Punctul Critic » Ancheta Punctul Critic » Disidenţă - opoziţie - critică antisistem » Andrei Marga: Capitalismul și confucianismul. Opinia lui Max Weber

Andrei Marga: Capitalismul și confucianismul. Opinia lui Max Weber

După cum se știe, în Etica protestantă și spiritul capitalismului (1904) Max Weber pune întrebarea cardinală a cercetărilor sale: „ce înlănțuire de împrejurări a făcut ca tocmai pe pământul Occidentului, și numai aici, să se producă fenomene culturale care totuși – așa cum cel puțin noi ne putem da seama cu satisfacție – se situează pe o direcție a dezvoltării cu semnificație și valabilitate universală?” (Max Weber, Die protestantische Ethik, I, Siebenstern Taschenbuch Verlag, Hamburg, 1975, p. 9). Răspunsul celebrului sociolog – conform căruia știința modernă, dreptul rațional, arta în forma muzicii armonice sau a arhitecturii gotice, a picturii bazată pe folosirea perspectivei liniare și spațiale, presa organizată, dar și capitalismul, sunt produse ale unor particularități ale Occidentului, în mod exact ale eticii generate de protestantism – a făcut epocă. Acest răspuns include o evaluare comparativă a altor culturi. Între acestea se află în prim‑plan cultura Chinei, care crescuse continuu în prestigiu în ochii europenilor din secolul al XVIII‑lea încoace.

Răspunsul din Etica protestantă continuă, explicit sau tacit, să fie luat ca referință atunci când se discută relația dintre cultura chineză și comportamentul rațional propriu societății moderne. Prea puțini oameni de astăzi sunt dispuși să pună la probă acest răspuns. Eu consider că realitățile Chinei actuale și etalarea moștenirii istorice a acesteia ne obligă la o reexaminare. Să stăruim, așadar, asupra opticii lui Max Weber privind relația dintre cultura chineză și modernitatea în forma capitalismului și să vedem dacă ea absolvă noua examinare.

Aproape de fiecare dată când Max Weber face largi comparații între Europa modernă și alte arii istorice, el amintește China. Bunăoară, „știința”, spune el, a avut de partea ei observații în China, India, Babilon, Egipt, dar abia cu grecii capătă „fundare matematică”, iar cu Renașterea europeană câștigă suportul „experimentului rațional” în laborator. Istorie s‑a consemnat și în China, iar Machiavelli are antecesori aici, dar o orientare în sensul bun „pragmatică (pragma)” a scrierii istoriei, un fel de predecesor al lui Tucidide, nu găsim. Ceva asemănător universităților și academiilor europene a fost în China și în Islam, dar abia în Occident apare „funcționarul specializat (Fachbeamte)” ca parte a unui sistem al administrării (p.10‑12). Pretutindeni în societățile umane au fost oameni care au năzuit să „câștige” și să „câștige de la o vreme mai mulți bani”, dar abia odată cu capitalismul epocii moderne a Europei apare năzuința de „câștig” în forma „rentabilității”. „Capitalismul este, în orice caz, identic cu năzuința de câștig: în întreprinderea continuă, rațională, capitalistă; năzuința de câștig mereu înnoit: de rentabilitate. Capitalismul trebuie să fie astfel. Într‑o ordine capitalistă a întregii economii, o întreprindere capitalistă care nu s‑ar orienta spre șansa de a atinge «rentabilitatea» este condamnată la declin” (p.10‑11). Speculanții și cămătarii au fost de mult în istorie, dar abia în capitalismul modern s‑a trecut la procurarea de bani pe calea nouă a „organizării rațional‑capitaliste (ca întreprindere) a muncii (formal) libere” (p.16). Aceasta este o întreprindere care găsește în jur, nu ca ceva izolat și accidental, forță de muncă accesibilă prin plată și care se orientează în funcție nu de posibilitățile oferite de șansele de speculație legate de „politica de forță sau de acțiuni iraționale (gewaltpolitischen und irrationalen Spekulationschancen)”, ci în funcție de „șansele pieței bunurilor (Chancen der Gütermarktes)” (p.16). De aceea, capitalismul modern presupune separarea dintre „bugetul domestic și întreprindere (Haushalt und Betrieb)” și „contabilitate (rationale Buchführung)”. Au existat raționalizări ale acțiunii economice, chiar vederi de genul economiei reglementate, protecționismului și laisez‑faire‑ului în China, dar abia în Occident ele s‑au unit cu situația în care societatea se bazează pe „cetățean (Bürger)” și „burghezie (bourgeoisie)” (p.17).

