele trei supraputeri au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franța au, de asemenea, calibru.

Din punct de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influență în lume. Îi asigură această poziție soliditatea verificată a instituțiilor democratice, participarea la încheierea războaielor mondiale și a altor conflicte de pe glob, preeminența lor economică, militară și culturală, capacitatea de autoînnoire. Dar și SUA vor fi solicitate la o dublă mișcare: reafirmarea tradiției libertăților individuale (Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012) și lărgirea accesului la acestea, încât moștenirea lui Thomas Jefferson va câștiga în greutate.

China, însă, cu programul schimbărilor instituționale odată cu restructurarea economiei – cum însăși Hillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesizat – atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening‑up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, ocuparea unei forțe de muncă de dimensiuni fără egal, contactele cu diferite țări (500 de milioane de turiști chinezi vizitează alte țări în patru ani), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În plus, diplomația „armoniei” are atracție certă.

Prin resursele de care dispune și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și caută adepți pentru diplomația „echilibrului”. Ea se află pe cursul reconstrucției și al reactivării în diferite zone ale lumii.

 Și alte țări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice și calitatea vieții, în mod efectiv prin inovaţie și deschiderea față de lume (Germania), tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afișează ambiții cuprinzătoare. Optica lor nu va putea fi ignorată.

Nu este posibilă economie puternică fără piață ca regulator, nu este posibilă economie de piață competitivă fără democrație, chiar dacă din economia de piață nu rezultă neapărat democrație. Așa stând lucrurile, democratizarea nu este facultativă. Se observă că statele occidentale operează cu democrație liberală și stat național puternic. Statele satelite operează cu democrație liberală, dar statele rămân adesea fragile.

Rusia actuală a adoptat „the third way”, între autoritarismul tradiției ruse și democratizarea occidentală (Richard Sakwa, Putin. Russia’s Choice, Routledge, London, 2008, Part 3). După anii dificili ai formării Federației Ruse, au intrat în prim-plan reintegrarea societății în jurul „unității naționale, patriotismului și guvernului central puternic” și, cu aceasta, articularea unei puteri de stat ce respinge „dictatura” și „totalitarismul”, dar vrea să evite democrația liberală (Steven Lee Myers. Putin – der neue Zar. Seine Politik – Sein Russland, Orel Füssli, Zürich, 2016, pp. 231‑232).

China de astăzi cultivă ideea „democrației cu caracteristici chineze”. Dar liderii ei consideră că „și dacă are caracteristici chineze, democrația nu poate fi separată de alegeri și competiție. Democrația consultativă este, desigur, foarte importantă, dar consultarea nu este echivalentă cu excluderea alegerilor” (Yu Keping, How to Achieve Orderly Democracy, în „Beijing News”, 13 iulie 2014). China actuală își propune „echilibrul” dintre „democrație și domnia legii”, „consultare și egalitate”, „participare și ordine”, „eficiență și justiție”, „drepturi individuale și drepturi publice” ca parte a ceea ce numește „dezvoltarea democratică”.

Supraputerile lumii se revendică astăzi din democrație pe un spectru ce trece de la democrația liberală a Americii, ce inspiră multe alte țări, la democrația subordonată intereselor de putere, din Rusia, și „echilibrului”, din China. Fiecare exercită influențe. Diferențierea democrațiilor este, în orice caz, o trăsătură evidentă a lumii actuale, care este prelucrată mai mult sau mai puțin polemic în relațiile internaționale de astăzi. Democrația rămâne însă legată – cum a arătat elocvent Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995) – de criterii minimale.

Trei observații se pot face. Prima este aceea că nu orice democrație este compatibilă cu dezvoltarea sustenabilă. Joseph Stiglitz a argumentat (La globalizzazione e suoi oppositori, Einaudi, Torino, 2002) că nu dau rezultate, în condițiile globalizării, nici guvernele „debile” și nici cele „invadante”. A doua este aceea, că „guvernanța” și „guvernarea” nu se lasă substituite una de alta. Fără a fi încadrată de guvernare democratică (Andrei Marga, Guvernanță și guvernare, Un viraj al democrației?, Compania, București, 2013), guvernanța dizolvă democrația. A treia este că democrația liberală dă ea însăși rezultate numai dacă valorifică meritocrația. Cum se observă în multe cazuri de astăzi, decidenți selectați în mod improvizat sau corupt slăbesc până la urmă și cea mai liberală democrație, după cum regimuri oligarhice sunt salvate un timp de vârfuri alese atent.

Peste toate, istoria ne oferă suficiente exemple pentru a putea spune că democrația nu învinge niciodată pentru totdeauna, că democrația presupune democrați. Triumfurile ei sunt durabile atunci când este practicată efectiv nu doar ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci, cum spunea deja John Dewey (The Ethic of Democracy, 1898), ca „formă de viață”.