Capitalismul, ce particularizează Occidentul modern, presupune „proletariatul ca și clasă” și „organizarea muncii libere ca întreprindere” (p.18). El întruchipează o raționalitate aparte, anume acea „raționalitate ce este condiționată de calculabilitatea (Berechenbarkeit) factorilor tehnici hotărâtori: supunerea la calculul exact. În fapt, aceasta înseamnă: prin specificul științei occidentale, mai ales al științelor naturii matematice și exacte experimental și fundată rațional” (p.18). Capitalismul nu se reduce la aplicarea de mijloace tehnice, căci „capitalismul întreprinderii moderne raționale are nevoie de mijloace tehnice de lucru calculabile, dar, de asemenea, de drept calculabil și de administrație după reguli formale…” (p.19). Din nou, însă, abia Occidentul a adus pe scenă un astfel de drept și o asemenea administrație, creându‑le efectiv. Max Weber ajunge și în acest punct să se întrebe: „de ce nu au făcut interesele capitaliste același lucru în China sau India? De ce acolo nici dezvoltarea științifică, nici cea artistică, nici cea statală, nici cea economică nu a condus pe acele căi ale raționalizării care sunt proprii Occidentului?” (p. 20).

Dar tot Max Weber vrea să ne dea răspunsul. El este de acord că acel curs al Occidentului, precum și, paralel, cursurile altor culturi au o „explicație economică” ce rezidă în reconstituirea „condițiilor economice” ale emergenței lor. Dar Max Weber adaugă: „nu ne putem îngădui să lăsăm în afara atenției și relația cauzală inversă. Căci, aidoma tehnicii raționale și dreptului rațional, și raționalismul economic este dependent, în apariția sa, de capacitatea și dispoziția oamenilor la anumite feluri de călăuzire rațională a vieții (Lebensführung). Acolo unde aceasta este obstrucționată de piedici de natură sufletească, dezvoltarea unei călăuziri economice raționale a vieții se izbește de opoziții lăuntrice puternice. Celor mai importante elemente de formare a călăuzirii vieții le‑au aparținut în trecut, pretutindeni, puterile magice și religioase și reprezentările datoriei etice ancorate în credința în acestea” (p. 21). Celebrul sociolog a căutat să capteze „condiționarea constituirii unei «sensibilități economice (Wirtschaftsgesinnung)»: a «ethosului» unei forme economice de către anumite conținuturi de credință religioasă, aici, pe exemplul corelațiilor ethosului economic modern cu etica rațională a ascetismului protestant” (p. 21). Analiza sa procedează continuu comparativ, fără să pretindă, însă, că face o completă analiză a diferitelor culturi atrase în operația comparării și recunoscând dependența comparațiilor de traducerile din chineză, indiană etc. care i‑au stat la dispoziție, efectiv prea puține, mai ales în cazul Chinei. Din acest motiv, Max Weber a pretins doar caracter provizoriu pentru considerațiile sale comparatistice (p. 22).