Din punct de vedere cultural, ceea ce numim cultura euro‑americană își valorifică, în continuare, avantajele care au adus‑o în centrul culturii umanității – orientarea spre „viața bună”, spre adevăr verificat în experiență, spre societate încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanțe. Pentru prima oară în istorie, cultura euro‑americană întâlnește, însă, o cultură – cea chineză – de o magnitudine neobișnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob și cu înfăptuiri competitive.

Cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele. La răspândire concură o rețea de instituții ce nu are echivalent ca amploare și organizare. În 2015 în rețeaua Hanban operau 475 de Institute Confucius amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de țări, iar peste 100000 de specialiști chinezi asistaseră activitățile, la acea dată peste un milion de studenți din alte țări absolvind pregătirea în limba chineză.

Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutelară, Confucius, nu a lăsat mai puțin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru poporul său și umanitate stă alături de ceea ce au făcut Moise sau Cicero.

Nici astăzi ceea ce se petrece în marea țară de la Răsărit nu se poate înțelege fără Confucius. Se vorbește chiar de un „Confucian state” (Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World, Macmillan, New York, London, 2009) ce valorifică acea „xinde” – un fel de înțelepciune, de rezolvări pentru minte și inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, a căror urmare face „viața virtuoasă” – profilată de Confucius.

 Uniunea Europeană deține un capital de valori ce sunt, prin tradiție, atrăgătoare. Ceea ce‑i compune specificul – știința modernă, evaluarea activităților și instituțiilor prin prisma randamentului, conceperea libertății ca autonomie, drepturile inalienabile ale persoanei, plasarea voinței politice în democrația deliberativă, recunoașterea unui sens imanent vieții – nu are importanță doar istorică, ci rămâne reper al umanității. Dar crizele repetate au arătat că lucrurile nu sunt în ordine cu fructificarea rădăcinilor iudeo‑creștine ale continentului. Pledoariile pentru „închidere cu orice preț la granițe” și de părăsire a istoriei nu avantajează continentul. Nu migrația și faptul că Europa se preocupă de propria apărare sunt aici alarmante, cât lipsa uimitoare a unei coordonări înțelepte și a administrării corespunzătoare în Uniunea Europeană.

 Recunoscute tot mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au devenit, juridic vorbind, fundament al democrațiilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să le asume. Divorțul istoric dintre adepții drepturilor și adepții revoluțiilor a intrat, deocamdată, în muzeu. O discuție interesantă s‑a deschis, însă, recent în SUA și Germania cu privire la repunerea în legătură a democrației cu meritocrația.

 Politologi americani (Stefan Halper, The Beijing Consensus. How China’s Authoritarian Model Will Dominate the Twenty‑First Century, Basic Books, New York, 2010) au argumentat că, în condițiile infirmării prognozei „sfârșitului istoriei”, formulată de Francis Fukuyama, forma de conducere meritocratică propusă de confucianism va trebui luată în serios. Ea atrage deja țări în curs de dezvoltare. Daniel A.Bell (China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party‑rule, în Christian Science Monitor, 24 decembrie 2012) face un pas mai departe. El contrapune conducerea pe care o socotește meritocratică – adică recrutată după competență și capacitate de decizie politică – conducerii recrutate în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare. Cu încă un pas (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014) s‑a tras concluzia nevoii de reconstrucție a democrației, spre a‑i mări „capacitatea strategică și capacitatea de învățare sistemică” (p. 96), prin recuplarea cu meritocrația.

Europa unită înfruntă o problemă neașteptată privind recunoașterea. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituțională a Europei progresează prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate: Public Justification and European Integration, Princeton University Press, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015), se văd Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punct de vedere israelian, Europa nu s‑a despărțit până la capăt de trecutul crizelor ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, Polity Press, Cambridge, 1996), încât este obstacolată din interior. Iar schimbările din Nordul Africii au prins Uniunea Europeană pe picior greșit.

Așa arată, sintetic descris, jocul la vârf, al supraputerilor. Se poate spune că intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii în funcție de relația celor mai mari puteri a revenit în actualitate. Iar maxima lui Bismarck – atunci când sunt cinci puteri, o putere procedează rațional dacă este alături de cel puțin alte două – călăuzește acum diferiții actori.

Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în continuare economic și militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au teoretizat‑o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger. SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de aranjamente strategico‑militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, neavând politică externă elaborată și nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin. Germania sau Anglia sau Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia, Italia și Spania nu pot fi ignorate.