În Etica protestantă și spiritul capitalismului, Max Weber s‑a adâncit, cum se știe, în cercetarea cauzalității dinspre etica rațională a protestantismului spre comportamentul rațional al întreprinzătorului capitalist. El a ținut să ia distanță de abordări tradiționale ale începuturilor capitalismului, specificându‑și cât mai mult posibil unghiul său original de abordare. Bunăoară, el socotește prea generală caracterizarea, de către Lujo Brentano (din Die Anfänge des modernen Kapitalismus, 1916), a capitalismului drept „năzuință spre dobândirea banului (Streben nach Erwerb des Geldes)”, căci nu permite delimitarea Occidentului (p. 25). Un reproș analog îi este adresat la Werner Sombart pentru că (în Der moderne Kapitalismus, 1916/1917) cercetarea „organizării raționale a muncii (Arbeitsorganisation)” este pusă în umbră de căutarea tradițională a factorilor dezvoltării (p. 25). Iar cercetări ca ale lui Karl Jaspers (Psychologie der Weltanschauungen, 1919) sau Ludwig Klages (Charakterologie, 1910) sunt prea îndepărtate de explorarea eticii economice din izvoare religioase. Spre deosebire de Ernst Troeltsch (din Die Soziallehre der christlichen Kirchen und Gruppen, 1912), Max Weber se delimitează, întrucât cercetează „nu atât învățătura, cât efectul practic al religiei” (p. 28). El consideră că teza lui Marx, după care fiecare formă economică are propria lege a populației drept o generalizare forțată, argumentând că, de exemplu, China și‑a sporit populația din secolul al XVIII‑lea încoace, dar capitalismul din această țară a mers nu înainte, ci spre declin. Teza lui Werner Sombart, a circulației sporite a banilor drept origine a capitalismului, o respinge, de asemenea, invocând exemplul Indiei, în care circulația banilor nu a generat capitalismul așa cum îl cunoaștem (p. 358).

Păstrându‑se continuu în caracteristica sa rectitudine intelectuală, Max Weber nu contestă că au existat unități ce procedau „rațional”, chiar în conotația amintită deja a termenului, nu doar în Europa, ci și în China și India. El face însă distincția între „capitalismul orientat politic (politisch orientierte Kapitalismus)” și „capitalismul de întreprindere rațională (rationale Betriebskapitalismus)” din punctul de vedere al motivației acțiunilor umane. Primul are la bază o motivație politico‑militară, al doilea o motivație economică. Aceasta nu înseamnă că cele două forme de capitalism nu prezintă, istoricește vorbind, trăsături comune. Ele s‑au și atins, căci motivația politico‑militară a pus în mișcare în istorie raționalizări economice, dar vor trebui menținute distincte pe plan analitic, având în vedere faptul că ceea ce a rezultat a fost diferit. Capitalismul în China, de pildă, nu a înaintat, ci eventual, cel puțin de la începutul secolului al XVIII‑lea, la sfârșitul secolului al XIX‑lea, a mers înapoi (p. 358), în vreme ce în Europa și‑a continuat cursa victorioasă. În China, evoluția a fost spre o țară de „țărani (Kleinbauern)” mici proprietari, în vreme ce în Europa se multiplică întreprinzătorii și, coralat, se formează „proletariatul”.

Opinia lui Max Weber a fost aceea că trebuie acceptată existența în zorii capitalismului a unei relații cauzale dinspre „un specific spiritual dobândit, o direcție a educației, stabilită prin atmosfera religioasă a locurilor de baștină și a casei părintești, care a determinat alegerea profesiei și destinele profesionale ulterioare” (p. 32). Dintre confesiuni, el găsește că, în orice situație istorică au fost, ca majoritate sau ca minoritate în comunitățile de viață, protestanții au fost mai orientați spre un „raționalism economic” decât alte confesiuni. Ca urmare, are sens ca explicarea apariției capitalismului „să fie căutată în specificul lăuntric durabil și nu în starea exterioară istorico‑politică a respectivei confesiuni” (p. 33). Nu ne mai putem permite să ne lăsăm induși în eroare de detașarea de lume (Weltfremdheit), asceza și cuvioșenia cultivată de biserici, catolice și protestante, și să nu sesizăm rădăcini religioase ale acelui raționalism. Datele istorico‑statistice atestă că tocmai cei cuvioși au dat grupul întreprinzătorilor în mare parte, oricum o parte semnificativă, încât se poate vorbi de o suprapunere între întreprinzători și cuvioși (p. 36).

Pe de altă parte, așa cum Benjamin Franklin a sugerat, se poate delimita un „spirit al capitalismului” care înseamnă „datorie a individului față de interesul asumat ca scop în sine în mărirea capitalului său. Nu este numai «înțelepciune a afacerii» ceea ce se predică – ceea ce se găsește destul, adesea, și în alte locuri: este aici un ethos care se manifestă, și tocmai în această calitate ne interesează pe noi” (p. 42). Acest ethos pătrunde în călăuzirea vieții și conferă specificul capitalismului modern care a apărut în Europa. „«Capitalism» a existat în China, India, Babilon, în Antichitate și în Evul Mediu. Dar tocmai acel ethos a lipsit acestuia, cum vom vedea mai departe” (p. 43). În baza lui, valorile morale – onoarea, punctualitatea, silința, moderația etc. – sunt „virtuți” ce stau pe suportul utilității, iar „virtutea în muncă” devine suportul pentru „dobândirea de bani”, care este expresia caracterului virtuos în muncă, virtuțile fiind tocmai ceea ce cultivă morala (p. 44). Din momentul în care acest ethos pătrunde pe scară semnificativă ansamblului economic, se poate vorbi de „capitalism”. Delimitarea de „precapitalism” devine acum limpede: țin de „precapitalism” situațiile în care „valorificarea capitalului conform întreprinderii raționale și organizarea capitalistă rațională a muncii încă nu au devenit forțele dominante ale orientării acțiunii economice” (p. 48‑49).

Nu este concepția lui Max Weber aceea că doar protestantismul ar fi propice economiei capitalismului. El precizează că protestantismul intră în discuție numai sub aspect istoric și întrucât a jucat un rol ca preambul (Vorfrucht) de viziune raționalistă asupra vieții (p. 64‑65). Raționalismul este însă o concepție mai cuprinzătoare. De exemplu, dreptul roman apare mai devreme în lumea romană și a fost preluat de catolicism. Dar – aici este accentul pus de Max Weber – abia în cursul dezvoltării capitaliste, dreptul roman a fost pus în valoare fără resturi.

Îl putem urma pe Max Weber de‑a lungul paginilor Eticii protestante și spiritului capitalismului pentru a sesiza cel puțin două linii de gândire: prima este reconstituirea emergenței etico‑religioase din însuși protestantismul religios a comportamentului față de lume al întreprinzătorului capitalist în zorii societății moderne, a doua este particularizarea acestei etici a acțiunii economice adusă de protestantism în raport cu orice altă etică (catolicism, iudaism, confucianism, hinduism etc.). Pentru profilarea pe care ne‑am propus‑o aici a poziției sale, conform căreia, în zorii modernității, etica religioasă a protestantismului a fost hotărâtoare, iar alte etici au putut fi, punctual, propice, de asemenea, capitalismului sunt, însă, de ajuns. Nu îl părăsim totuși pe Max Weber, spre a decupa felul în care demarează în China, după 1978, prin inițiativele politice ale lui Deng Xiaoping, trecerea de la socialismul egalitar al maoismului, la o societate cu proprietate privată, economie de piață și deschidere spre lume, înainte de a aminti generalizările sale din Die Wirtschaftsethik der Weltreligionen. Vergleichende religionssoziologische Versuche (1920), care a fixat înțelegerea generală a concepției sale de mare influență asupra relației dintre confucianism și capitalism.