Lumea – în trei sau trei plus câțiva – se face, însă, pe un fond schimbat. Trei caracteristici sunt noi.

Prima este uzura confruntării dintre socialismul oriental și capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Intervențiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest, la liberali și creștin‑democrați. Țările din Asia au îmbrățișat cu succes impresionant economia de piață și tot mai mult statul de drept.

A doua caracteristică este aceea că proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida național‑socialismului și sateliților săi, care au vrut să‑l anihileze – și s‑a intrat în societăți de un tip schimbat. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s‑a gândit în secolele al XIX‑lea și al XX‑lea. În jurul lor se va lansa în anii ce vin noua competiție a viziunilor.

A treia caracteristică este aceea că libertățile individuale și drepturile omului vor prevala, iar problema dezvoltării – economice și instituționale – va păstra întâietatea. Vor fi diferențe de abordare – China, de pildă, insistă să fie luate în seamă împreună, conform proclamațiilor Națiunilor Unite, drepturile politice, economice și sociale (Liu Jie, Human Rights. China’s Road, China International Press, Beijing, 2014) – dar revendicarea va fi din fiecare.

Terorismul va pune însă la încercare soliditatea societăților deschise și va fi periculos. El va profita de posibilitățile de lovire aduse de „era digitală” și va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civilizată însă are la îndemână calea de a contracara aceste pericole prin solidaritatea explicită dintre SUA, China, Rusia și alte țări. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiție a solidarizării.

Din starea actuală a lumii pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale – scenariul negocierilor. China are nevoie de calm în exterior pentru a‑și asigura ridicate ritmuri economice și dezvoltarea instituțională, Rusia are nevoie de timp pentru a‑și moderniza industria și a‑și reface statutul de supraputere, SUA vor să evite coalizări internaționale care să favorizeze, fie și indirect, terorismul și alte amenințări ale ordinii. De aceea, atingerile directe ale celor trei pot afecta într‑un moment sau altul, dar nu vor modifica relațiile actuale ale supraputerilor.

SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de a forța decizia, chiar dacă aspirația ei rămâne paritatea cu SUA. Până în acest moment, China nu a accceptat să‑și asume răspunderi pentru o „ordine mondială” pe care declară că nu a generat‑o, dar își asumă construirea unei „noi ordini mondiale”. China a separat politica externă de rivalități ale viziunilor și respinge „lumea unipolară”, dar nu trece sub tăcere faptul că, fără susținerea SUA, nu este posibilă „o nouă ordine mondială” (Yu Sui, p. 27).

Care dintre țări va reuși să mobilizeze aliați în spațiul global va prevala. Vor fi importante, pe lângă țările amintite, Japonia, India, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, țări ce recâștigă sau câștigă, în premieră, rang de puteri. Poziția lor va cântări greu în balanță. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită și Nigeria, care vor influența evenimente regionale.

Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spațiul în care se decide ordinea lumii. În definitiv, creșterea populației a adus pretutindeni pe scenă generații noi, ale căror opțiuni rămân încă, în bună măsură, nedeslușite. Pe de altă parte, aspirația spre altceva este răspândită în generațiile active astăzi, dar împreună cu precauția, iar forța de a schimba stările de lucruri este distribuită.

În anii ce vin, se joacă momente importante pentru orientarea lumii. Opțiunile pe care experții și institutele de cercetări americane le‑au pregătit pentru competiția în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Se articulează o nouă abordare americană – alternativă la ceea ce a reprezentat George W. Bush: unipolarism, unilateralism și interpretarea relațiilor internaționale ca simplă aplicare a neoliberalismului – ce va reafirma rolul hegemon al Americii. China își va prezenta teoria „noului tip de supraputere” și strategia „win‑win”, ca parte a „visului chinez (Chinese dream)” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower). Rusia va căuta să extindă cooperarea cu China pe scena globală și să ducă mai departe pasul făcut prin înțelegerile de la Soci, din 2015, cu SUA. Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012) pentru a‑și valorifica avantajele considerabile printr‑o conducere suplă. Ea va încerca mai probabil formula federală (Brandan Simms, Benjamin Zeeb, Europa am Abgrund. Plädoyer für die Vereinigen Staaten von Europa, C.H. Beck, München, 2016).

Ne îndreptăm, dincolo de retorici, spre un nou aranjament al supraputerilor, pe care economia actuală și costisitoarele tensiuni de astăzi îl reclamă. O țară precum România va putea trage beneficii lărgindu‑și alianțele din care face parte cu o inovatoare politică externă într‑o lume în schimbare, care să‑i susțină reducerea decalajelor și dezvoltarea infrastructurii, tehnologiei și a instituțiilor.

Total 0 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*