Prin etica economică, Max Weber are în vedere nu etica prezentată de doctrinele teologice, care poate fi, desigur, discutată, ci „determinarea religioasă a călăuzirii vieții (die religiöse Bestimmtheit der Lebensführung)” (Max Weber, Einleitung. Die Wirtschaftsethik der Weltreligionen. Vergleichende religionssoziologische Versuche, în Max Weber, Schriften 1894‑1922, Alfred Kröner, Stuttgart, 2002, p. 574). Aceasta nu este ceva în sine, ci, la rândul ei, o etică ce operează înăuntrul unor „granițe date geografice, politice, sociale, naționale, fiind adânc influențată de momente economice și politice”. De fiecare dată, anumite „straturi sociale (sozialen Scchichten)” își lasă amprenta asupra acelei etici – unul dintre aceste straturi sociale sau chiar mai multe. De pildă, confucianismul a fost etica stării unei „Pfrundnerschaft cultivate literar, raționalist secularizată (die Standesethik einer literarisch gebildeten weltlich rationalistichen Pfründnerschaft)” (p. 575), care a marcat societatea chineză mult dincolo de această categorie socială. De aici nu rezultă că religia ar fi în funcție de „starea socială” – ca „ideologie” a acesteia sau „oglindire” a situației ei, căci în joc intră de fiecare dată „nevoi religioase (religiose Bedürfnisse)” ce preced structura de „interese”. Aici, materialismul istoric al lui Marx conține o lacună atunci când caută corespondențe între religie și grupuri sociale. Soluția cu privire la legătura dintre religie și călăuzirea rațională a vieții o găsim mai curând la Nietzsche, cu Despre genealogia moralei (1887), care, cu ipoteza „resentimentului” în explicarea creștinismului, a deschis perspectiva captării unei componente psihologice profunde a religiozității, ce nu poate fi disociată complet de alte componente, dar este reală. Este vorba de acea componentă ce „raționalizează” situații precum „suferința”, „moartea”, obținerea „grației”, „redempțiunea” și face „legitim” un ansamblu de opțiuni ale vieții în contexte variate ale realității. Desigur că în consacrarea socială a raționalizării „călăuzirii” vieții respective au intervenit și factori sociali și culturali, dar acea „raționalizare religioasă” este reală și eficace în societate și stă pe suportul trebuințelor religioase ale oamenilor (p. 578). Pe de altă parte, numai luând‑o în considerare se explică împrejurarea că o religie poate influența călăuzirea vieții unor straturi sociale eterogene.

Max Weber a dat cea mai mare importanță printre religiile universale – dincolo de creștinism și iudaism, pe acesta din urmă văzându‑l solidar cu creștinismul în privințe hotărâtoare, ca sursă – învățăturii lui Confucius, care stă la baza longevivului curent al confucianismului. Referințele sale sunt frecvente, dovadă că celebrul sociolog a avut cunoștințe istorice ample și rafinate în ceea ce privește China și cultura ei clasică și evalua realist ponderea extraordinară a acestora în cultura mondială. Aceste cunoștințe i‑au permis nu numai să multiplice unghiurile de desfășurare a tezei sale favorite, cea a impactului eticii încurajate de religia protestantă asupra comportamentului economic al întreprinzătorului, ci și să sesizeze echitabil particularitățile confucianismului. De pildă, observația sa de importanță majoră este că „acea raționalizare a călăuzirii vieții, cu care noi avem de a face aici, poate lua diferite forme. Confucianismul este, în sensul absenței oricărei metafizici și a aproape tuturor resturilor de ancorare religioasă – în care ajunge departe și se situează la granița extremă a ceea ce în general s‑ar putea numi o «etică religioasă» – atât de raționalist și, în același timp, de prozaic (nuchtern), în înțelesul absenței menționate și al denunţării tuturor criteriilor care nu sunt utilitariste, încât nu stă alături de alte sisteme, cu excepția celui al lui Bentham. Dar el este cu totul diferit de acesta și de toate tipurile occidentale de raționalism practic, în ciuda efectivelor și sesizabilelor analogii ce se manifestă mai departe” (p. 606‑607). Confucianismul este altceva și aparte, în concepția lui Max Weber, și are nevoie de considerații speciale atunci când vrem să stabilim relația sa cu capitalismul, în mod exact, capacitatea de a induce o etică privitoare la economie care să ducă la întreprinzătorul modern. Confucianismul nu s‑a aflat, istoricește, la originea eticii întreprinzătorilor care a dat în cele din urmă capitalismul în zorii epocii moderne, dar nici nu descurajează o asemenea etică, dacă ea se încadrează în criteriile utilitariste pe care le cultivă.

De aceea, opinia cultivată odinioară, înăuntrul cunoscutei „mentalități coloniale” a Europei, conform căreia Max Weber ar fi postulat incompatibilitatea dintre capitalism și confucianism, nu se verifică la o observare a textelor. Este adevărat că Max Weber a localizat în etica protestantă emergența eticii întreprinzătorului modern și a profilat prin analize amănunțite punctul său de vedere, pe care l‑a delimitat uneori tăios, minimalizând potențialul altor etici consacrate istoric, religioase și mai puțin religioase. El nu a pus, însă, emergența capitalismului doar în seama eticii (alți factori istorici fiind recunoscuți de celebrul sociolog), dar a pus‑o în legătură cu etica protestantă în aria europeană pe care el o avea în vedere (și pe care o studiat‑o cu instrumentele complexe ale extraordinarei sale culturi sociologice, economice, istorice și de istorie religioasă) și nu a trecut sub tăcere particularitățile altor confesiuni și efectele lor în etica economică. Max Weber a rămas principial deschis spre abordări care ar putea aduce argumente pentru completarea tabloului său, al impactului eticii derivate din trăirile confesionale ale religiei asupra comportamentului economic.

Nu de mult, un specialist în istoria Chinei (Leon Vandermeersch, La conception chinoise de l’histoire, în Anne Cheng, direction, La pensée en Chine aujourd hui, Gallimard, Paris, 2007) se întreba dacă dezvoltarea fantastică a economiei chineze de la începutul secolului al XXI‑lea nu cumva oferă rațiuni pentru a respinge teza incompatibilității dintre capitalism și confucianism (p. 73). Astăzi avem argumente solide să spunem că tocmai pe solul gândirii chineze, marcată între timp de multe curente de gândire și, desigur, pe o mare suprafață, de tradiția confucianismului, a luat startul unul dintre procesele de dezvoltare cele mai ample, pe direcția economiei de piață a întreprinzătorilor privați și publici, din istoria omenirii, cu rezultatele cele mai impresionante.

În China epocii actuale, prin forța lucrurilor, nu o confesiune religioasă a fost condiția procesului, și, firește, nici piedică în vreun fel oarecare a acestuia, căci, în contextul startului din 1978‑1983, religia în înțelesul tradiției europene pur și simplu nu a existat. Așa cum ne spune o pătrunzătoare explicație chineză de dată recentă, semnată de Wu Xiaobo (volumul China Emerging 1978‑2008. How Thinking about Business Changed, China Intercontinental Press, 2009), startul s‑a realizat din cu totul alte premise, ce pot fi captate în trei termeni: a fost un start care a început cu o nouă „percepție” a realității; a fost un start care i‑a avut ca purtători pe „oamenii simpli”; a fost un start care a îmbrățișat calea „reformei” pas cu pas; și a fost un start care a pus în lucru viziunea nouă a „experimentalismului”. Să detaliem.

De la o țară în curs de dezvoltare, ce dispunea, în 1978, de o rezervă pentru schimburi externe de sub două sute de milioane de dolari, în trei decenii, China a ajuns la un uriaș surplus comercial în relațiile cu partenerii din lume și la o rezervă de peste 1700 de miliarde de dolari, după o schimbare a țării de proporții necunoscute în istorie ca întindere și ca scurtime a duratei. Emergența Chinei este indiscutabil „cel mai notabil fenomen în economia globală a decadelor pe care le trăim” (p. 1). Punctul de plecare a fost o situație trăită ca ceva ce nu mai trebuie să continue. „Zece ani de spasme ale Revoluției Culturale și mai mult de douăzeci de ani de «economie planificată» au adus țara în vecinătatea colapsului” (p. 4). Dar câte țări nu au fost sau sunt la marginea prăpastiei și nu evadează din situație sau nu o fac energic și la timp sau nu o fac cu succes atât de mare?

Pe acest fundal, a intervenit „percepția” situației – acea „putere a percepțiilor, adică puterea a ceea ce poporul percepe că ar trebui să fie lucrurile” (p. 1). Puterea aceasta a fost atât de mare, încât și pe baza experienței istorice a revenirii Chinei s‑a putut spune că „orice schimbare în istorie trebuie să fie precedată de o schimbare în cadrul conceptual al oamenilor. După zece ani de Revoluție Culturală, funcționarea normală a țării a fost distrusă, incluzând abilitatea oamenilor de a gândi creativ și clar. Mințile oamenilor erau prinse în schema rigidă a ceea ce s‑a numit «gândirea stângistă extremă». De mulți ani, țara a fost închisă pentru informație din afară, «încuiată», ceea ce a afectat alcătuirea psihologică a populației ei” (p. 6‑7). Schimbarea situației a intervenit prin propunerea unei noi abordări: în locul dogmatismului ideologic a fost pusă propoziția: „experiența actuală este unicul standard pentru a judeca adevărul”, publicată în 11 mai 1978, într‑un editorial al unui mare ziar. De aici, de la un nou concept al „adevărului”, sprijinit de o nouă „percepție” a realității a început întregul șir al schimbărilor din China, care a dus la înflorirea ulterioară. Desigur că personalități politice, în frunte cu Deng Xiaoping – impunător prin „determinarea uimitoare, extrema îndrăzneală politică și integrală capacitate de decizie” – și‑au asumat inițiativa și răspunderea. A urmat, cum ne arată Wu Xiaobo, șirul schimbărilor ce au compus startul Chinei din 1978‑1983: restabilirea importanței științei și a cercetării științifice; schimbarea atitudinii față de afaceri; revenirea la un sistem de admitere în colegii de dinaintea Revoluției Culturale; intrarea în contact cu firme din Japonia și alte țări; denunțarea asistenței pentru Albania și dezangajarea ideologică în spațiul internațional; încurajarea familiilor să‑și ia răspunderea propriei stări materiale ca parte a producției satelor; stimularea marilor firme din străinătate să vină în China cu produsele lor, sub condiția localizării unităților de producție; reducerea restricțiilor pentru jurnaliștii străini; crearea de zone economice speciale spre a impulsiona dezvoltarea; reforma companiilor de stat; deschiderea hotărâtă spre experiențele mai bune din lume. „La mijlocul anilor ’80, spiritul unei economii de piață atingea fiecare loc din sfera rurală a Chinei. În vreme ce reforma și deschiderea se dezbăteau încă, roata istoriei a câștigat momentul ei și nu a mai putut fi întoarsă. Oamenii erau conștienți că lumea s‑a schimbat și energiile lor încep acum să izbucnescă în toate direcțiile. Când Deng Xiaoping a declarat «permite unor oameni să fie mai întâi bogați!», a deveni bogat a fost scopul comun al celor mai mulți chinezi. O eră materialistă începea curând să cuprindă țara” (p. 40). Iar acest curs continuă și astăzi.

Nu era posibilă emergența Chinei, cu performanțele de anvergura unor premiere istorice cu care s‑a realizat, fără antrenarea imensei ei populații în schimbările care au avut loc. Unul dintre secretele acestei țări rămâne, de altfel, capacitatea de punere în mișcare a unei populații de magnitudine fără precedent pe direcția modernizării. „Privind înapoi, spre cursul celor treizeci de ani de reformă în China, descoperim că, adesea, cele mai importante schimbări au fost induse de oamenii înșiși. Politicienii au înțeles că sarcina lor a fost să înțeleagă cum să meargă cu curentul și să sporească rezultatul final. Având curajul și spiritul necesar, a trebuit doar ca ei să imagineze cum se poate canaliza creativitatea proprie poporului pe căi corecte” (p. 12). Amploarea schimbărilor chineze din ultimele decade este indubitabil rezultatul enormei creativități a chinezilor, de atâtea ori confirmată în istorie și eliberată din nou în aceste decade.

Ieșirea din socialismul birocratic organizat de partidele comuniste în perioada postbelică s‑a încercat în multe direcții, în cursul istoriei. Știm prea bine că, în Europa, în 1989, ieșirea a fost în direcția atașării la societățile deschise ale Occidentului, ca urmare a protestelor extinse, scoaterii partidelor comuniste din poziții de putere și aplicării terapiei de șoc pentru a atinge economia de piață, pluralismul politic, democrația liberală, statul de drept. China a luat‑o pe o direcție proprie, lansând reformele în 1978 și continuându‑le până astăzi. Dezbaterea asupra „socialismului sau capitalismului” acompaniază schimbările din China. „La început, cei care și‑au asumat riscul au plătit un preț mare, dar exact acest fel de dezbatere a fost cel care a dus la ridicarea Chinei. Dezbaterea este bazată pe convingerea în rezultate efective. Spre deosebire de reformele din țările socialiste din Europa Răsăriteană, China a ales o cale extrem de neuzuală, cea a reformei graduale. Aceasta nu a fost fără dificultăți și conflicte, dar faptele par să indice – conchide Wu Xiaobo – că aceasta a fost calea corectă către viitor” (p. 192). China este încredințată că se află pe o asemenea cale.

În cursul tranziției din fostele țări socialiste din Europa Centrală și Răsăriteană, s‑a făcut observația, de altfel de necontestat, că schimbările din această regiune a lumii din jurul lui 1989 au procedat fără un program și un plan prealabil și s‑au aliniat mai curând modernizării realizate în Europa Occidentală (vezi Jurgen Habermas, Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990; Andrei Marga, Die kulturelle Wende…, Cluj University Press, 2005, pp. 451‑495). Scenarii și strategii pentru schimbare au existat în SUA (vezi, de pildă, Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) și în alte țări, dar abia mai târziu, în cursul tranziției însăși, li s‑a dat importanță. China a mers pe o cale diferită – cea a unui reformism legat de ceea ce Wu Xiaobo numește, pe bună dreptate, „experimentalism” și are o conotație precisă. „Într‑un anumit sens – scrie cunoscutul ziarist – cei treizeci de ani de miracol economic chinez au reprezentat victoria celui mai pur experimentalism, a unei abordări foarte practice și concrete a evenimentelor. Să se iasă din sărăcia extremă și să se încerce modernizarea – acestea au fost dorința supremă atât a populației, cât și a guvernării” (p.193‑194). Prin „experimentalism”, China s‑a pus „pe direcția unei societăți a comerțului și pe direcția lumii externe. Spre a urmări autodeterminarea individuală și bunăstarea, poporul Chinei a reușit să se atașeze curentului principal al istoriei” (p. 191‑192).

Opinia restrictivă a lui Max Weber în privința eventualității dezvoltării spiritului de întreprinzător capitalist în China, sau opinia restrictivă ce i‑a fost atribuită prin interpretare, era evident tributară unei limitări a punctului de plecare: celebrul sociolog a luat în seamă numai preceptele moderatoare ale confucianismului, nu și împrejurarea că o angajare a Chinei pe un nou curs al dezvoltării economice și, prin implicație, sociale și culturale, ar putea, dacă nu modifica, cel puțin circumstanția etica confucianistă. Or, tocmai aceasta s‑a petrecut în istoria Chinei, mai cu seamă după 1978.

 

Total 2 voturi
0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?

+ = Verify Human or Spambot ?

Despre Punctul Critic

Punctul critic – revista de diagnoză socială, politică şi culturală Punctul critic are o circulație națională și internațională, având un Consiliu științific alcătuit din personalități naționale și internaționale, acest lucru fiind o garanție calitativa asupra conținutului cât și a obiectivității [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile PunctulCritic.ro: PunctulCritic.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*